Intr-o alta viata, cand eram semi corporatista si un manager care avea in grija lefurile multor oameni, eram o persoana care dedica foarte mult timp profesiei. La munca ii ajutam pe colegii mei sa-si duca la capat task-urile, iar acasa rezolvam task-urile mele ca sa nu incurc “fluxul de lucru” de a doua zi.

Eram atat de doborata de treaba ca simteam pe umeri pietre de moara.

Nu stiu daca am facut bine sau a fost rau, oricum nu pot schimba nimic din ceea ce a fost, dar am momente de mandrie cand ma intalnesc cu oameni care sunt importanti/mari acum in moda, in design, in muzica si-mi spun ca revista pe care o conduceam le-a inspirat drumul in viata.

Pe vremea aceea aveam putine motive de optimism, mai degraba aveam momente de mandrie si de bucurie pentru victorii de moment.

Astazi nu ma mai intereseaza Victoria de moment, imi masor “victoriile” in momente de liniste si de bucurie, iar asta este pentru ca – undeva pe drum- mi s-a schimbat mentalitatea.

Poate ca m-au influentat lecturile, poate au fost oamenii din jurul meu, poate a fost viata pur si simplu (am trecut printr-o delicata problema de sanatate in urma cu cativa ani), dar astazi caut din reflex partea buna a lucrurilor si intamplarilor de care ma lovesc.

In perioada mea corporatista aveam insomnie, dormeam 2-3 ore pe noapte si mintea mea nu concepea sa nu duc la bun sfarsit toate task-urile din to do list. Astazi dorm mai mult si am invatat sa-mi ascult corpul, iar el sa ma inteleaga: ma pot trezi fara ceas exact la ora la care mi-am propus. Si nu ma mai cert daca nu am dus la capat toate sarcinile din ziua precedenta. In plus, aleg sa fac doar ce imi place – si personal si profesional, oricat de greu ar fi asta de suportat pentru cei din jur.

Multa vreme am facut un exercitiu de relaxare inainte de culcare: multumeam tuturor persoanelor pe care le intalnisem in ziua respectiva. Sigur ca unii ma deranjasera, sigur ca altii ma enervasera, dar era un exercitiu frumos sa caut ceva bun, util, inspirational si din intalnirea in care confortul meu mental fusese provocat.

Cu vremea genul acesta de exercitiu a devenit o practica pentru toata ziua si chiar in momentul in care cineva ma provoaca e un gand in mintea mea care gaseste o explicatie despre ce voi invata, ce greutati are cel din fata mea si alte mici detalii care ma fac sa vad… partea buna a lucrurilor.

Ce vreau sa spun cu aceasta marturisire?

Uneori avem nevoie de indrumatori ca sa redescoperim ca optimismul e o alegere. Ca noi alegem daca vrem sa criticam orice, sa ne luptam pentru a avea dreptate de dragul de a avea dreptate sau sa vedem partea buna a lucrurilor si intamplarilor.

Viata ne ia insa pe drumurile ei si uitam detaliile acestea, controlati de ego, de anturaj, de propriile mize personale sau profesionale. Si iar avem nevoie de indrumatori, de profesori de optimism.

Poate de asta, cei de la Hospice Casa Sperantei s-au gandit sa faca cursuri de optimism predate de copilasii care sunt in situatii delicate de sanatate.

Copiii care s-au nascut cu deficiente care pe noi ne sperie sunt dintre cei mai optimisti si mai ambitiosi copii pe care i-am intalnit vreodata. Pentru ca ei nu cunosc o alta realitate. Asa s-au nascut si asa merg mai departe prin viata. Sigur ca, odata ce cresc, realizeaza ca altora le e ceva mai usor prin conditiile naturale, dar ei stiu din instinct ca trebuie sa mearga mai departe si merg cum stiu ei, cum pot ei.

Cred ca sunt cele mai emotionante lectii de optimism si ambitie pe care le putem primi.

Si daca vreti sa faceti si o fapta buna, dar sa va si incarcati putin cu optimism, va rog sa donati cu un sms la 8844 2 euro pentru crearea unui nou centru Hospice Casa Sperantei pentru copilasii are au nevoie de ingrijire paliativa.

Sau in schimbul unei donatii mai mari veti primi o lectie de optimism de la profesorii de la Academia de optimism Hospice Casa Sperantei – vedete, sportivi, copii foarte simpatici si speciali. Detalii pe site-ul academiei.

Am fost acum cativa ani impreuna cu Marius Manole in vizita la Hospice Casa Sperantei din Brasov. Voiam sa se “confrunte” pentru un articol cu copilasi asemeni lui Oscar , personajul sau din Oscar si Tanti Roz. Am plecat de acolo cu super energie amandoi. Puteti citi povestea aici, poate va convinge ea sa donati 2 euro.

Ce se va intampla cu banii stransi?

Academia este, de fapt, un centru socio-medical inovator, unic în România şi în regiune, ce va oferi copiilor afectați de boli rare și cu prognostic limitat de viață o șansă la bucurie, demnitate și incluziune socială.

Centrul este construit pe suprafața unui domeniu donat de familia Florescu şi este format dintr-un conac şi 5 alte clădiri aflate într-un loc pitoresc aproape de Bucureşti.

Centrul va beneficia de o unitate cu 12 paturi pentru servicii gratuite de îngrijire paliativă a bolnavilor; 6 apartamente de cazare temporară a copiilor, împreună cu familiile lor, centre de zi ce vor oferi terapii fizice și psiho-emoționale, activități educative şi distractive dar şi servicii de consiliere psihologică pentru copii și familiile lor.

Hai, va cunosc stiu ca vreti sa ajutati, stiu ca mai credeti in micile minuni facute de multi oameni adunati la un loc de un gand si o fapta buna. Va rog tare sa donati.

Va multumesc.

(eu sunt un donator recurent pentru Hospice Casa Sperantei, dar am donat si acum si voi pastra donatia lunara pana la sfarsitul acestui an)