Am postat zilele trecute pe facebook despre o actiune exceptionala a Vodafone care a instalat intr-o padure din Covasna senzori dotati cu inteligenta artificiala, care identifica sunetele si pot transmite semnale direct la autoritati despre locurile in care se taie copaci. E numeste Padurea Smart si chiar pare parte un proiect SF.
Proiectul, in contextul in care au fost defrisari masive in Romania, vine la un moment foarte bun si ar putea schimba putin regulile in ceea ce inseamna protejarea padurii.
Vorbim foarte des despre protectia mediului si protejarea padurilor, dar cred ca in ultimul an de cand suntem nevoiti sa stam cat mai mult pe langa casa, intre betoane, am inteles mult mai bine nuantele expresiei “a te incarca din natura”.
Visul meu este sa ma mut intr-o casuta, intr-o poienita de la marginea unei paduri, sa am un rau aproape, casa sa fie autonoma, cu panouri solare care sa asigure energia necesara lucrurilor casnice. Sa traiesc in linistea naturii, departe de tehnologie, dar aproape de un oras care sa-mi asigure eventualele servicii medicale.
Am privilegiul de a locui in apropierea unui parc (la mai putin de 200 m de intrarea in parc), si dimineata – desi sunt in mijlocul Bucurestiului – aud un concert de pasari, iar din cand in cand ma viziteaza o veverita. Imi pot bea cafeaua pe balcon si locul – am copaci in fata si mult tril de pasarele in jur – e atat de frumos, ca-l numesc Dumbrava minunata.
In anii 80, a fost un film romanesc pentru copii care se numea exact asa: Dumbrava Minunata, povestea unei fetite si a cainelui ei Patrocle care pleaca prin padure catre casa bunicilor. Se face noapte, se culca intr-o scorbura si viseaza la o lume feerica a animalelor si plantelor din padure.
Dupa ce am vazut filmul in copilarie nu doar ca mi-am dorit un caine precum Patrocle (care putea vorbi cu Lizuca, fetita din poveste), dar am inceput sa ma uit altfel si la plantele din fundul curtii bunicilor mei. Imi imaginam ca au viata lor, intamplarile lor, la fel ca-n poveste.
Iar 30 de ani mai tarziu, intr-o conversatie cu maestrul Stefan Caltia am descoperit ca plantele chiar au viata lor cu dramele lor: in gradina superba ingrijita de sotia sa era un grup de plate care se luptau pentru suprematia soarelui si pur si simplu isi impleteau tulpinile in crestere, desi erau din soiuri diferite, ca sa ajunga alternativ “la putere”.
Am ras atunci de lupta acestor flori, dar ea spune mult despre minunile din natura.
*
Daca ai o intamplare frumoasa de povestit despre padure si ce inseamna padurea pentru tine, te invit sa o scrii aici, pentru ca vei putea face parte dintr-un audio book creat de Vodafone intitulat “Vocea Padurii”.
Astazi traim atat de mult timp in spatiul urban incat nu mai stim sa ne uitam la lucrurile magice din paduri si sa le transmitem mai departe povestile.
Scrie-mi povestea ta despre padure, s-ar putea sa schimbi cu un milimetru gandul cuiva care ne citeste (sau ne va asculta in audiobook-ul Vocea Padurii) si care va fi mai protector cu mediul si padurea in vizitele sale viitoare in natura.
Cred ca schimbarea vine de la fiecare dintre noi. E adevarat ca e spectaculos proiectul Vodafone Padurea Smart cu senzorii din Padurea din Covasna (personal sper sa se faca proiectul in cat mai multe paduri), dar si grija noastra pentru mediu poate ajuta la schimbare.
Si traditia descoperirii a cate unei dumbrave minunate in locurile in care iesim in natura.
Pentru Vocea Padurii vor fi alese 10 povesti.
Pentru a fi selectate, povestile trebuie sa indeplineasca urmatoarele criterii: sa nu fie scrise sub forma de dialog; sa fie personale si originale; sa fie corect scrise din punct de vedere gramatical; sa aiba o marime de maximum 10 minute inregistrare si minimum 3.
Puteti sa va scrieti povestea pana la data de 14 aprilie, aici in comentarii sau in comentariile de la postarea de pe facebook.
Va doresc succes si inspiratie si va arat un mic documentar despre paduri realizat de Vodafone pentru a va duce putin in atmosfera din natura.
Frumoasa initiativa!
Am crescut cu pădurea în jur, înconjurată de munți pe care i-am străbătut până când mi-am luat zborul din cuib. Poate de aceea mi-e atât de dragă. Îmi imaginam că sunt explorator și când ajungeam mai sus pe o stâncă mă credeam invincibilă. Un fel de Lara Croft, dar mai ceva, pentru că mă simțeam stăpână peste „pădurea mea”.
Nu știu cum e să nu iubești pădurea, căci din primii ani de viață am asociat arborii cu protecția. Mama spunea că salcâmii țin pământul să nu fugă, iar brazii pot să aducă un strop de răcoare în zilele toride de vară. Am mai crescut și am înțeles cât de cât de ce. Când eram copil nu înțelegeam de ce oamenii plantează copaci doar pentru ca peste câțiva ani să-i taie, și la drept vorbind, nici acum nu prea înțeleg. Însă măcar acum avem alternative din ce în ce mai multe, din fericire.
Ce e trist e că întotdeauna omenirea apreciază ceea ce are, abia după ce nu mai are. Așa și cu pădurile. În 2004, în zona Moldovei, de unde provin, inundațiile au măturat zeci de metri de păduri, case și alte construcții. Deși eram încă în școala primară, dragostea de natură a fost mai presus de orice. Mi-am dat seama că pământul e un pacient ce nu mai rezistă cu greutatea noastră pe umeri. Așa că am decis să îl ajut. M-am oferit voluntar pentru a participa la campaniile de reîmpădurire din zona Comănești (județul Bacău) și timp de câteva zile am plantat sute de arbori cărora le atașam cu mândrie o plăcuță cu numele celui care a plantat copăcelul. Timp de doi ani am tot repetat operațiunea, deși lopețile erau aproape la fel de grele ca mine. Probabil arborii au acum câțiva metri și țin bine pământul în loc, dar nu am mai ajuns la ei să-i văd. Nici n-aș mai ști unde să mă duc, dar important e că acolo, undeva, am plantat, la propriu, o bucățică din sufletul meu. Cred că odată ce a apărut proiectul „România prinde rădăcini”, atunci chiar s-au făcut câțiva pași importanți pentru reîmpădurirea zonelor afectate. Oamenii au înțeles atunci că fără copaci suntem dezbrăcați în mijlocul iernii și că suntem vulnerabili chiar și în fața unei adieri de vânt.
Acum visez la pădure zi de zi, iar concediile neapărat trebuie făcute în zone rar străbătute, în munți. Poate și pentru că am ales să plec din liniștea de acasă într-o aglomerație urbană ce să-mi ofere mai multe oportunități, așa că mă supără să văd pădurile tăiate, cu deșeuri la fiecare pas și aleg zonele din țara noastră unde pădurile sunt păduri și nu turism. Să nu vezi țipenie de om, să te afunzi în pădure și să nu știi peste ce dai. Peste plăntuțe, arbori, pietre, covor de ace, conuri, animăluțe vrei să dai când te plimbi în natură. Asta caut când mi-o iau picioarele la goană pe poteci nestrăbătute și inima bate de nerăbdare să descopere cine știe câte lucruri firești, de care uităm să ne bucurăm în frenezia noastră cotidiană.
Pădurea e singurul loc în care mă simt împlinită, liniștită și locul unde regăsesc mereu un alt „acasă”. Visul meu de om mare e să am o casă mică, lângă pădure. Și pentru că pădurile nu mai sunt chiar la orice pas, vom munci la asta. Căsuța va avea lângă ea o pădure creată de mâinile noastre. Ce dacă îmbătrânim!? Măcar să îmbătrânim cu privirea plină de bucurie că ceea ce am plantat noi crește cu iubire. Ei sub privirile noastre și noi la umbra lor.
Am 40 de ani si padurea inseamna pentru mine copilarie. Bunicul era Padurar si avea un respect imens pentru natura si pentru tot ce ne oferea ea. Mergeam cu el in padure in excursii ca rasplata pentru ceva ce faceam bine in curtea lor. NU te calificai asa usor la excursia magica din padure care era o aventura n sine.
Cu mult inainte de emisiune de supravietuire de la tv, ne invata sa supravietuim in padure: ce ciuperci sunt comestibile, ce plante pot fi garnitura de salata, ce vitamine aduce fiecare lucru comestibil din natura.
Ne-a invatat ca padurea ne da tot ce avem nevoie atat timp cat nu o tradam, cat o privim cu atentie ca pe o femeie e care o iubesti, iar moi – nepotii – chicoteam pentru ca nu stiam nimic depre iubirea cu o femeie… Ne zicea mereu ca expresia „nu vezi padurea de copaci” ar trebui sa ne calauzeasca in viata si sa nu ne mai pierdem in mici detalii, sa avem grija de drumul nostru fara obstacole.
De la 10 ani, si eu si fratele meu, am plantat cate un copac an de an de ziua noastra. Astazi merg de cate ori pot la plantari organizate de ONG-uri si am mai multi copaci plantati prin diferite locuri din tara decat ani de viata.
Mihai Grigore
Vocea Padurii
Ce inseamna padurea pentru mine?
De mult asteptam ca cineva sa-mi puna aceasta intrebare. Pentru ca, asa simt cuiva ii pasa si de natura si nu doar de asfaltul care ne inconjoara.
Legatura mea cu padurea este una profunda, poate prea greu de explicat ca sa intelegeti ce simt eu cand ma conectez cu ea, insa voi incerca.
Nu voi povesti o poveste anume, caci am multe si toate mi-s in suflet. Va voi reda in scris importanta si rolul pe care padurea reprezinta in viata mea.
Sunt din Miercurea Ciuc, judetul Harghita. De cateva luni m-am mutat inapoi in orasul meu drag si nu as putea fi mai multumita, stiind ca ma inconjoara natura. Pe parcursul acestor luni am avut ocazia de a merge si mai des in drumetii si de a explora minunatele paduri care ne inconjoara si care dau viata altor vieti.
Padurea pentru mine are o voce. O voce care ma cheama cand simte ca am nevoie de ea. Cum am eu nevoie de padure? Uite asa. Am descoperit pasiunea pentru drumetie cativa ani in urma pe cand inca traiam in Italia, iar acum ca-s acasa m-am indragostit instant de imprejurimile acestea minunate. Ori de cate ori am ocazia, ,,fug’’ din oras.
Padurea pentru mine e ca o escapada, insa nu numai cand simt ca ma invaluie tristetea vietii, ba dimpotriva, reprezinta si un locsor care se bucura cu mine cand sunt fericita si careia vreau sa-i impartasesc gandurile mele.
Ea ma asculta intotdeauna si imi transmite de fiecare data un alt sentiment. Da, de fiecare data altul, ceea ce pentru mine asta e frumusetea pura. Padurea imi transmite o energie diferita de fiecare data, de ceea am eu nevoie, in acel moment.
Ea stie de ce am nevoie, dupa ce anume imi striga sufletul si imi sta intotdeauna la indemana, daca o respect. Si da, o respect. Respectand natura, te va respecta la randul ei si iti va darui nu lucruri, ci indrumare in acele momente de liniste profunda. Te va incanta cu sunetele ei, cu culorile ei, cu adierea vantului, cu razele soarelui care patrunde crengile copacilor sau cu picaturile de apa curata pe timpul vremurilor ploioase.
Padurea pentru mine inseamna conectare spirituala cu mine insami. Odata ce ma las condusa de ea, stiu ca va fi bine. Odata ce ma incred in ea, se creaza o incredere reciproca si acest lucru imi da o pace interioara, care imi sopteste ca sunt in locul potrivit si ca totul va fi bine.
De multe ori am incercat sa redau oamenilor din jur cum e in padure, cum e cand te simti efectiv prezent in acest moment, dar mi-am dat seama ca e mai bine daca va indemn, sa va conectati, sa va lasati condusi de vibe-ul naturii.
Asadar, asta nu e de povestit, ci de simtit.
Haideti in padure!