Cum ati inteles din titlu, urmeaza sa scriu despre o fata care – banuiesc din disperare pt atentie si audienta – a ales ca la FITS, unde era acreditata, sa se dezbrace in sutien si sa se pozeze cu ecusonul de acreditare tag-uind festivalul.

Dar pana la aceasta poveste am cuvinte de lauda.

A fost unul dintre cei mai buni ani in ceea ce priveste acoperirea social media din partea Festivalului pentru public si e foarte greu sa faci asta la un festival ca FITS pentru ca sunt f multe spectacole care ar trebui prezentate si cele mai multe dintre ele nu vor fi vazute si la Bucuresti sau in tara, deci nu sunt de interes direct pentru publicul din afara Sibiului.

(stiu ce spun pentru ca m-am lovit si eu de aceasta situatie; timp de 3 ani am facut comunicarea de la FITS pentru partea online dar si putin in partea de BTL – Aleea Stelelor si Gala care celebreaza invitatii speciali sunt creatii dupa ideile mele pentru nevoi concrete de dezvoltare ale festivalului… L-am felicitat pe Alex Ciuca pentru felul in care el si echipa lui au facut lucrurile in online anul acesta si stiu cat de multa munca e in spate si ce uzura psihica. Ii doresc sa reziste cat mai mult, chiar daca e greu greu.)

*

De-a lungul anilor am criticat de multe ori modul in care sunt alesi oamenii care sunt invitati sa scrie despre festival pentru ca, cel mai adesea, se face  o “romaneasca”: se cauta lumea trendy flendy care nu are prea mare legatura cu domeniul, dar e “la moda”.

Pe de o parte e bine ca se largeste publicul la care ajunge informatia despre FITS, dar asta genereaza si probleme cand oamenii alesi nu au masura lucrurilor si nici bun simt.  E o linie fina intre a prezenta informatia si a te simti dumnezeul artelor spectacolelor  atoate cunoscator, “fiert pe cultura” cand tu nu ai dat banii niciodata in ultimul an sa vezi un spectacol in orasul tau, Bucuresti sau oricare altul.

Asa apar anomalii cu oameni care literalmente nu stiu sa scrie si ce sa scrie – am mai scris in anii trecuti despre o postare cu “dansatorul de balet”, pentru ca pe Wikipedia il cheama balet dancer… dar ce sa vezi in Romania la meseria asta se spune balerin.

*

Anul acesta am avut spectaculoasa postare pe Instagram a unei domnisoare care si-a desfacut camasa sa i se vada sutienul si a inceput sa se joace cu badge-ul de acreditare. Profund continut cultural.

Am avut curiozitatea sa ma uit si la alte postari ale domnisoarei, altfel o fata cu carte, care pentru mine era la categoria ca ar fi avut bun simt. Relatarile ei nu au treaba cu cronica de spectacol, nici macar cu informatia curata fara opinie, totul e despre “Eu si ce am inteles eu” – adica o compunere libera despre cum am fost la festival.

Dra nu stie sau nu are notiunea de context si nu se raporteaza la cititorul care nu a vazut si poate nu va vedea niciodata spectacolul in cauza, dar daca a ajuns la acel text ar trebui sa aiba informatii care sa-i fie utile, eventual sa invete ceva. Spun mereu ca jurnalismul la persona I este cel mai greu lucru de facut, necesita o voce foarte puternica dar si foarte mult background despre ce scrii, pe langa o tehnica impecabila. (am un curs pentru un semestru doar pe jurnalismul la pers I-a de la una dintre cele mai prestigioase Universitati de jurnalism din lume; il trimit oricui il solicita cu mare drag, doar sa dati un mesaj/comentariu)

Cred ca mediul online din Ro e atat de pervertit incat unei domnisoare i se pare normal ca poate ilustra participarea sa ca jurnalist intr-un festival international de teatru (printre cele mai importate din lume) intr-un gif cu ea in sutien jucandu-se cu badge-ul.

Cred ca vedem in fiecare zi atat de multe mizerii ca aceasta incat au ajuns la “si altele”… va veni in curand etapa “si, ce?”, apoi normalitatea “lenjeriei culturale”.

Dar de fiecare dintre noi depinde sa semnalam aberatiile si sa facem ajustari.

Ne vaitam ca jurnalismul cultural si de lifestyle nu e apreciat in tara noastra, dar si noi – astia care din diverse motive am ales aceasta directie – de multe ori alegem mizeriile pentru ca sunt shortcut-uri catre  audienta (irelevanta, de fapt, in acest context).

Cand am decis ca ma implic in reformatarea urban.ro ca sa fie un SITE CULTURAL ACCESIBIL am avut in minte sa oferim oamenilor informatiile culturale ale momentului – prezentate cu bun simt, cu intelegere pentru timpul lor (avem o deviza, daca tot ati ajuns aici, e frumos sa va oferim informatii din care sa invatati ceva), sa facem cat mai accesibile informatiile culturale.

(va las aici link-uri la ceea ce a scris colega mea Oana Vasiliu de la FITS, unde a avut si anul acesta ambitia sa gaseasca unghiuri noi, povesti nespuse de altii… materiale lungi si cu multe cuvinte :)… nimic cu lenjerie: o exclusivitate cu romanul din distributia spectacolului german Labirintul luminilor, o noua platforma de spectacole din Sibiu girata de Dan Perjovschi si curatoriata de Iris Ordean, care povesteste intr-un interviu exclusiv , un profil al domnioarei Letitia Casta care a fost prezenta in festival interpretand o mare pianista romanca, Clara Haskil, o prezentare a spectacolului sustinut de scriitorul Eric Emmanuel Schmitt , un context pentru a intelege putin despre de ce dansul israelian e unul dintre cele mai apreciate din lume – cu un text care pleaca de la un spectacol din festival)

Imi imaginez adesea o lume in are oamenii nu barfesc la masa de duminica la pranz in familie despre ce a mai facut cine stie ce rapandula din spatiul public.  Stiu ca e o utopie, dar macar cativa dintre ei au posibilitatea sa-si ocupe timpul si mintea si cu informatii curate din care sa invete ceva, sa le dea o bucurie, sa fie o oaza de bine si frumos intr-o lume plina de mizerii.

Stiu ca jurnalismul cultural si de lifestyle aproape ca nu mai exista la noi (au murit aproape toate revistele glossy, din motive care tin de distributie si schimbarea comportamentului conumatorilor), in tarile occidentale, educate si, daca nu va supara termenul (dar sigur o sa va supere), tarile “spalate” exista publicatii foarte multe care fac o educatie informala culturala si de lifestyle.

Insa depinde foarte mult de noi cei care ajungem in contextul sa practicam aceast aaforma de jurnalism, ca acest domeniu sa fie respectat si apreciat. Am invatat in lockdown-ul din pandemie ca nu intra la “esentiale”, dar ca poate aduce liniste sufleteasca si ne poate tine mintile acasa, cu zambet.

Le mai multumesc si aici inca o data colegilor mei, Oana Vasliu si Eduard Enache pentru seriozitatea lor, pentru faptul ca nu scriu niciodata ca “sa bifeze ceva” ci au mereu in minte ca cei care ne citesc pot sa invete ceva, sa le fie utile informatiile si sa-i bucure)