text de Ana Maria Onisei

Ruxandra Donose abia terminase repetiţiile pentru concertul  care urma să deschidă Festivalul Internaţional al Orchestrelor Radio, sub bagheta dirijorului Christian Zacharias, când ne-am întâlnit pentru interviu.

Zâmbea, în blugi evazaţi şi-o bluză de culoarea mării: „Gata, începem?“, a urcat vocea Ruxandrei Donose, încă plină de energie. Îşi ţinea mâinile sprijinite pe coapse ca o şcolăriţă în timp ce vorbea de pe canapeaua din holul Sălii Palatului. De fiecare dată când se pregătea să răspundă, se oprea pentru o pauză de gândire, iar vocea revenea, mai întâi şoptită – şi-i trăda timiditatea suavă, modestia -, pentru ca apoi să capete o intensitate jucăuşă. N-avea nimic din strălucirea forţată, căutată cu orice preţ a unei dive. „Câteodată, când repet, mai beau şi câte o Coca-Cola. Râd colegii că în loc să beau ceai cu miere sau ouă crude, la repetiţii, eu beau Coca-Cola şi mănânc biscuiţi.“

O spune cu naturaleţe şi-ar putea trece drept un om obişnuit dacă n-ai fi conştient că urcă, uneori chiar şi în aceeaşi săptămână, pe cele mai mari scene ale lumii. Cum îi place Ruxandrei Donose să spună când se gândeşte la presiunea care e parte din destinul unei mezzosoprane, e ca şi cum ai avea un nou loc de muncă în fiecare săptămână. Trebuie s-o iei iar de la zero, chiar dacă eşti la cel mai înalt nivel internaţional.

Şi cum vă încurajaţi?

Un nou rol este un moment în care trebuie să te autobiruieşti. Ştii că ai fost angajat pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce poţi, totuşi, când ajungi în faţa unui nou colectiv, trebuie să arăţi ce poţi şi să justifici prezenţa ta acolo. Pe parcursul carierei şi pe măsură ce experienţa creşte, înveţi să-l gestionezi. Cum mă ajut? Tot aşa cum fac când cânt: gândindu-mă la ce spun, nu la ce-ar putea să gândească cei din jur.

*

Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie la Adevarul, Dilema Veche, Esquire