de pe la 2 ani, de cind invatam sa vorbim cit de cit, tot ce ne dorim e sa “ne facem mari”.

la inceput rivinim la viata celor mai in virsta decit noi (nu neaparat batrini), iar – din ce inaintam in ani – incepem sa ne temem de batrinete, pentru ca ea aduce un sfirsit.

simtim ca se intimpla ceva cu noi, ritmul interior se domoleste, incepem sa avem timp sa ne uitam si in jurul nostru, ne “inteleptim”, credem noi.

ne uitam in oglinda, descoperim cum ni se schimba consistenta pielii si apar ridurile, cum obosim mai repede, cum nu mai facem multe dintre lucrurile pe care le faceam cu 5- 10 ani in urma.

dar, oricit de tare ne-am dori, daca suntem onesti cu noi cind ne uitam in oglinda, stim ca nu ne facem “mari”, ca in capul nostru tot aia micii suntem si ca am alergat multi ani dupa o himera.

*
vreau de multa vreme sa spun asta, sa va dau vestea asta trista: nu ne facem mari. e o iluzie.

doar mascam niste lucruri de dragul convenientelor sociale.

si nu, nu e ca in povestea cu Peter Pan. pentru ca noi vrem sa fim mari. dar nu ne iese.

deal with it! sorry.

uitasem sa scriu asta cind v-am multumit de dimineata.