update – cartea a aparut si in limba romana, in februarie 2019, la editura Litera, o gasiti aici

Am citit/ascultat zilele acestea  cartea lui Bob Woodward, Fear – Trump in the White House, a cincea carte biografica despre un presedinte american scrisa de celebrul jurnalist american, castigator de Pulitzer, subiect de filme (un jurnalist la fel de celebru ca presedintii despre care a scris, sau a ajutat la demiterea lor ca urmare a anchetelor sale)

Sunt f f curioasa daca politicienii romani o vor citi, bine si ceva moderatori tv care se dau cunoscatori prin dezbateri. Cartea descrie intamplarile din spatele unor decizii importante de politica interna sau externa in administratia Trump si face analize minunate de context ca sa intelegi impactul deciziilor.

Sigur sunt si povesti stranii despre cum seful de cabinet ii sustrage lui Trump de pe birou hartiile pe care nu trebuie sa le semneze ca sa nu provoace dezastre mondiale, iar presedintele uita oricum ca a avut acele documente pe masa, sau cum – pentru ca are deficit de atentie – l-au dus pentru o sedinta importanta intr-o camera fara ferestre ca sa nu aiba unde sa se uite cand se plictisea. (sedinta era la Pentagon, o mini lectie despre importanta relatiilor de politica externa pentru ca Trump nu considera importanta diplomatia politica, pe sistemul “noi suntem cei mai mari, sa asculte ce zicem noi, nu negociem nimic”.

E un moment in carte in care Trump explica de ce foloseste excesiv Twitter-ul. Actualul presedinte american are o disputa cu departamentul de comunicare de la Casa Alba dupa ce pune un status despre persoanele transgender din Armata spunand ca nu vor mai avea asigurari medicale.

Trump le spune subalternilor lui ca daca da un interviu la tv – oricare tv – aleg ce vor ei sa difuzeze din ce a spus si ii denatureaza vorbele, asa ca pe twitter scrie el ce vrea si il preia toate televiziunile cu poza textului lui.

Sigur ca oficialii din Armata spun ca un twitter nu are putere legala deci ei nu vor schimba regula, ca e impotriva constitutiei americane, iar Trump urla in continuare. (cateva luni mai tarziu Curtea Constitutionala declara aceasta decizie neconstitutionala).

Dincolo de aceasta anecdotica cartea are multe detalii din spatele unor decizii de politica externa care pot fi lectii pentru multi politicieni. Lectii si de “asa da”, dar si de “asa nu”.

*

Mi-ar placea foarte foarte mult sa citesc o carte despre Dragnea in vremea referendumului, o alta despre Iohannis sau despre Basescu. Scrise pe investigatie, narativ.

In Romania avem carti pe care si le-au scris presedintii despre ei si activitatea lor – usor egocentrite, nu neaparat biografii (adica transcrierea multor discursuri) -, dar nu avem carti care sa urmareasca documentat mandatele presedintilor.

Exista  Cartea Presedintilor – Cristian Patrasconiu in dialog cu Vladimir Tismaneanu (editura Humanitas)  despre mandatele presedintilor pana la Basescu inlusiv (cartea a aparut in 2013), unde se face o analiza a pressedintilor dar dintr-o perspectiva “din afara”, fara sa fi facut cineva munca de teren La Cotroceni sa intrebe staff-ul sau oamenii care au luat deciziile. Mai avem cartea Adrianei Saftoiu despre o parte din mandatul lui Traian Basescu – Cronica de Cotroceni.

Numai ca, daca vrem sa invatam ceva din istoria trecuta ar trebui sa o consemnam jurnalistic, dicolo de versiunea presedintilor in functie, si sa dezvoltam o cultura a cartilor despre mandatele presedintilor.

Imi doresc sa sustinem cu tot ce putem noi un Bob Woodward al Romaniei – domnul Catalin Tolontan are potential foarte mare pentru asta, si domnul Cristian Lupsa sau domnul Attila Biro – si sper sa apara cat mai curand asemenea gen literar in Romania pentru ca ne-ar ajuta sa progresam si sa luam decizii mai bune in alegerile noastre politice.

*

In Cartea presedintilor exista o discutie despre cartile presedintilor romani, iata opinia lui Vladimir Tismaneanu, prezenta in carte.

“Exista si aici o chestiune de har. Sa stii sa povestesti lucruri care intereseaza dincolo de propria-ti persoana. Sa ai idei, sa poti analiza cartile pe care le-ati citit (aici Emil Constantinescu, profesor veritabil, om de meserie, ii da lectii de departe amatorului propagandist Iliescu, chiar daca acesta a condus Editura Tehnica). Sa ai darul portretului: nu e destul sa spui ca ai luat masa cu Bill Clinton. Trebuie sa convingi ca ai avut ce vorbi cu Clinton. Apoi, e nevoie de franchete. Din nou, cred ca in privinta asta Traian Basescu va iesi castigator daca si cand isi va scrie memoriile. Stilul sau este direct, fara echivocuri. Vorbeste o limba romana fireasca, cand am facut cartea de dialoguri cu Ion Iliescu, am incercat sa-l conving sa creioneze cateva portrete (Corneliu Coposu, Laonte Rautu, Alexandru Barladeanu, Ion Ratiu, Nicolae Ceausescu, Ion Gheorghe Maurer, deci dincolo de diferentele biografice certe, oameni cu care s-a intersectat, cu care a lucrat, cu care s-a confruntat). N-am reusit. Iliescu intepeneste cand il aduci pe teritoriul subiectivitatii.”