Imi face placere sa va ofer in avanpremiera un fragment din cea mai recenta carte a scriitoarei Isabel Allende, Amantul Japonez, care va fi in doar cateva zile in librarii in Colecţia Raftul Denisei, Humanitas Fiction. Multumesc frumos Humanitas Fiction.

 

Isabel Allende: 21 de cărți publicate, traduceri în peste 35 de limbi; peste 65 de milioane de exemplare vândute; 12 doctorate onorifice; 50 de premii în peste 15 țări; 2 filme de succes realizate după romanele ei.

O dublă poveste de dragoste, la distanță de mai bine de jumătate de secol, se dezvăluie treptat în Amantul japonez. Scris cu aceeaşi atenţie pentru amănuntul istoric şi profundă înţelegere a personajelor care au constituit dintotdeauna marca lui Isabel Allende, romanul Amantul japonez semnalează întoarcerea autoarei la povestea clasică, de largă respiraţie, fiind totodată un omagiu emoţionant adus sufletului omenesc şi stăruinţei în dragoste, într-o lume a necontenitelor schimbări.

În 1939, când Polonia e amenințată de nazism, Alma Belasco e trimisă de părinți să trăiască la San Francisco, alături de mătușa și de unchiul ei, care locuiesc într-un conac opulent. Inițial timorată de noua ei familie și incapabilă să se integreze, Alma va avea în cele din urmă o legătură profundă, pentru toată viața, cu fiul grădinarului familiei, Ichimei. După atacul japonezilor de la Pearl Harbor, cei doi sunt despărțiți cu cruzime, iar Ichimei ajunge într-un lagăr, împreună cu familia sa. Multe decenii mai târziu, Alma e una dintre bătrânele excentrice care populează azilul de lux Lark House din San Francisco. Cu răbdare și infinită tandrețe, Irina Bazili, o tânără îngrijitoare din Republica Moldova cu o istorie tristă în propria biografie, ajunge să descopere treptat povestea de dragoste dintre Alma și Ichimei și își găsește în ea izbăvirea.

 

Fragment

Traducere de Cornelia Rădulescu

Lark House

Irina Bazili a început să lucreze la Lark House, care se afla în Berkeley, la margine, în anul 2010. Avea douăzeci şi trei de ani împliniţi şi prea puţine iluzii, căci de la cincisprezece tot schimbase locuri de muncă în mai multe oraşe. Nu- şi putea imagina că această rezidenţă pentru vârsta a treia avea să se dovedească locul perfect şi că în următorii trei ani urma să o facă la fel de fericită ca în copilărie, înainte ca destinul ei să o ia razna. Lark House, înfiinţat la jumătatea lui 1900 pentru a oferi bătrânilor cu venituri mici o locuință decentă, atrăsese de la bun început, din motive necunoscute, intelectuali progresişti, ezoterici convinşi şi artişti de mică anvergură. Cu timpul, destule aspecte s-au schimbat, însă aşezământul continua să perceapă taxe pe potriva veniturilor fiecărui rezident pentru a promova, teoretic, o anume diversitate socială şi rasială. Practic, cu toţii erau albi din clasa mijlocie, iar diversitatea consta în subtile deosebiri între liber-cugetători, căutători de căi spirituale, activişti sociali şi ecologici, nihilişti, başca oarece hipioţi care mai vieţuiau în zona golfului San Francisco.

La primul interviu, directorul Hans Voigt i-a spus Irinei că era prea tânără pentru un post care presupunea atâtea responsabilităţi, dar cum era nevoie să se ocupe urgent un post vacant la Departamentul de administraţie şi asistenţă, putea lucra acolo până aveau să găsească persoana potrivită. Irina şi- a zis că acelaşi lucru era valabil şi pentru el: omul semăna cu un tinerel bucălat cu calviţie prematură, prea puţin indicat să conducă aşezământul. Mai târziu avea să constate că înfăţişarea lui Voigt era înşelătoare în funcţie de distanţă şi de lumină, căci omul împlinise cincizeci şi patru de ani şi se dovedise un administrator excelent. Irina l-a asigurat că, deşi nu avea studii, avea să compenseze prin experienţa pe care o avusese cu bătrânii în ţara ei natală, Republica Moldova.

Zâmbetul ei timid l-a făcut să se înmoaie pe director, care a uitat să-i ceară o scrisoare de recomandare şi a purces să enumere obligaţiile postului, care se puteau rezuma în câteva cuvinte: să uşureze existenţa oaspeţilor de la nivelurile doi şi trei. Cu cei de la nivelul unu n-avea treabă, ei trăiau independent, chiriaşi într-o clădire cu apartamente, nici cu cei de la nivelul patru, numit pe bună dreptate Para disul, căci aceia aşteptau să ajungă la cer, dormitând în cea mai mare parte a timpului şi neavând nevoie de serviciile pe care li le-ar fi putut oferi. Sarcina Irinei era să conducă rezidenţii la doctor, la avocat sau la contabil, să-i ajute să completeze formularele de sănătate sau cele pentru impozite, să-i însoţească la cumpărături şi alte treburi de acest gen. Singura legătură cu cei din Paradis era organizarea funeraliilor, dar pentru asta avea să primească instrucţiuni detaliate, după caz, a lămurit- o Hans Voigt, pentru că dorinţele muribunzilor nu coincideau întotdeauna cu cele ale rudelor; cei de la Lark House erau de religii diferite, iar funeraliile tindeau a fi nişte ceremonii ecumenice destul de complicate.

I-a mai explicat că uniformă purta doar personalul – îngrijitori şi infirmieri –, iar pentru restul angajaţilor exista un cod tacit, caracterizat prin respect şi bun gust. De exemplu, tricoul ei cu Malcolm X era nepotrivit pentru instituţie, a grăit directorul pe un ton emfatic. Sigur, nu era vorba de Malcolm X, ci de Che Guevara, dar Irina nu i-a spus-o, bănuind că Hans Voigt nici nu auzise de luptătorul care la o jumătate de secol după epopeea sa continua să fie venerat atât în Cuba, cât şi de o mână de radicali din Berkeley, unde locuia ea. Tricoul îl cumpărase cu doi dolari de la un second-hand şi era aproape nou.

— Şi aici nu se fumează, a mai avertizat- o el.

— Nu fumez şi nu beau, domnule.

— Eşti sănătoasă? Că asta e foarte important când lucrezi cu bătrânii.

— Sunt.

— Mai e ceva ce- ar trebui să ştiu?

— Sunt dependentă de jocurile video şi de romanele fantasy, ştiţi dumneavoastră, Tolkien, Neil Gaiman, Philip Pullman. Mai spăl şi câini, dar asta nu-mi ia mult timp.

— Ce faci în timpul liber nu e treaba mea, duduie, dar la lucru trebuie să fii mereu pe fază.

— Fireşte. O să vedeţi, domnule, că, dacă-mi daţi această şansă, n-o să vă pară rău, ştiu cum să mă port cu oamenii în vârstă, a spus ea cu aplomb.

Interviul odată încheiat, directorul i-a arătat locurile. Instituţia adăpostea două sute cincizeci de persoane a căror vârstă medie era de optzeci şi cinci de ani. Lark House fusese magnifica proprietate a unui magnat al ciocolatei, care o donase oraşului împreună cu o sumă generoasă menită finanţării. Cuprindea o clădire principală, un mic palat pretenţios unde se aflau birourile şi spaţiile comune – biblioteca, sufrageria şi atelierele – şi o serie de plăcute edificii din lemn, perfect armonizate cu parcul la prima vedere sălbatic, în realitate bine îngrijit de o echipă de grădinari. Clădirile cu apartamente independente şi cele care îi găzduiau pe cei de la nivelurile doi şi trei comunicau între ele prin largi coridoare acoperite, unde se putea circula cu scaunele cu rotile la adăpost de vremea rea şi cu pereţi laterali din sticlă, prin care se putea admira natura, cel mai bun balsam pentru necazurile oricărei vârste. Paradisul, o construcţie izolată din beton, ar fi făcut notă discordantă dacă nu ar fi fost complet acoperit cu iederă. Biblioteca şi sala de jocuri erau disponibile la orice oră; salonul de înfrumuseţare avea orar flexibil, iar atelierele ofereau cursuri diverse, de la pictură la astrologie, celor care încă mai năzuiau la surprize viitoare. La Magazinul Obiectelor Uitate, cum scria pe o uşă şi unde lucrau nişte doamne pe bază de voluntariat, se vindeau haine, mobilă, bijuterii şi alte lucruri de care internaţii nu mai aveau nevoie sau rămase de pe urma răposaţilor.

— Mai avem şi un cineclub excelent, de trei ori pe săptămână proiectăm filme la bibliotecă, a adăugat Hans Voigt.

— Ce fel de filme? a sărit Irina curioasă, sperând să fie vorba de filme cu vampiri şi de SF- uri.

— Selecţia o face un comitet şi se preferă genul thriller, se dau în vânt după producţiile lui Tarantino. Există aici o anumită fascinaţie pentru violenţă, dar nu te speria, oamenii înţeleg că e vorba de ficţiune şi că actorii apar apoi, bine-mersi, în alte filme. E un fel de evadare din realitate. Avem destui oaspeţi care fantazează să asasineze pe careva, de regulă un membru al familiei.

— Şi eu la fel, a sunat replica spontană a Irinei.

Crezând că fata glumea, Hans Voigt a râs binedispus: aprecia la angajaţii săi atât simţul umorului, cât şi răbdarea. În parcul cu copaci bătrâni se zbenguiau fără pic de teamă veveriţe şi un număr neobişnuit de cerbi şi ciute. Hans Voigt i-a spus că ciutele veneau aici să fete şi să-şi

crească puii, că domeniul era un adevărat sanctuar al păsărilor, mai ales ciocârlii, de unde şi numele: Lark House asta însemna, casa cu ciocârlii. Mai multe camere de luat vederi erau plasate strategic ca să spioneze animalele şi, totodată, bătrânii care s-ar fi rătăcit sau accidentat, însă

instituţia nu conta pe măsuri de securitate. În timpul zi lei porţile rămâneau deschise şi doar doi paznici neînarmaţi patrulau pe acolo. Erau poliţişti ieşiţi la pensie, unul avea şaptezeci de ani, celălalt şaptezeci şi patru; nici nu era nevoie de mai mult, căci nimeni nu şi-ar fi pierdut timpul sărind gardul ca să jefuiască nişte babalâci lipsiţi de venituri. S-au încrucişat cu două femei în scaune cu rotile, cu un grup care căra şevalete şi cutii cu vopsele pentru cursul de pictură plein- air, cu câţiva care-şi plimbau câinii tot atât de rablagiţi ca şi ei. Proprietatea mergea până la golf, când era maree înaltă se putea ieşi cu caiacul, cum făceau câţiva rezidenţi încă nedărâmaţi de beteşuguri. „Aşa mi-ar plăcea să trăiesc“, a suspinat Irina, aspirând adânc aroma dulce de pini şi laur şi comparând locurile cu văgăunile insalubre prin care vieţuise de la cincisprezece ani.

— În fine, duduie Bazili, să-ţi spun şi de cele două fantome de care precis vei afla de la angajatele haitiene.

— Nu cred în fantome, domnule Voigt.

— Felicitări. Nici eu. Cele de la Lark House sunt o tânără femeie în rochie roz cu voaluri şi un copilaş de vreo trei anişori. E vorba de Emily, fiica magnatului ciocolatei. Biata de ea a murit de inimă rea după ce copilul ei s-a înecat în piscină, la sfârșitul anilor ’40. După care magnatul şi-a abandonat casa şi a înfiinţat fundaţia.

— Puştiul s-a înecat în piscina pe care mi-aţi arătat-o?

— Exact. Dar de-atunci, din câte ştiu, n-a mai murit nimeni în ea.

Curând, Irina avea să-şi schimbe părerea în ce priveşte fantomele, descoperind că mulţi bătrâni erau tot timpul însoţiţi de morţii lor; Emily şi copilaşul ei nu erau deci singurele spirite care bântuiau pe acolo.

A doua zi la prima oră Irina s-a prezentat la lucru în blugii ei cei buni şi un tricou discret. A constatat că ambianţa de la Lark House era relaxată, dar nu neglijentă; arăta mai curând ca un campus universitar decât ca un azil de bătrâni. Mâncarea era comparabilă cu cea a oricărui restaurant respectabil din California: organică în măsura posibilului. Serviciul era eficient, iar îngrijitorii şi personalul medical cât se poate de amabili. În doar câteva zile a învăţat numele şi maniile colegilor şi bătrânilor de care trebuia să se ocupe. Iar frazele în spaniolă şi franceză pe

care le memorase au făcut să fie apreciată de personalul provenit aproape în totalitate din Mexic, Guatemala şi Haiti. Salariul pe care- l primeau nu era nici pe departe pe măsura muncii grele pe care trebuiau să o facă, însă prea puţini se plângeau. „Pe bunicuţe trebuie să le răsfeţi, dar să te arăţi respectuoasă; tot aşa şi cu bunicuţii, dar fără să le cauţi prea mult în coarne, că li se suie la cap“, a sfătuit- o Lupita Farías, o mexicancă al cărei chip amintea de o sculptură olmecă, şefa echipei de curăţenie. Era de treizeci şi doi de ani la Lark House şi avea acces în toate camerele, drept care cunoştea bine fiecare ocupant, le ştia viaţa, le ghicea necazurile şi le alina tristeţile.

— Atenţie la depresie, Irina, că aici e la ea acasă. Dacă observi că cineva se izolează şi e potopit de tristeţe, că rămâne în pat fără motiv sau nu mai vrea să mănânce, vii fuguţa la mine să mă anunţi, ai priceput?

— Şi ce le faci, Lupita?

— Păi, depinde. Îi mângâi, că asta le place mereu, pentru că pe bătrâni nu-i atinge nimeni, şi îi momesc cu un serial la televizor: nimeni nu vrea să moară până nu vede cum se termină. Unii se alină rugându-se, numai că aici sunt mulţi atei, iar ăştia nu se roagă. Cel mai important este să nu-i laşi singuri. Şi, dacă nu mă găseşti, o anunţi pe Cathy, ştie ea ce să facă.

Doctoriţa Catherine Hope, rezidentă a nivelului doi, fusese prima care-i urase Irinei bun venit în numele comunităţii. La şaizeci şi opt de ani, era cea mai tânără; după ce ajunsese în scaun cu rotile optase pentru asistenţa şi compania de la Lark House; trecuseră doi ani de atunci, timp în care devenise sufletul instituţiei. „Oamenii bătrâni sunt cei mai amuzanţi de pe lume“, îi spusese atunci Irinei. „Au trăit mult, spun exact ce le trece prin cap şi nu dau doi bani pe părerile celorlalţi. N-ai să te plictiseşti aici. Rezidenţii noştri sunt persoane cu educaţie şi cu sănătate bună, care continuă să înveţe şi să experimenteze. În comunitatea asta există stimulente, se poate evita cel mai rău fla gel al bătrâneţii: singurătatea.“

Irina era la curent cu spiritul progresist al celor de la Lark House, despre care se cam dusese vestea. Exista o listă de aşteptare de ani de zile pentru internări, ar fi fost şi mai lungă dacă mulţi postulanţi n-ar fi dat între timp colţul. Bătrânii de acolo erau dovada vie că vârsta, cu

toate limitările ei, nu-i împiedica să se distreze şi să ia parte la vacarmul vieţii. Câţiva dintre ei, membri activi ai mişcării Bătrâni pentru Pace, se duceau vineri dimineaţa să protesteze în stradă împotriva aberaţiilor şi nedreptăţilor lumii, mai ales ale imperiului nord- american, pentru care se simţeau responsabili. Aceşti activişti, printre care se număra o doamnă de o sută unu ani, îşi dădeau întâlnire într-un colţ al pieţei, chiar vizavi de postul de poliţie, veneau în baston, în cadru sau în scaunul cu rotile şi agitau pancarte împotriva războiului sau a încălzirii globale, în timp ce maşinile care treceau îi susţineau claxonând şi trecătorii semnau petiţiile întinse de străbunicii furibunzi. Nu o dată apăruseră la televizor aceşti revoltaţi, iar poliţiştii se făceau de râs ameninţându- i cu gaze lacrimogene, lucru care nu se concretiza, fireşte. Emoţionat, Hans Voigt îi arătase în parc Irinei o placă în memoria unui muzician de nouăzeci şi şapte de ani, care murise în 2006 în plin soare, în urma unui atac cerebral care-l lovise pe neașteptate în timp ce protesta împotriva războiului din Irak.

Irina crescuse într-un sat din Moldova în care trăiau acum doar bătrâni şi copii. Tuturor le lipseau dinţii, primilor pentru că le căzuseră, ultimilor pentru că îşi schimbau dinţii de lapte. S-a gândit la bunicii ei şi, ca de atâtea ori în ultimii ani, s-a căit că-i părăsise. La Lark House avea prilejul să le ofere altora ce nu le putuse oferi alor săi. Cu acest gând a început să se ocupe de cei de acolo, curând le-a câştigat simpatia, nu numai lor, dar şi câtorva de la nivelul unu,  independenţii. De la bun început atenţia i-a fost atrasă de Alma Belasco. Se evidenţia printre celelalte femei prin atitudinea aristocratică, un fel de câmp magnetic o izola de restul muritorilor. Lupita Farías spunea că doamna Belasco nu se potrivea acolo, că mulţi purici n-avea să facă, oricând putea veni s-o ia acelaşi şofer care o şi adusese într-un Mercedes Benz. Dar lunile treceau fără ca asta să se întâmple. Irina se mulţumea să o observe de la distanţă, căci Hans Voigt îi ceruse să se ocupe de persoanele de la nivelurile doi şi trei, nu de independenţi. Oricum, era destul de ocupată cu clienţii ei – nu erau numiţi „pacienţi“ – şi trebuia să se pună la punct cu amănuntele noii sale slujbe. De exemplu, să studieze filmările ultime lor funeralii: o evreică budistă şi un agnostic pocăit. La rândul ei, Alma Belasco nici n-ar fi observat- o pe Irina dacă aceasta nu s-ar fi aflat pentru scurt timp în mijlocul unui mic scandal.