acum aproape 2 ani intr-o dimineata mi s-a parut ca sunt mai usoara cu 100 de kilograme. disparusera din corpul meu zeci de pietroaie, aliniate milimetric pe umeri. cu o seara inainte le simteam sub buricele degetelor cind apasam pe linga clavicula; stiam ca nu lasasera niciun loc liber.

era prima mea zi de libertate: trecusem de la redactor sef de revista la freelancer.

chiar si in dimineata aia m-am trezit la 6 cum fac de la 25 de ani, dar n-am deschis nici computerul, nici televizorul. am stat in liniste si m-am gindit la ce vazusem cu o seara inainte la repetitiile lui James Thierree, nepotul lui Chaplin, care urma sa aiba 3 spectacole in week end.

James repeta showul Raoul, o metafora despre lumea din capul nostru, despre singuratatile din multimi. jucase spectacolul de zeci de ori si muncise pentru el doi ani inainte de a-l arata publicului, dar in repetitia pe care o vazusem reluase fiecare secventa, verificase fiecare element de decor, cronometrase momentele.

spectacolul avea momente de magie – personajul lui disparea prin butoaiele din decor si intr-o fractiune de secunda aparea cocotat pe un stilp, raminea suspendat ca si cum ar fi invins gravitatia – si te facea sa te simti din nou copil, sa te bucuri din plin cu tot sufletul.

m-am gindit la cita tehnica si cita disciplina era in munca lui, la ce vointa avea si cit de mult isi putea controla corpul (facea niste acrobatii care pareau in relanti) si cum rigoarea lui nu strica bucuria celorlalti, ci o amplifica.

*

toata viata mea m-am ghidat dupa tehnica si disciplina. tot ceea ce stiu sa fac – de exemplu, in scris sau in interviu – e pentru ca mai intii am invatat tehnica foarte bine si-apoi m-am asezat disciplinata la munca, ore in sir.

si-am mai avut o directie, aproape obsesie: de a lucra cu mintea ca sa-mi depasesc limitele. ceea ce se poate realiza, paradoxal, doar daca ai un control bun al propriei vointe.

am o amintire de pe la 10 ani cind, intorcindu-ma de la piata cu o plasa foarte grea, mi-am zis “oricit de mult o sa ma doara, nu am sa mut plasa in cealalta mina. ce poate sa se intimple?! mina nu are cum sa-mi cada din umar. sa vedem cit rezist.” nu mai stiu cit m-a durut, dar stiu ca urmele de pe degete au ramas citeva zile.

***

in dimineata de dupa repetitiile lui James, am luat o decizie: e prima mea zi dintr-o noua viata – let it flow, o sa ma bucur de orice o sa se intimple. cu cit mai putina rigoare si fara disciplina.

in prima luna nu m-am mai trezit la 6, ci pe la 10 (dar m-am culcat pe la 5 in mod constant ), nu mi-am mai facut to do list, mi-am petrecut timpul scriind din parcuri si din cafenele, intrerupindu-mi gindurile pentru orice zimbet pe care-l vedeam in jur.

apoi am inceput sa fac atacuri de panica, sa nu-mi gasesc locul, sa-mi pun sute de intrebari si gindurile sa dea navala in minte din zeci de directii. ca sa se faca liniste, doua saptamini am dormit cu televizorul deschis.

si-am inceput sa ma trezesc la 6 dimineata. dupa care au sunat din ce in ce mai des telefoanele cu job-uri, am plecat din tara atit de mult incit invatasem care-s felinarele cu becuri arse pe drumul catre Otopeni, am reinceput sa fac to do list-uri. si mi-am schimbat agenda ca sa aiba un organizer cu un calendar mai mare.

dar greutatea de pe umeri n-a revenit niciodata.

diferenta intre acum doi ani si astazi e in relaxarea din rigoare. ca la balet: dupa ce ai invatat miscarile de baza, stii tehnica si poti sa improvizezi gratios.

am avut nevoie de mai bine de 20 de ani de la momentul cu plasa pe care am carat-o de la piata ca sa inteleg cum sa aplic asta in viata mea fara sa mai lase urme pentru mai multe zile.

***

acesta a fost ultimul meu articol din seria Control Generation scrisa pentru site-ul desprealcool.ro