“Every human creature is a profound secret and mystery to every other.”

cu vorbele astea incepe filmul The invisible woman, povestea iubirii secrete a lui Charles Dickens cu o tinara domnita care i-a fost multi ani muza, cu voia si intelegerea sotiei lui.

e o secventa in film in care sotia – titulara de contract adica, mama a celor 10 copii ai lui Dickens – se duce acasa la tinara domnita cu un cadou de ziua ei; o trimisese sotul (care e jucat de Ralph Fiennes).

ca spectator te gindesti cit de crud era Dickens sa-i faca una ca asta sotiei, numai ca doua replici mai incolo femeia spune “He is very fond of you. But you will find that you must share him with his public. They will be the constant and, in truth, you will never absolutely know which one he loves the most — you or them” si-ti dai seama ca asa urita si grasa si mult mai batrina decit noua muza, sotia il cunoaste in profunzime si-i accepta felul de a fi. chiar daca o face stringind din dinti.

sa vedeti filmul; nu va avea succes in cinematografe, nu are dinamica pentru a vorbi unui public larg, nu e nici vreo capodopera a cinematografiei,  dar sunt citeva nuante fine acolo despre relatii si cupluri, si despre ego-ul artistilor.

Dickens se intoarce la nevasta dupa o vreme, iar tinara fata (Felicity Jones)- care-l poarta cu ea, in minte si in suflet pentru tot restul vietii – ramine cu amitirile din timpul creatiilor unor capodopere ca “Marile sperante” si cu o oarecare mindrie amara ca stie toate finalurile intermediare ale acestui text. “Pip n-ar fi trebuit sa ramina cu Estella”, zice tinara fata printre lacrimi unui prieten si continua cu “Charles understood that however painful it is, we’re alone. Whoever we’re with, we’re alone.”

*

nu e in film, dar apare in critica literara, initial titlul pentru Marile sperante (Great Espectations) a fost Low to No Expectations