ieri m-am vazut cu un prieten vechi, om de radio foarte talentat si cu audienta de jumatate de milion de ascultatori pentru programele lui.
povestea cu maxima naturalete despre stinghereala lui de a iesi in public la tot felul de evenimente, tot asa cum povestea despre ca i se pare normal sa le raspunda ascultatorilor pe twitter, mail, FB, desi are un program incarcat si in biroul lui se opresc zilnic toate trupele mari ale romaniei (pentru ca asta ii e meseria).

din interior, pentru ca traieste in meseria asta de 12-13 ani (poate mai mult, dar mai bine il fac mai tinerel), nu i se pare ca face nimic spectaculos. chiar daca are aceeasi pasiune si aceeasi dorinta de a face lucruri marete (le si face, concertele din garaj sunt dovada:) ), pentru ca asta e viata lui, i se pare normal tot ceea ce face.

cind i-am amintit cum eram noi cind eram mici si ne gindeam la cei care lucrau la radio, cit de mari si de importanti ii credeam si-i simteam pe DJ, si de ce vise aveam despre studiourile de radio, i-au zimbit ochii. nu pentru ca oamenii s-ar fi gindit la el din perspectiva asta (cred ca un gind ca asta l-ar fi incurcat), ci pentru ca si-a amintit de vremurile tineretii noastre cind, da, oamenii de la radio erau mici dumnezei.
dar niste mici dumnezei cu caracter, politicosi care-ti spuneau lucruri grave si importane fara sa dea sentinte, ba chiar cu umor.

*
mai tirziu, spre seara, am citit citeva bloguri. oameni care se dau cu parerea si din interiorul lumii lor, li se pare ca sunt mici dumnezei. m-a enervat teribil blogul unei domnisoare care crede ca le stie pe toate si ca poate judeca si in dreptul meu sau al altora ca mine. o vazusem cum se comportase in public, la o manifestare la care fusesem invitati si … era departe de ce povestea domnul de la radio.

*
stiu ca totul tine de caracter si ca, din interiorul lumii noastre, judecam usor si etichetam la fel de usor. poate ca si eu, acum, fac asta. dar in zilele care seamana cu cea de ieri, mi se face dor de oamenii modesti de la radio.

si-i multumesc aici lui arhi ca a scris ieri, fara sa stie of-ul meu, ceva in care cred din tot sufletul: de ce evit sa socializez cu bloggerii

stiu ca n-ar fi trebuit sa scriu asta, pentru ca nici nu e atit de important ce s-a scris ieri si textul ala nici n-o sa fie de maxim impact in lumea asta, dar m-a mihnit atit de tare incit e forma mea de refulare, pentru care imi cer scuze.

si nu, nu vreau sa dau nume. si nici nu va las sa comentati la acest post. e doar un stegulet pe care imi permit sa-l flutur poate il vad cei pe care i-ar ajuta.
pentru ca eu cred in comunitatea online si in puterea ei, dar cred la fel de mult in bun simt, in content propriu si de calitate, in a avea maniere, a fi politicos si diplomat … si-a trai alaturi de ceilalti fara sa dai sentinte si sa-i judeci.

multumesc.