Am citit ieri cartea ultra maratonistului Tibi Useriu – 27 de pasi – si, dincolo de povestea uluitoare, m-a socat, emotionat, marcat profilul de barbat care reiese printre randuri.

Titlul vine de la numarul de pasi cu care Tibi Useriu cuprindea intreaga curte din inchisoarea in care a fost scos la plimbare o ora pe zi timp de 9 ani si 8 luni.

”27 de pasi” este o carte despre libertate dar nu pentru ca vorbeste despre un om care a stat aproape 10 ani intr-o puscarie de maxima securitate, ci pentru ca acel om a invatat sa-si simta corpul separat de suflet, sa-si simta mintea/gandul separat de inima/instinct si sa lucreze cu ele inspre evolutia lui.

Este o carte despre libertatea pe care o obtii in spatiile care par inguste (mintea, corpul tau) dar care sunt, de fapt, nemarginite.

Astazi Tibi Useriu e un model pentru multi tineri pentru forta cu care a luat-o de la capat, pentru puterea si vointa de a-si da restart intr-o noua viata. Dar e in carte un capitol pe care sper sa-l citeasca toti psihologii si administratorii din penitenciarele din RO, un capitol in care povesteste cele 6 luni de iad din libertatea de dupa eliberare cand ar fi facut orice ca sa se intoarca la puscarie, intre cei patru pereti perfect albi.

Si mai sper ca marturisirile lui Tibi sa ajunga si in penitenciarele din Romania pentru ca si acolo va schimba mult in viata si intelegerea libertatii a celor care sunt inchisi.

***

Cunosc locurile de pe langa Bistrita despre care vorbeste Tibi in carte, am fost de cateva ori acolo, ba chiar il cunosc si pe fratele lui – Alin – pe care am avut bucuria si onoarea sa-l intervievez cand era la inceputul constructiei miscarii care se numeste Tasuleasa Social, una dintre cele mai mari scoli de voluntariat si mentorat din Romania.

Stiam o parte din povestea copilariei lor plina de abuzuri si violente, descrisa barbateste de Alin, in putine cuvinte, in discutiile noastre din afara inregistrarilor pentru interviu. Stiam chiar si ca Tibi era, la un moment dat, in puscarie in Germania pentru ca fratele lui nu ascundea intamplarea, dar nici nu a pus niciun fel de presiune sau vina cand a mentionat asta la una dintre intrebarile mele.

Cand citesti cartea insa, si vezi cat de mult a coborat garda Tibi ca sa povesteasca ce i s-a intamplat in copilarie si in primii ani ai tineretii, incepi sa simti multele nuante de gri dintre binele si raul pe care il face sau il primeste un copil sarac care s-a nascut intre munti.

***

Cartea mi-a adus aminte de biografia lui Agassi, la care si face o trimitere, dar nu pentru partea de sport (Useriu – 42 ani – este un atlet care a castigat unele dintre cele mai grele curse de maraton / ultramaraton din lume), ci pentru partea de singuratate din sport, partea in care se lupta cu mintea si trupul lui in conversatii contradictorii in timpul curselor, pentru partea in care iti arata cum si-a dezvoltat vointa si determinarea.

Intr-un fel foarte foarte ciudat, mi-a mai adus aminte de o carte pe care am citit-o prin adolescenta – Jurnalul lui Constantin Noica – si de o propozitie care ma urmareste de atunci ”libertatea este neatarnarea de oameni si lucruri”. Pentru ca Tibi Useriu a invatat si isi traieste libertatea exact asa cum o descria Noica.

Si mi-a mai adus aminte de un film, Shame – cu Michael Fassbender si Carey Mulligan in rolurile a doi frati ale caror copilarii  dificile se resfrang la maturitate intr-o dependenta (sexuala, la el) si o tulburare emotionala de personalitate (la ea).

Useriu seamana putin la infatisare cu Fassbender si poate si de aceea m-am gandit la acest film.

E o secventa catre finalul filmului in care personajul lui Fassbender iese din spitalul in care se afla la recuperare sora care incercase sa se sinucida, si incepe sa planga in ploaie. E atat de multa forta, vulnerabilitate, sensibilitate si singuratate in secventa aia, si atat de mult adevar incat cred ca toate premiile de actorie pe care le-a castigat Fassbender pentru acest rol s-au asezat in acele 2 minute.

Si Tibi Useriu plange prin ploaie si iti povesteste in carte cum plangea in ploaie in timpul curselor lui de ultra maraton.

Ma rog, si cititorii plang acasa. Mult.

***

Am vrut sa citesc mai intai cartea si abia apoi sa vad orice inregistrare, interviu video cu Tibi Useriu, stiind ca – prin natura meseriei – am sa vad prin ”imagini” lucruri care mi-ar fi dat un portret al lui din perspectiva mea, si nu versiunea pe care vrea el sa o arate lumii, asa cum se intampla intr-o naratiune controlata, asezata frumos pe hartie, editata de cateva ori. ( felicitari prietenului lui Tibi care l-a ajutat la carte pentru structura si pentru solutiile tehnice de a pastra si masculinitatea, barbatia dar si emotia intr-o stare cat mai pura).

Dupa ce am citit cartea, m-am uitat la interviul pe care l-a facut Andreea Esca pentru Europa FM cu Tibi Useriu. Si, dincolo de povestile pe care Andreea le-a aflat in plus, dincolo de zambetul si vorba linistita ale lui Tibi, am sa tin minte multa vreme gestul de mangaiere pe care –l face cu degetul mare pe manerul scaunului de cate ori e intrebat ”in rafala” lucruri din copilarie. E foarte vizibil in prima si in ultima parte a interviului, cand emotiile pentru el erau mai mari.  ( puteti vedea aici tot interviul)

E in gestul acela asa de multa nevoie de tandrete si de afectiune cat nu poate fi ascunsa de zeci de maratoane sau mii de kilometri alergati.

Sa cititi cartea, nu pentru senzationalul ei, ci pentru a intelege si simti cat de multe poti sa faci cu mintea ta in conditii extreme. Si cat de multe pierdem in viata pentru ca nu suntem pusi/ sau nu ne punem in situatii care sa ne dezvolte vointa, care sa ne invete sa constientizam separarea spiritului de trup.

Si, mai ales, pentru ca nu avem puterea sa stam o vreme singuri ca sa ne cunoastem.

*

Imi place mult o secventa din carte in care Useriu se pregateste pentru primii sai 213 km de alergare- o cursa din Pasul Tihuta pana la Cluj, cu final pe Arena centrala. Intr-o dimineata, inainte de antrenament, aude la radio o stire despre el si despre cum gestul lui va fi in beneficiul copiilor bolnavi care beneficiaza de dializa si realizeaza, inca o data, ca nu are cum sa abandoneze. Mintea lui nu concepe sa-i dezamageasca pe copiii aceia.

E o frumoasa lectie despre cum libertatea in sensul lui Noica (neatarnarea de oameni sau lucruri) poate fi inteleasa deplin doar in compania altora.  Pentru ca emotiile sunt mai puternice si mai frumoase daca sunt impartite, cu iubire, cu cei din jur.