“Uite fac o fotografie din casa si te las tine sa o modifici cum vrei. De aici ii poti schimba culorile, apasa pe butonul asta si misca-l pe ecran.”

A fost primul moment in care Elena s-a uitat la mine si-a dovedit ca ma ascultase in ultima jumatate de ora, doar ca nu voise nici sa ma priveasca, nici sa imi raspunda in vreun fel.

Dupa vorbele astea s-a apropiat de telefonul meu, pe care-l tineam cu mina intinsa ca sa nu fie nevoie sa se apropie foarte mult de mine, ceea ce era evident ca nu i-ar fi placut, si-a apasat pe buton pina a colorat fotografia suprasaturind-o.

“Acum o pun pe facebook si spun ca ai facut-o tu. Da?”

A venit si s-a asezat linga mine. Cum fotoliul pe care stateam nu era foarte larg, s-a lipit de talia mea. Ii simteam caldura prin camasa mea subtire, de matase.

“O sa scriem aici ca e o fotografie facuta de Elena care are… Citi ani ai?”

S-a uitat in sus peste capul meu, undeva unde se afla mama ei.

“Nu-i nicio problema daca nu vrei sa-mi spui citi ani ai, o scriem ca e facuta de simpatica Elena si tot o postam, da?”

Ea se uita mai departe catre mama si a scincit putin.

“Are 5 ani si jumatate, dar nu stie sa spuna”, a venit raspunsul Ionelei, mama Elenei.

Elena a rasuflat usurata, s-a lipit si mai tare de mine si-a asteptat sa postez fotografia. Cind era urcata pe profilul meu si a zimbit in oglinda telefonului, am continuat.

“Vrei sa-ti fac si tie o fotografie?”

S-a intors fulgerator cu spatele la mine.

“Bine, nu-ti fac. Dar vrei sa-ti arat ceva foarte foarte tare? Ma vezi cum arat aici cind sunt linga tine? Am ochelari, parul prins in coada, nu sunt deloc machiata. Vrei sa-ti arat ce fotografii artistice am? Cind sunt facute de super profesionisti si de oameni care se uita la tine cu drag, toti oamenii sunt frumosi in poze”.

S-a intors catre mine si-a pus mina pe telefon. I-am aratat fotografii cu mine din diverse sedinte foto.
“Seamana cu mine cea de acum?”

Pentru prima data Elena a zis ceva: “NU”.

Vocea era subtire si inceata, abia am inteles ce a spus.

“Daca miine iti aduc un aparat de fotografiat profesionist si il rog pe un prieten care face fotografii din astea din care ai vazut, faci tu fotografii la toti musafirii care vin la ziua lui Ronald?”

I-am vazut luminitele din ochi si zimbetul de pe chip.
*

Elena s-a nascut cu o malformatie care a facut-o sa petreaca mai bine de 4 din cei 5 ani jumatate ai ei intr-o orteza – un corset care-i tinea soldurile strins si se prelungea catre picioare cu atele de fier pentru ca sa ajunga pina la gambe pe care le prindea cu cite un cerc subtire.

De la inceputul acestui an, dupa multe interventii chirurgicale, merge si e la o operatie distanta si citiva ani de kineto terapie de vindecare. Dar merge, alearga, se ridica sau se aseaza unde vrea ea, chiar daca o face mai greoi decit un copil de virsta ei.

De cind merge, nu mai vrea sa o ajute nimeni la ridicat/asezat, nu mai vrea sa se sprijine pe nimeni. Are indirjirea ca poate singura. La 5 ani si jumatate.

Elena e o fetita care , de cind s-a nascut, a vazut in ochii celor care o priveau ca e diferita de restul lumii. Nu stiu daca stie in ce fel e diferita, dar… cred ca ii e teama de validari. Si din cauza asta nu vorbeste cu nimeni la primele intilniri.

*
Am intilnit-o in Casa Roland, cu o zi inainte de aniversarea de 40 de ani a Fundatiei Roland McDonald. Locuieste acolo pe perioada tratamentelor de recuperare pe care le face timp de doua saptamini in fiecare luna, la spitalul Grigore Alexandrescu.

A doua zi m-am dus cu aparatul de fotografiat promis (un Samsung pe care-l aveam imprumutat pentru un proiect) si cu bunul meu prieten Edi Enache care sa o invete cum sa-l foloseasca si sa o supravegheze.

L-a evaluat pe Edi inca de la intrare si apoi nu s-a mai uitat deloc la el.

“Daca nu vrei sa vorbesti cu Edi, poate sa-i arate Alexandrei (sora ei mai mare) cum sa folosesti aparatul”
Elena s-a uitat la Alexandra si-a miscat putin mina dreapta spre ea.

Dupa ce Edi le-a facut minimum de instructaj, Elena si Andreea s-au asezat pe canapeaua din livingul Casei Roland, iar cea mica a inceput sa-i fotografieze pe toti cei din casa.

Mai tirziu, cind nu stia cum sa vada ce fotografii facuse si Edi s-a apropiat de ea, i-a dat aparatul si-a asteptat cuminte explicatiile, tot via sora ei.

*
N-a interactionat cu Ronald pina cind el n-a rugat-o sa-i faca o fotografie. Iar citeva minute mai tirziu, dupa ce Roland facuse magii la care risese in hohote, l-a lasat sa o fotografieze si el pe ea.

Ea e Elena.

Dupa bucuria cu care a facut fotografiile din ziua aceea, pe care le vedeti mai jos, imi place sa cred ca ar putea deveni un mare artist vizual. Se simtea bine cu aparatul in mina. Gasise o cale prin care sa interactioneze cu lumea in care oamenii sa nu mai fie atit de preocupati de ea, ci surprinsi-interesati de cum vor aparea in poze.

 

 

Aceasta e fotografia mea preferata. Nu-mi pasa daca a fost facuta din intimplare sau nu, e un frumos simbol despre bucuria de a te juca si de a vedea si dincolo de chip.