Cameliei Şucu, una dintre cele mai bogate femei din Romania, i s-a mai spus că seamănă cu Madonna. Tabu i-a oferit şansa să intre în pielea divei.

15 urcări şi coborâri de 15 trepte. 50 de urcări şi coborâri cu dreptul pe un stepper până la genunchi. 50 de ridicări cu piciorul drept spre spate. 30 de lovituri cu piciorul drept în sacul antrenorului. O gură de apă, un parcurs la pas lent în latul sălii de sport. De la capăt. 50 de urcări/coborâri cu stângul pe stepper-ul care-i atinge genunchii.

Camelia Şucu şi-a început antrenamentul de mai puţin de 10 minute. E 9:40, într-o zi de marţi, una din cele trei zile din săptămână în care vine la sală.

Coapsa ei dreaptă are fermitatea unei sticle de şampanie. După formă ar putea fi un Dom Pérignon 1995, ediţia vintage îmbuteliată în aur alb. Efortul face ca fiecare muşchi să-i vibreze ca şi cum ar fi gata să se rupă într-o clipă, iar în capăt e genunchiul ce pare un dop care stă să explodeze.

Mai jos, la gleznă, e un săculeţ cu jumătate de kilogram de nisip. Exerciţiile continuă în ritm alert, iar fiecare pas are uşurinţa primului. Doar transpiraţia de pe umerii bronzaţi trădează efortul.

Taufic, care îi este antrenor de trei ani, o interoghează ca şi cum ar fi o elevă scoasă la lecţie.- – Ai alergat astăzi?
– Nu. A trebuit să-i duc pe ai mei la aeroport. Plecau într-o excursie.

Răspunsul vine cuminte de sub şapca albă care, dat fiind cei 1,60 metri ai Cameliei şi cei douăzeci şi ceva de centrimetri pe care Taufic îi are în plus, e ca o streaşină ce-i ascunde ochii albaştri.

Camelia aleargă de la 16 ani, aproape în fiecare zi, câte o oră, indiferent de vreme, indiferent de locul unde se află pe glob. |n cei peste 25 de ani de când face asta – a împlinit în aprilie 42 de ani – au fost doar patru luni în care n-a făcut sport. N-a putut. Corpul nu-i răspundea la comenzi, mintea îi era ocupată cu altele. |n acele patru luni s-a reinventat, dar abia acum îşi dă seama de asta.

În vara lui 1983, familia Niţoi – Vicenţiu, Elvira şi fiicele Camelia şi Cristina – erau, ca în fiecare vacanţă, la mare. Vicenţiu era director la Întreprinderea de Construcţii, Reparaţii şi de Administrare Locativă (ICRAL), iar rolul lui în familie era de Moş Crăciun: îndeplinea dorinţele. De data aceasta le dusese pe fete la Neptun la sugestia Elvirei, statisticiană la Înterprinderea de Confecţii şi Tricotaje Bucureşti (ICTB). Într-o dimineaţă, Vicenţiu s-a uitat lung la Camelia cum se pregătea de plajă şi i-a spus Elvirei: „Te rog, vorbeşte cu ea. S-a cam îngrăşat”.

Puştoaica a auzit discuţia. Ştia că se îngrăşase. Odată cu intrarea la liceu renunţase la cursurile de înot de la Dinamo, iar relâche-ul după 6 ani de antrenamente îşi pusese o amprentă de 12 kg pe corpul aflat în transformări hormonale. N-a zis nimic, dar a ieşit la plajă şi a început să alerge pe malul mării. În seara aceea i-a oferit surorii bucata din ciocolata pe care o primeau de la mama înainte de culcare. Când s-a întors din vacanţă a încercat să alerge în jurul blocului. În anii ‘80, în cartierul Militari, la Lujerului, nu alerga nimeni în jurul blocului şi, după ce-a îndurat glumele băieţilor din cartier, s-a mutat în scara blocului. 10 etaje, urcat şi coborât, în fiecare zi. Toată vara.

Vara a fost anotimpul în care familia a pus mereu presiune pe ea. La 18 ani, după ce a ratat intrarea la Stomatologie, a plecat din nou în vacanţă la mare cu părinţii. Într-o dimineaţă, pe când mânca o felie de pâine cu unt şi dulceaţă, s-a confruntat cu observaţiile mamei.
– Ştii câţi bani am cheltuit cu meditaţiile tale? Iar tu nu te-ai străduit suficient.

Mama avea dreptate – nu considerase examenul de admitere ceva extrem de important. Bacalaureatul era prioritar; îl luase cu 10 şi se relaxase. Ratase admiterea din cauza chimiei unde profesorul de la meditaţii avea un sistem diferit de predare, iar ea nu terminase de scris la subiectele din examen. Pentru mama era mai importantă admiterea la Stomatologie decât pentru ea; Elvira îşi dorise să facă această facultate, chiar fusese admisă în tinereţe, dar pentru că era pe lista locurilor cu plată, familia – care avea de întreţinut 7 copii – n-a susţinut-o.

În dimineaţa aceea nu i-a zis nimic mamei, dar când s-a întors din vacanţă s-a angajat, cu intervenţii din partea tatălui, ca laborant la ICTB.

Avea un salariu de 1.200 de lei şi i-a folosit pe toţi pentru meditaţii. |n anul acela a încercat la Medicină. A intrat.

Între timp, l-a cunoscut pe Dan, student la Politehnică, ghid în timpul liber. În anul întâi de facultate, Camelia Niţoi a devenit Camelia Şucu. În câteva luni a apărut prima lor fiică – Ioana, apoi în 1991, cea de-a doua fiică – Cristina şi, în ’93, au fondat Mobexpert. A terminat facultatea, s-a angajat stagiar în spital, dar a renunţat după un an, ca să ajute dezvoltarea afacerii pe care tocmai o lansaseră. Când au hotărât să se despartă în 2004, Mobexpert era o companie evaluată la 150 de milioane de euro.

În sala de sport, faţă în faţă cu Taufic nu mai e Camelia {ucu, ci Cami. |mbrăcată într-un maieu de sport şi pantaloni albi cu însemne discrete Nike, răspunzând prompt la îndemnurile solicitante ale antrenorului, nu pare una dintre cele mai bogate şi mai influente femei din ţară. La o privire atentă, o trădează, însă, cele opt brăţări subţiri de pe mâna dreaptă: diamante, aur alb şi platină. Fiecare are povestea ei, una e de la Ioana – fiica cea mare, alta de la Cristina, mezina, alta de la sora ei, două şi le-a cumpărat singură şi trei de la o persoană dragă, al cărei nume nu vrea să-l spună.

Antrenamentul durează o oră şi mai include 10 flotări, 10 ridicări de halteră, o nouă serie de 7 ture pe scări, 60 de ridicări ale genunchilor la piept, 50 de abdomene, 20 de minute alergare pe bandă la viteze alternative, serii de 20 de ridicări de greutăţi la diferite aparate, pentru braţe şi spate. Fără niciun timp suplimentar de odihnă, doar câte o gură de apă pe drumul dintre un aparat şi altul.

După duş se aşază pe scaun la coaforul de la etajul sălii de sport. Nimic nu o mai trădează pe femeia cu alură de puştoiacă de liceu, care îşi efectua execiţiile cu o asemenea viteză încât bărbaţii care alergau pe benzile din jur păreau că mestecă tutun pe o terasă într-o duminică ploioasă. Echipamentul e acum ascuns într-o geantă Louis Vuitton care stă la picioarele mesei coafezei. Camelia are spatele ferm şi cambrat în cămaşa Jean Paul Gaultier, albă cu guler rotund fronsat, coapsele evidenţiate de o fustă bleumarin, tot Gaultier, iar gleznele discret conturate de pantofii Louboutin cu tocurile de 12 cm. E ora 10:45 şi până la 15:00 are întâlniri în care se vor pune în discuţie sume importante de bani. |ncepe să se machieze discret: fond de ten, mascara, gloss.

La 11:30 îşi parchează Mercedesul argintiu de două locuri, în faţa porţii casei de 1,5 milioane de euro pe care a cumpărat-o pentru birourile Class Living, compania pe care a păstrat-o la despărţirea de Dan {ucu. Sala de şedinţe e pregătită pentru prima întâlnire de pe agendă. Pe masă e un platou cu cireşe, mere, piersici şi banane.

„Oportunităţi de business” – aşa numeşte întâlnirile la care i se propune să investească. Din 24 aprilie 2007, a doua zi după ce i-a vândut lui Dan acţiunile din firma în care fuseseră parteneri – încasând 37,5 milioane de euro – oportunităţile de business au intrat pe agenda ei zilnică. Un cont cu atât de mult cash te face să te gândeşti la linişte şi siguranţă, dar pentru Camelia a însemnat o nouă provocare: „Cum transform lichidităţile în acţiuni profitabile?”

Astăzi, una dintre oportunităţi e prezentată de un fost campion mondial la culturism, Ulf Bengtsson, care îi face o propunere de investiţie în dezvoltarea World Class Academy, clubul sportiv de top unde se antrenează şi ea.

Ulf e ca un urs sălbatic, cu părul prins în coadă la spate, cu o talie care pare că ascunde multe beri, dar şi cu nişte braţe care trădează cele 10 titluri de campion mondial obţinute în anii ‘70. „Înăuntru e un tânăr de 25 de ani”, spune Ulf, îndreptându-şi mâna către frunte. „Dar mă uit în oglindă în fiecare dimineaţă şi ştiu că trupul meu nu mai e în pas cu mintea.” Îi povesteşte Cameliei cum a plecat în Asia doar cu rucsacul pe care-l ţine la picioare în sala de conferinţe, cum a venit în România acum câţiva ani şi cum a decis să deschisă şi aici o sală World Class Academy. Rostesc cuvintele în engleză, dar vorbesc limba pasionaţilor de sport. Camelia îşi îndreaptă trupul către masă, îşi pune coatele pe lemnul frumos lăcuit şi-i face mărturisiri ca şi când s-ar cunoaşte de-o viaţă.

„Într-o vreme, eram obsedată de sport. Alergam dimineaţa, apoi făceam exerciţii, iar seara, obligatoriu, spinning. Făceam crize dacă îmi găseam bicicleta ocupată. Ajunsesem să sun să fie pus un prosop pe o bicicletă. Acum ştiu că îmi rezolvam alte probleme prin sport. E o graniţă fină între a face sport de plăcere şi dependenţa pe care o generează antrenamentele intensive.” E evident că-i place propunerea lui Ulf, dar rămâne fermă şi cere elegant să i se trimită un business plan, să vadă cifre. Apoi îl conduce la subsol şi-i arată sala de sport pe care a amenajat-o pentru angajaţi, ca să simtă pe pielea lor beneficiile mişcării. Până la următoarea întâlnire preia telefoanele ratate. „Bongiorno… Si… Si…” O altă oportunitate de afaceri, de data aceasta în Polinezia. Stabileşte ca peste două zile să ia cina la Paris cu cei care-i fac propunerea şi îi spune celui de la capătul telefonului într-o italiană fluentă: „Franceza e pentru cină, engleza e pentru afaceri, da?”

Italiana a învăţat-o singură, cu dicţionarul, după ce, la o primă deplasare la Roma după mobilă, prin ‘94, s-a enervat că nu se putea întelege cu furnizorii. Tot singură a învăţat Dreptul penal şi Dreptul civil, ca să ştie ce să le ceară avocaţilor în negocierile cu fostul soţ. N-a vrut un partaj clasic în care să negocieze tacâmuri şi perne. A privit parteneriatul lor ca jumătăţile unui întreg. Afacerea şi-au împărţit-o în termeni de business – ea şi-a vândut acţiunile, el le-a cumpărat –, iar partea de familie a rămas în familie.

Recunoaşte că, în perioada aceea, cel mai greu a fost să câştige încrederea mamei ei şi a fiicelor. Având o educaţie conservatoare, Elvira crede şi acum că soţia trebuie să fie un bun administrator al bunurilor casei, în timp ce soţul e furnizorul de bunuri şi servicii. De fete a fost mereu apropiată, dar vroia ca ele să simtă că nu se schimbă nimic.Trebuia să demonstreze că se poate descurca la acelaşi nivel şi fără un partener de afaceri care se îmbracă zilnic la pantaloni cu dungă. I-a luat câteva luni să arate că îi e bine singură. Patru luni, mai exact. Cele în care Camelia n-a făcut deloc sport. Patru luni în care trupul nu i-a răspuns la comenzi, în care ar fi vrut să stea chircită în pat, dar în care şi-a concentrat întreaga energie către familie şi afacerea care acum era doar a ei, Class Living. A muncit mai mult decât oricând şi a pus temelia companiei de azi: o nouă campanie de comunicare pentru Class Living, impulsionarea vânzărilor, noi magazine şi showroom-uri; pentru ca acum să investescă în pregătirea oamenilor din echipă: 65 în trei oraşe.

E trecut de ora 17:00 şi Camelia are o întâlnire în biroul ei de la etaj, decorat cu cuburi asimetrice transformate în rafturi. Ca să ajungă acolo, urcă scările în spirală încadrate de pereţi pe care sunt 13 tablouri reprezntând copertele de revistă pe care a apărut, cadou de la angajaţi de ziua ei.

Tocmai a primit fotografiile din shooting-ul Tabu în care a reinterpretat câteva cadre din videoclipul „Vogue” al Madonnei şi se va uita la ele cu directoarea de comunicare, Adriana Tabac.
Deschide laptopul – un MacBook Air –, selectează fotografiile şi le înşiră una după alta pe ecran. |ncep să zâmbească amândouă şi, când ajunge la prim-planul în care îşi încadrează faţa între mâini, ca şi cum ar surprinde un cadru fotografic, exclamă: „Ştii cât m-am chinuit cu o seară înainte să stau cu mâna ca în fotografia aia?!”

Râd. Adriana îi cere un sfat pe o temă personală şi după ce Camelia îi răspunde, face o pauză şi adaugă: „Ştii cât e de greu să te accepţi aşa cum eşti? Să te cunoşti? Şi să te lupţi cu tine?”, îngustează ochii şi albăstreala irisului devine de oţel. „Mi-a fost greu să-mi înving superficialitatea din tinereţe, dar am învăţat şi am luat la facultate. Mi-a fost greu să accept că sportul şi shopping-ul erau o formă de defulare, dar acum fac sport de plăcere şi cumpăr doar ce-mi trebuie. Nu mai irosesc.”

Maxilarele se încordează şi, cu expresia aceasta şi părul drept care îi încadrează faţa, chiar seamănă cu Madonna. De fapt, după cum ştie şi ea, au mai multe lucruri în comun: averea, influenţa, puterea, pasiunea pentru sport şi capacitatea de a se reinventa profesional şi personal.