Tag : roxana cioriia

roxana cioriiaIf you remember me, then I don’t care if everyone else forgets

If you remember me, then I don’t care if everyone else forgets

text de Roxana Cioriia

Am asteptat 1Q84-ul lui Murakami asa cum astept, in general, unele lucruri. Cu un entuziasm amestecat cu teama. Citisem ca ar fi cel mai ambitios roman al lui, un soi de Fratii Karamazov, dar in care se descrie des procesul de pregatire al senvisurilor si al supelor miso, because he’s cool like that. Un megaroman, ce mai incolo si-ncoace. De cand am mangaiat pentru prima data coperta m-a patruns un sentiment de teama. Imi place Murakami. Imi place ca e chirurgical si se joaca (uneori nepermis de riscant) cu descrierea banalului. Metaforele lui sunt uneori ca niste cersetoare. Daca nu te uiti de doua ori la ele, te pierzi si le pierzi si il pierzi. Lucru care, in peisajul literar al prezentului, e (destul de) oneofakind.

Si-a publicat primul roman, Hear the Wind Sing, in 1979, dupa care zece ani incheiati s-a chinuit sa-si construiasca o reputatie in Japonia, fara mari ganduri de altceva si fara mari sperante ca o sa-i iasa si aia. A Wild Sheep Chase a fost incercarea ce i-a adus notorietatea in vest, in 1989, dupa un success blitzkrieg acasa, cu Hard-Boiled Wonderland and the End of the World, un neo-noir cam cyberpunkish pentru gusturile mele, dar care i-a bagat in buzunar prestigiosul Tanizaki Prize. Nici premiul asta nu i-a facut mai usoara relatia cu tara mama, asa ca a facut ceea ce face orice autor in situatia lui. A plecat. A traversat Europa, a stat in Roma cat sa scrie Norwegian Wood (apropo, ecranizarea lui Tran Anh Hung merita) care, in ciuda absentei lui, s-a transformat in bestseller national, dupa care s-a aciuat pe la Princeton si Tuft’s University, predand si scriind una-alta.

In 1997, cand lumea incepuse sa-l cam uite, publica The Wind-Up Bird Chronicle, o minunatie. The prototypical breakout novel, spun criticii. O minunatie, ma repet eu. De un eclectism transnational care a facut ca postmodernismul sa se imbogateasca cu ceva mai mult decat o nota de subsol. A fost prima carte pe care am citit-o de la el. Aveam un pdf amarat de la un prieten, pe care ma tot codeam sa-l incep. Dupa prima pagina, m-am oprit, mi-am tras blugii pe mine si am plecat sa printez documentul. Era duminica si m-am chinuit un pic pana sa gasesc deschis pe undeva. M-am intors acasa cu un manuscris greu ca naiba si doua sticle de vin. Dupa doua zile de stat in plapuma, inconjurata de foi si picaturi de vin, am deschis calculatorul si am inceput sa caut toate cartile lui. Nu voiam sa le citesc in romana, pentru ca stiam ca nimeni nu l-a tradus mai bine ca Jay Rubin. Le-am citit. Pe unele le-am adorat, unele mi-au placut, pe altele le-am trecut la capitolul nimeni nu e perfect.

Dar sa revin la 1Q84. Mi-am cumparat-o de la Anthony Frost, toate trei volumele intrunul. O adevarata biblie, vorba prietenilor mei. Am citit-o fragmentat, nedorindu-mi sa o termin prea repede, pentru ca stiam ca voi mai avea de asteptat pana la urmatoarea. Dar fragmentat si pentru ca, revin, mi-era teama. Mi-era teama ca o termin si trebuie sa-mi recunosc ca nu e ce trebuia sa fie, ceea ce se anunta a fi. Credibilitate, melodrama, sentimentalitate, toti acesti termini imi zburataceau subtil prin minte cu fiecare pagina. Poate parea ironic ca un autor care se joaca atat de natural cu suprarealismul sa se loveasca de probleme de credibilitate, dar adevarul e ca, incercand sa resolve acest gigantic puzzle al unei iubiri la fel de gigantice, Murakami apeleaza prea des la coincidente si chestiuni de blind chance. Nu poti sa nu-ti pierzi rabdarea cu o carte care introduce atatea trucuri literare (nu ieftine, dar nedemne) a caror menire era doar sa prelungeasca suspansul pentru inca o suta de pagini. Plus ca Aomame aduce prea mult cu Lisbeth Salander. Prea two-dimensional. Prea unbelievable. Si Murakami nu era asa. Cartile lui, chiar si alea care nu s-au ridicat la nivelul Cronicii Pasarii Arc, nu erau simple colaje, in care variate pretexte si motive totalitare se lipeau prost, a caror unitate pierduta era atat de previzibila ca-ti venea sa arunci cartea cat colo, daca nu ai fi riscat sa faci o gaura in podea.

Sper doar ca Murakami stie ca nu cu 1Q84 a ajuns full circle. Ca nu aici ne-a spus ceea ce a dorit sa ne spuna in toate cartile lui anterioare la un loc. Ca o mie de pagini de pedanterie nu-s decat asta, o mie de pagini de pedanterie. Si ca in cativa ani o sa ne arate el noua. Altfel suntem multi cei care vom ramane cu acel gust dulce-amar al proverbialei iubiri ce n-a fost sa fie. In care am crezut pana la ultima pagina, in ciuda semnelor-metafora.

*

Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan, iar acum este PR la DRAFTFCB.

1641
roxana cioriiaTake back the sparrows

Take back the sparrows

text de Roxana Cioriia

“Why is the top quark so heavy? Yeah, that’s the question – why? says Franklin. We don’t know. It’s weird. You’ve got six quarks; five of them are really light, and the sixth is unbelievably heavy. It’s as if you had Sleepy, Dopey, Grumpy, Bashful, Happy, and Kierkegaard.”

Uneori, cand nu mai vezi si nu mai simti bine din cauza de prea mult si prea plin, zice-se ca indicat ar fi sa schimbi perspectiva, sa te rupi de ce stii si sa-ti bagi un pic capul in necunoscut, orice forma ar lua el. La mine, necunoscuta din ecuatie e mai mereu fizica cuantica. Nu stiu o boaba de fizica in general, daramite de cea “cuantica”, dupa cum o numesc fizicienii, nepasandu-le o clipa de enervanta cacofonie. Dar la nevoie ma ajuta. Deschid un manual ponosit, pe care nici nu mai stiu cum l-am capatat, si incep sa citesc aproape pe litere, incercand sa fac lumina cat de cat in fraze si formule. Dupa o sesiune moderat insuportabila de sangerat neuronal, scot capul din paginile ingalbenite mai limpede ca niciodata, cu certitudinea copilareasca a exploratorului care a incetat sa se mai intrebe, ca Frost, despre the road not taken.

Ce mai conteaza ca ajungi sa confunzi o scurtatura cu o fundatura si chiar si cand ar trebui sa-ti fie clara neintelegerea, tot mai petreci acolo o buna bucata de timp, nemiscat, in case the walls idealistically part. Ce mai conteaza ca un autist inconsolabil ca Kafka (cuantic physicists all over the world are probably cheering with big grins on their faces right now) isi dadea ceasul cu o ora si jumatate inainte si spunea despre Felice, in cuvinte desenate din sticla sparta (dupa ce l-au sfatuit doctorii sa nu mai vorbeasca, din cauza hemoragiei), ca are “too much nakedness left in her”. Ce mai conteaza ca oricat de falnic si vasnic ar fi un copac, si radacinile lui se termina undeva, cand quarcii sunt atat de complicat de simpli, si e atat de complicat de simplu sa traiesti dupa o reteta prestabilita.

“Please take back the sparrows. They are bothersome and cute. They are brown and daily all year long. They make a plaything of the wind and the spruce. They come too close. They look right at me with their tiny black eyes. They dart through spaces. They pick up the pieces and the pace. From rooftop to eavetrough to wire to branch- they spring spring spring spring spring spring spring. They are not sorry. They are not singing. Many they are one they are never not somewhere. They are not not singing. They are not slack. They fear the bluejay and the airedale. They drink from the pond! They scatter thinking. They are not asking or telling they are scattering thinking they are shivering. They are awake or they are shivering. Please, take back the sparrows. They bathe in dust.” – Suzanne Buffam

*

Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan, iar acum este PR la DRAFTFCB.

1188
roxana cioriia“Absence Makes the Heart. That’s It: Absence Makes the Heart”

“Absence Makes the Heart. That’s It: Absence Makes the Heart”

text de Roxana Cioriia

L-am descoperit pe Bob Hicok prin 2005, cand, practic, am inceput sa descopar si internetul cu posibilitatile lui nenumarate. E unul dintre primii “mari” poeti contemporani de care m-am indragostit cu cea mai sincera si mai novice patima. “Animal Soul”, finalista la National Book Critics Circle Award, a fost prima si singura carte de poezie pe care am citit-o dintr-o respiratie, intr-o noapte, sub plapuma, cu toate nodurile posibile in gat si lacrimi atarnate de obraji. And I’m a prose girl, give me Russian novels sau hai si short stories (mai ales si mai ales Cortazar) si nu mai am nevoie de altceva. Imi place pentru ca scrie poezie riscanta, parca are arcuri sub versuri si-ti lasa impresia ca poate sa se foloseasca de orice pentru a da pinteni unei idei. Are si umor dar e si frighteningly insightful, tese tristete si rasete cu o claritate atat de personala ca n-ai cum sa nu te cutremuri.

Ca si atmosfera sau poetical aftertaste, in mintea mea e in aceeasi liga cu Dean Young sau Russell Edson sau James Tate sau Gertrude Stein. Poezia lui porneste de la curiozitati si momente autobiografice care-l ajuta sa-si intinda imaginatia la maxim, pentru ca, stie si el, intensitatea iesita din banal e cea mai pretioasa. E brutal de sincer si de o simplitatea a imagisticii vertiginoasa.

“I saw he was looking for a place/in his brain to hide/his brain”

“I can’t be in the avant-garde/because I cry when dogs die/in movies”

“That was the day I learned you can sit/with someone who’s on the bottom/of the ocean and not get wet”

“When I said/I have to lay you off/a parallel universe was born/in his face, one where flesh/is a loose shirt/taken to the river and beaten/against rocks”

“How to say yes like a river/jumping off a cliff”

“I think staying up and waiting for paintings to sigh is science”

“And in that city,
at night, a little girl
wants a goldfish for the goldfish
she already has, and the goldfish
wants a little girl for the little girl
he already has, and the bowl
wants a bowl beside it
to share the orange and rippling feeling
it would call soul if the word
wasn’t already taken.”

In 2013, Copper Canyon Press ii vor publica cea de-a saptea carte, “Elegy Owed”. Daca rascolesti bine pe net, gasesti cateva poeme “scapate”, cu care te poti hrani pana apare. De exemplu fragmentul asta:

“Excerpt of a longer recording”

“A man loves silence so much, to talk to him,
you sit alone in a room
and have your say, leave the room,
which he enters and listens
to your thoughts, replies
and leaves, you enter again
and listen to the memory
of air, reply
and leave. I’ve known him
my whole life and we’ve yet to finish
our first conversation. There’s time.”

*
Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan, iar acum este PR la DRAFTFCB.

1194
roxana cioriiavivre sa vie

vivre sa vie

text de Roxana Cioriia

Zilele trecute m-a intrebat un prieten daca am vazut “Vivre sa vie”. M-am lansat in vreo zece minute de monolog quasi-indescifrabil, 90% onomatopeic, cu lungiri de vocaaale, dat ochii peste caaap si batut din picioaaare. Dupa ce m-am calmat, mi-am dat seama ca tot ce reusisem sa-i comunic omului a fost ca 1) Anna Karina e minunata, 2) Godard e minunat si 3) Filmul este minunat.

E o mixtura de estetici in spate. Pe de-o parte cinéma vérite-ul atat de intim godardian, si pe de alta parte imbracarea subtila a firului narativ in haine de documentar, foarte la moda la vremea respectiva. Ceea de diferentiaza “Vivre sa vie” de restul filmelor French New Wave este faptul ca s-a recurs la camera Mitchell clasica, grea. Vizual vorbind, este unul din cele mai fragile dar in acelasi timp intense filme pe care le-am vazut. A stiut Raoul Coutard ce-a stiut.

La fel de inspirata a fost si impartirea povestii in 12 acte. Simplificarea, dezmembrarea, dezgolirea povestii te trage astfel de guler si te apropie de personaj pana in punctul in care ii simti fiecare respiratie, lacrima sau oftat. Nana (Anna Karina) este prostituata pe care iti place sa o iubesti. Stiu, sunt n filme care pornesc de la premisa asta, dar Godard se invarte in jurul subiectului cu delicatete, umor si miscari de camera ingenioase, daca nu ciudatele. Nu putine sunt scenele (inclusiv cele cu mult dialog) in care personajele sunt filmate astfel incat nu le vedem decat ceafa si umerii. Plus ca lipsesc complet scenele grafice cu Nana si clientii ei, Godard livrandu-ne doar episoade fugitive care ne sugereaza disconfortul emotional ce survine after the deed is done: maini care fac schimb de bani, priviri jenate, lacrimi. Imi aduce aminte de “Pandora’s Box”, si de ce a reusit sa scoata Pabst din Louise Brooks.

In “The Dictionary of Obscure Sorrows” am dat peste o bijuterie de cuvant. Moledro. “A feeling of resonant connection with an author or artist you’ll never meet, who may have lived centuries ago and thousands of miles away but can still get inside your head and leave behind morsels of their experience, like the little piles of stones left by hikers that mark a hidden path through unfamiliar territory.”

Asta mi se intampla cu Godard. Si de-aia nu pot sa fac o critica pertinenta. Ci doar sa incerc sa transcriu niste emotii. Si sa-ti promit ca o sa te indragostesti de dialog. Si de tot. Dar mai ales de Anna Karina.

*

Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan, iar acum este PR la DRAFTFCB.

1577
roxana cioriiaConversation 16.

Conversation 16.

text de Roxana Cioriia

– Defineste iubirea incorecta. Stiu ca tu ai o obsesie pentru iubirea incorecta.

– E ca atunci cand scrii o poezie care suna mai degraba a intrebare, decat a raspuns. Ca atunci cand sari zidul dincolo de tine insuti si uiti sa te mai intorci. Iubirea incorecta da dependenta, te face sa cuantifici, sa analizezi cuvinte si fapte deopotriva ca si cum ar fi unitati de masura. Potrivite si nepotrivite. E greoaie cu scuza ca e infinita. E ca in bancul ala cu elefantul care merge la psihiatru: „Sometimes I stand in the middle of the room and yet nobody notices me.” E mereu la panda dupa absolutism, adulmecandu-l cu atata patima pe celalalt ca-si uita propriul miros. E solemna doar in teorie. Pentru ca o prinzi de la extremitati. Si se stie ca doar atunci cand esti pe marginea a ceva, iti pierzi echilibrul. Ideea e ca ar trebui sa devii mai mult tu, nu invers. Si asta fara lupta. Sa lasi totul sa se intample armonios, fara sa te zbati sa distingi ce ai in fata, doar una, doar alta, sau ambele la un loc. Si aici ma refer la viata si la moarte. Pentru ca exista iubiri in care se traieste mult si bine mirosind a moarte.

– Asta e reteta ta? Asteptarea?

– Asteptarea nu inseamna non-implicare. Inseamna liniste. Inseamna acum. Cand el parcurge kilometri intregi sa vina sa stea la tine in bucatarie, presarand fulgi de ciocolata in clatite, ca si cum ar aranja pistruii pe chipul unui copil perfect. Inseamna sa nu te gandesti cati ani de acum incolo te va mai ajuta sa intorci clatitele. Inseamna sa cazi fara sa cazi. Sa te trezesti la patru dimineata si sa-ti fie atat de natural de bine ca simti nevoia sa-ti lipesti sira spinarii de perete, sa te convingi ca nu dispare nici macar asa caldura. Si sa ti se para ca asta e cea mai potrivita declaratie de dragoste. Doar asa incep lucrurile sa prinda radacini. E banal, dar asa este. Trebuie sa-ti arunci cat colo cartile despre constelatii, daca vrei sa vezi stelele. By insisting on love, we spoil it.

Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan, iar acum este PR la DRAFTFCB.

1644
roxana cioriiaHappiness is a warm gun.

Happiness is a warm gun.

text de Roxana Cioriia

+ doua guri tragand din acelasi pai. Setea mea e mai lacoma decat a ta, sic.

+ Gerry Mulligan, Moonlight in Vermont. Non-stop. In timp ce-ti faci dus cu lumina stinsa. Si nu neaparat cu apa de la robinet.

+ Les quatre cents coups, de Truffaut. Si respiratiile care ti se opresc in gat. Si cele care intra si cele care ies.

+ un batran care zdrobeste o oglinda pe genunchi, ca si cum ar rupe o pita in doua. Genunchiul esti tu.

+ se spune ca e o particica din piept pe care, daca o lovesti indeajus de tare, explodeaza inima de sub ea. La propriu, se spune. It sounds like such a lie that you have to believe that it’s the truth.

+ Cartile de istorie. 22 mai 1455. Incepe razboiul Rozelor. 1+4=5. 555. 15. 1+5=6. Inca 1 si e 7, cifra mea norocoasa. 7 pasari pe un umar. Because he’s a birdwatcher. Dar semnele se-amesteca pana la urma. Ca fideaua in ciorba. Ca liniile autostrazii. Cand mergi prea repede. Sau te freci prea tare la ochi. Sa nu se vada nimic. Sa nu vezi nimic.

+ Yu-gos-la-vi-a, te invata bunicul, lipaind din buze, stergandu-si mustata, stropindu-te cu lapte de capra.

+ cand te simti tradat de alfabet. Cand injecteaza cineva stricnina in vocalele tale si nu esti tu ala. Si ies cuvintele altfel. Toate cu capslock. Si-ti ramane pe un limba un gust de portocale amare. Sau clor. Dupa posibilitati.

+ si nu e ciudat ca oamenilor li se pare romantic apusul? Cand cerul, din albastru, devine rosu inchis cu stropi de mov, ca o rana care se umfla sub piele?

+ 31, Rue Cambon, Paris. Asculti Jason Mraz, I’m yours. Si nu ti-e rusine.

***

Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan Romania, iar acum este PR la DRAFTFCB

1136
roxana cioriiaLove is speaking in code, it’s an inside joke

Love is speaking in code, it’s an inside joke

text de Roxana Cioriia

Nu mai stiu exact cand am citit asta, eram foarte mica si ma furisam in sufrageria alor mei, unde tineau cartile “de oameni mari”, si furam cate-o pagina, doua, pe sarite. Ma bulversam cat sa-mi ajunga pana data viitoare si scrijeleam prin toate caietele aliniate frumos cu rigla ce credeam eu ca inseamna ceea ce tocmai citisem. Si simteam. Simteam lucruri pe care in naivitatea mea de copil in uniforma nu stiam sa mi le explic. Si nici nu cautam pe cineva care sa faca lumina in toate aceste franturi pe care le ingurgitam regulat, dar fara regula. Intr-un fel, banuiam de pe atunci ca daca nu ti le explici tu, cu vocabularul tau intim, n-are rost.

In facultate, am avut un “Aha! moment”, cum spune Oprah, cand intr-o autobiografie a lui Yeats am dat peste urmatoarea chestie: “It is so many years before one can believe enough in what one feels even to know what the feeling is”. Tin minte si acum. Eram in fata la universitate, imprumutasem o traista intreaga de Yeats de la biblioteca, aveam un examen de poezie comparata or something, si ma hotarasem sa incep cu irlandezul asta fain, pentru ca-l ghicisem eu ca-n toate poeziile, no matter the theme at hand, se ajungea pana la urma la iubire, la simtire. Simplu, apasat si firesc. Imi placea Yeats. M-am asezat pe o bancuta si am citit si recitit fraza asta pana mi s-a impregnat in carne, nu doar in minte.

Pentru ca asa e. Iti ia uneori o pustie de timp sa te crezi, sa-ti definesti simtirile si sa ti le accepti ca atare. Matematic, ecuatia ar suna cam asa: sentimentele sunt reactii. Ergo, irationale. Ergo, not to be trusted. Mai ales daca stai cu chirie mai mult in cap, decat in inima. Ignori ca te doare stomacul pentru ca nu stii de el. Cum se misca in camera, ce blugi ia pe el, pe ce parte adoarme. E ca atunci cand se taie brusc cablul si ramai cateva minute bune urmarind puricii de pe ecran, nerecunoscandu-ti ca ar fi cazul sa apesi butonul ala mare si rosu de la telecomanda. Banda se taie peste tot cand se taie.

E un sport imprecis asta cu invatatul sa-ti crezi pe cuvant propriile sentimente. Sa le iei ca atare. Cere rafinament. Cere joaca. Cere flexibilitate. Cere puterea de a vedea in spatele puricilor si de a accepta momentele in care nu poti distinge mare lucru, ci doar simti. Si cere si practica. Cere sa-ti lucrezi muschiul interpretativ, dandu-i indeajuns de multa libertate astfel incat sa se deschida el in fata ta. Sa vina el cu cheia de gat.

Si mai cere puterea de a digera absurdul. Nu sa te dai peste cap sa-ti explicit de ce simti ceea ce simti, asta-i un graal pe care oricum nu vrei sa-l detii. Ci doar sa-i accepti prezenta. Sa accepti ca uneori simti lucruri pentru ca asta e, le simti. Ceva din tine le-a chemat acolo. Era o participa din anatomia ta emotionala care le-a cerut, le-a pandit, le-a haituit. Si degeaba indesi tu explicatii in spatiul, si-asa mic, unde o dorinta se termina si alta incepe. Degeaba faci semne disperate, dai din maini si iti faci si trei cruci de siguranta. Degeaba te ghemuiesti pe foaia de observatie.

Cine a spus ca atunci cand simti iti ies bine cuvintele, nu putea sa se insele mai amarnic. Cand simti nu-ti iese bine decat asta, simtitul. Si e bine ca e asa.

***
Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan Romania, iar acum este PR la DRAFTFCB

5563

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!