ieri am fost undeva in estul tarii pentru un subiect pe care-l vom publica in aprilie.

am descoperit acolo un director de muzeu care-si doreste jobul pe vecie. care e sapat de ajunctul 1 si adjunctul 2, in speranta ca unul dintre ei va fi el director.
in batalia lor pentru functii, ca-n miorita, sunt si victime colaterale: documente istorice distruse pentru ca directorul sa fie tras la raspundere si apoi inlocuit.

m-a socat tare indirjirea lor de a obtine acel post de director, intr-un oras mai mic decit cartierul militari. de ce sa-ti doresti sa fii director cu pretul de a distruge dintr-o semnatura mii de ani de istorie?! cit de multa fericire poate sa-ti aduca “sefia”? ce alte lipsuri emotionale ai, daca a fi sef e scopul tau in viata?

dupa care prietenul cu care ma aflam in excursie mi-a mai explicat o data ca, dincolo de globul de sticla in care traiesc eu, romania e o miorita perpetua.

offfffff