Am inceput sa iubesc muzica clasica prin anul doi de facultate. A-nceput c-o inregistrare de pe site-ul Radio3Net a Concertului nr.2 de Rahmaninov, cu London Symphony Orchestra si Vladimir Ashkenazy la pian.

Nu era prima data cind ascultam muzica clasica. Mi-o amintesc din copilarie pe mama facind curat duminicile pe Simfonia nr. 9 a lui Beethoven. „Ma umple de energie“, spunea.

Acum, insa, o faceam constient.
Stateam zilnic lipita de boxe. Scormoneam dupa noi nuante cu fiecare reascultare. Pe concertul asta am plins. Am ris. Am uitat sa respir.

***
Citiva ani mai tirziu, cautind si alte interpretari pentru concertul lui Rahmaninov si-am gasit-o pe Helene Grimaud pe Youtube. A fost hipnotizant intr-un fel in care nu-mi imaginasem vreodata. Ascultam, priveam si-ntelegeam de ce muzica clasica te poate face sa te desprinzi de toate.

Ce adoram cel mai tare era felul pasional in care Helene Grimaud se apropia de pian. Emotia dusa la extrem, aproape pina la epuizare. In acelasi timp, controlul rece, asumarea acelui abandon pina la punctul fragilitatii.

In Festivalul Enescu de acum doi ani am ascultat-o cu Rahmaninov live, dintr-o loja a Salii Palatului. De la emotie, imi amortisera palmele.

***
In urma cu citeva zile am intervievat-o.

***

Pina la momentul interviului cu Helene Grimaud trecusera 6 ani de cind eram fana. Cumparasem toate inregistrarile pe care la gasisem in Romania, printre care si o integrala Warner Classics a concertelor ei preferate. Asa am descoperit Concertul nr. 1 de Brahms cu care a venit la aceasta editie a Festivalului Enescu.

Nu era extraordinar doar faptul ca o ascultam pentru a doua oara live, dupa ce invatasem pe de rost concertul de pe inregistrare – Festivalul George Enescu e un regal, de fiecare data -, ci si ca aveam sansa sa stau citeva minute cu ea.

La interviu a venit in jeansi si-n adidasi. Purtind putin machiaj si cu parul desprins, aproape salbatic. Era manierata si calda intr-o sala micuta de la etajul 5 al hotelului Hilton unde era cazata. Ochii, de un albastru metalic, erau insa, cei care intimidau. Nu puteai vedea nimic in si dincolo de ei si asta iti dadea, cu fiecare privire, o senzatie de infinit, de imaterial care te tintuia.

Si daca am ramas cu ceva puternic dupa interviul asta, a fost tocmai privirea. Si felul in care a raspuns la o intrebare care n-a ramas in interviul final. „Cind cintati, exista pasaje pe care le traiti intens si respirati intr-un fel nepamintean de fiecare data cind se-ntimpla asta. Ce simtiti atunci?“. „Nu sint constienta de asta“.

Ii multumesc domnului Daniel Ivan.
*
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema Veche.