oamenii-s ca florile… si nu ma refer la frumusetea lor.

*
am o gradina aromatica – busuioc, ardei iuti, menta, cimbru etc – care traieste dupa legile ei. mama Anei Onisei mi-a pregatit-o si aranjat-o si dupa o saptamina de la sosirea acasa, menta s-a uscat cu totul. o vreme am lasat crengutele lungi de menta sa atirne din ghivecul de la geam, dupa care resemnata, le-am taiat.

m-am gindit ca nu s-a prins radacina si, asta e, au murit. am sa caut alte plante si am sa le pun.

de citeva zile insa intre butucii de la radacina uscata au inceput sa apara muguri semn ca menta mea prinde din nou viata.

astazi dimineata cind am inspectat cit a mai crescut mi-am dat seama ca daca n-as fi tuns uscaturile probabil ca n-ar mai fi rasarit nimic in loc, pentru ca n-ar fi avut lumina.

***
asa ca m-am gindit ca si oamenii sunt ca florile: cind inlatura uscaturile si fac loc pentru lumina, incep sa infloreasca. sa fie oameni.

ceea ce imi doresc si mie, si voua:)

stiu ca am mai scris cindva despre cum florile sunt ca iubirile (le uzi ce le uzi si cum ai uitat sa le ingrijesti, hopaaa, mor) si imi dau seama ca gradinaritul (am 4 ghivece toate, sa fiu precisa; au murit aproape toate din articolul ala cu iubirile:)) ) inspira la filosofie:)