stirile tv anunta ca Ramona Cîciu in virsta de 34 de ani a murit de prea multa munca.
si se fac asemanari cu cazul Ralucai Stroescu care a murit in urma cu 3 ani.
e o greseala aici. Raluca a murit pentru ca avea diabet. in Tabu, anul trecut prin vara, Ani Sandu s-a reintors pe urmele Ralucai intr-un story pe care cei care se inghesuie acum sa comenteze cazul Ramonei Cîciu ar trebui sa-l citeasca. FATA CARE MUNCEA PREA MULT
*
Ma enerveaza teribil cum se dau cu presupusul toti acum – psihologi/ prezentatori/reporteri – incercind sa scoata o concluzie pe care ei o au in cap: a murit de prea multa munca. Femeia avea probleme cu inima.
senzational gratuit. sorry.
Si multi chiar cred ca a murit din cauza muncii excesive
🙁 Dumnezeu sa le ierte! Si pe ele si pe Alex Miristea! Intr-adevar ei au suferit si de afectiuni grave, dar si foarte multa munca te epuizeaza si te neglijezi…
Angajatorii ar trebui sa fie mai atentie cu ceea ce le cer subalternilor constiinciosi…
Măi fătucă ziaristă (dacă te supără comentariul, poți să-l ștergi),
Da, fiecare a murit din motiv de — vorba americanului — «preconditions», adică aveau afecțiuni care le-au fost /agravate/ de un /factor favorizant/, stressul de la locul de muncă.
Ceea ce nu vă dă vouă prin cap este că angajatorului nu numai că nu-i pasă, dar îl doare în p…, iar controalele anuale cerute de medicina muncii sunt făcute în stilul lasă-mă să te las.
Două exemple. În primul, mai mulți colegi au avut pe rezultate un indicator mărit. Vita de la policlinică: «a, nu vă speriați, are o problemă aparatul nostru, a ieșit greșit la mai toată lumea». În al doilea, indicatori care sugereau surmenaj (hematii puține, calciu mic, etc.) au făcut ca medicul să întrebe la controlul anual: «ați mai avut valori mici în mod frecvent, sau este o situație recentă?» De probă, angajata a răspuns: «nu, acum o lun[ analizele au ieșit foarte bune!» Urmarea? NIMIC!!!
Știind acum că pe angajator îl doare în p… (măcar de l-ar durea cu adevărat acolo!), îți mai vine să dai vina, domnișoară ziaristă, pe colegii de breaslă care se reped la concluzii?
Adevărul este, totuși, că nimănui nu-i pasă de stressul de la locul de muncă și de bolile a căror declanșare o grăbește — atunci când nu le cauzează în mod direct.
nu comentariul ma deranjeaza ci impertienta limbajului. cred ca poti si altfel sa-ti sustii ideea.
ceea ce spui tu e paralel cu ceea ce spun eu; merge in aceeasi directie, dar nu se suprapune.
daca angajatorului nu-i pasa, de ce angajatul se supune?
noi decidem in dreptul nostru, nu angajatul.
(si spun asta in cunostinta de cauza, sapt trecuta eram la spital de oboseala, dar eu am muncit pina n-am mai stiut de mine, nu m-a pus nimeni.)
suntem adulti, suntem reponsabili pentru faptele noastre, sa nu ne ascundem dupa degetul angajatorului.
dar, cum spuneam, asta e o discutie paralela cu abordarea jurnalistica a acestui deces.
Cristina, nu iti dau dreptate. Sunt multi oameni care muncesc pana la epuizare pentru ca sunt constransi sa munceasca in felul acesta. Pentru ca daca nu aduc rezultatele cerute sunt retroradati, concediati etc.
Nici un sef nu va veni la anajat sa-i spuna: “Aici dormi la noapte, pe birou!”, te constrane intr-un fel sau altul. Printr-un deadline, printr-un spor. Si cred ca stii si tu foarte bine.
Eu personal muncesc si in weekend. Weekend de weekend, pentru ca altfel nu fac fata deadline-ului. Anajatorul habar nu are de lucrul asta pentru ca il intereseaza doar rezultatele. Iar eu imi iau din cand in cand zile libere pentru ca nu ma pot ridica din pat si chiar la RALUCA STROESCU ma andesc de fiecare data.
Poate ca nu sti ce inseamna sa ai diabet si sa te epuizezi… mai documenteaza-te, tot esti jurnalizta!
Imi cer scuze pentru felul in care am scris, tastatura mea duce lipsa de tasta “G”
@ela, citeste story-ul de la link te rog
OK, retrag apelativul „fătucă”.
Nu știu cine te-a pus să muncești de-ai ajuns la spital. Nebunia? Lipsa de instinct de conservare?
Pe alții îi împing ratele la bancă. Din momentul în care au o leafă mai bună (poate fi 600 € net, poate fi 1500-2000 € net, nu importă), de bagă ca proștii să cumpere în rate mașini și case, proaste și scumpe. După care… au devenit fără să vrea sclavi, sunt obligați să muncească, nu-și permit să rămână în stradă DELOC, nici măcar o lună!
Imaginează-ți că acum 20 de ani, în Europa (de vest), un angajat mediu avea ECONOMII la bancă echivalente la cel puțin câteva mii de dolari. Acum s-a ajuns (pe stil american), ca un salariat european să aibă DATORII la bancă de cel puțin zece mii de dolari!
Și-atunci, cum mai poți vorbi de libertate, cum îi mai poți acuza pe proștii care se spetesc până ajung în spital sau la morgă?
eu nu acuz pe nimeni, spun doar ca e o decizie a fiecaruia, pe care trebuie sa si-o asume.
tu ii judeci si ii etichetezi intr-un mod agresiv.
si daca tot ai renuntat la apelative sablon, nu te si prezinti? ca sa fie fair:)
înainte de comenta am citit articolul din link-ul postat de tine.
consider postul tau puțin tendențios. afirmi că “e o greseala aici. Raluca a murit pentru ca avea diabet”. nu scrie în nici o analiză că ea ar fi murit de diabet.
îmi permit să spun că faci o confuzie de termeni. medical vorbind, ea avea diabet. fapt ce ar fi putut să conducă la decesul ei oricând dacă nu ar fi respectat o serie de indicații, dar chiar și așa nu există garanții sută la sută. continui cu o întrebare. știi că stresul este cea mai frecventă cauză în apariția diabetului la oamenii cu vârste cuprinse între 30 și 45 de ani?
referitor la comentariul tău asupra voinței și libertății noastre de a accepta un loc de muncă în care am fi “supra munciți”. îmi permit, din nou, să spun că faci o confuzie. Oamenii au liberatatea de a alege, dar această liberatate de a alege nu este niciodată totală. de cele mai multe ori ești contrțns de o serie de factori de ordin socio-econimc care te forțează să accepți un loc de muncă. nu mă pot decât bucura dacă nu este cazul tău. dar de aici până la a generaliza este cale lungă. mi-am permis această ultimă remarcă deoarece mă aflu într-o situație mai mult decțt relaxată – veșnicul colaborator, fără un job stabil.
ca ultimă idee. cred că nu numai articolele de print, dar chiar și posturile care tratează o problemă atât de sensibilă, ar trebui mai bine documentate.
Social comments and analytics for this post…
This post was mentioned on Twitter by mikapana: RT @cristinabazavan: ce trist ca n-am invatat, jurnalistic, nimik din cazul Raluca Stroescu. Ramona Circiu n-a murit de prea multa munca http://tiny.cc/pC3yy…
Draga mea, aberezi. Sincer. Stiu ce vorbesc pentru a eram cu fata asta in birou (careia toti ii spuneam Carmen, nu Ramona) atunci cand a cazut jos, atunci cand o colega i-a facut masaj cardiac si atunci cand timp de doua ore paramedicii au incercat sa o salveze.
Cu totii eram si suntem extrem de stresati dupa saptamani de lucru extenuant, dupa luni in care siguranta job-ului ne-a fost pusa la indoiala in urma “restructurarilor”, dupa ce unii colegi au fost concediati iar cei ramasi au trebuit sa preia proiecte peste proiecte, dupa ce ni se spune in mod direct sau indirect ca suntem cat se poate de usor de inlocuit cu “orice om de pe strada”…
Poate pentru tine este usor sa renunti la un job daca nu iti convin conditiile, dar pentru Carmen tot salariul se ducea pe rate si credite, iar in plus mai avea si doi copii de hranit; crezi ca ii era usor sa-si gaseasca un alt loc de munca in conditiile de azi? Mai gandeste-te!
Cu multa tristete,
Oana
Să mă prezint? Adică nume și prenume? Erau cândva pe primul blog al meu, beranger.org, acum nu sunt pe beranger.tumblr.com, dar cine vrea să afle mai multe despre Béranger poate găsi o cale, chiar dacă nu este jurnalist de investigații 🙂
ok, am inteles. esti fudul si nepoliticos.
ti-am lasat comentariul ca sa nu crezi ca am ceva cu tine, dar nu-mi consum timpul sa te googalesc, no offence
Nu cred ca i-a pus nimeni pistolul la tampla sa stea la serviciu. Si nimeni nu a legat-o cu lanturi de postul ala – chiar daca piata joburilor e pe burta acum, mai bine fara job o vreme decat mort (parerea mea).
In primul rand, fiecare trebuie sa aiba grija de el. Daca se stia cu probleme (mai ales cardiace), trebuia sa stie sa spuna stop, indiferent cate statistici aveau de facut acolo la Ipsos. La fel si in cazul Ralucai.
Poate suna meschin, dar eu asa cred.
Am fost intr-o situatie asemanatoare lor (si tie, Cristina) acum cativa ani, cand lucram la o revista “glossy pocket”. Saptamanile de predare de acolo mi-au declansat o boala (descoperita mai tarziu), cu semne cardiace puternice. Peste doua saptamani de la aparitia lor, puneam demisia pe birou si pa. Nu vreau sa mor eroic, pe front – e semn de lasitate? Si daca da – so what?
Vreau sa vad lumea prin ochii unui nonagenar. Asta e alegerea mea.
stiu foarte bine ce spui marius, e unul dintre motivele pentru care m-am “lasat” de radio:)
si eu cred ca e alegerea noastra si ca suntem responsabili pentru ce alegem
scuze, Cristina
dar chiar e un fenomen negativ ceea ce se intampla cu acesti oameni mai mult sau mai putin bolnavi care mor si/din cauza suprasolicitarii la locul de munca.
Cum spuneai nu te obliga nimeni sa muncesti ca nebunul, dar dk nu ai de ales… ai prefera sa ramai pe strazi pentru k nu ai cu ce sa platesti chiria decat sa rezolvi o multime de chestii suplimentare la munca?
Este un lux sa-ti poti permite sa-ti dai demisia!
te cred ca muncesti foarte mult, dar poate organismul tau este mai rezistent!
Ma astept de la o revista ca a voastra la altceva: sa traga niste semnale de alarma, sa traga angajatorii la raspundere, sa se faca niste legi…
Pari nepasatoare fata de aceste drame si probabil cele care vor urma…
citeste articolul de la link.
tabu a publicat inca de acum 8 luni un articol serios si documentat pe tema mortii ralucai stroescu.
ce incerc eu sa fac pe blogul meu e doar sa pun problema corect. sa privim toate aspectele problemei; daca ne ascundem dupa deget, nu ajungem nicaieri. nu e doar angajatorul vinovat in situatiile acestea.
cine ma stie de multi ani, stie ca si eu am fost (uneori simt ca nu m-am vindecat) workaholica si ca ritmul meu de munca e f f ridicat.
dar, cum am mai spus, stiu ca e decizia mea cit si cum muncesc.
“cine ma stie de multi ani, stie ca si eu am fost (uneori simt ca nu m-am vindecat) workaholica si ca ritmul meu de munca e f f ridicat.”
am citat din ce ai scris mai sus pentru ca vreau sa pornesc de la asta in ceea ce voi scrie.
Sa fii workaholic la o revista cred ca e putin diferit de ceea ce inseamna sa fii workaholic intr o corporatie. Mai ales cand deadline urile nu ti le alegi singur, ci iti sunt impuse, mai ales cand “ce faci si daca faci in timp” constituie indicatorul tau de performanta. In corporatiile din Romania, eficienta nu se masoara in ce faci la birou ci mai degraba in cat stai la birou, cat de mult te dedici serviciului si asa mai departe. Lucrez intr-o firma destul de cunoscuta in Romania si iti pot spune ca seful meu apreciaza timpul pe care ti l dedici la birou (ore peste program si week end). Cand lumea vrea sa plece la 6.30 (o ora normala) se uita pe sub lentilele ochelarilor si spune “este abia jumatatea zilei, unde plecati???”… Asa ca, totul este discutabil.. Am o colega care munceste poate mai mult decat fata care a murit; si toti ii spuneam ca exagereaza, ca e prea mult. Se imbolnaveste, face alergii, are intepaturi in inima dar nu face nimik in sensul asta pentru ca vrea sa demonstreze ca si merita promovarea. Asa ca adevarul este la mijloc; si sefii pun presiune pe oameni dar si oamenii isi testeaza limitele…
O zi buna!
Un angajat dintr-o corporatie
draga ana,
timp de 5 ani am lucrat pentru europa fm (am fct parte din echipa care a creat europa fm) statie care face parte din trustul Lagardere (EDI Romania e o filiala Lagardere) si era f corporatie.
am avut momente cind am muncit de la 8 dimineata pina la 12 noaptea. uneori si 2-3 dimineata.
dar am facut totul cu foarte multa pasiune si mi-a fost drag fiecare moment petrecut la munca.
daca nu mi-ar fi placut, as fi plecat.
de fapt cred ca asta e problema ta, poate ca nu-ti place ceea ce faci ori cu cine faci.
la revista, sunt zile (multe) cind incepem munca la 9 dimineata si o terminam mult dupa miezul noptii.
ce-i drept, ca sef, nu apreciez cantitatea (nr orelor petrecute la birou), ci calitatea muncii. dar in meseria noastra (or in fostul meu job) cind toata lumea se distreaza, noi muncim mai cu foc ca sa-i inveselim.
eu sunt impacata cu gindul ca voi credeti ca la o revista e “parfum de tei”. atit timp cit va place ceea ce cititi, nici nu e important sa stiti cita munca e in spate.
Cred ca ambele grupuri de opinii expuse aici au de partea lor si argumente solide, si argumente foarte slabe.
Ofer si eu citeva opinii.
Multe reviste fac parte din corporatii si, din pacate, se supun acelorasi legi ca si corporatiile care produc si vind alte produse. Munca la o revista poate fi la fel de epuizanta ca oriunde altundeva. Singura diferenta este pasiunea pentru obiectul muncii al angajatilor si satisfactia la sfirsitul zilei.
Cu toate acestea, cred ca Cristina greseste cind spune ca Ramona, si multe altele ca ea, au de ales. Cred profund in existenta alegerilor, dar cind ai copii si te pindesc o mie de obligatii financiare, alegerile sint mai limitate. Singurul tzel al tau este sa le dai de mincare. Cred ca perspectiva Cristinei este a unei persoane fara copii, o ipostaza care ne face sa credem ca lumea este a noastra. Si chiar este. Cind apar copiii, alegerile devin canalizate diferit.
Buna seara,
D-na Bazavan, imi permit sa pun si eu o intrebare : prin afirmata pe care o faceti („Femeia avea probleme cu inima.”) nu intrati si dumneavoastra in categoria celor care „se dau cu presupusul toti acum” ? Si eu sunt enervata de afirmatiile pe care le fac cei care, peste noapte, au devenit „cunoscatorii” ai vietii si ai starii de sanatate a lui Carmen. Cu parere de rau, si fara a vrea sa jignesc pe nimeni, si dumneavoastra faceti parte din aceasta categorie (probabil nu din rautatea, rea-vointa sau mai stiu eu din cauza oricarui alt motiv…). Ati cunoscut-o altfel decat din ceea ce s-a scris in presa si in comentariile aparute pe diferitele site-uri ? Cum puteti afirma cu atata sigurata ca avea probleme cardiace? Exista posibilitatea de a fi avut sau de a nu fi avut ; in cazul in care au existat, intr-adevar, aceste probleme, cu siguranta a fost vorba de probleme care nu au fost identificate in timpul controalelor pe care le-a facut. Nu vorbesc de controalele efectuate de medici de la medicina muncii, care sunt facute numai pentru a fi facute…Acum cateva zile s-a facut un astfel de control si in cadrul companiei in care lucrez : ni s-a luat tensiunea si am fost intrebati daca au intervenit probleme de sanatate de la controlul de anul trecut; in cazul meu nu, dar si anul trecut controlul medical a fost la fel de „riguros” ca si anul acesta. Poate ca am probleme ale caror simptome nu sunt evidente sau nu se pot determina numai daca imi este verificata tensiunea si daca sunt intrebata daca am probleme, deci… . Cert este ca in urma controalelor pe care le-a facut, niciun medic nu a remarcat ca ar avea probleme (nici cardiace, nici de alta natura); de altfel, nici in timpul necropsiei nu s-a stabilit ca ar fi avut probleme cardiace. Se pare ca se vor mai face analize in acest sens, e posibil sa se descopere ca ar fi avut, e posibil sa se descopere ca nu… Atunci, de unde atata siguranta in „diagnosticul” pe care l-ati stabilit dumneavoastra?
Daca romanii spuneau „de mortuis nil nisi bene”, noi ajungem sa spunem „de mortuis nil nisi male”. Prin urmare, Carmen e singura vinovata pentru ca si-a dorit copiii si si-a dorit sa le ofere o viata decenta, e vinovata pentru ca nu a ingrosat randul somerilor care beneficiaza de ajutoare sociale, pentru ca apoi, noi, cei care muncim, sa ne revoltam ca traieste si ea, ca multi altii (someri sau pensionari), pe spinarea noastra, din taxele foarte mari pe care ni le percepe statul. E posibil sa o gasim vinovata pentru ca nu-i ajungeau cei 84 RON (alocatia lunara a copiilor) pentru cheltuielile curente sau chiar ca nu s-a gandit sa aiba un alt copil, pentru a beneficia, pentru inca 2 ani, de concediu de maternitate….
Tot romanii spuneau „audiatul et altera pars”, oferindu-i, astfel, si acuzatului, dreptul sa-si exprime punctul de vedere. Ma intreb care ar fi fost punctul ei de vedere? Desi am cunoscut-o destul de bine, nu pot sa spun care ar fi fost. Realitatea tragica e ca ea nu si-l mai poate exprima, pentru ca nu mai este…
Dupa tot ce s-a intamplat cu Carmen, cu Raluca Stroescu, probabil cu multi altii, a caror tragedie a ramas anonima, ar trebui sa ne punem anumite intrebari : incotro se indreapta societatea actuala ? cum de ajung angajatorii sa nu mai aiba nici urma de umanitate, in goana dupa profit ? de ce ajungem noi, angajatii, sa resimtim atat de mult presiunea sociala in cazul in care suntem pe punctul de a ne pierde serviciul ? Spun acest lucru pentru ca dincolo de teama de a nu mai avea un anumit venit lunar, exista si presiunea sociala din cauza intrebarilor pe care ti le pun cunoscutii, din cauza afirmatiilor pe care le auzim mereu : „la voi se fac disponibilizari?” (in cazul in care raspunsul e afirmativ, ne gandim, automat, ca si noi vom pati acelasi lucru; daca raspunsul e negativ, ne mai linistim putin, gandindu-ne ca poate nu se va intampla nici in compania in care lucram noi asa ceva), „un prieten mi-a spus ca si-a dat demisia de cateva luni si ii este foarte greu sa-si gaseasca un alt serviciu pentru ca nu lucreaza…la fiecare interviu la care a fost, a fost intrebat de ce si-a dat demisia fara sa-si fi gasit, in prealabil, un alt serviciu ; mai mult ca sigur, concluzia pe care o trag angajatorii este ca prietenul meu a fost determinat sa-si dea demisia pentru ca e incompetent; mi-as da demisia si eu, dar mi-e teama sa nu stau pe tusa, ca si el, cine stie cat timp…”