Category : carti simpa

culori1Nu destinul e de vina pentru nereusitele noastre. Ce sa fac ca sa fiu EU mai bun? –

Nu destinul e de vina pentru nereusitele noastre. Ce sa fac ca sa fiu EU mai bun? –

Ce-i face pe marii campioni sa fie The Greatest?

Sunt oameni care se confrunta cu durerea, fizica si emotionala, cu o rata mult mai mare decat media. De cele mai multe ori vorbim de tineri, chiar adolescenti, care dupa ani de munca imensa rateaza intr-o mare competitie si reusesc cumva ca in doar cateva zile sa-si gaseasca motivatia sa se intoarca la antrenamente ca sa lupte pentru o victorie mare.

Noi, oamenii care nu suntem The greatest in niciun domeniu de activitate, ne uitam la ei cu admiratie si proiectam vietile noastre pe infringerile si/sau victoriile lor .

Rareori ne gandim:  daca un copil de 17-20 de ani gaseste resurse sa o ia de la capat, eu de ce nu pot? Ce are el/ea in plus fata de mine? Sau suntem din acelasi aluat iar eu sunt mai rasfatat(a) si imi caut scuze sa nu muncesc la fel de determinat pentru visul meu?

Cineva mi-a spus – poate ca ei (campionii) au un destin mai bun – si m-am gandit: Pe bune?! Adica dam vina pe altii (e sportul nostru national, invatat de la politicieni), chiar si cand altii e o notiune abstracta precum “destin” pentru faptul ca nu muncim noi constant si cu determinare, cu propria persoana pentru a fi mai buni?!

*

De felul meu sunt o persoana disciplinata, care se simte confortabil cu un to do list pe care sa-l urmareasca. As putea spune ca, intr-unele momente, am chiar un temperament/caracter autist: procedurile imi dau confort, lucrurile noi ma incurca. Am invatat sa ma uit la mine cu atentie, am invatat sa-mi corectez multe dintre aceste momente de autism social, dar am un confort (poate ca vine din increderea in sine) care ma face sa nu-mi pese de gura lumii si sa ma ghidez dupa ceea ce simt ca e bine sau ceea ce-mi spun ca e bine oamenii in care am incredere. Sa caut mereu drumul meu, in liniste, chiar daca e greu de parcurs.

 Am observat ca, la intervale regulate de timp (care se masoara in ani), mintea mea are nevoie de antrenamente pentru a fi mai motivata, mai concentrata, pentru a invata sa (re)elimine elementele nocive care m-au indepartat de la claritate.

Nu vorbesc aici de exercitiile de meditatie care ajuta la curatarea zilnica a creierului, pe astea le fac, dar dincolo de ele, pentru ca – dupa reperele mele – mi se pare ca uneori ajung sa cobor ritmul la ceea ce am de facut pe o durata mai mare de cateva saptamani (pentru ca ma fura viata cu toata avalansa de informatii si de tentatii), simt nevoia de noi “antrenamente”.

Asa am ajuns in decembrie sa caut ce ii motiveaza pe sportivi, cum functioneaza mintea lor, ce exercitii mentale fac. Pe drumul acesta am ajuns si la o carte care se numeste The Greatest , scrisa de unul dintre cei mai mari cronicari sportivi ai momentului, Matthew Syed

Eu am citit-o in engleza fara sa stiu ca exact in ianuarie apare si la noi. O gasiti la editura Publica (Cei mai buni. Cum să atingi perfecțiunea în sport), m-am uitat putin pe traducerea ei pentru ca intre timp am daruit-o pe cea primita de la editura, si e foarte frumos tradusa.

Las mai jos cateva ganduri din carte care sper sa va motiveze si sa va faca sa va ganditi la propria performanta (ca e vorba de croitorie, de reparat masini sau actorie) si la cum poate fi ea imbunatatita.

(cum pe drumul meu pentru a ma remotiva si a-mi regasi ritmul am ajuns si la o doamna care a facut exercitii mentale pentru sportivi si a lucrat cu Ivan Lendl si Andy Murray pentru a avea concentrarea si determinarea sa fie nr 1 in tenis, dar si cu alti campioni olimpici, la sfarsitul acestui articol las un exercitiu pentru antrenarea atentiei si concentrarii care e util de facut dimineata inainte de a va da jos din pat)

 Exemplele pe care le dau mai jos sunt in engleza pentru ca mi-a fost mai usor sa le au din versiunea ebook pe care am citit-o.

cei-mai-buni-matthew-syed-editura-publica_1

Federer despre rutina zilnica de dinaintea unei final de Grand Slam, rutina care-l ajuta sa nu puna presiune pe el si sa-si faca treaba cat mai bine.

‘The strange thing is that I was always incredibly nervous on the morning of a grand-slam final. At Wimbledon, I would often wake up at five thirty a.m., my body pumping with adrenalin. My mind would be racing. I had a terrible fear of failure. I lost a few times in grand-slam finals and it sucked. The hard truth is that nobody cares about the loser. It was the fear of failure that drove me. ‘But something would happen when I walked on to play at two p.m. Suddenly I felt in control. In control of myself, in control of my emotions, in control of the crowd. I was comfortable. My head would clear out all the other stuff and focus on something incredibly simple. I would lose myself out there. The best way to describe it was like the body taking over the mind.’ It is a revelatory phrase. I ask how easy it was for the mind to cede control to the body. ‘You need confidence to be able to do it,’ he says. ‘Don’t get me wrong. Before that second-serve ace, I was nervous as hell. During matches, I would get feelings of anxiety. But the act of playing would free my mind: when I toss the ball up, my arm swings and my body takes over. It just clicks. It’s about repetition as a kid; it’s about good technique; it’s about having everything in place. It’s about confidence and muscle memory. It’s the 10,000 hours.’

Despre ratare, infringere, nereusita

Failure is generally considered a pejorative. It has profoundly negative connotations. But, to Coleman, it has a very different meaning. ‘I’m not afraid to fail,’ he said. ‘Everybody fails. I have had more failures than I’ve had success.’ His point was simple and powerful. Failure is central to life and learning. It is how you grow, develop, and ultimately flourish. As Michael Jordan, the basketball ace, once put it: ‘I fail. But that is why I succeed.’ If failure is stripped of its negative associations, if it is no longer an indictment of who you are, but an opportunity to learn, what reason is there to be fearful? If football is a game of expression, and you accept the mess-ups that are inherent to any creative enterprise, why freeze at the point of executing a pass? And if you are with a group of like-minded people, cohesive and strong, united in resolve and ambition, why worry what the media might say if things go wrong?

Despre personalitate si caracter

Most of us are, to use a term from economics, risk-averse. We avoid risk, we try to live our lives by minimising its influence, we hedge our bets. That is why there is rather a large sector of the economy known as the insurance industry and why we hike millions of pounds into its claws. But it is also why we are mesmerised, at some profound level, by those among us who embrace uncertainty, who take the daring course, who risk the world to gain the world.

(…)

Most of us think we are better than we are. In fact, the tendency is so powerful that psychologists have given it a name: illusory superiority.

In Being and Nothingness, Jean-Paul Sartre wrote that the vast majority of us are inclined to misgauge the calculus of risk. We fear to step outside the comfort zone because of a morbid trepidation of what might lie beyond, when the unspoken reality is that, whatever we do, however much we insure and barricade ourselves in, the existential endgame is always the same. ‘Fear?’ he wrote. ‘If I have gained anything by damning myself, it is that I no longer have anything to fear.’

The phenomenon of illusory superiority is not, by any means, all bad. When we rate ourselves highly, we tend to become more positive, optimistic and resilient, as Martin Seligman, the psychologist, has noted. But when we are overlooked, it can lead to a sense of injustice that can be destructive. Every now and again, isn’t it worth accepting that we failed to make the cut, not because the boss or selector is a raving lunatic, but because we were not good enough? This means that, instead of stewing or, worse, quitting, we find new ways to improve.

 

Despre smerenia de a o lua de la capat

I remember talking to David Beckham about when he was out of favour at Real Madrid under Fabio Capello. Many felt that the Italian had made a mistake by dropping the midfielder, and it would have been easy for Beckham to have regarded the decision as prejudicial. He was wealthy, famous, popular, and could have coasted through his remaining months at the Spanish club before joining Los Angeles Galaxy. In extremis, he might have had a slanging match with his coach. Instead, he forced himself to accept that Capello was doing what he thought was best for the team, which was the first step in trying to convince the coach to change his mind. ‘I knew that Fabio wanted the club to do well, and that the best way to get back into the team was working harder, showing my stuff on the training pitch, giving it everything,’ Beckham said. A few weeks later, Capello, an arch rationalist, performed an about-turn. ‘I started to see that he was working hard and this week he has trained perfectly,’ the coach said. ‘He was better than good. He has behaved like a great professional . . . the only thing that has influenced my decision is the work that Beckham has put in. This is not about the players saying they want him back in the squad and nor do I think that my decision to recall him undermines my authority.’

Despre puterea subconstientului… si de ce e nevoie sa-ti exersezi mintea ca sa lasi subconstientul sa te conduca in unele momente.

The power of the subconscious has much to do with the basic architecture of the brain (according to neuroscientists, the subconscious can process up to 11 million bits of information per second while the conscious mind can only process 40), but it can also be gleaned from the testimony of top performers. When a sportsman (or, for that matter, musician) is at peak performance, the conscious mind is often very still. Very serene. Rather, it is the subconscious competence, built up over many years of practice, that is given full rein. There is a gargantuan amount of processing going on, and a huge amount of effort, but it is all taking place beneath the radar of conscious awareness. The zone in sport, rather like the state of Zen, can be compared to a duck gliding effortlessly across the water while its legs are going like the clappers.

Si citatul meu preferat din carte, care apartine unui mare fotbalist si antrenor, Jonatan Cruyff, si care se potriveste minunat oricarei activitati daca vrei sa fii printre cei mai buni. Si mai ales se potriveste cu aceste vremuri in care cei mai multi cauta victoriile pe scurtatura, cu cat mai putina munca, daca se poate cumparandu-le, imitind forma si uitand continutul.

Winning is just one day, a reputation can last a lifetime,’ Jonatan Cruyff said. ‘Winning is an important thing, but to have your own style, to have people copy you, to admire you, that is the greatest gift.’

*

Mai jos unul dintre cele 36 de exercitii faimoase ale coach-ului pentru campioni B Alexis Castorri. (am primit cartea ei zilele trecute, am comandat-o la un anticariat din America pentru ca nu a mai fost editata din 1992 si am sa revin cu un nou articol despre exercitiile ei).

Prin acest text nu vreau sa spun ca trebuie sa faceti asa, sa urmati pasii acestia, sa faceti exercitii de motivare sau de activare a memoriei si concentrarii. Vreau doar sa pun in fata, in spatiul public, si o alta perspectiva despre nereusitele noastre ca societate. Daca toti ne-am face mai bine treaba, cat mai bine si mai etic, in dreptul nostru, lumea s-ar schimba din interior.

Nu destinul e de vina pentru nereusitele noastre.

mental aerobics Alexis Castorri

 

 

6424
intoarcerea_regelui_01(o carte emotionanta) Danielle Maillefer – Intoarcerea Regelui Mihai, amintirile unei prietene a familiei regale

(o carte emotionanta) Danielle Maillefer – Intoarcerea Regelui Mihai, amintirile unei prietene a familiei regale

Am citit zilele acestea o carte foarte emotionanta Intoarcerea Regelui Mihai – Amintirile unei prietene a familiei regale de Danielle Maillefer (editura Corint).

Am avut privilegiul sa o intalnesc intr-o seara de toamna pe doamna Danielle Maillefer cand cauta un loc pentru lansarea acestei carti. Am povestit putin despre activitatea sa de jurnalist, de comunicator, dar si despre experienta la UNICEF sau Crucea Rosie si mi-a spus ca a fost cea care a organizat detaliile primelor vizite in Romania, in anii 90, ale Regelui Mihai.

Cartea e un jurnal al amintirilor sale nu o descriere pragmatic riguroasa a pregatirilor din acel moment, e mai degraba o excursie in timp pentru a marca tablouri ale vremurilor de atunci din Romania.

Pentru cineva care era adult in acea vreme cred ca e emotionant sa –si reaminteasca de unde am plecat (sigur, n-am ajuns foarte foarte departe), pentru ca progresul e evident.

Principesele povestesc in informarile catre tatal lor dupa vizitele in Romania (au venit mai intai Altetele lor cu ajutoare pentru copii si pentru cei din satele sarace) ca oamenii nu te privesc in fata, merg cu capul in jos pe strada iar seminificatia sarbatorii Craciunului e total pierduta, cum si spiritul comunitatii – ideea de a lucre impreuna pentru ceva – a fost distrus de comunism prin parghiile de control si supraveghere ale securitatii.

Dar dincolo de aceste observatii foarte fine si cutremuratoare, pentru ca unele dintre trasaturile despre catre vorbeau atunci principesele sunt inca in comportamentul nostru, cartea arata cateva intamplari secventa din care poti ghici caracterul, demnitatea, bunul simt, onoarea si atentia de a-l ajuta pe celalalt pe care familia regala le-a avut dintotdeauna, chiar si in conditii aspre de viata.

O secventa de viata privata care arata caracterul Reginei Ana.

Ana de Romania era o persoana deosebita, a carei inima batea pentru toti cei loviti de soarta. Imi permiteam cateodata sa o tachinez spunadu-i ca, din cauza familiaritatii sale, respectarea protocolului, chiar si a celui mai elementar, devenea o chestiune greu de indeplinit pentru noi, ceilalti.

Prin 1973 ma pregateam sa plec pentru a realiza un reportaj intr-un bidonvil din Rio de Janeiro, la invitatia locuitorilor de acolo. Aveam nevoie de aparate foto noi, dar nu aveam cu ce sa le cumpar. Imi amintesc ca, intr-o seara, regina care era la curent cu problema ma suna la telefon

– Am gasit un donator, poti sa-mi dai acum toate informatiile despre ce ai nevoie?

-Nu pot acum doamna, ii raspund, astept niste musafiri si la mine in casa e o mizerie de nedescris.

– Uite cum facem: vin eu si dau cu aspiratorul si, intre timp, dumneata imi pregatesti ce am nevoie.

Dau sa raspund, sa refuz oferta. Inutil, regina a inchis deja si, dupa cateva minute, e la usa mea. O cunosc destul de bine sa stiu ca, daca m-as impotrivi, ar considera ca fac mofturi stupide. Incepe sa dea cu aspiratorul in timp ce eu pregatesc actele pe care le vrea donatorul.

 

*

O secventa de la inceputul anilor 90 cand principesele veneau in tara ca sa ajute orfelinatele, sa inteleaga cum s-a dezvoltat (sau a involuat Romania) si cum pot ajuta avand in vedere contactele international pe care le aveau.

Cartea nu intra in detalii si cred ca orice cuvinte si orice povesti  ar spune n-ar surprinde intreaga emotie si putere a educatiei principeselor. Imaginati-va ca principesele care se nascusera in afara granitelor tarii, carora li se vorbise constant despre Romania si despre responsabilitatea pe care ele o au pentru popor (chiar daca poporul apartinea unei tari care, practic, il alungase pe tatal lor) din primele momente ale anilor 90 au vrut sa vina sa ajute.

…. dintr-o povestire a principeselor Elena si Margareta.

Principesa Elena: (…) De cum am trecut de vama, am iesit din minibus si am facut cativa pasi singura. Am ingenunchiat. Cu amandoua mainile,a ma atins si am mangaiat pamantul. Am plans. Dupa ce atatia ani, ajungeam in acest loc atat de drag tatalui meu. Am strans in pumn putin pamant ca sa-l iau cu mine.

Principea Margareta: Sora mea a facut un gest care ma impresioneaza si astazi cand ma gandesc la el. Elena a luat un pumn de pamant, l-a frecat intre palme, l-a faramitat, l-a framantat, l-a netezit. Gestul ei atat de simplu, de pur, dar profund, senzual, copilaresc, fizic si spiritual marturisea o intimidate indelung asteptata cu Romania “noastra”.

Cred ca niciodata nu o sa stim si nu vom simti cu adevarat genul de educatie pe care Regele l-a dat fetelor sale, ce energie si ce dragoste a pus printre povestirile sale despre tara, daca principesele la venirea in tara erau atat de incarcate emotional. Cum nu o sa stim cat a suferit – in tacere si demnitate – Majestatea Sa pentru tot ceea ce i s-a intamplat in raport cu oficialitatile tarii noastre.

E in carte o fotografie foarte foarte emotionanta (uitati-va la chipul Regelui) din momentul in care Majestatea Sa coboara din avion pe pamant romanesc pentru prima data de la exil.

regele mihai martie 1997 danielle maillefer carte

*

Sunt si cateva amintiri amuzante ale doamnei Danielle Maillefer care arata, de fapt, lumea intrigilor, a supravegherilor non stop de catre reprezentatii securitatii care exista in continuare, relaxata. Gaseste in hotelul Intercontinental o sala intreaga cu magnetofoane care inregistrau telefoanele din camere, vorbesc in camera despre cum nu e respectata igiena si curatenia in locul respectiv si se trezesc brusc cu 4 fete care vin sa faca curat, sau descopera in presa locala cu stiri despre cum donatiile catre orfelinate sunt insotite de aparate de ascultare. Ca si cum ar fi avut cineva ce sa asculte intr-un orfelinat.

Dar erau (si din pacate mai sunt) genul de informatii despre intrigi ale securitatii (ale sistemului paralel sau cum vor ei sa-l numeasca pe dusmanul fictiv) care prindeau la publicul crescut in teroarea comunismului si care le puneau caracteristici negative principeselor pentru a le indeparta de public.

*

Cartea n-are pretentia unui document istoric, desi Danielle Maillefer se intoarce peste ani la autoritatile romane care i-au interzis Regelui intrarea in tara. Petre Roman recunoaste ca era vremea in care copiau inca reactiile structurilor securitatii, iar Ion Iliescu spune ca au trecut prea multi ani si nu isi mai aminteste detaliile:)

Pe de alta parte, exista un fragment foarte personal in care principele Radu povesteste despre cat de judecati au fost altetele lor cand au devenit un cuplu, si in tara si in afara ei, si despre cum au invatat sa faca fata acestor (pre)judecati.

Cred ca sunt putine persoane care ar fi avut curajul sa treaca dincolo de protocol ca sa vorbeasca cu Principele Radu despre asemenea chestiuni intime, dar doamna Maillefer a beneficiat de statutul sau privilegiat de prietena apropiata a familiei.

Dar dincolo de toate acestea cartea e o marturie indirecta despre educatia principeselor, despre caracterul demn al Regelui, despre cat bine au facut tarii de cand s-au intors … si-au facut bine prin bunul simt si educatia Altetelor Lor, prin principiile cu care au crescut si-au ajutat putin cate putin sa fie implementate si recunoscute in tara.

Prin firescul cu care s-au prezentat romanilor si au incercat sa-i ajute cu discretie si bun simt, cum au incercat sa fie un mediator si un sustinator al Romaniei in afara granitelor in anii 2000 sau cum au inceput sa rasplateasca (si sa incurajeze promovarea unor asemenea exemple) respectul cuvantului dat, ceea ce e bun in societate sau ce devine durabil prin valoarea sa autentica.

Cand am terminat de citit cartea m-am gandit cat de mult avem nevoie in continuare de prezenta printre noi a Principesei Margareta, Custodele Coroanei, si a surorilor sale.

679
crisis tale(de deschis ochii la manipulari si nu numai) Reguli de aministrare a marilor crize in politica, business sau viata – scrise de un expert de la Casa Alba si cum se aplica ele in lumea mioritica.

(de deschis ochii la manipulari si nu numai) Reguli de aministrare a marilor crize in politica, business sau viata – scrise de un expert de la Casa Alba si cum se aplica ele in lumea mioritica.

Pentru toti cei care lucreaza in comunicare, care fac PR, pentru cei are vor sa inteleaga scena politica, pentru cei care vor sa se implice in politica (sau lucreaza deja in acest domeniu), as vrea sa va recomand o carte scrisa de expertul in administrarea situatiilor de criza la Casa Alba in administratia Clinton. Crisis Tales: Five Rules for Coping with Crises in Business, Politics, and Life – Lanny J Davis.

E o carte care o sa va dea mult context pentru cum se plimba informatiile in aceasta epoca si o sa va ajute sa mai cerneti putin neghina de ce e bun in ceea ce se comunica in Romania despre politica acestor zile.

Pentru cei care nu vor ajunge sa citeasca aceasta carte, las mai jos regulile de rezolvare a unei crize, asa cum le vede Lanny J Davis care a lucrat la administrarea si diminuarea unora dintre cele mai mari scandaluri din America- cazul Monica Lewinski si cazul Martha Stewart sunt doar doua dintre cele mai celebre.

Mai jos sunt si exemple despre executiile tehnice, solutiile de comunicare. Unele sunt din carte, altul – cazul Harvey Weinstein (da, domnul Davis a facut strategia cu care incepe acum sa se recupereze cel mai mare violator de la Hollywood – am incercat sa explic putin pentru ca fiind atat de nou nu se afla in nicio carte (cartea e scrisa in 2014), dar si trimiteri la situatii din Romania in care au fost aplicate regulile lui Lanny J Davis.

 Iata regulile de administrare a unei crize, asa cum le vede Lanny J Davis.

 Regula nr 1: Pune toate faptele pe tava in fata opiniei publice.

Ma rog, pune-le intr-un context care sa-ti aduca favorabilitate, as adauga eu pentru ca de fiecare data in crizele pe care le-a administrat ce a facut Lanny in aceasta etapa a fost sa tina macar pe neutru informatiile, daca nu se le dea un context pozitiv.

S-a ajutat de jurnalisti care erau favorabili subiectului, fara sa-i influenteze, dar i-a ales pe ei drept cei carora le-a dat acces maxim la informatii ca sa-si scrie materialele.

Regula nr 2: Pune faptele intr-un mesaj simplu – din maximum 2 propozitii

THE CORE MESSAGE—FINDING THE SOUND BITE

Unul dintre exemplele pe care le da Lenny Davis este o criza de la Royal Caribbean, companie care face croaziere si care s-a aflat in situatia in care unul dintre pasagerii sai  a disparut cu totul in timpul unei croaziere. Disparutul (s-a banuit ca bause si a cazut peste bord, dra era posibila si o crima) se afla in luna de miere cu o domnisoara tanara si frumoasa. Amandoi bogati, nu celebri, dar suficient de bogati ca sa fie super interesant subiectul pentru presa. In cateva zile, stirea s-a rostogolit si compania care organiza croaziera a fost zdrobita in presa. Atunci a aparut echipa lui Lanny, formata din avocati si oameni de PR.

Dupa ce au analizat faptele si-au dat seama ca informatiile care fac diferenta sunt in detalii, iar ele sunt atat de multe incat nu pot intra intr-o nota informativa pentru presa. Asa ca au trimis 3 avocati specializati in anchete e vas, au intervievat toti oamenii implicati si au pus pe un site special cronologia intamplarilor asa cum si le amintea fiecare.

Apoi au ajuns la … ce vorbeste cel care va transmite mesajele companiei.   The core message – acele cateva cuvinte pe care le vor repeta la nesfarsit in toate articolele, in toate aparitiile, mesajul care sa shimbe perceptia publica asupra companiei.

Dupa dezbateri au ajuns la We’re a cruise ship—not CSI. Si iata cum descrie Lanny Davis brainstormingul care a generat acest core message.

 

The cruise ship had been accused falsely of a lot of bad things, but the worst was that it had been involved in a cover-up—by actions such as hosing down the blood on the canopy, or allowing housekeepers and its own security people to search the room before law enforcement officials had access to it. That charge was false and unfair. We needed to sum up the response in a few simple words or sentences.

Our first thought was a simple sentence: Royal Caribbean did its best under difficult circumstances. But “we did our best” wasn’t exactly a bell-ringer of a message. Then we sorted out all the criticisms, especially the one about treating Mrs. Smith insensitively, which we knew was false, and we came up with the notion that “Royal Caribbean cares. . . . ”

But that, too, didn’t exactly connect with the specific situation at hand and was pretty trite. Finally, someone—I recall it was one of the attorneys in charge of the litigation—complained that the nightly cable critics who criticized the captain for his decision to wash off the blood from the lifeboat canopy were watching too many TV police-detective programs. After all, “We’re a cruise ship,” she said.

“Wait a minute,” I immediately jumped in. “That’s it. ‘We’re a cruise ship—not the FBI.’ ” “No,” someone else said, “let’s stick in the name from the TV series—‘We’re a cruise ship—not CSI.’ ” I knew we almost had it. I suggested, “Let’s add a second sentence: ‘We did our best.’ ” “Best at what?” someone asked. “Cooperating with police authorities,” I answered. We were close.

“We’re a cruise ship—not CSI. We did our best. We cooperated with police authorities.” Almost there. “Doing your best” showed there were limitations we couldn’t do anything about—a cruise ship in a foreign port, with no direct evidence of what exactly happened to George Smith. The phrase also contradicted the accusation of negligence, which we knew the attorneys for Mr. Smith’s parents and for Jennifer Smith were alleging as a basis for a possible “wrongful death” suit seeking damages from Royal Caribbean. We also needed to convey that from the beginning the cruise ship cooperated with law enforcement authorities—I liked the phrase “law enforcement” better than “police.” And that cooperation was “continuing,” since we knew there was a continuing criminal investigation by the Connecticut U.S. attorney and the FBI. Okay, I said, I think we’re there.

“We’re a cruise ship—not CSI. “We did our best under the circumstances. We immediately cooperated with all law enforcement authorities, and continue to do so.” Done. We all liked it. And that became the core message—to be repeated over and over again: on the record.

And that became the core message—to be repeated over and over again: on the record. This message was the truth in the fewest words possible, based on the provable facts: It stated that Royal Caribbean acted responsibly, did its best under difficult circumstances, with one good punch line that we believed would be the linchpin message: “We’re a cruise ship—not CSI.

LESSONS LEARNED: FACTS + MESSAGE SIMPLICITY + HUMAN DIMENSION = SUCCESS

Regula nr 3: Anticipeaza cum va merge povestea mai departe

Lanny vorbeste despre cum trebuie sa stii “ce picioare va avea intamplarea” si despre cum trebuie sa-ti urmaresti obiectivele pe termen lung.

Am sa dau un exemplu care nu e in cartea lui pentru ca e foarte actual, dar e relevant tocmai pentru ca e foarte actual. Harvey Weinstein, domnul predator care prin avalansa de agresiuni sexuale asupra actritelor de la Hollywood a generat mari proteste si le-a unit pe femei in miscarile sociale #metoo si #Whatsup.

Lenny Davis a facut parte din echipa care i-a facut strategia de comunicare acum pentru debutul perioadei de recuperare a imaginii.

(in urmatoarele luni, acum cand furia a mai scazut si victimele s-au orientat catre ceva pozitiv – miscarile de suport -, va incepe campania de recuperare a imaginii lui Weinstein cu scopul de a primi o condamnare cat mai mica. Amintiti-va de cazul OJ SIMPSON si cum l-au scos nevinovat desi isi omorase nevasta si pe amantul acesteia)

Ce face echipa de PR war a lui Weinstein acum?

E in faza in care “pune toate informatiile pe masa”- aparent, desigur. In fapt, il ajuta sa distruga dintre probele acuzarii.

E un articol in Vanity Fair care a aparut zilele acestea (aceeasi publicatie a fost folosita  de Lanny Davis in scandalul Martha Stewart, dar si pentru criza descrisa mai sus cu Royal Caribbean) in care reporterului i s-a dat acces sa vorbeasca cu cat mai multi dintre oamenii din echipa lui Weinstein.

Cititi-l acum si apoi intorceti-va la ce scriu mai jos pentru ca urmeaza un spoiler! Il gasiti aici

In articol se rezolva patru lucruri.

Se aseaza core message “I didn’t do anything wrong. I mean, I might have done some things that are immoral. But I didn’t do anything that was illegal” e citat Weinstein cu aceasta replica.

Apoi sunt curatati membrii echipei – ei nu au stiut nimic- si, cel mai simpatic, e rezolvata una dintre dovezi. O lista cu femei sortate pe orasele in care locuiesc. O sursa interna precizeaza ca e o lista pe care o foloseau pentru petrecerile de lansari locale ale filmelor companiei.

Lista se afla insa intre probele acuzarii pentru ca erau acolo femeile target pentru Weinstein.

Dar ceea ce face cel  mai important textul din Vanity Fair pentru Weinstein este sa lase in mintea publicului ideea ca i-a fost aranjata toata aceasta nenorocire, ca i-a planuit-o cineva, ca indirect el e o victima.

Unde vor ajunge cu “spalatul” e un drum lung care se va intinde pe multi ani.

Regula nr 4: Lupta pentru adevar folosind legea, media si politica

Lanny povesteste in carte despre echipele mari care lucreaza pentru aceste crize. Intotdeauna sunt avocati multi, unii dintre ei si cu studii in comunicare, dar si experti politici care sa-i ajute la strategiile ca jocul pe table de sah.

Regula nr 5: Nu te reprezenta singur niciodata intr-o criza.

Ultimul capitol al cartii e cu un scandal in care a fost implicat chiar marele strategy – Lanny Davis, omul care stie cum sa manipuleze atentia publica, cum sa-si contruiasca mesajele cele mai puternice si care a rezolvat mari crize politice si de stat – Cazul Monica Lewnski e amplu dezvoltat in carte in prima sa carte Truth To Tell: Tell It Early, Tell It All, Tell It Yourself: Notes from My White House Education pe care o gasiti aici.  – a crezut ca poate sa-si rezolve singur disputa cu un trust media care ii reinterpreta declaratiile pentru a-l distruge profesional.

S-a afundat in greseli si pana nu a ajuns sa angajeze o firma – dintre prietenii lui – nu s-a putut obiectiza, nu a putut juca dupa regulile corecte ca sa-i poata strange cu usa si sa-si rezolve problemele de imagine. Bine, si cartile pe care le-a scris apoi sunt parte din recuperarea imaginii:)

***

Acum uitandu-ne putin in curtea noastra, am sa va reamintesc de cazul cu micii de la Kaufland. A aparut un domn care avea un filmulet in care arata cum o doamna nu—i vindea mici pentru ca nu i se adresa in ungureste.

O inflamare generala in online.

Ce-a facut echipa care s-a ocupat de rezolvarea crizei de comunicare de la Kaufland in prima faza? (habar nu am cine e, dar bravo lor pentru tot ce au facut)

A pus toate faptele pe tava. A scos de pe camerele de supraveghere imagini cu domnul in cauza care s-a dus la standul de mici de cateva ori in dimineata respectiva, mereu inainte de deschiderea magazinului, a agasat-o pe femeia care isi pregatea gratarul si tot ce avea pe masa pentru a incepe vanzarea.

Si a comunicat ca domnul respectiv a facut asta in afara orelor de vanzare, ca femeia nu putea vinde atunci pentru ca nu era inca program, lasand publicul sa traga singur concluziile.

In faza 2 (ca regula nr 3 de la Lanny Davis) a scos in spatiu public alte situatii in care respectivul domn incerca sa instige diversi prestatori de servicii publice de origine maghiara pentru a arata ca nu-l ajuta din cauza faptului ca e roman.

In cele din urma autorul filmului si-a scos productia de pe internet.

(bine, peste cateva saptamani s-a trezit Mihai Gadea sa mai foloseasca o ramasita din acele imagini ca sa minta si sa se intoarca din nou la un posibil scandal in secuime, cand avea nevoie sa distraga atentia populatiei de la faptul ca domnul Dragnea tocmai ce mai avea un dosar de coruptie – frauda instrumentat de un important for european).

Am sa revin zilele viitoare cu alte aplicatii ale regulilor lui Lanny Davis, cum par ele a fi fost folosite de politicienii romani aflati in deranj cu legea. Si au fost folosite, pentru ca – de exemplu – domnul Dragnea are o echipa de comunicare din Israel care apare in multe cazuri controversate din lume.

Mai las o data link-ul la cartea lui Lanny J Davis – Crisis Tales  poate vreti sa o cititi.

2485
shutterstock_copilSi tu esti evaluat de un algoritm. Doar ca nu stii! Si te arunci cu ego in spatiu public cu o multime de date.

Si tu esti evaluat de un algoritm. Doar ca nu stii! Si te arunci cu ego in spatiu public cu o multime de date.

Am citit inainte de sarbatori o carte foarte interesanta despre cum schimba comportamentul societatii algoritmii care initial au ajutat si eficientizat diverse sectoare de activitate.

Cartea se numeste Arme matematice de distrugere – Big Data crește inegalitatile si ameninta democrația, este scrisa de Cathy O Neil, un matematician cu spiritul dreptatii care vrea sa avertizeze lumea despre impactul negative al big data.

Cartea nu e despre matematica, nu sunt linii de cod, nu va speriati. E despre situatii concrete din invatamant, de la interviurile de angajare, de la evaluarile politiei, din viata sociala, in care algoritmii (si nu neaparat doar cei generati via retelele sociale) ne incadreaza in niste categorii cu indici si ne plaseaza intr-un clasament in functie de care se iau decizii in ceea ce ne priveste.

Ce face doamna O Neil in aceasta carte e sa arate ca algoritmii matematici, oricat de tare ne-ar speria, sunt prezenti in viata noastra in fiecare moment. De la prepararea cinei pana la acceptarea la un loc de munca, de la ce citim pe site-urile preferate pana la cum suntem informati despre candidatii politici.

Cumva intuim aceste lucruri pentru ca facebook ne-a invatat pe pielea noastra ca vedem doar lucrurile care ne plac, ca algoritmul ne cauta confortul noua utilizatorilor. Dar doamna O Neil merge in partea cealalta, a celor care scriu liniile de cod si favorizeaza injustitia, arata cum cei saraci vor fi tot timpul cei mai defavorizati – vor aparea in statisticile cu crime, cu greaua recuperare a datoriilor pentru ca nu au bani, deci vor primi ofertele cele mai proaste, vor fi primii anchetati de politie. Din momentul in care lucrurile acestea au inceput sa fie judecate ca urmare a big data, a algoritmilor, injustitia e tot mai prezenta.

M-am gandit mult de ce a scris o asemenea carte doamna Cathy O Neil. Zice undeva algoritmii matematici ar trebui sa fie uneltele noastre, nu stapinii nostri. Si e o concluzie care te inspaimanta. Pentru ca datele au fost scrise de oameni, algoritmii si-au eficientizat rezultatele si am eliminate marginile facand injustitii mari- cei bogati vor fi mereu avantajati, cei saraci vor suferi mereu.

E un episod din Black Mirror in care se vorbeste despre indicele de favorabilitate pe care-l are fiecare persoana si efectele in viata sociala a cuiva cu un indice mic – nu mai e primit in restaurante, nu poate sa inchirieze o camera in hotel etc etc…

Oricat ar parea de SF acel episod, cartea aceasta arata ca avem deja indici in dreptul nostru ca o mica eticheta. Doar ca nu stim inca – bine, stim nota din Uber si ne-a jucat ego-ul o festa gandindu-ne de ce am nota aceea? Insa exista deja nota care ne incadreaza pe o scala pentru a fi eligibili la angajare, imprumuturi la banca si alte facilitati.

Si cred ca doamna cathy o neil a scris cartea aceasta cu doua scopuri. Unul, pentru cei care sunt analisti de date, care scriu coduri ale algoritmilor, ca sa-i ajute sa-si scuture ego-ul si sa nu se simta dumnezeii are detin adevarul absolut si sa nu mai imparta si mai direct si mai strict lumea in alb sau negru.

Iar pentru noi astialaltii, muritorii de rand, cred ca a scris cartea ca sa incepem sa constientizam lumea in care traim dincolo de tehnologia pe care o folosim.

cathy-o_neill---arme-matematice-de-distrugere---c1

E un capitol in carte in care se vorbeste despre utilizarea algoritmilor in alegerile electorale si cum sondajele de opinie sunt o arma matematica de distrugere.

Nimeni nu intelege exact cum au fost facute aceste sondaje, cum s-au obtinut acele rezultate, dar se distribuie rapid si influenteaza foarte multa lume. Oamenii incep sa creada ca cei din primele locuri sunt cei mai buni si din ce in ce repeti mai mult aceasta informatie, ea devine mai puternica si are efecte directe asupra alegerii, asupra votului.

Pentru ca algoritmii pot trimite informatiile personalizate in functie de nevoi si te pot ajuta sa te convingi ca un anume candidat e cel mai potrivit pentru tine. Si pot face sa nu vezi niciodata mesajele pe care le vede sotul sau mama ta pe acelasi subiect.

Ceea ce e eficient pentru campania electorala, nu e eficient si pentru democratie pe termen lung.

Ceea ce e eficient pentru marketingul pentru vanzarea unui produs, nu e neaparat si etic.

Si daca ne gandim ca noi, producatorii de continut in online – fie si in extrem de putina masura la nivelul global – nu putem face nimic ca sa ne indreptam catre o parte etica, corecta, mai ganditi-va putin.

Ca producator super mic de continut – 2-3 texte zilnice – stiu din instinct, dar de fapt e observatie pe termen lung – ce le place cititorlor mei sa citeasca. Stiu genul de emotie care “scoreaza” si daca as pune in spatiu public doar acele lucruri as putea trai linistita cu un trafic decent pe blog. De ce nu fac asta?

Pentru ca nu vreau o audienta captiva si indobitocita, pentru ca nu vreau sa-i pacalesc pe oameni, pentru ca prefer sa pun in spatiu public si informatie pe care cititorul nu o va recunoaste in primul moment drept utila sau cu grad mare de simpatie pentru el, dar care l-ar putea ajuta emotional si educational pe termen lung.

E o cale mai grea. Dar e optiunea mea de a-mi desfasura viata in online.

Cartea Arme matematice de distrugere te face sa te gandesti daca tu om obisnuit, care esti afectat de algoritmii care te incadreaza in categorii si iti dau calificative,  rezisti in momentul in care ai ocazia sa pui informatie, continut in fata audientei, rezisti sa nu urmezi calea care manipuleaza si stoarce la sigur reactii de la public?

Rezisti la a posta doar articole care critica si vorbesc cu ura (stiind ca negativul va interesa mai mult mereu)? Rezisti la a posta fotografii cu “multa piele” si sexualitate, stiind ca ele vor scora bine in like-uri? Rezisti sa-ti pui fotografia cu copilul tau frumos stiind ca vei oferi informatii incredibil de detaliate, dintr-o singura poza, pentru cei care urmeaza sa-ti vanda masini, tricouri, asigurari sociale, vacante… si in general orice ai nevoie in viata…

E o tema pe care o lanseaza Arme matematice de distrugere, in micro, pentru fiecare cetatean.

***

Personal, m-a deprimat cartea aceasta, m-am gandit ca sunt bucuroasa ca am ajuns la jumatatea vietii mele  – statistic, dupa media de viata – pentru ca in 10 ani ma pot retrage intr-un varf de munte departe de orice oroare ar face tehnologia.

Am doua filme la care ma gandesc mereu in situatii ca aceasta, dincolo de Black Mirror, Minority report si Children of men.

Tot ce parea SF in Minority Report in 2002 exista deja, inclusiv predictabilitatea celui care va face o infractiune – teoria pe care se bazeaza firul narativ.

Dar e o secventa in Children of men – un film facut in 2007 despre viata din 2027 cand specia e pe cale de disparitie ca urmare a razboaielor si efectelor tehnologiei– in care ma regasesc in momentele in care ma gandesc ca tehnologia e foarte intruziva cu noi. Eroul principal Clive Owen se duce acasa la tatal lui cu femeia care ar putea salva specia ca sa-l ajute si sa  gazduiasca o vreme.

Tatal e interpretat de Michael Caine, care locuieste intr-o padure, aparent flower power, dar in realitate aparandu-se de orice invazie tehnologica. Are totul autonom, gradina, lumina, apa si-si duce viata linistit.

Ceea ce imi doresc si mie. Si, daca vreti, si dvs.

shutterstock_copil children of men

 

2029
shutterstock_cartiCe citesc in aceasta vacanta

Ce citesc in aceasta vacanta

Mai am 3 zile de munca si apoi ma asteapta 2 saptamani de vacanta, departe de lumea dezlantuita, departe de telefoane si sper destul de departe de calculator.

mi-am cumparat deja cateva carti pentru aceasta vacanta, am si niste filme pe lista (vine Black Mirror sezonul 4 la sfarsitul lui decembrie).

Iata o parte din cartile pe care le am pe lista in aceasta vacanta.

The Vanity Fair diaries – Tina Brown

vanity

Robbie Williams – Reveal

robbie

Avedon, Someting personal

avedon

Truth to Tell – notes from my  White House education – Lanny J Davis

truth

Oare o sa zboare? – Pat Flynn

oare o sa zboare

Rose –Marius Constantinescu

rose-marius-constantinescu

Astea sunt la obligatorii sa le termin pana pe 7 ianuarie, dar….. daca ma organizez corect:), adica stau mult infasurata in paturi calduroase cu vin fiert alaturi si ceva prajiturele, poate mai citesc vreo doua ramase restante de saptamanile trecute.

Poate va inspira vreuna dintre alegerile mele de vacanta,

Va doresc lectura placuta.

(ca sa inlaturam mitul cititului mai rapid decat altii, citesc in 3 ore si jumatate-4 o carte de 250-300 de pagini, si e un ritm absolut obisnuit , m-am prins dintr-o conversatie cu un editor de la Humanitas cand imi spunea ca imi trimite o carte aflata in lucru ca sa vorbesc la o lansare si-am intrebat cate pagini are ca sa stiu cum ma organizez, iar dansa mi-a raspuns si minutajul in care as fi citit-o :) )

 

3035
LEILA-SLIMANI-1024x512Vacanta de iarna 2017 – de citit: Cantec lin – Leila Slimani

Vacanta de iarna 2017 – de citit: Cantec lin – Leila Slimani

”Cantec lin” e o poveste scrisa ca un thriller despre o femeie care se angajeaza ca bona la o familie instarita din Franta.

Din primele pagini afli ca bona i-a omorit pe copiii de care ar fi trebuit sa aiba grija si de aici incolo totul e ca intr-un roman de Agatha Christie in cautarea cititorului de a intelege de ce a facut bona acest gest.

Cantec lin e o carte care e foarte foarte bine scrisa, intr-un stil minimalist, cu fraze scurte, fara multe adjective realist si cititorul parcurge pas cu pas emotiile bonei, dar si ale mamei copiilor – o avocata careia i s-a bulversat viata dupa aparitia copiilor.

Ce e cu adevarat spectaculos la aceasta carte este felul in care reuseste sa faca o radiografie a stratificarii societatii, a felului cum reda raporturile de putere intre clasele sociale, dar mai ales frustrarile celor care trebuie sa se supuna.

*

Anul acesta a fost unul in care a fost multa lumina pe personajele bona, slujnica, fata in casa – Povestea Cameristei a minunatei Margaret Atwood a fost ecranizata si realizarea exceptionala a facut ca istoria de acolo sa ajunga la foarte multi oameni. Alias Grace – o poveste scrisa de aceeasi minunata doamna Margaret Atwood – a fost ecranizata de Netflix si eroina de acolo e tot o fata in casa.

*

Cantec Lin a aparut la Editura Pandora, iar eu mi-am promis ca am sa mai caut si alte scrieri ale, deja multi premiatei, doamne Leila Slimani.

Pentru mine, lectura acestei carti a fost organica; am trait o experienta pe care n-am mai intalnit-o la o carte. Am citit jumatate intr-o seara (cartea are 180 de pagini si se citeste f usor) si, ca sa scap de tensiunea pe care mi-o aducea tehnica de scriere a doamnei Slimani, de la un punct incolo, eram mai atenta la structura narativa, la ce proceduri tehnice foloseste autoarea. In noaptea respectiva am visat ca eram luata prizoniera de un personaj ca bona din carte:))

N-am mai continuat sa o citesc pret de o saptamana, ba chiar am mutat cartea in alta camera ca sa nu ma mai bantuie, dar cand am dus-o la bun sfarsit, am devenit super fanul doamnei Leila Slimani care a fost in vizita la Bucuresti. Pacat ca, la vremea respectiva, nu citisem cartea domniei sale.

(aici puteti citi un interviu cu minunata doamna Margaret Atwood pe care l-am facut cu ceva ani in urma)

Cantec-lin_colaj

1989
robert-redford-jane-fonda-our-souls-at-nightSuflete in noapte – pana vedeti filmul cu Jane Fonda si Robert Redford, cititi cartea, e in librarii!

Suflete in noapte – pana vedeti filmul cu Jane Fonda si Robert Redford, cititi cartea, e in librarii!

Pentru week end=ul acesta am o recomandare pentru voi. Luati-va cartea Suflete in noapte (Kent Haruf) si cititi-o in parc, la soare. Sau pe o terasa, sau chiar si acasa cu un ceai aromat alaturi.
E o carte ca o imbratisare.

E povestea a doi oameni aflati la varsta a treia spre a patra, dintr-un orasel de campie din America, care au ramas singuri. Fiecaruia i-a murit partenerul cu care a fost casatorit (sotul, respectiv sotia) si decid – la initiativa doamnei – sa-si petreaca serile impreuna. Sa stea in pat si sa vorbeasca pentru a alunga singuratatea.

Suflete in noapte e o poveste emotionanta despre bilantul vietii, dar si o tandra poveste de dragoste.

Si e scrisa absolut minunat de domnul Kent Haruf, scrisa intr-un mod minimalist, barbatesc, fara multe adjective, mai degraba pe actiuni decat pe descrieri. De altfel, e o carte construita din dialoguri, ca un scenariu de film sau ca o piesa de teatru.

Sper sa fie si la noi o piesa de teatru dupa aceasta carte, film vom avea cu totii pe Netflix cu legendarii Jane Fonda si Robert Redford. Sa cititi cartea, va rog.

Suflete in noapte de Kent Haruf a aparut la editura Pandora M si poate fi gasita in librariile din toata tara.

4538
confesiunile-unei-dependente-de-arta_1_fullsizeBrancusi vazut de una dintre femeile pe care le-a iubit foarte mult: Peggy Guggenheim –

Brancusi vazut de una dintre femeile pe care le-a iubit foarte mult: Peggy Guggenheim –

De ziua Frantei, m-am gandit sa public un fragment din biografia lui Peggy Guggenheim, una dintre cele mai importante “patroane” de arta din anii 30-50 ai secolului trecut, fragment dedicat lui Constantin Brancusi – romanul pe jumatate francez:)

Inainte de a citi fragmentul de mai jos as vrea sa va recomand cu foarte mare incredere biografia lui Peggy Guggenheim – Confesiunile unei dependente de arta, chiar daca nu aveti preocupari in zona artei moderne pe care americanca a promovat-o toata viata.

Sa o cititi pentru sinceritatea, relaxarea si asumarea unei femei care a trait printre artisti toata viata ei, a avut banii sa-i finanteze si sa le schimbe fundamental vietile si carierele. E o carte foarte sincera, scrisa cu foarte mult umor… o care despre o aristocratie asumata si traita intens inca din primele clipe de viata. (Sunt delicioase fragmentele in care-si descrie unchii – si ei foarte bogati, cum era si tatal sau – cu defectele lor duse pana la nebunie, o face cu mult umor si cu o ironie foarte foarte fina. Un limbaj care a disparut cu totul astazi la noi si pe care l-am gasit, de exemplu, in jurnalul printesei Martha Bibescu)

Peggy Guggenheim – Confesiunile unei dependente de arta a aparut la editura Pandora la inceputul acestui an si se gaseste in toate librariile. Va fi o incantare pentru doamne, un acces fara barfe dar cu ironii la o lume a aristocratiei care patrona arta intre cele doua razboaie mondiale.

Citind cartea mi-am dorit sa revad unul dintre muzeele Guggenheim din lume (sunt printre norocosii care au vazut si colectia de la New York, dar si pe cea de la Venetia) si probabil ca o sa-mi iau curand un city break spre Venetia.

Daca ajungeti la Venetia si nu vreti sa vizitati galeria Guggenheim pentru ca vi se pare prea complicat (e si un Brancusi acolo, dar si un Pollock),  incercati varianta mai soft- Restaurantul si hotelul All’Angelo (foarte aproape de piata San Marco, unde mancau marii pictori ai vremii alaturi de Peggy si care pastreaza pe pereti picturile acestora in original.) Il gasiti aici http://www.allangelo.it/

 

Brancusi, descris de Peggy Guggenheim (despre care se spune ca a fost una din marile iubiri ale maestrului) fragment din cartea Confesiunile unei dependente de arta,   

De ani de zile voiam sa cumpar un bronz de-ale lui Brancusi dar nu imi permisesem. Acum parea ca a sosit momentul pentru aceasta mare achizitie. Am petrecut luni de zile apropiindu-ma tot mai mult de Brancusi, inainte ca aceasta vanzare sa se produca efectiv. Il cunosteam de 17 ani dar nici nu visasem sa ajung in asemenea complicatii cu el. Era foarte dificil sa discuti despre pret cu Brancusi, iar daca aveai cumva curajul sa faci asta, trebuia sa te astepti sa-ti ceara o suma monstruoasa. Eram constienta de asta si speram ca marea noastra prietenie sa usureze lucrurile. Dar, in ciuda acestor lucruri, am ajuns sa ne certam groaznic cand el mi-a cerut patru mii de dolari pentru “Pasarea in spatiu”.

Atelierul lui Brancusi se gasea intr-o fundatura. Era un spatiu imens, plin cu sculpturile lui enorme, si arata ca un cimitir, numai ca sculpturile erau mult prea mari ca sa stea pe morminte.

Langa aceasta incapere mare era una mica, cea in care lucra efectiv. Peretii erau acoperiti cu toate instrumentele imaginabile necesare muncii lui. In mijloc se afla un cuptor in care isi incalzea instrumentele si topea bronzul. In acelasi cuptor gatea si mese delicioase, arzandu-le intentionat doar ca sa se prefaca apoi ca fusese o greseala.

Manca la o tejghea si servea bauturi minunate, preparate cu grija. Intre aceasta incapere mica si cea mare, care in timpul iernii devenea de nefolosit din pricina ca era teribil de friguroasa, exista o mica firida in care Brancusi punea muzica orientala la un gramofon facut chiar de el. La etaj se gasea dormitorul lui, ceva foarte modest. Intreaga locuinta, inclusiv dormitorul, era acoperita de pulbere alba de la sculpturi.

Brancusi era un barbat micut si extraordinar, cu barba si ochii intunecati si patrunzatori. Pe jumatate taran istet, pe jumatate zeu. Te simteai foarte fericita alaturi de el, dar din pacate a devenit prea posesiv cu mine si voia sa-i dedic tot timpul. Imi spunea Peghita si mi-a zis ca-i placea sa faca lungi calatorii in care inainte luase cu el si fete frumoase. Acum voia sa ma duca pe mine, dar eu nu am vrut.

Ii placea, de asemenea, sa mearga in hoteluri foarte elegante din Franta si sa soseasca imbracat ca un taran, iar apoi sa comande cele mai scumpe lucruri posibile. Fusese in India, ca sa-l viziteze pe Maharajahul din Indore, in a carui gradina amplasase trei “Pasari in spatiu”, una in marmura alba, alta in marmura neagra si alta in bronz. Se intorsese de asemenea si in Romania, tara lui, unde guvernul ii ceruse a construiasca monumente publice. Era foarte mandru de asta.

(…)

Brancusi isi slefuia toate sculpturile de mana. Cred ca de asta erau atat de frumoase. Aceasta “Pasare in spatiu” avea sa-i dea de lucru timp de mai multe saptamani. La momentul la care a terminat-o, nemtii erau langa Paris, iar eu m-am dus si am adus-o cu mica mea masina, ca sa o impachetez si sa o expediez la timp. Pe fata lui Brancusi curgeau lacrimile. Am fost sincer miscata. N-am aflat niciodata de ce era atat de tulburat, dar am presupus ca era din cauza ca se despartea de pasarea lui preferata.

3576
prin_desert_spre_libertateEunsun KIM – Prin desert spre libertate (carte) –

Eunsun KIM – Prin desert spre libertate (carte) –

Am citit zilele acestea o autobiografie a unei fete de 20 de ani care a fugit din Coreea de Nord la 11 ani si a avut nevoie de un drum de 9! ani ca sa traiasca o viata libera in Coreea de Sud.

Am citit-o fix zilele astea cand Coreea De Nord a facut o parada uriasa in care si-a prezentat armele nucleare, cand Turcia a ales (sau n-a avut incotro, i s-a ales de catre presedinte) o dictatura.

Am citit-o zilele astea cand e cu vacanta si multa mancare pe masa, iar din primele pagini intelegi cat de mare era foametea in Coreea de Nord in anii 90. Fetita care e personajul principal, dupa ce nu mananca nimic 6 zile, isi scrie testamentul fiind sigura ca o sa moara de foame, cum se intamplase cu tatal si bunicul ei.

*

Povestea din carte e socanta: fata fuge cu mama si sora ei in China, iarna cand raul care desparte cele doua tari e inghetat; ajunge sa fie vanduta sclava unui taran caruia ii munceste pamantul, reuseste sa fuga de acolo, trece prin Mongolia in Coreea de Sud unde e tinuta intr-un lagar ca sa invete… capitalismul.

Toate pe durata a 9 ani de chinuri incredibile.

E o secventa in carte in care descrie aglomeratia din trenurile din Coreea de Nord si cum calatorii isi fac nevoile in cutii de fier, pe locul unde stau, pastrand cutiile langa ei, pentru ca e atat de aglomerat incat daca se ridica nu mai au unde sa stea.

Sau cum, pe vremea foametei de la mijlocul anilor 90, copiii fura orice de prin paduri si mananca radacini si ierburi nestiute.

Mai este o secventa in care povesteste cum copiii, la 8-9 ani, erau scosi de la ore ca sa mearga sa vada … executiile (omorarea celor care au fost impotriva regimului) ca sa invete disciplina si supunerea fata de system.

In Coreea de Nord nu se vorbeste despre asta nici acum. In istoria lor nu exista acest moment chiar daca au murit aproape 1 milion de oameni de foame.

Ca si atunci, si acum, ei tin pe perete acasa portretul conducatorului iubit. Acum e nepotul lui Kim Il Sung, cel care conducea glorios tara spre foamete si saracie.

Si atunci erau parade uriase cum a fost cea de acum 2 zile.

*

Pentru cei care au peste 35 de ani, fiecare capitol din carte e, dincolo de socul intamplarilor, un nou impuls sa se intrebe: asa am fi ajuns si noi?

Sau, si mai grav, asa putem sa reajungem si noi?

In Turcia e dictatura, in Rusia e dictatura, Ungaria nu se simte prea bine, iar noi avem promisiuni comunist-populiste care pudreaza saracia multora, dar si autoritatea dictatoriala a celor care au ajuns la putere.

Fetita asta, Eunsun Kim care are deja 30 de ani, a reusit impreuna cu mama ei care a muncit mult ca sa o ajute, sa termine facultatea, sa aiba o bursa in Statele Unite si acum lucreaza ca ambasador intr-un ONG care si-a propus sa arate lumii ororile din Coreea de Nord ca sa existe o presiune internationala pentru a se mai rezolva ceva acolo, oricat de putin.

Va recomand sa cititi cartea pentru determinarea acestei copile care, dupa ce s-a vazut libera, n-a incetat sa lupte pentru tara ei, pentru oamenii pe care-i stie. Un gest pe care noi putem sa-l facem pentru ai nostri nu doar mergand la vot, ci implicandu-ne in actiunile societatii civile.

Eunsun Kim spera ca intr-o zi sa poata sa mearga sa revada mormantul tatalui ei.

Cartea Eunsun Kim – Prin Desert spre Libertate – fuga mea din Coreea de Nord – a aparut la editura Corint , in colectia Corint Istorie si o puteti gasi aici.

P.S. Catre sfarstul cartii povesteste cum au invitat-o la Londra pentru a vorbi despre ororile prin care a trecut pentru o emisiune norvegiana. Invitat, alaturi de ea, era Sting (despre care nu stia absolut nimic pentru ca in Coreea de Nord nu fusese difuzat niciodata).

Iata acea emisiune.

3101
27 pasiAgassi, Noica, Fassbender si cei 27 de pasi ai lui Tibi Useriu –

Agassi, Noica, Fassbender si cei 27 de pasi ai lui Tibi Useriu –

Am citit ieri cartea ultra maratonistului Tibi Useriu – 27 de pasi – si, dincolo de povestea uluitoare, m-a socat, emotionat, marcat profilul de barbat care reiese printre randuri.

Titlul vine de la numarul de pasi cu care Tibi Useriu cuprindea intreaga curte din inchisoarea in care a fost scos la plimbare o ora pe zi timp de 9 ani si 8 luni.

”27 de pasi” este o carte despre libertate dar nu pentru ca vorbeste despre un om care a stat aproape 10 ani intr-o puscarie de maxima securitate, ci pentru ca acel om a invatat sa-si simta corpul separat de suflet, sa-si simta mintea/gandul separat de inima/instinct si sa lucreze cu ele inspre evolutia lui.

Este o carte despre libertatea pe care o obtii in spatiile care par inguste (mintea, corpul tau) dar care sunt, de fapt, nemarginite.

Astazi Tibi Useriu e un model pentru multi tineri pentru forta cu care a luat-o de la capat, pentru puterea si vointa de a-si da restart intr-o noua viata. Dar e in carte un capitol pe care sper sa-l citeasca toti psihologii si administratorii din penitenciarele din RO, un capitol in care povesteste cele 6 luni de iad din libertatea de dupa eliberare cand ar fi facut orice ca sa se intoarca la puscarie, intre cei patru pereti perfect albi.

Si mai sper ca marturisirile lui Tibi sa ajunga si in penitenciarele din Romania pentru ca si acolo va schimba mult in viata si intelegerea libertatii a celor care sunt inchisi.

***

Cunosc locurile de pe langa Bistrita despre care vorbeste Tibi in carte, am fost de cateva ori acolo, ba chiar il cunosc si pe fratele lui – Alin – pe care am avut bucuria si onoarea sa-l intervievez cand era la inceputul constructiei miscarii care se numeste Tasuleasa Social, una dintre cele mai mari scoli de voluntariat si mentorat din Romania.

Stiam o parte din povestea copilariei lor plina de abuzuri si violente, descrisa barbateste de Alin, in putine cuvinte, in discutiile noastre din afara inregistrarilor pentru interviu. Stiam chiar si ca Tibi era, la un moment dat, in puscarie in Germania pentru ca fratele lui nu ascundea intamplarea, dar nici nu a pus niciun fel de presiune sau vina cand a mentionat asta la una dintre intrebarile mele.

Cand citesti cartea insa, si vezi cat de mult a coborat garda Tibi ca sa povesteasca ce i s-a intamplat in copilarie si in primii ani ai tineretii, incepi sa simti multele nuante de gri dintre binele si raul pe care il face sau il primeste un copil sarac care s-a nascut intre munti.

***

Cartea mi-a adus aminte de biografia lui Agassi, la care si face o trimitere, dar nu pentru partea de sport (Useriu – 42 ani – este un atlet care a castigat unele dintre cele mai grele curse de maraton / ultramaraton din lume), ci pentru partea de singuratate din sport, partea in care se lupta cu mintea si trupul lui in conversatii contradictorii in timpul curselor, pentru partea in care iti arata cum si-a dezvoltat vointa si determinarea.

Intr-un fel foarte foarte ciudat, mi-a mai adus aminte de o carte pe care am citit-o prin adolescenta – Jurnalul lui Constantin Noica – si de o propozitie care ma urmareste de atunci ”libertatea este neatarnarea de oameni si lucruri”. Pentru ca Tibi Useriu a invatat si isi traieste libertatea exact asa cum o descria Noica.

Si mi-a mai adus aminte de un film, Shame – cu Michael Fassbender si Carey Mulligan in rolurile a doi frati ale caror copilarii  dificile se resfrang la maturitate intr-o dependenta (sexuala, la el) si o tulburare emotionala de personalitate (la ea).

Useriu seamana putin la infatisare cu Fassbender si poate si de aceea m-am gandit la acest film.

E o secventa catre finalul filmului in care personajul lui Fassbender iese din spitalul in care se afla la recuperare sora care incercase sa se sinucida, si incepe sa planga in ploaie. E atat de multa forta, vulnerabilitate, sensibilitate si singuratate in secventa aia, si atat de mult adevar incat cred ca toate premiile de actorie pe care le-a castigat Fassbender pentru acest rol s-au asezat in acele 2 minute.

Si Tibi Useriu plange prin ploaie si iti povesteste in carte cum plangea in ploaie in timpul curselor lui de ultra maraton.

Ma rog, si cititorii plang acasa. Mult.

***

Am vrut sa citesc mai intai cartea si abia apoi sa vad orice inregistrare, interviu video cu Tibi Useriu, stiind ca – prin natura meseriei – am sa vad prin ”imagini” lucruri care mi-ar fi dat un portret al lui din perspectiva mea, si nu versiunea pe care vrea el sa o arate lumii, asa cum se intampla intr-o naratiune controlata, asezata frumos pe hartie, editata de cateva ori. ( felicitari prietenului lui Tibi care l-a ajutat la carte pentru structura si pentru solutiile tehnice de a pastra si masculinitatea, barbatia dar si emotia intr-o stare cat mai pura).

Dupa ce am citit cartea, m-am uitat la interviul pe care l-a facut Andreea Esca pentru Europa FM cu Tibi Useriu. Si, dincolo de povestile pe care Andreea le-a aflat in plus, dincolo de zambetul si vorba linistita ale lui Tibi, am sa tin minte multa vreme gestul de mangaiere pe care –l face cu degetul mare pe manerul scaunului de cate ori e intrebat ”in rafala” lucruri din copilarie. E foarte vizibil in prima si in ultima parte a interviului, cand emotiile pentru el erau mai mari.  ( puteti vedea aici tot interviul)

E in gestul acela asa de multa nevoie de tandrete si de afectiune cat nu poate fi ascunsa de zeci de maratoane sau mii de kilometri alergati.

Sa cititi cartea, nu pentru senzationalul ei, ci pentru a intelege si simti cat de multe poti sa faci cu mintea ta in conditii extreme. Si cat de multe pierdem in viata pentru ca nu suntem pusi/ sau nu ne punem in situatii care sa ne dezvolte vointa, care sa ne invete sa constientizam separarea spiritului de trup.

Si, mai ales, pentru ca nu avem puterea sa stam o vreme singuri ca sa ne cunoastem.

*

Imi place mult o secventa din carte in care Useriu se pregateste pentru primii sai 213 km de alergare- o cursa din Pasul Tihuta pana la Cluj, cu final pe Arena centrala. Intr-o dimineata, inainte de antrenament, aude la radio o stire despre el si despre cum gestul lui va fi in beneficiul copiilor bolnavi care beneficiaza de dializa si realizeaza, inca o data, ca nu are cum sa abandoneze. Mintea lui nu concepe sa-i dezamageasca pe copiii aceia.

E o frumoasa lectie despre cum libertatea in sensul lui Noica (neatarnarea de oameni sau lucruri) poate fi inteleasa deplin doar in compania altora.  Pentru ca emotiile sunt mai puternice si mai frumoase daca sunt impartite, cu iubire, cu cei din jur.

 

 

 

 

6293
tomjonesPR Stunt – sau cum au inceput femeile sa arunce cu lenjerie in Tom Jones

PR Stunt – sau cum au inceput femeile sa arunce cu lenjerie in Tom Jones

citesc biografia unuia dintre cei mai mari publicisti de la Hollywood, Jay Bernstein – Starmaker: Life as a Hollywood Publicist with Farrah, The Rat Pack, & 600 More Stars Who Fired Me  – un domn care a lucrat pentru Sinatra, Sammy Davis Jr si muuuuulti multi altii.

 Bernstein nu se fereste sa dea detalii din viata lui profesionala, sa explice strategii, sa arate cam cum gandea cand isi transforma clientii in vedete. (capitolul despre Farrah Fawcett si decizia de a-i promova … sfarcurile intr-un poster e mai mult decat un studiu de caz)

Cum a fost unul dintre cei mai influenti oameni de la Hollywwod (a murit in 2006) nu prea i-a apasat f tare de indiscretiile pe care le-a facut prin biografia lui, asa ca exista si intamplari care poate n-ar fi trebuit sa fie acolo, mai ales cele legate de viata lui amoroasa cu diverse actrite.

starmaker

Dincolo de asta, iata o poveste despre cum Jay Bernstein a stiut sa speculeze sex appealul lui Tom Jones si sa-l transforme dintr-un cantaret de hol de hotel intr-un sex simbol mondial.

Welsh singer Tom Jones was already a bona fide hit when I became his publicist in 1968.

In previous years he had been part of the swinging music scene, scoring hits with movie themes like “What’s New, Pussycat?”and James Bond’s “Thunderball.”

He was a powerful singer, masculine and roguish in appearance, with an onstage bare-chested presence that at least one nameless woman found extraordinarily sexy. Gordon Mills, Tom’s manager, hired me to launch the singer’s first American performance, at the famous Copacabana in New York City. The Copa was a supper club with an intimate atmosphere that allowed an entertainer to move about in the room as he performed. I had a front-and-center table with half a dozen guests in case Tom’s debut needed extra bodies. It didn’t. The place was packed on opening night.

During his performance a strange incident occurred. Tom was moving from table to table, stopping here and there, singing directly, as if personally, to some of his female fans. Suddenly a woman stood up, slipped off her panties and handed them to him. Gordon Mills told me later that Tom was startled; women had slipped him dinner napkins with their telephone numbers written on them, but never their underwear.

Later that year, Tom opened at the Flamingo Hotel in Las Vegas. After a few days Gordon called me. The crowds were small and lukewarm. Tom wanted to be more than a saloon singer who had to compete with the clink of cocktail glasses. “Think you can do something for us?”Gordon wanted to know.

I flew to Vegas and took in the Tom Jones show. It was sexy and dynamic, but I didn’t think it had the oomph to put him over the top as a long-term Vegas hit. It needed a push, a headline-making push. I talked to Tom and Gordon. They had old-fashioned concepts and came up with the same type of stuff rockers had been doing for years. I went to my suite to think about it. In the process I remembered the knickers incident at the Copa. I had an idea that might work.

By this time, through Sammy and other clients, I was well-known in Vegas by management. It wasn’t difficult to persuade the hotel to give me a couple dozen bogus keys with the Flamingo logo on them. I then went to a lingerie shop and bought several pairs of ladies’lacy silk underwear.

That night I stood at the entrance of the Flamingo showroom. When I saw a good-looking young woman without a date, I approached her. She was usually with another girl or one of a trio. I chose the ones who seemed extroverted and hungry for a laugh. I offered one of two deals. I would give twenty-five dollars if she would throw a room key on the stage while Tom was performing or fifty dollars if she would throw a pair of panties. I had no trouble getting girls; they were like actors at central casting.

Now I had to choreograph the show. I wanted one girl here, one there; I needed them spread throughout the room, planted in strategic spots. Furthermore, timing was everything. They needed to wait until Tom had supposedly worked them into a frenzy with his sex appeal. Tom was in the dark; he knew nothing about my gambit. The show began, and in his usual way Tom began working up to his most popular songs—“It’s Not Unusual,”“Delilah”and “Help Yourself.”

He had great presence, his own style (helped by his friend Elvis) and a sort of waterfront masculine appeal. He wore tight pants and his shirt open to his navel. He was belting away when the first girl threw a room key. Tom paused ever so briefly, swept up the key and looked at it in one quick gesture, and then continued singing. A couple of minutes later another girl tossed a pair of panties.

Tom picked up his pace. Another girl tossed a room key. It was like shots of electricity suddenly bolting through the room. Tom really began to sing and move, convinced that he was motivating the women by virtue of his sexuality.

The women responded in kind, and the more they did, the more magnetic Tom became. The room keys, the panties, Tom’s gyrations and his sensuous songs—they added up to an explosive performance, both onstage and off. I stayed in Vegas a week, repeating the same routine every night. Gordon and I purposely left Tom out of the loop.

By the time I went back to L.A., Tom thought he was the most magnetic man on the planet. During the second week, however, without panties and room keys, the show lost its magic. It was good, but it lacked that indefinable dynamic called sex appeal. Gordon gave me a call; I returned to Vegas. I got more keys and another bunch of panties.

This time, however, I invited members of the press to attend and gave them the Bernstein royal treatment before the show. The same thing happened: Tom began to jive and the women went nuts. Each night was wilder than the one before. The press coverage gave the campaign its needed kick. By week’s end, the hotel had enlarged the letters of Tom’s name on the marquee and women were lining up at the ticket window.

I went back to Los Angeles and kept up with the coverage in the papers. There were no more bogus keys and panties bought at wholesale. The real things were now landing on the stage. Tom was transformed into an authentic Vegas star. What began as a gimmick had become a phenomenon. Tom eventually moved to ever-larger showrooms—the Hilton International, Caesar’s Palace, and the last I heard he was packing the room at the MGM Grand.

I’ve always felt a sense of pride in that particular campaign. I was a ghost, an invisible man who motivated the audience in obscurity.

2743
Amantul japonezAvanpremiera simpa (Fragment) Isabel Allende – Amantul japonez

Avanpremiera simpa (Fragment) Isabel Allende – Amantul japonez

Imi face placere sa va ofer in avanpremiera un fragment din cea mai recenta carte a scriitoarei Isabel Allende, Amantul Japonez, care va fi in doar cateva zile in librarii in Colecţia Raftul Denisei, Humanitas Fiction. Multumesc frumos Humanitas Fiction.

 

Isabel Allende: 21 de cărți publicate, traduceri în peste 35 de limbi; peste 65 de milioane de exemplare vândute; 12 doctorate onorifice; 50 de premii în peste 15 țări; 2 filme de succes realizate după romanele ei.

O dublă poveste de dragoste, la distanță de mai bine de jumătate de secol, se dezvăluie treptat în Amantul japonez. Scris cu aceeaşi atenţie pentru amănuntul istoric şi profundă înţelegere a personajelor care au constituit dintotdeauna marca lui Isabel Allende, romanul Amantul japonez semnalează întoarcerea autoarei la povestea clasică, de largă respiraţie, fiind totodată un omagiu emoţionant adus sufletului omenesc şi stăruinţei în dragoste, într-o lume a necontenitelor schimbări.

În 1939, când Polonia e amenințată de nazism, Alma Belasco e trimisă de părinți să trăiască la San Francisco, alături de mătușa și de unchiul ei, care locuiesc într-un conac opulent. Inițial timorată de noua ei familie și incapabilă să se integreze, Alma va avea în cele din urmă o legătură profundă, pentru toată viața, cu fiul grădinarului familiei, Ichimei. După atacul japonezilor de la Pearl Harbor, cei doi sunt despărțiți cu cruzime, iar Ichimei ajunge într-un lagăr, împreună cu familia sa. Multe decenii mai târziu, Alma e una dintre bătrânele excentrice care populează azilul de lux Lark House din San Francisco. Cu răbdare și infinită tandrețe, Irina Bazili, o tânără îngrijitoare din Republica Moldova cu o istorie tristă în propria biografie, ajunge să descopere treptat povestea de dragoste dintre Alma și Ichimei și își găsește în ea izbăvirea.

 

Fragment

Traducere de Cornelia Rădulescu

Lark House

Irina Bazili a început să lucreze la Lark House, care se afla în Berkeley, la margine, în anul 2010. Avea douăzeci şi trei de ani împliniţi şi prea puţine iluzii, căci de la cincisprezece tot schimbase locuri de muncă în mai multe oraşe. Nu- şi putea imagina că această rezidenţă pentru vârsta a treia avea să se dovedească locul perfect şi că în următorii trei ani urma să o facă la fel de fericită ca în copilărie, înainte ca destinul ei să o ia razna. Lark House, înfiinţat la jumătatea lui 1900 pentru a oferi bătrânilor cu venituri mici o locuință decentă, atrăsese de la bun început, din motive necunoscute, intelectuali progresişti, ezoterici convinşi şi artişti de mică anvergură. Cu timpul, destule aspecte s-au schimbat, însă aşezământul continua să perceapă taxe pe potriva veniturilor fiecărui rezident pentru a promova, teoretic, o anume diversitate socială şi rasială. Practic, cu toţii erau albi din clasa mijlocie, iar diversitatea consta în subtile deosebiri între liber-cugetători, căutători de căi spirituale, activişti sociali şi ecologici, nihilişti, başca oarece hipioţi care mai vieţuiau în zona golfului San Francisco.

La primul interviu, directorul Hans Voigt i-a spus Irinei că era prea tânără pentru un post care presupunea atâtea responsabilităţi, dar cum era nevoie să se ocupe urgent un post vacant la Departamentul de administraţie şi asistenţă, putea lucra acolo până aveau să găsească persoana potrivită. Irina şi- a zis că acelaşi lucru era valabil şi pentru el: omul semăna cu un tinerel bucălat cu calviţie prematură, prea puţin indicat să conducă aşezământul. Mai târziu avea să constate că înfăţişarea lui Voigt era înşelătoare în funcţie de distanţă şi de lumină, căci omul împlinise cincizeci şi patru de ani şi se dovedise un administrator excelent. Irina l-a asigurat că, deşi nu avea studii, avea să compenseze prin experienţa pe care o avusese cu bătrânii în ţara ei natală, Republica Moldova.

Zâmbetul ei timid l-a făcut să se înmoaie pe director, care a uitat să-i ceară o scrisoare de recomandare şi a purces să enumere obligaţiile postului, care se puteau rezuma în câteva cuvinte: să uşureze existenţa oaspeţilor de la nivelurile doi şi trei. Cu cei de la nivelul unu n-avea treabă, ei trăiau independent, chiriaşi într-o clădire cu apartamente, nici cu cei de la nivelul patru, numit pe bună dreptate Para disul, căci aceia aşteptau să ajungă la cer, dormitând în cea mai mare parte a timpului şi neavând nevoie de serviciile pe care li le-ar fi putut oferi. Sarcina Irinei era să conducă rezidenţii la doctor, la avocat sau la contabil, să-i ajute să completeze formularele de sănătate sau cele pentru impozite, să-i însoţească la cumpărături şi alte treburi de acest gen. Singura legătură cu cei din Paradis era organizarea funeraliilor, dar pentru asta avea să primească instrucţiuni detaliate, după caz, a lămurit- o Hans Voigt, pentru că dorinţele muribunzilor nu coincideau întotdeauna cu cele ale rudelor; cei de la Lark House erau de religii diferite, iar funeraliile tindeau a fi nişte ceremonii ecumenice destul de complicate.

I-a mai explicat că uniformă purta doar personalul – îngrijitori şi infirmieri –, iar pentru restul angajaţilor exista un cod tacit, caracterizat prin respect şi bun gust. De exemplu, tricoul ei cu Malcolm X era nepotrivit pentru instituţie, a grăit directorul pe un ton emfatic. Sigur, nu era vorba de Malcolm X, ci de Che Guevara, dar Irina nu i-a spus-o, bănuind că Hans Voigt nici nu auzise de luptătorul care la o jumătate de secol după epopeea sa continua să fie venerat atât în Cuba, cât şi de o mână de radicali din Berkeley, unde locuia ea. Tricoul îl cumpărase cu doi dolari de la un second-hand şi era aproape nou.

— Şi aici nu se fumează, a mai avertizat- o el.

— Nu fumez şi nu beau, domnule.

— Eşti sănătoasă? Că asta e foarte important când lucrezi cu bătrânii.

— Sunt.

— Mai e ceva ce- ar trebui să ştiu?

— Sunt dependentă de jocurile video şi de romanele fantasy, ştiţi dumneavoastră, Tolkien, Neil Gaiman, Philip Pullman. Mai spăl şi câini, dar asta nu-mi ia mult timp.

— Ce faci în timpul liber nu e treaba mea, duduie, dar la lucru trebuie să fii mereu pe fază.

— Fireşte. O să vedeţi, domnule, că, dacă-mi daţi această şansă, n-o să vă pară rău, ştiu cum să mă port cu oamenii în vârstă, a spus ea cu aplomb.

Interviul odată încheiat, directorul i-a arătat locurile. Instituţia adăpostea două sute cincizeci de persoane a căror vârstă medie era de optzeci şi cinci de ani. Lark House fusese magnifica proprietate a unui magnat al ciocolatei, care o donase oraşului împreună cu o sumă generoasă menită finanţării. Cuprindea o clădire principală, un mic palat pretenţios unde se aflau birourile şi spaţiile comune – biblioteca, sufrageria şi atelierele – şi o serie de plăcute edificii din lemn, perfect armonizate cu parcul la prima vedere sălbatic, în realitate bine îngrijit de o echipă de grădinari. Clădirile cu apartamente independente şi cele care îi găzduiau pe cei de la nivelurile doi şi trei comunicau între ele prin largi coridoare acoperite, unde se putea circula cu scaunele cu rotile la adăpost de vremea rea şi cu pereţi laterali din sticlă, prin care se putea admira natura, cel mai bun balsam pentru necazurile oricărei vârste. Paradisul, o construcţie izolată din beton, ar fi făcut notă discordantă dacă nu ar fi fost complet acoperit cu iederă. Biblioteca şi sala de jocuri erau disponibile la orice oră; salonul de înfrumuseţare avea orar flexibil, iar atelierele ofereau cursuri diverse, de la pictură la astrologie, celor care încă mai năzuiau la surprize viitoare. La Magazinul Obiectelor Uitate, cum scria pe o uşă şi unde lucrau nişte doamne pe bază de voluntariat, se vindeau haine, mobilă, bijuterii şi alte lucruri de care internaţii nu mai aveau nevoie sau rămase de pe urma răposaţilor.

— Mai avem şi un cineclub excelent, de trei ori pe săptămână proiectăm filme la bibliotecă, a adăugat Hans Voigt.

— Ce fel de filme? a sărit Irina curioasă, sperând să fie vorba de filme cu vampiri şi de SF- uri.

— Selecţia o face un comitet şi se preferă genul thriller, se dau în vânt după producţiile lui Tarantino. Există aici o anumită fascinaţie pentru violenţă, dar nu te speria, oamenii înţeleg că e vorba de ficţiune şi că actorii apar apoi, bine-mersi, în alte filme. E un fel de evadare din realitate. Avem destui oaspeţi care fantazează să asasineze pe careva, de regulă un membru al familiei.

— Şi eu la fel, a sunat replica spontană a Irinei.

Crezând că fata glumea, Hans Voigt a râs binedispus: aprecia la angajaţii săi atât simţul umorului, cât şi răbdarea. În parcul cu copaci bătrâni se zbenguiau fără pic de teamă veveriţe şi un număr neobişnuit de cerbi şi ciute. Hans Voigt i-a spus că ciutele veneau aici să fete şi să-şi

crească puii, că domeniul era un adevărat sanctuar al păsărilor, mai ales ciocârlii, de unde şi numele: Lark House asta însemna, casa cu ciocârlii. Mai multe camere de luat vederi erau plasate strategic ca să spioneze animalele şi, totodată, bătrânii care s-ar fi rătăcit sau accidentat, însă

instituţia nu conta pe măsuri de securitate. În timpul zi lei porţile rămâneau deschise şi doar doi paznici neînarmaţi patrulau pe acolo. Erau poliţişti ieşiţi la pensie, unul avea şaptezeci de ani, celălalt şaptezeci şi patru; nici nu era nevoie de mai mult, căci nimeni nu şi-ar fi pierdut timpul sărind gardul ca să jefuiască nişte babalâci lipsiţi de venituri. S-au încrucişat cu două femei în scaune cu rotile, cu un grup care căra şevalete şi cutii cu vopsele pentru cursul de pictură plein- air, cu câţiva care-şi plimbau câinii tot atât de rablagiţi ca şi ei. Proprietatea mergea până la golf, când era maree înaltă se putea ieşi cu caiacul, cum făceau câţiva rezidenţi încă nedărâmaţi de beteşuguri. „Aşa mi-ar plăcea să trăiesc“, a suspinat Irina, aspirând adânc aroma dulce de pini şi laur şi comparând locurile cu văgăunile insalubre prin care vieţuise de la cincisprezece ani.

— În fine, duduie Bazili, să-ţi spun şi de cele două fantome de care precis vei afla de la angajatele haitiene.

— Nu cred în fantome, domnule Voigt.

— Felicitări. Nici eu. Cele de la Lark House sunt o tânără femeie în rochie roz cu voaluri şi un copilaş de vreo trei anişori. E vorba de Emily, fiica magnatului ciocolatei. Biata de ea a murit de inimă rea după ce copilul ei s-a înecat în piscină, la sfârșitul anilor ’40. După care magnatul şi-a abandonat casa şi a înfiinţat fundaţia.

— Puştiul s-a înecat în piscina pe care mi-aţi arătat-o?

— Exact. Dar de-atunci, din câte ştiu, n-a mai murit nimeni în ea.

Curând, Irina avea să-şi schimbe părerea în ce priveşte fantomele, descoperind că mulţi bătrâni erau tot timpul însoţiţi de morţii lor; Emily şi copilaşul ei nu erau deci singurele spirite care bântuiau pe acolo.

A doua zi la prima oră Irina s-a prezentat la lucru în blugii ei cei buni şi un tricou discret. A constatat că ambianţa de la Lark House era relaxată, dar nu neglijentă; arăta mai curând ca un campus universitar decât ca un azil de bătrâni. Mâncarea era comparabilă cu cea a oricărui restaurant respectabil din California: organică în măsura posibilului. Serviciul era eficient, iar îngrijitorii şi personalul medical cât se poate de amabili. În doar câteva zile a învăţat numele şi maniile colegilor şi bătrânilor de care trebuia să se ocupe. Iar frazele în spaniolă şi franceză pe

care le memorase au făcut să fie apreciată de personalul provenit aproape în totalitate din Mexic, Guatemala şi Haiti. Salariul pe care- l primeau nu era nici pe departe pe măsura muncii grele pe care trebuiau să o facă, însă prea puţini se plângeau. „Pe bunicuţe trebuie să le răsfeţi, dar să te arăţi respectuoasă; tot aşa şi cu bunicuţii, dar fără să le cauţi prea mult în coarne, că li se suie la cap“, a sfătuit- o Lupita Farías, o mexicancă al cărei chip amintea de o sculptură olmecă, şefa echipei de curăţenie. Era de treizeci şi doi de ani la Lark House şi avea acces în toate camerele, drept care cunoştea bine fiecare ocupant, le ştia viaţa, le ghicea necazurile şi le alina tristeţile.

— Atenţie la depresie, Irina, că aici e la ea acasă. Dacă observi că cineva se izolează şi e potopit de tristeţe, că rămâne în pat fără motiv sau nu mai vrea să mănânce, vii fuguţa la mine să mă anunţi, ai priceput?

— Şi ce le faci, Lupita?

— Păi, depinde. Îi mângâi, că asta le place mereu, pentru că pe bătrâni nu-i atinge nimeni, şi îi momesc cu un serial la televizor: nimeni nu vrea să moară până nu vede cum se termină. Unii se alină rugându-se, numai că aici sunt mulţi atei, iar ăştia nu se roagă. Cel mai important este să nu-i laşi singuri. Şi, dacă nu mă găseşti, o anunţi pe Cathy, ştie ea ce să facă.

Doctoriţa Catherine Hope, rezidentă a nivelului doi, fusese prima care-i urase Irinei bun venit în numele comunităţii. La şaizeci şi opt de ani, era cea mai tânără; după ce ajunsese în scaun cu rotile optase pentru asistenţa şi compania de la Lark House; trecuseră doi ani de atunci, timp în care devenise sufletul instituţiei. „Oamenii bătrâni sunt cei mai amuzanţi de pe lume“, îi spusese atunci Irinei. „Au trăit mult, spun exact ce le trece prin cap şi nu dau doi bani pe părerile celorlalţi. N-ai să te plictiseşti aici. Rezidenţii noştri sunt persoane cu educaţie şi cu sănătate bună, care continuă să înveţe şi să experimenteze. În comunitatea asta există stimulente, se poate evita cel mai rău fla gel al bătrâneţii: singurătatea.“

Irina era la curent cu spiritul progresist al celor de la Lark House, despre care se cam dusese vestea. Exista o listă de aşteptare de ani de zile pentru internări, ar fi fost şi mai lungă dacă mulţi postulanţi n-ar fi dat între timp colţul. Bătrânii de acolo erau dovada vie că vârsta, cu

toate limitările ei, nu-i împiedica să se distreze şi să ia parte la vacarmul vieţii. Câţiva dintre ei, membri activi ai mişcării Bătrâni pentru Pace, se duceau vineri dimineaţa să protesteze în stradă împotriva aberaţiilor şi nedreptăţilor lumii, mai ales ale imperiului nord- american, pentru care se simţeau responsabili. Aceşti activişti, printre care se număra o doamnă de o sută unu ani, îşi dădeau întâlnire într-un colţ al pieţei, chiar vizavi de postul de poliţie, veneau în baston, în cadru sau în scaunul cu rotile şi agitau pancarte împotriva războiului sau a încălzirii globale, în timp ce maşinile care treceau îi susţineau claxonând şi trecătorii semnau petiţiile întinse de străbunicii furibunzi. Nu o dată apăruseră la televizor aceşti revoltaţi, iar poliţiştii se făceau de râs ameninţându- i cu gaze lacrimogene, lucru care nu se concretiza, fireşte. Emoţionat, Hans Voigt îi arătase în parc Irinei o placă în memoria unui muzician de nouăzeci şi şapte de ani, care murise în 2006 în plin soare, în urma unui atac cerebral care-l lovise pe neașteptate în timp ce protesta împotriva războiului din Irak.

Irina crescuse într-un sat din Moldova în care trăiau acum doar bătrâni şi copii. Tuturor le lipseau dinţii, primilor pentru că le căzuseră, ultimilor pentru că îşi schimbau dinţii de lapte. S-a gândit la bunicii ei şi, ca de atâtea ori în ultimii ani, s-a căit că-i părăsise. La Lark House avea prilejul să le ofere altora ce nu le putuse oferi alor săi. Cu acest gând a început să se ocupe de cei de acolo, curând le-a câştigat simpatia, nu numai lor, dar şi câtorva de la nivelul unu,  independenţii. De la bun început atenţia i-a fost atrasă de Alma Belasco. Se evidenţia printre celelalte femei prin atitudinea aristocratică, un fel de câmp magnetic o izola de restul muritorilor. Lupita Farías spunea că doamna Belasco nu se potrivea acolo, că mulţi purici n-avea să facă, oricând putea veni s-o ia acelaşi şofer care o şi adusese într-un Mercedes Benz. Dar lunile treceau fără ca asta să se întâmple. Irina se mulţumea să o observe de la distanţă, căci Hans Voigt îi ceruse să se ocupe de persoanele de la nivelurile doi şi trei, nu de independenţi. Oricum, era destul de ocupată cu clienţii ei – nu erau numiţi „pacienţi“ – şi trebuia să se pună la punct cu amănuntele noii sale slujbe. De exemplu, să studieze filmările ultime lor funeralii: o evreică budistă şi un agnostic pocăit. La rândul ei, Alma Belasco nici n-ar fi observat- o pe Irina dacă aceasta nu s-ar fi aflat pentru scurt timp în mijlocul unui mic scandal.

 

2637
dan c mihailescu cartea de la ora 5Ce inseamna ca Dan C Mihailescu se muta in online cu Cartea de la ora 5

Ce inseamna ca Dan C Mihailescu se muta in online cu Cartea de la ora 5

In fiecare zi, de luni pana vineri, la ora 5 pe www.carteadelaora5.ro, dar si pe o pagina de FB si un canal dedicate, vor fi postate pastille de 5 minute cu cate o recomandare de carte a domnului Dan C Mihailescu.

Ce inseamna aceasta miscare pentru piata media?

 Banii care vin in productie continut online

La lansarea de aseara domnul Dan C Mihailescu a mentionat ca, dupa ce emisiunea de la ProTv s-a incheiat, a avut doua propuneri de la televiziuni, una de la un post de radio, dar ca a venit in online – un mediu despre care nu avea o parere buna dar incearca sa-si invinga o prejudecata.

De fapt, cred ca trecerea domniei sale la online – intr-un context care inseamna un site si un canal youtube dedicate, fara publicitate, desi e un proiect emag – inseamna un prim semnal ca marii investitori in online trec la nivelul urmator al dezvoltarii lor si incep sa produca continut costisitor.

Continut din care, la prima vedere, nu beneficiaza. Dar pentru cine stie impactul cronicilor lui Dan C Mihailescu, e clar ca efectul se va simti in vanzarile de carti care se gasesc si pe emag. (chiar daca site-ul emisiunii nu e legat direct de emag. Exista un logo, dar nu va avea link la site de cumparaturi online).

Sunt sigura ca ofertele financiare de la televiziuni si de la radio au fost decente spre generoase, cum sunt sigura ca investitia din online e mult mai mare. Proiectul include, de altfel, si un club de carte cu intalniri lunare.

E reconfortant sa vezi ca un produs de calitate isi gaseste finantare

Nu ma refer doar la emag care a fost castigatorul “licitatiei” asupra domnului Dan C Mihailescu. Ma refer la toti cei care l-au ofertat (televiziunile, radioul) si la valul de simpatie din online.

Imi imaginez ca si domnul Mihailescu a fost onorat sa vada un asemenea val de simpatie, mai ales cel din online unde – cum cu sinceritate marturisea aseara – punea foarte usor etichete “oameni care imprastie ura, care au de spus orice despre toate”.

Acum si-a nuantat parerea “sunt si oameni buni si educati” si si-a gasit un rol: sa se aplece catre cei care nu stiu ca sa le impartaseasca din ceea ce a acumulat.

Productiile de nisa isi gasesc canale de nisa

S-a spus de multe ori ca in Ro, cultura nu-si mai gaseste locul la tv (sau ca televiziunile nu investesc in cultura), dar la nivel international trendul a fost mereu: produse de nisa pe canale de nisa. Noi n-am avut un presedinte vizionar ca Francois Mitterrand care i-a unit pe francezi si pe germani intr-un canal dedicat educatiei culturale – ARTE, asa ca nu stim cum e sa ai produse culturale pe un canal dedicat.

Investitia aceasta deschide un drum. Si, pentru ca mediul online o permite, le da finantatorilor toate uneltele ca sa targeteze publicul pe care-l sa-l monetizeze, masoare, analizeze.

(Imi si imaginez cum cumparatorii de carti de la emag vor primi frumoase newsletter cu productiile domnului Dan C Mihailescu)

***

Dan C Mihailescu a tinut sa precizeze ca emag i-a dat libertatea sa vorbeasca despre orice care isi doreste si ca nu i-a conditionat emisiunea de vanzarea cartilor despre care vorbeste. A mentionat insa ca a fost rugat sa anunte in avans despre ce carti vorbeste pentru ca magazinul online sa aiba pe stoc acele carti.

Personal am un motiv de mare bucurie ca domnul Dan C Mihailescu continua cronicile de carti: e singurul critic care face accesibila si umana orice carte, oricat de grea ar fi, si stie sa explice intr-un limbaj spumos, sofisticat dar fara sa te incurce in neologisme, esenta unei carti. O face intr-un asemenea fel incat iti doresti sa cumperi cartea respectiva. (mie, personal, mi-a vandut prin emisiunea de la tv multe cartiJ )

Am si un motiv de invidie legat de emisiunea aceasta. Producator, editor si ajutor de continut este Daniela Petrescu, o tanara domnisoara foarte talentata si foarte atenta la detaliile gramaticii limbii romane. O invidiez teribil pentru experienta de a lucra zilnic cu domnul Mihailescu

…cu toate micile momente amuzante pe care le va avea de-a lungul timpului. Domnul Mihailescu deschide computerul o data pe zi, seara, raspunde la mailuri tot o data pe zi si are mai tot timpul telefonul inchis. Desigur, in acest timp citeste. A marturisit ieri ca parcurge aproape 400 de carti pe an.

De luni, de la ora 5, aici, Cartea de la Ora 5. Prima carte e Solenoid de Mircea Cartarescu. In episod apare si domnul Cartarescu si pisica domniei sale :)

2415
the_ton_show_w_jimmy_fallon_640x360cum a avut succes Jimmy Fallon?

cum a avut succes Jimmy Fallon?

fragmente din cartea ”Scurtaturi Inteligente” de Shane Snow, aparuta la Editura Publica.

Atunci din cei de la SNL (Saturday Night Live) l-au chemat, in 2008, pe Jimmy Fallon la proba pentru postul eliberat in echipa lor, ei au spus ”fara papusa Troll”.

Trecusera doi ani de la prima tentativa a lui Jimmy de a ajunge la Saturday Night Live. Intre timp exersase fara pauza. Randi Siegel (nota mea, agentul lui) ii aranjase un program necrutator de spectacole de stand up, inclusiv in fata unor publicuri despre care stia ca il vor decima. Asta l-a facut mai dur.

L-a facut sa exerseze imitatiile de voci cu spatele intors. Daca ea nu putea recunoaste personajele lui Jimmy cu ochii inchisi, le elimina din numar.

Asemenea lui Mr Miyagi din Karate Kid, Siegel l-a invatat pe novicele sau sa devina increzator si sa fie atent la detalii. La acel moment, Jimmy nu mai era doar clientul lui Siegel, devenise un bun prieten.

Fel de fel de oportunitati de joburi pe termen scurt veneau si treceau pe masura ce Jimmy isi consolidase credibilitatea pe scena comediei din L.A, lui Siegel ii pasa mai mult de calatoria lui pe termen lung decit de platile pe termen scrut; ea filtra orice oferta dupa criteriul ”Il va ajuta pe Jimmy sa ajunga intr-o zi la SNL?”

(…)

Dupa ce Michaels (producatorul SNL) i-a spus lui Jimmy ca intrase in echipa, Jimmy si Siegel au iesit la cina pentru a sarbatori. Au ales un loc elegant, au sunat un prieten si au comandat bauturi la bar in onoarea reusitei lui Jimmy. Echipa restaurantului a adus un tort si o luminare in cinstea lui Jimmy.

Jimmy a devenit subit tacut.

Ce s-a intimplat?, l-a intrebat Siegel.
– Toata viata, de fiecare data cind am suflat intr-o luminare mi-am pus dorinta cu Saturday Night Live.

Pentru prima data in viata nu stia ce dorinta sa-si puna.

***

Cititi cartea lui Shane Snow, Scurtaturi inteliente. E despre cum au facut unii oameni sa parcurga niste etape catre succes mult mai repede decit altii. de la o echipa de medici care faceau transplanturi sofisticate si-au gasit inspiratie in echipele de Formula 1 pina la transformarile lui Justin Bieber sau ale duduii Lady Gaga, trecind prin studiile de caz ale proprietarilor unor site-uri care au astazi milioane de vizitatori.

In cazul lui Fallon ajutorul a fost agentul lui, doamna Randi Seigel iar in carte veti descoperi si cit de incercata a fost relatia lor de-a lungul timpului, dar si cum Siegel l-a dus mult mai departe de visul lui cu SNL, Jimmy Fallon e astazi scriitor, gazda unuia dintre cele mai cunoscute show-uri de televiziune din lume si a avut si citeva aparitii in filme mari de la Hollywood.

Cartea ”Scurtaturi inteligente” e despre cum toti oamenii care au succes gindesc out of the box, fac asocieri surprinzatoare, au alaturi unii dintre cei mai inteligenti si mai bine pregatiti oameni din domeniile conexe ale activitatii lor si, impreuna cu acestia, stiu sa speculeze momentele pe care viata le pune pe tava.

E o carte care ”te invata sa fii mai mare decit afacerea pe care o ai”.

2154
shutterstock_carteBookfest de anul asta va fi mai BUN: Cartea in asteptare

Bookfest de anul asta va fi mai BUN: Cartea in asteptare

Stiu putine dintre aparitiile noi de la Bookfest de anul asta, dar stiu sigur ca editia aceasta a tirgului va fi mai buna.

In sensul ca va pune accentul macar la un stand pe bunatate, pe a te gindi si la celalalt si a sprijini lectura nu doar cu vorba ci si cu fapta.

Editura All are o campanie foarte foarte frumoasa pentru aceasta editie de Bookfest.

Nu toti cei care vor sa citeasca au bani de carti. De aceea, Grupul editorial ALL le ofera cititorilor darnici prilejul de a-i ajuta pe elevi si studenti sa descopere bucuria lecturii. Cei care viziteaza standul ALL de la Bookfest pot cumpara o carte care le place, platind doar jumatate din pret, cu conditia sa o lase la raftul special amenajat, in asteptarea cititorului potrivit.

Daruieste bucuria lecturii @Bookfest!

1. Alege o carte care iti place din standul ALL @Bookfest.

2. Plateste jumatate din pretul de stand la casa.

3. Las-o in raftul Cartea in asteptare special amenajat in standul ALL.

Elevii si studentii se vor bucura de cartile din acest raft.

La invitatia editurii ALL, am ales deja o carte pe care cineva o va descoperi in raftul Cartea in asteptare si va afla ca e de la mine pentru ca va gasi un biletel secret intre paginile ei, iar miercuri cind incepe tirgul ma duc si cumpar mai multe carti si le las in raft.

Sper sa faceti si voi asta pentru ca sunt sigura ca va fi o bucurie pentru copiii care vor sa citeasca dar nu au bani suficienti sa cumpere cartile pe care si le doresc.

Cea de-a X-a editie a Salonului International de Carte Bookfest va avea loc in perioada 20-24 mai 2015.

cover photo shutterstock

2117
Logo_Basmania_Visez_deci_existValentin Nicolau – Raspintia Gindurilor

Valentin Nicolau – Raspintia Gindurilor

“Zilele si noptile basmane nu aveau aceeasi durata, dupa cum nu era musai sa se succeada. Puteau trece mai multe zile fara sa se lase nicio noapte. Lunile nu erau numarate, iar anotimpurile nu treceau,ci doar veneau dupa cum cerea povestea.

Anii se masurau in fapte, asa ca o intimplare se putea petrece in acelasi timp in locuri diferite. Asta pentru ca basmanii nu cheltuiau timp ca sa cistige spatiu, asa cum faceau oamenii, care ajunsesera sa nu mai aiba vreme mai deloc. Basmanii locuiau in timp asa cum oamenii locuiesc in spatiul casei, al tarii si al continentului.

Lumea basmelor era pina la un punct si cea a oamenilor, doar putin mai stranie. Veti vedea. Acolo traiesc deopotriva oameni, animale, pasari si insecte, fara mare deosebire de rang. (…)

Intocmai ca si pe Pamint, si acolo e multa framintare. Intocmai ca si pe Pamint, si acolo viata e fabuloasa, personajele sunt extraoordinare si se intimpla minuni la tot pasul.

Vi se pare ca ma contrazic?

E doar o senzatie.

Asadar nu uitati de toate astea nicio clipa, altfel veti judeca strimb, ori lumea in care traiti, ori pe cea a basmelor.”

 

Valentin Nicolau , La inceput a fost Basmul, din cartea Raspintia Gindurilor

*

fostul presedinte al TVR si director al editurii Nemira, dramaturgul Valentin Nicolau a incetat din viata ieri seara, ca urmare a unui stop cardiac.

la sfirsitul anului trecut Valentin Nicolau publicase Raspintia Gindurilor, un roman fantasy pentru copii, dar mai ales pentru adulti.

 

1925
sedarisDavid Sedaris – despre scris, romancele cu mult make-up si rabdare

David Sedaris – despre scris, romancele cu mult make-up si rabdare

David Sedaris, jurnalist american recunoscut pentru umorul sau extrem de acid si pentru cartile in care face haz de necaz despre intimplarile cu care l-a incercat viata, a venit saptamina trecuta in Romania la lansarea cartii sale ” In pielea goala” .

Vizita lui, cu vorbe pline de umor, dar cu detalii despre o pregatire minutioasa e o lectie despre profesionalism: cu doua saptamini inainte si-a facut fise cu cuvintele si expresiile uzuale din romana, a invatat citeva injuraturi (si-a creat chiar un moment in care a ironizat injuraturile foarte colorate din limba romana), a avut povesti pregatite pentru publicul roman si, la sesiunea de autografe, a vorbit cu fiecare – dar absolut fiecare -dintre cei carora le-a semnat cartile.

Iata trei dintre povestile lui din acea seara:

despre scris si a face cu pasiune ceva

Am mers la o scoala de arte si am inceput ca artist vizual. Eram ok cu ce faceam, dar cind am ajuns la scoala si-am vazut ca majoritatea colegilor traiau pentru meseria asta, mi-am dat seama ca eu nu sunt ca ei. Daca nu traiesti pentru ceea ce faci, daca nu faci cu pasiune, nu o sa reusesti.

Pe vremea aia am inceput sa scriu in jurnal, dar nu m-am gindit ca o sa public.

Am primit zilele trecute o scrisoare de la o tinara care mi-a zis: am un blog si oamenii care mi l-au citit mi-au zis sa-l transform intr-o carte. Si as vrea sa stiu ce crezi: trebuie sa scot o carte?” I-am scris inapoi: “Prietenii tai ti-au spus asa pentru ca de asta sunt prietenii tai- sa-ti spuna lucruri dragute, dar nu te apuci sa scrii si doua saptamini mai tirziu, te gindesti sa publici o carte.”

Eu am scris 15 ani, zi de zi, pina la aparitia primei mele carti.

Nu am vrut sa fiu rau. Cind eu am inceput sa scriu, sigur ca m-am gindit ca ar fi frumos sa scriu o carte intr-o zi, dar am stiut ca va fi foarte mult de munca. In primii 7 ani nu am aratat nimanui ceea ce am scris.

Astazi tinerii isi expun scrierile foarte repede, isi fac un blog, pun statusuri ca nuvelele pe facebook. Dar eu cred ca e bine sa pastrezi ceea ce ai scris – mai ales cidn esti la inceput – doar pentru tine pentru o perioada mai lunga si sa recitesti.

Pentru ca, de fapt, nimeni nu vrea sa citeasca ceea ce ai scris. Tinara despre care spuneam mai devreme folosise de 4 ori acelasi cuvint intr-o fraza, schimbase timpul verbului in propozitia urmatoare si la sfirsit avea trei puncte de exclamare.

“Deschide o carte si uita-te. Nu e chiar limbajul unui scriitor”

*

despre prima impresie in fata femeilor din RO

Am vazut astazi aici o multime de femei care aratau… ca si cum ar trebui sa se urce pe o scena si sa joace un rol, atit de mult make-up aveau. Ca si cum in urmatoarele 5 min ar juca personajul negativ in cea mai tare piesa: sprincene conturate cu creionul, foarte ascutite, ochii foarte machiati, buzele foarte rosii .

Nu fac fotografii, dar am incercat sa le fotografiez in minte ca sa pot scrie despre ele miine in jurnalul meu. Asa ceva nu am mai vazut nicaieri in lume. Si poate fi un subiect bun de articol.

Chiar de la poarta de imbarcare din Paris catre Bucuresti, puteai sa te uiti la femei si sa spui” e frantzuzoiaca?! Nuuu, are prea mult make-up e din Romania, arata ca un criminal dintr-o piesa de teatru”

*

despre umor si scrierile sale

Daca ai rabdare sa treaca timpul, pina la urma, totul devine amuzant. In orice intimplare , oricit de grea ar fi, o sa gasesti ceva amuzant. Nu scriu despre o intimplare pina cind nu am vazut si partea comica a ei.

*

David Sedaris e un domn care a avut in copilarie un comportament compulsiv obsesiv cu manifestari stranii (se lovea de mobilier, lingea intrerupatoarele, numara pasii, pupa ziarele) si n-a avut o viata foarte usoara in scoala. Mai tirziu a inteles ca e gay si s-a luptat o vreme si cu sexualitatea lui.

Astazi e unul dintre cei mai bine vinduti autori americani, a fost vedeta in emisiunea lui Jimmy Fallon, iar cartile lui – in care povesteste despre nimicurile din viata lui (dar care l-au definit ca om) cu atit de mult umor incit izbucnesti in ris la fiecare pagina – sunt traduse in toata lumea.

Cartea sa In pielea goala a aparut la Editura Publica si poate fi gasita deja in librarii.

 

1961
sedarisde ce sa-l intilniti pe David Sedaris miine la Bucuresti

de ce sa-l intilniti pe David Sedaris miine la Bucuresti

David Sedaris e un domn care a avut in copilarie un comportament compulsiv obsesiv cu manifestari stranii (se lovea in cap cu pantofii, lingea intrerupatoarele, numara pasii, pupa ziarele) si, va imaginati, n-a avut o viata foarte usoara in scoala.

Mai tirziu a inteles ca e gay si s-a luptat o vreme si cu sexualitatea lui.

Astazi e unul dintre cei mai bine vinduti autori americani, a fost vedeta in emisiunea lui Jimmy Fallon, iar cartile lui – in care povesteste despre nimicurile din viata lui (dar care l-au definit ca om) cu atit de mult umor incit izbucnesti in ris la fiecare pagina – sunt traduse in toata lumea.

Abia la sfirsitul cartii te gindesti “asa e el sau si-a creat o bariera ca sa se apere”?

David Sedaris vine miine in Bucuresti si il puteti vedea de aproape, ba chiar intreba lucruri, incepind cu ora 19 la libraria Bastilia din Piata Romana.

Eu am sa ma duc acolo ca sa ma uit cu atentie la el si sa-mi caut propriul raspuns pentru drumul lui in viata: si-a construit prin munca o bariera pe care a transformat-o intr-un zid atit de frumos incit lumea vine si se uita la el … sau asa e el si e cel mai ironic, amuzant, inteligent dintre oamenii mult incercati in viata.

Si cred ca ar trebui sa veniti sa-l intilniti pentru ca e un exemplu minunat despre cum sa-ti depasesti limitele si sa-ti gasesti drumul tau, oricit de multe greutati ai avea in viata. Nu e un autor de motivationale, e mai degraba un Seinfeld
al nimicurilor grele si dificil de purtat din vietile noastre, analizate si expuse cu mult mult umor.

David Sedaris vine in Ro la invitatia editurii Publica, gratie careia de miine gasiti cartea In pielea goala, eseuri personale ale lui Sedaris scrise cu super umor si autoironie.

aici Sedaris in dialog cu Fallon

1820
micul printMicul Print – filmul (si ceva carti)

Micul Print – filmul (si ceva carti)

de doua zile a aparut trailerul animatiei de lung metraj Micul Print care va avea premiera la anul, pe 7 octombrie.

am mai spus ca am un inel (dintre cele doua, singurele bijuterii pe care le port tot timpul) pe care scrie “limpede vezi doar cu inima” si e un citat din Micul Print.

am mai scris de-a lungul timpului de multe ori si despre Micul print, dar si despre Antoine de Saint Exupery. am povestile si intimplarile mele, care m-au facut sa fiu asa cum sunt si care sunt foarte legate de domnul de Saint Exupery. ii datorez in totalitate imboldul de a sari cu parasuta (am citit intr-o scrisoare a sa catre sotia, Consuelo, cum descria zborul, aerul si cerul – el fiind aviator – si  mi-am dorit organic, din toata fiinta mea, sa zbor:) )

ma gindesc sa las aici doua titluri de carti care ar putea fi cadouri minunate de Craciun.

Biografia lui Antoine de Saint Exupery – scrisa de Stacy Schiff si A tale of the Rose – memoriile doamnei Consuelo de Saint Exupery pentru care a fost scris Micul Print – ca un cadou, dar si ca o explicatie pentru lucrurile pe care Antoine le facea indepartindu-se de la norma si chinuind-o emotional foarte mult.

“The two of us could form a new kind of union; we could be free together.” , spune doamna Consuelo de Saint Exupery in cartea The tale of the rose.

iata un interviu de arhiva cu doamna de Saint Exupery in care il descrie pe Antoine, dar si istoria din spatele celebrei povestiri Micul Print.

4417
chinese_princessIn mod normal o inima nu ar trebui sa fuga…

In mod normal o inima nu ar trebui sa fuga…

In mod normal o inima nu ar trebui sa fuga…
Inimile, daca ne luam dupa manualul de anatomie, sunt facute sa stea linistite in custi si sa bata. O inima este o pompa cu singe nu incape indoiala.
(…)

Deci iata de ce eu nu inteleg deloc, doamna, dar chiar deloc, de ce, de fiecare data cind ma gindesc la dumneavoastra, aceasta pompa caraghioasa incepe sa se framinte, sa bolboroseasca, sa se balbiie, sa moara, sa se resusciteze, sa se prosteasca, sa se piarda cu firea si sa regrete apoi, sa improvizeze clovnerii si sa isi ceara iertare apoi…

Iar data trecuta, doamna, in timp ce imi trimiteati o bezea prin evantai, parfumul buzelor dumneavoastra a patruns atit de brusc in singele meu, incit inima mea a explodat. Inima mea era peste tot, in gura, in plamini, in burta… Au avut loc explozii in toate arterele, in toate moleculele mele, in toti atomii… Am avut nevoie de un an intreg de singuratate pentru a-mi reconstitui inima, pentru a pune laolalta totul…

Iata de ce, doamna, prefer acum sa imi pun inima pe masa, in fata dumneavoastra, intre noi, la vedere… Daca vreodata mai explodeaza, cel putin veti purta si dumneavoastra urmele.

*
Matei Visniec , Scrisori de dragoste catre o printesa chineza, Editura Humanitas.

Daca ajungeti la Gaudeamus, va rog sa nu plecati fara cartea asta. O cititi intr-o dupa amiaza, are 90 de pagini, dar toate sunt o caligrafie a structurii si a tehnicilor de a spune lucruri fine si minunate, fara sa fie ceva prea dulce sau prea mult.

O carte pe care o cititi intr-o duminica, am mai spus-o, cu placinta de brinza, calda (sau orez cu lapte si scortisoara), plus o cafea alaturi/ sau un vin. Cind ati terminat delicatesele, ati incheiat si cartea. Doar ca o sa vreti sa recititi cartea curind.

Mi-ar placea foarte tare sa fie dramatizata intr-un onemanshow. Stiu un actor care ar da noi dimensiuni textului asta de o finete rara.

2401
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!