Category : carti simpa

shutterstock_carteBookfest de anul asta va fi mai BUN: Cartea in asteptare

Bookfest de anul asta va fi mai BUN: Cartea in asteptare

Stiu putine dintre aparitiile noi de la Bookfest de anul asta, dar stiu sigur ca editia aceasta a tirgului va fi mai buna.

In sensul ca va pune accentul macar la un stand pe bunatate, pe a te gindi si la celalalt si a sprijini lectura nu doar cu vorba ci si cu fapta.

Editura All are o campanie foarte foarte frumoasa pentru aceasta editie de Bookfest.

Nu toti cei care vor sa citeasca au bani de carti. De aceea, Grupul editorial ALL le ofera cititorilor darnici prilejul de a-i ajuta pe elevi si studenti sa descopere bucuria lecturii. Cei care viziteaza standul ALL de la Bookfest pot cumpara o carte care le place, platind doar jumatate din pret, cu conditia sa o lase la raftul special amenajat, in asteptarea cititorului potrivit.

Daruieste bucuria lecturii @Bookfest!

1. Alege o carte care iti place din standul ALL @Bookfest.

2. Plateste jumatate din pretul de stand la casa.

3. Las-o in raftul Cartea in asteptare special amenajat in standul ALL.

Elevii si studentii se vor bucura de cartile din acest raft.

La invitatia editurii ALL, am ales deja o carte pe care cineva o va descoperi in raftul Cartea in asteptare si va afla ca e de la mine pentru ca va gasi un biletel secret intre paginile ei, iar miercuri cind incepe tirgul ma duc si cumpar mai multe carti si le las in raft.

Sper sa faceti si voi asta pentru ca sunt sigura ca va fi o bucurie pentru copiii care vor sa citeasca dar nu au bani suficienti sa cumpere cartile pe care si le doresc.

Cea de-a X-a editie a Salonului International de Carte Bookfest va avea loc in perioada 20-24 mai 2015.

cover photo shutterstock

1927
Logo_Basmania_Visez_deci_existValentin Nicolau – Raspintia Gindurilor

Valentin Nicolau – Raspintia Gindurilor

“Zilele si noptile basmane nu aveau aceeasi durata, dupa cum nu era musai sa se succeada. Puteau trece mai multe zile fara sa se lase nicio noapte. Lunile nu erau numarate, iar anotimpurile nu treceau,ci doar veneau dupa cum cerea povestea.

Anii se masurau in fapte, asa ca o intimplare se putea petrece in acelasi timp in locuri diferite. Asta pentru ca basmanii nu cheltuiau timp ca sa cistige spatiu, asa cum faceau oamenii, care ajunsesera sa nu mai aiba vreme mai deloc. Basmanii locuiau in timp asa cum oamenii locuiesc in spatiul casei, al tarii si al continentului.

Lumea basmelor era pina la un punct si cea a oamenilor, doar putin mai stranie. Veti vedea. Acolo traiesc deopotriva oameni, animale, pasari si insecte, fara mare deosebire de rang. (…)

Intocmai ca si pe Pamint, si acolo e multa framintare. Intocmai ca si pe Pamint, si acolo viata e fabuloasa, personajele sunt extraoordinare si se intimpla minuni la tot pasul.

Vi se pare ca ma contrazic?

E doar o senzatie.

Asadar nu uitati de toate astea nicio clipa, altfel veti judeca strimb, ori lumea in care traiti, ori pe cea a basmelor.”

 

Valentin Nicolau , La inceput a fost Basmul, din cartea Raspintia Gindurilor

*

fostul presedinte al TVR si director al editurii Nemira, dramaturgul Valentin Nicolau a incetat din viata ieri seara, ca urmare a unui stop cardiac.

la sfirsitul anului trecut Valentin Nicolau publicase Raspintia Gindurilor, un roman fantasy pentru copii, dar mai ales pentru adulti.

 

1728
sedarisDavid Sedaris – despre scris, romancele cu mult make-up si rabdare

David Sedaris – despre scris, romancele cu mult make-up si rabdare

David Sedaris, jurnalist american recunoscut pentru umorul sau extrem de acid si pentru cartile in care face haz de necaz despre intimplarile cu care l-a incercat viata, a venit saptamina trecuta in Romania la lansarea cartii sale ” In pielea goala” .

Vizita lui, cu vorbe pline de umor, dar cu detalii despre o pregatire minutioasa e o lectie despre profesionalism: cu doua saptamini inainte si-a facut fise cu cuvintele si expresiile uzuale din romana, a invatat citeva injuraturi (si-a creat chiar un moment in care a ironizat injuraturile foarte colorate din limba romana), a avut povesti pregatite pentru publicul roman si, la sesiunea de autografe, a vorbit cu fiecare – dar absolut fiecare -dintre cei carora le-a semnat cartile.

Iata trei dintre povestile lui din acea seara:

despre scris si a face cu pasiune ceva

Am mers la o scoala de arte si am inceput ca artist vizual. Eram ok cu ce faceam, dar cind am ajuns la scoala si-am vazut ca majoritatea colegilor traiau pentru meseria asta, mi-am dat seama ca eu nu sunt ca ei. Daca nu traiesti pentru ceea ce faci, daca nu faci cu pasiune, nu o sa reusesti.

Pe vremea aia am inceput sa scriu in jurnal, dar nu m-am gindit ca o sa public.

Am primit zilele trecute o scrisoare de la o tinara care mi-a zis: am un blog si oamenii care mi l-au citit mi-au zis sa-l transform intr-o carte. Si as vrea sa stiu ce crezi: trebuie sa scot o carte?” I-am scris inapoi: “Prietenii tai ti-au spus asa pentru ca de asta sunt prietenii tai- sa-ti spuna lucruri dragute, dar nu te apuci sa scrii si doua saptamini mai tirziu, te gindesti sa publici o carte.”

Eu am scris 15 ani, zi de zi, pina la aparitia primei mele carti.

Nu am vrut sa fiu rau. Cind eu am inceput sa scriu, sigur ca m-am gindit ca ar fi frumos sa scriu o carte intr-o zi, dar am stiut ca va fi foarte mult de munca. In primii 7 ani nu am aratat nimanui ceea ce am scris.

Astazi tinerii isi expun scrierile foarte repede, isi fac un blog, pun statusuri ca nuvelele pe facebook. Dar eu cred ca e bine sa pastrezi ceea ce ai scris – mai ales cidn esti la inceput – doar pentru tine pentru o perioada mai lunga si sa recitesti.

Pentru ca, de fapt, nimeni nu vrea sa citeasca ceea ce ai scris. Tinara despre care spuneam mai devreme folosise de 4 ori acelasi cuvint intr-o fraza, schimbase timpul verbului in propozitia urmatoare si la sfirsit avea trei puncte de exclamare.

“Deschide o carte si uita-te. Nu e chiar limbajul unui scriitor”

*

despre prima impresie in fata femeilor din RO

Am vazut astazi aici o multime de femei care aratau… ca si cum ar trebui sa se urce pe o scena si sa joace un rol, atit de mult make-up aveau. Ca si cum in urmatoarele 5 min ar juca personajul negativ in cea mai tare piesa: sprincene conturate cu creionul, foarte ascutite, ochii foarte machiati, buzele foarte rosii .

Nu fac fotografii, dar am incercat sa le fotografiez in minte ca sa pot scrie despre ele miine in jurnalul meu. Asa ceva nu am mai vazut nicaieri in lume. Si poate fi un subiect bun de articol.

Chiar de la poarta de imbarcare din Paris catre Bucuresti, puteai sa te uiti la femei si sa spui” e frantzuzoiaca?! Nuuu, are prea mult make-up e din Romania, arata ca un criminal dintr-o piesa de teatru”

*

despre umor si scrierile sale

Daca ai rabdare sa treaca timpul, pina la urma, totul devine amuzant. In orice intimplare , oricit de grea ar fi, o sa gasesti ceva amuzant. Nu scriu despre o intimplare pina cind nu am vazut si partea comica a ei.

*

David Sedaris e un domn care a avut in copilarie un comportament compulsiv obsesiv cu manifestari stranii (se lovea de mobilier, lingea intrerupatoarele, numara pasii, pupa ziarele) si n-a avut o viata foarte usoara in scoala. Mai tirziu a inteles ca e gay si s-a luptat o vreme si cu sexualitatea lui.

Astazi e unul dintre cei mai bine vinduti autori americani, a fost vedeta in emisiunea lui Jimmy Fallon, iar cartile lui – in care povesteste despre nimicurile din viata lui (dar care l-au definit ca om) cu atit de mult umor incit izbucnesti in ris la fiecare pagina – sunt traduse in toata lumea.

Cartea sa In pielea goala a aparut la Editura Publica si poate fi gasita deja in librarii.

 

1730
sedarisde ce sa-l intilniti pe David Sedaris miine la Bucuresti

de ce sa-l intilniti pe David Sedaris miine la Bucuresti

David Sedaris e un domn care a avut in copilarie un comportament compulsiv obsesiv cu manifestari stranii (se lovea in cap cu pantofii, lingea intrerupatoarele, numara pasii, pupa ziarele) si, va imaginati, n-a avut o viata foarte usoara in scoala.

Mai tirziu a inteles ca e gay si s-a luptat o vreme si cu sexualitatea lui.

Astazi e unul dintre cei mai bine vinduti autori americani, a fost vedeta in emisiunea lui Jimmy Fallon, iar cartile lui – in care povesteste despre nimicurile din viata lui (dar care l-au definit ca om) cu atit de mult umor incit izbucnesti in ris la fiecare pagina – sunt traduse in toata lumea.

Abia la sfirsitul cartii te gindesti “asa e el sau si-a creat o bariera ca sa se apere”?

David Sedaris vine miine in Bucuresti si il puteti vedea de aproape, ba chiar intreba lucruri, incepind cu ora 19 la libraria Bastilia din Piata Romana.

Eu am sa ma duc acolo ca sa ma uit cu atentie la el si sa-mi caut propriul raspuns pentru drumul lui in viata: si-a construit prin munca o bariera pe care a transformat-o intr-un zid atit de frumos incit lumea vine si se uita la el … sau asa e el si e cel mai ironic, amuzant, inteligent dintre oamenii mult incercati in viata.

Si cred ca ar trebui sa veniti sa-l intilniti pentru ca e un exemplu minunat despre cum sa-ti depasesti limitele si sa-ti gasesti drumul tau, oricit de multe greutati ai avea in viata. Nu e un autor de motivationale, e mai degraba un Seinfeld
al nimicurilor grele si dificil de purtat din vietile noastre, analizate si expuse cu mult mult umor.

David Sedaris vine in Ro la invitatia editurii Publica, gratie careia de miine gasiti cartea In pielea goala, eseuri personale ale lui Sedaris scrise cu super umor si autoironie.

aici Sedaris in dialog cu Fallon

1633
micul printMicul Print – filmul (si ceva carti)

Micul Print – filmul (si ceva carti)

de doua zile a aparut trailerul animatiei de lung metraj Micul Print care va avea premiera la anul, pe 7 octombrie.

am mai spus ca am un inel (dintre cele doua, singurele bijuterii pe care le port tot timpul) pe care scrie “limpede vezi doar cu inima” si e un citat din Micul Print.

am mai scris de-a lungul timpului de multe ori si despre Micul print, dar si despre Antoine de Saint Exupery. am povestile si intimplarile mele, care m-au facut sa fiu asa cum sunt si care sunt foarte legate de domnul de Saint Exupery. ii datorez in totalitate imboldul de a sari cu parasuta (am citit intr-o scrisoare a sa catre sotia, Consuelo, cum descria zborul, aerul si cerul – el fiind aviator – si  mi-am dorit organic, din toata fiinta mea, sa zbor:) )

ma gindesc sa las aici doua titluri de carti care ar putea fi cadouri minunate de Craciun.

Biografia lui Antoine de Saint Exupery – scrisa de Stacy Schiff si A tale of the Rose – memoriile doamnei Consuelo de Saint Exupery pentru care a fost scris Micul Print – ca un cadou, dar si ca o explicatie pentru lucrurile pe care Antoine le facea indepartindu-se de la norma si chinuind-o emotional foarte mult.

“The two of us could form a new kind of union; we could be free together.” , spune doamna Consuelo de Saint Exupery in cartea The tale of the rose.

iata un interviu de arhiva cu doamna de Saint Exupery in care il descrie pe Antoine, dar si istoria din spatele celebrei povestiri Micul Print.

3813
chinese_princessIn mod normal o inima nu ar trebui sa fuga…

In mod normal o inima nu ar trebui sa fuga…

In mod normal o inima nu ar trebui sa fuga…
Inimile, daca ne luam dupa manualul de anatomie, sunt facute sa stea linistite in custi si sa bata. O inima este o pompa cu singe nu incape indoiala.
(…)

Deci iata de ce eu nu inteleg deloc, doamna, dar chiar deloc, de ce, de fiecare data cind ma gindesc la dumneavoastra, aceasta pompa caraghioasa incepe sa se framinte, sa bolboroseasca, sa se balbiie, sa moara, sa se resusciteze, sa se prosteasca, sa se piarda cu firea si sa regrete apoi, sa improvizeze clovnerii si sa isi ceara iertare apoi…

Iar data trecuta, doamna, in timp ce imi trimiteati o bezea prin evantai, parfumul buzelor dumneavoastra a patruns atit de brusc in singele meu, incit inima mea a explodat. Inima mea era peste tot, in gura, in plamini, in burta… Au avut loc explozii in toate arterele, in toate moleculele mele, in toti atomii… Am avut nevoie de un an intreg de singuratate pentru a-mi reconstitui inima, pentru a pune laolalta totul…

Iata de ce, doamna, prefer acum sa imi pun inima pe masa, in fata dumneavoastra, intre noi, la vedere… Daca vreodata mai explodeaza, cel putin veti purta si dumneavoastra urmele.

*
Matei Visniec , Scrisori de dragoste catre o printesa chineza, Editura Humanitas.

Daca ajungeti la Gaudeamus, va rog sa nu plecati fara cartea asta. O cititi intr-o dupa amiaza, are 90 de pagini, dar toate sunt o caligrafie a structurii si a tehnicilor de a spune lucruri fine si minunate, fara sa fie ceva prea dulce sau prea mult.

O carte pe care o cititi intr-o duminica, am mai spus-o, cu placinta de brinza, calda (sau orez cu lapte si scortisoara), plus o cafea alaturi/ sau un vin. Cind ati terminat delicatesele, ati incheiat si cartea. Doar ca o sa vreti sa recititi cartea curind.

Mi-ar placea foarte tare sa fie dramatizata intr-un onemanshow. Stiu un actor care ar da noi dimensiuni textului asta de o finete rara.

2119
163vorbeScrisoarea catre Mos Craciun a lui Corneliu Coposu

Scrisoarea catre Mos Craciun a lui Corneliu Coposu

Scrisoare catre Mos Craciun,

Dar cine ma asteapta darurile de la tine, hoinar ceresc si fara putere? eu nu vreau sa te vad, de-acum incolo nici macar in vis. Mi-oi fauri, din asteptarile inselate, un Mos Craciun mai tare, mai crincen, mai vrednic de infringerile mele. Il voi imodob cu spada. In dreapta lui voi implinta secure, si-l voi unge cu drapelul romanesc.

*
fragment din cartea Corneliu Coposu 163 de vorbe memorabile (aparut la editura Vremea), mai jos alte 5 citate din carte.

*
Sufletele mici nu se pot ridica niciodata la gindurile mari.

Oamenii care nu au avut niciodata curajul unei atitudini se imbulzez sa vorbeasca despre virtutile lor.

N-am nicio consideratie fata de oamenii care se cred mai presus de Dumnezeu.

As fi putut sa ma asez pe o adunare de bani, am avut conditii, dar nu m-au interesat. Cred ca sunt cel mai sarac om din Romania, neavind niciun metru patrat de pamint, neavind nicio actiune, neavind nicio casa proprie si nciun fel de proprietate. Asa ca nu o sa am probleme testamentare pentru ca nu am ce testa.

In puscarie, obsesia foamei transforma oamenii in animale. Dar am intilnit si spirite alese care au renuntat la propria hrana pentru a salva vietile semenilor in suferinta.

1711
shutterstock_cartirecomandare: 23 carti de cautat la Gaudeamus

recomandare: 23 carti de cautat la Gaudeamus

daca tot incepe astazi tirgul Gaudeamus, m-am gindit sa scriu aici citeva dintre cartile care stiu sigur ca o sa va faca bine daca le cittiti (emotional sau profesional), poate va ajuta in cautarile de noi achizitii de la standurile editurilor.

incep cu autorul care se numeste J.R. MOEHRINGER. e jurnalist si cistigator de premiu Pulitzer si e unul dintre cei mai rafinati scriitori pe care i-am descoperit in ultimii ani. E domnul care a scris biografia lui Andre Agassi – Open – o gasiti la Editura Publica si daca n-ati citit-o va rog din inima sa o faceti; nu e doar o poveste despre tennis, e despre greselile pe care le facem in viata din incapatinare si prea multa pasiune, despre perseverenta si iubire. o sa plingeti si o sa rideti.

tot la Publica gasiti autobiografia lui J.R. MOEHRINGER, Dulcele bar. O capodopera de carte despre formarea unui barbat, dintr-un baiat fara tata care isi construieste modele si afla povesti de la clientii barului din coltul strazii. e pur si simplu o capodopera, de o finete incredibila a surprinderii unor stari pe care le proiecteaza apoi in concluzii care te lovesc in stomac pentru ca intelegi ca e si despre tine, sau despre oamenii din jurul tau. nu stiu daca va ajuta in luarea deciziei, dar J.R. MOEHRINGER este autorul preferat al unuia dintre cei mai rafinati scriitori romani, un domn pe care eu il iubesc foarte foarte tare, Filip Florian (de la Filip sa cititi Degete Mici si Zilele Regelui, ambele la Polirom. Degete mici e una dintre cele mai traduse carti romanesti peste hotare)

si tot J.R. MOEHRINGER ( o sa merite intilnirea, credeti-ma, o sa fiti profund indragostiti de el ca toti cei care i-au citit vreo carte), la Editura Trei apare la tirg Sutton – povestea unuia dintre cei mai celebri infractori ai Americii, urmarit de FBI si toate serviciile, dar iubit imens de public.

N-am citit inca J.R. MOEHRINGER – Sutton (editura Trei) pentru ca abia acum a iesit din tipar, dar e trecuta si pe lista mea de cumparaturi pentru vizita de miine de la tirg.

*

acum ca am terminat cu noua si puternica mea iubire pentru J.R. MOEHRINGER  ( o sa-l iubiti si voi, sunt sigura) si pe care sper sa-l intilnesc cindva in viata asta (ne-am conversat pe facebook, multumesc domnului zuckerberg) am sa pun , orinduite dupa edituri ca sa va fie usor sa le gasiti la rafturi, citeva dintre cartile pe care mizez cu inima deschisa ca o sa va impresioneze.

la Humanitas:

Nikos Kazantzakis, Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte

Dan C. Mihăilescu şi Ciprian Măceşaru în dialog epistolar; Despre nerăbdarea de a fi răbdător

William Golding, Beznă clară (domnul cu Imparatul Mustelor, pe care vi-o recomand din inima) a scris aceasta poveste emotionanta despre un baietel Matty care supravietuieste unui bombardament din cel de-al doilea Razboi Mondial, fiind insa grav mutilat. E o poveste despre a vedea dincolo de chip si a simti dincolo de ceea ce vezi. Mi-nu-na-ta.

si daca tot ajungeti la standul Humanitas, va rog va rog va rog sa cautati cartea lui Matei Visniec, Scrisori de dragoste catre o printesa chineza. despre rafinamentul cuvintelor asezate nu doar ca sa transmita emotie, ci ca sa-ti spuna lucruri (despre viata si despre iubire) pe care sa le pricepi – profund, dar diferit – si la 20 si la 50 de ani. o carte ca o dupa amiaza de iarna petrecuta intr-un balansoar, cu o patura de casmir, o cana cu lapte si o placinta cu brinza, calda, alaturi.

*

Editura Publica.

o carte care mi-a schimbat fundamental modul in care privesc comunicarea, ca business, in showbiz si in ceea ce am eu de anuntat in spatiul public. stiam partea de teorie pe care o expune autorul, dar… vazind studiile de caz si analizele pe care le face, pur si simplu, mi s-au aprins lumini puternice pe drumul din mintea mea.

o recomand din inima oricarui om care are treaba (business) in spatiul public.

MARTIN LINDSTROM – Brand Washed . Stiu ca e lansata de anul trecut, dar eu abia anul acesta m-am intilnit cu ea, gratie vizitei domnului Lindstrom la Bucuresti. Acelasi autor mai are publicata in Romania o carte Buyology, tot la Publica, pe care n-am citit-o inca, dar e pe lista de cumparaturi pentru aceasta editie de Gaudeamus.

JONY IVE. GENIUL DIN SPATELE CELOR MAI IMPORTANTE PRODUSE APPLE  -studentul dislexic de la Arte care a devenit unul dintre cei mai celebri designeri ai generatiei noastre, unul dintre cei mai discreti oameni din compania Apple, dar si singurul caruia niciun sef nu ii poate spune ce sa faca, intr-o biografie pe care o vor iubi si oamenii care nu-s fani Apple (eu intru in categoria asta). Cartea se lanseaza acum la tirg si e si pe lista mea de cumparaturi.

SUCCESUL REDEFINIT – Arianna Huffington – o carte cu invataminte despre cum sa-ti faci ordine in viata profesionala. M-a surprins putin cind am citit-o pentru ca are un capitol in care recomanda aplicatii care blocheaza accesul la site-uri care iti consuma mult timp, spunind ca oamenii au creat dependenta de anumite site-uri. Mintea mea nu pricepe de ce, daca agreezi ca e ceva care iti face rau, mai perseverezi in directia respectiva. Dincolo de asta sunt citeva fragmente care iti aseaza putin prioritatile sau iti valideaza niste alegeri si, uneori, avem nevoie de asa ceva.

Daca sunteti fani ai serialului Orange is the new black, cartea care a stat la baza filmului e tradusa la Publica – Portocaliul este noul negru. (si are prefata scrisa de mine:) )

(la Publica, v-am zis de J.R. MOEHRINGER, da?  – cu Open Andre Agassi si Dulcele Bar. va mai zic o data, pentru ca e important:) )

*

Polirom

Shahrnush Parsipur – Femei fara barbati, o carte interzisa de cenzura iraniana

Sandra Pralong – Cum schimbam mentalitatea? De 25 de ani in Romaniao carte care se lanseaza acum si e si pe lista mea de cumparaturi

proaspatul laureat al Nobelului pentru literatura, Patrick Modiano, Bulevardele de centura si Calatorie de nunta – care se lanseaza acum, si le am si eu pe lista:)

si una dintre bijuteriile pe care le puteti descoperi la Polirom la aceasta editie de Gaudeamus, Mircea Mihaies –  Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist si visator – o incursiune in lumea benzilor desenate europene de la inceputul anilor ’70, cu prefata de Horia-Roman Patapievici. asta e o carte pentru colectionari, nu doar pentru cititori.

*

CURTEA VECHE

am pastrat la urma editura  Curtea Veche pentru ca vreau sa mai salut inca o data perseverenta lor de a promova arta si oamenii de calitate.

la Curtea Veche e publicata biografia noului presedinte al Ro, Klaus Iohhanis – Pas cu pas, care banuiesc ca va fi best seller-ul tirgului (si eu am cartea pe lista de cumparaturi), dar si albumul de arta al maestrului Stefan Caltia – Locuri – o carte pe care vi-o recomand din inima. e primul pas in a face accesibile pentru tineri albumele de arta, e publicat in conditii grafice exceptionale, dar e vindut la pret de carte de beletristica.

tot la Curtea Veche – trei carti despre bun gust, bun simt si normalitate, ambele strins legate de Casa Regala – “Eticheta regala” de Sandra Gătejeanu Gheorghe (sef de protocal la Casa Regala) si Calendarul regal” / “Crăciunul regal” de Principesa Margareta a României, Principele Radu al României .

*

sunt sigura ca miine cind ma duc la tirg voi mai descoperi alte multe carti – mai ales ca placerea mea este sa merg pe la editurile mici si sa descopar carti care nu sunt mediatizate, dar pe acelea am sa vi le arat zilele viitoare.

va doresc experiente frumoase la Gaudeamus si descoperiri minunate printre carti (recomandate de mine, sau nu)

2774
shutterstock_cloudsdespre mintea noastra si despre linist(ir)ea ei

despre mintea noastra si despre linist(ir)ea ei

Fericirea nu e o trasatura de caracter, ci o abilitate, cum ar fi abilitatea de a juca tenis… Daca vrei sa fii un jucator bun de tenis, nu este suficient doar sa pui pina pe o racheta, ci trebuie sa exersezi. Putem exersa, in fond, pentru a ne dezvolta buna starea. Absolut toate dovezile stiintifice demonstreaza acest lucru. Nu este nicio diferenta intre a invata sa meditezi si a invata sa cinti la vioara sau sa joci golf. Cu cit exersezi mai mult, cu atit devii mai puternic.” Richard Davidson (profesor de psihiatrie care a studiat creierul lui Matthieu Ricard, calugar budist si genetician, considerat cel mai fericit om din lume)

*

Ideile sunt ca pestele. daca vrei sa prinzi un peste mic, poti sa stai intr-un loc cu apa mica. Dar daca vrei sa prinzi un peste mare trebuie sa te avinti in larg. In apa adinca, pestii sunt mai puternici si mai puri. David Lynch

*

Daca doar stai si observi, vei observa cit de nelinistita e mintea ta. daca incerci sa o linistesti, o sa fie si mai nelinistita, dar , in timp, se va linisti si, cind se va linisti, vei putea auzi lucruri si mai subtile. Si, in acel moment, intuitia ta incepe sa infloreasca, iar tu incepi sa vezi lucrurile mai clar si sa traiesti mai mult in prezent. Mintea nu face decit sa incetineasca, iar tu vezi cum ti se intinde nemasurat, in fata ochilor, momentul prezent. Vezi mai mult decit puteai vedea inainte. Steve Jobs

*

Sa ai resentimente este ca si cum ai bea otrava si ai astepta sa moara celalalt. Carrie Fisher

*

Cind ne incordam muschii daruirii zi de zi, acest proces incepe sa ne transforme propria viata. Pentru ca, oricit de mult succes am avea, cind pasim in lume ca sa “obtinem ceva”. Cind ne straduim din rasputeri sa indeplinim un obiectiv, actionam impulsionati de un deficit evident, concetrindu-ne asupra ceea ce ne lipseste si depunind eforturi pentru a-l obtine, pina cind obiectivul este atins. Dupa care trecem la urmatorul obiectiv. Dar cind oferim oricit de putin sau de mult din resursele proprii, reusim sa valorificam, un anume simt al bogatiei, revarsindu-ne tot potentialul. Arianna Huffington

*

Fragmente din cartea Succesul redefinit, al fondatoarei Huffington Post, Arriana Huffington. Cartea a aparut la Editura Publica si poate fi gasita in librarii, dar si online de aici

cover photo: shutterstock “clouds”

1775
locuriLocuri – Stefan Caltia, de luni in librarii

Locuri – Stefan Caltia, de luni in librarii

in aceasta seara am fost la lansarea albumului de arta Locuri- Stefan Caltia la Muzeul de Arta din Timisoara, acolo unde pina pe 5 decembrie se afla si lucrarile maestrului.

a trebuit sa vorbesc la lansare si m-am chinuit mult pina sa gasesc o structura, o forma care sa poata contine referinte la mai multe laturi ale personalitatii maestrului Stefan Caltia.

inainte de ceremonie mi-a daruit albumul cu autograf si o mapa cu desene. nu stia despre ce o sa vorbesc dar unul dintre desene se numeste “Seminte” si-are multe plante, un altul e cu o coroana regala construita din flori. dupa ce le inramez, poate vi le arat:)

*
cu acest album mi se pare ca editura Curtea Veche deschide o noua nisa pe piata cartilor de arta si e parte din comunicarea smart si eficienta, foarte multa in online, pentru aceasta ezpozitie datorata tinerilor entuziasti de la Galeria Posibila si prietenei mele, Noemi Meilman. maestrul Caltia ridea si spunea ca a fost “material didactic” la acest eveniment pentru ca restul au facut tinerii.

albumul Locuri – Stefan Caltia este scos in conditii grafice exceptionale dar, printr-o magie (care include si sustinerea Muzeului de Arta din Timisoara), Curtea Veche a reusit sa scoata albumul la costul unei carti de beletristica, 45 ron.

sper din toata inima sa se vinda bine ca sa se dezvolte aceasta nisa de carti si la noi.

altfel, va intilniti cu magia Maestrului Caltia la tirgul de carte curind. o sa raspunda si la intrebari si o sa aflati si o parte din povesti. (a promis in seara asta:) )

mai jos cam ce am spus in seara asta, poate va convinge sa cumparati cartea:) povestea cu plantele care vorbesc intre ele o voi scrie zilele acestea pe blog:)

*

In urma cu citeva saptamini am fost in atelierul maestrului Caltia pentru o fotografie care urma sa fie in campania de promovare online a acestei expozitii. Ma imbracasem cu o rochie gri ca sa ma pierd printre obiecte pentru a fi puse in valoare tabloul cu care pozam. Cind am ajuns in atelier am vazut ca tabloul ales de maestru e cu un personaj androgin, imbracat in gri, cu parul roscat. Lucrarea se afla in expozitie, o gasiti in sala din spate se numeste Iarna zburatorului.

“Artistii au inspiratie”, a zis maestrul cind m-a vazut asezata linga tablou, atit de asortata cu pictura.
Eu am vrut sa ma apar si sa spun ratiunea pentru care ma imbracasem asa, dar maestrul mi-a taiat propozitia ferm, desi ridea “artistii au inspiratie, eu stiu mai bine”.

Pe drumul catre casa m-am gindit la perspectivele diferite asupra acestui mic detaliu si mi-am zis ca asta e diferenta intre noi, muritorii de rind, si artistii care se exprima si prin alte mijloace ca sa -si spuna povestile si sa-si sustina un punct de vedere: ei cred mai mult si mai profund decit noi intr-o lume fantastica, intr-o lume de basm.

Si asta pentru ca ei stiu intr-un fel in care noi mai uitam din cind in cind – sau nu ne mai aducem deloc aminte -, ei stiu sa acceseze zona aceea a copilului din fiecare.

Cind eram mica pentru a reusi sa ma apropie de muzica clasica, unchiul meu care era compozitor imi povestea vietile marilor muzicieni. Imi spunea povesti despre ei.
Mi s-a creat reflexul asta si, mai tirziu, m-am imprietenit cu pictura prin detaliile din vietile pictorilor.

Pt mine maestrul Caltia e domnul care stie ca plantele vorbesc intre ele, se protejeaza sau isi revendica teritoriul, dar e si pictorul care, desi profund interesat de radacini si de origini, isi picteaza multe dintre personaje plutind, calatorind prin aer, fara nici o radacina vizibila care sa le tina legate de pamint. Iar eu- rationala- ma gindesc ca asta e felul domniei sale de a spune – mie si altora ca mine – ca trebuie sa visez mai mult, ca sa fiu in basm.

Eu sunt aici, la aceasta expozitie si lansare de carte, in calitate de… ceea ce se cheama in termeni de marketing end user. Consumatorul. Care are sau nu are pregatire pentru a intelege ceea ce are in fata, dar care intr-un fel, pe limba lui, pricepe ceva din aceste picturi, din povestile spuse prin stari, si pleaca acasa mai linistit. Mai luminos pe dinauntru. Cu un gind de libertate interioara.

Si cum expozitia nu e accesibila tuturor pentru ca e greu de deplasat la nivel national intreaga instalatie de lucrari, le multumesc celor de la Muzeul de Arta din Timisoara, celor de la Galeria Posibila si celor de la Editura Curtea Veche ca au publicat si o carte cu toate lucrarile din expozitie.

Ca sa ne luam fiecare acasa doza de poveste si sa o putemm accesa in orice moment am avea nevoie, miine sau peste zece ani, cind ne cautam linistea intre o multime de lucruri care ni se pare ca ne tin legati, cind de fapt ne dezradacineaza.

Multumesc frumos.

timisoara 31 oct 2014

2028
baroccaravaggioExperienta Caravaggio – expozitie multisenzoriala pentru nevazatori si deficienti de vedere

Experienta Caravaggio – expozitie multisenzoriala pentru nevazatori si deficienti de vedere

Nu obisnuiesc sa pun integral un comunicat de presa, dar e important sa las informatiile asa cum sunt si sa va rog sa le dati mai departe.
e mai mult decit o magie ca un nevazator sa poata vedea si simti lucrarile unui pictor.
si daca o face si cu Caravaggio care era un fin observator al emotiei umane pe care stia sa o puna pe pinza intr-un mod dramatic folosindu-se de lumini… e o minunatie.
va rog sa dati mai departe.
multumesc

Muzeul National de Arta al Romaniei, Galeria DiTACTA din Zagreb, Ministerul Culturii din Republica Croatia si Ambasada Republicii Croatia la Bucuresti are in program expozitia multisenzoriala pentru nevazatori si deficienti de vedere Experienta Caravaggio – Cina la Emaus, deschisa la Muzeul Colectiilor de Arta (Calea Victoriei nr. 111, corp A).

Expozitia se adreseaza in principal, dar nu exclusiv, persoanelor cu deficiente de vedere si este deschisa in perioada 15 octombrie – 15 noiembrie 2014. Gazduita de Muzeul National de Arta al Romaniei la Muzeul Colectiilor de Arta, intr-un spatiu dedicat persoanelor cu deficiente de vedere, aceasta este prima expozitie itineranta de acest fel deschisa in Romania.

Vizitatorilor li se ofera posibilitatea sa se familiarizeze cu una dintre capodoperele pictorului italian Caravaggio, Cina la Emaus, aflata in colectia National Gallery din Londra. Expozitia cuprinde cinci diagrame tactile realizate din sticla, special concepute si explicate de istoricul de arta Natasa Jovicic, pe baza unei metodologii proprii. Un audioghid, disponibil in limbile romana si engleza, completeaza experienta vizitarii.

Muzeul National de Arta al Romaniei continua in acest fel seria de proiecte, initiate in 2013, care au ca obiectiv principal facilitarea accesului persoanelor cu deficiente de vedere la patrimoniul pe care il detine.

Expozitia poate fi vizitata de sambata pana miercuri intre orele 10.00-18.00 (inchis joia si vinerea). Pentru grupurile organizate de elevi si persoane cu deficiente de vedere este necesara programarea cu minimum o saptamana in avans, la telefon 021.314.81.19 sau la adresa de e-mail educatie@art.museum.ro. Pentru grupuri, se asigura asistenta din partea unui specialist in educatie muzeala in zilele de luni, marti si miercuri.

1845
Stone Mattress by Margaret Atwood5 carti de urmarit in toamna asta (fictiune)

5 carti de urmarit in toamna asta (fictiune)

pentru cei care citesc in engleza si isi achizioneaza versiunile electronice ale noilor aparitii, iata 5 carti de cautat in toamna asta.

datele lor de aparitie in limba romana nu le cunosc. ce mai probabil, daca vor fi luate pentru Ro, ar putea sa apara undeva la sfirsitul anului viitor.

 

 Amis e domnul cu Nascuti Morti, Banii sau Casa intilnirilor. la noi e tradus la Polirom

 

 Atwood e o scriitoare incredibila cu un simt analitic si un umor minunat. la noi au fost traduse Povestea Cameristei, Femeia Comestibila la Editura Leda.  in urma cu ceva ani, am avut placerea sa fac un interviu cu doamna Atwood, il puteti citi aici

 

 Murakami e Murakami. Tocmai am scris astazi de el aici. in Ro e tradus la Polirom.

 daca n-ati citit nimic de Ian McEwan TREBUIE sa o faceti ; puteti alege Amsterdam, Durabila Iubire, Ispasire. si el e tradus in Ro la Polirom , aici catalogul traducerilor 

 

 In ro, Nick Hornby are tradus High Fidelity care a si fost ecranizata. daca nu l-ati descoperit inca, e genul de scriitor care spune lucruri foarte serioase intr-un context aparent soft. si el e tradus la Polirom.

1952
haruki-murakamiMurakami despre muzica, visurile lui si despre cum scrie

Murakami despre muzica, visurile lui si despre cum scrie

e in The Guardian transcrierea unei intilniri de la un club de carte dintre Haruki Murakami si cititorii sai.

Murakami iese foarte rar in public si cu atit mai putin iese la intiniri cu cititorii. E frumos ce l-au intrebat oamenii, dar e si foaret simpatic sa-l ghicesti pe scriitor din descrierile contextului (vorbeste engleza, dar are alaturi o traducatoare, din staff-ul lui, care e o fosta chelnerita dintr-un bar in care a fost cu sotia – deci isi pastreaza zona de confort aproape).

Mai jos trei dintre raspunsuri.

 

I don’t have any idea at all, when I start writing, of what is to come. For instance, for The Wind-Up Bird Chronicle, the first thing I had was the call of the bird, because I heard a bird in my back yard (it was the first time I heard that kind of sound and I never have since then. I felt like it was predicting something. So I wanted to write about it). The next thing was cooking spaghetti – these are things that happen to me! I was cooking spaghetti, and somebody call. So I had just these two things at the start. Two years I kept on writing. It’s fun! I don’t know what’s going to happen next, every day. I get up, go to the desk, switch on the computer, etc. and say to myself: “so what’s going to happen today?”It’s fun!

*

Music comes naturally. When writing fiction, I need something musical, and the songs come automatically to me. I have learned so many things from music – harmony, rhythm, improvisation. Rhythm is important to me – you need it to get the readers to keep writing. Usually I listen to music when I’m writing, and that’s where the songs in the books tend to come from.

*

It’s my lifetime dream to be sitting at the bottom of a well. It’s a dream come true. [Not a nightmare? asks John Mullan. “No!” “Why not?” “I dont know.”] I thought: it’s fun to write a novel, you can be anything! So I thought: I can sit at the bottom of a well, isolated … Wonderful!

intreaga discutie e aici

cartile lui Murakami sunt traduse in RO la editura Polirom. aici intregul catalog de traduceri.

2220
Madame-Mallory-si-micul-bucatar-indianCONCURS: MADAME MALLORY SI MICUL BUCATAR INDIAN – despre mentorat

CONCURS: MADAME MALLORY SI MICUL BUCATAR INDIAN – despre mentorat

ea a atins apogeul carierei. e perfectionista, educata, rafinata, a muncit mult pentru ce-a obtinut si n-a apelat niciodata la influenta parintilor. isi doreste mai mult pentru ea, dar e suficient de inteligenta sa stie ca nu poate mai mult. ca nu are talentul pentru a progresa dincolo de ce stie.

el e un pusti needucat, fara vreo experienta profesionala care sa conteze, de fapt fara nicio experienta profesionala. cu ceva sechele emotionale (i-a murit mama si spune ca ranile pe care le face o asemenea intimplare sunt ca atunci cind se zgriie o tigaie, oricit ai spala-o urmele ramin acolo; pentru ca asta e singurul lui reper, bucataria mamei.)

ea vede in mincarea pregatita de el talentul care ei ii lipseste si, desi e aroganta, autoritara, vine din alta cultura decit el si se cearta – pe viata si pe moarte cu tatal lui – decide ca o sa-l ajute sa se descopere.
si nimeni nu intelege de ce femeia zbir si rece e in stare sa urmareasca o viata intreaga un pusti, fie si de la distanta, ca sa fie sigura ca nu o sa-si rateze talentul “care vine de pe alta planeta”, cum zice ea.

si-asa el, un pusti indian de 13 ani, ajunge 20 de ani mai tirziu unul dintre cei mai mari chef-i ai Frantei.

*
cartea Madame Mallory si micul bucatar indian e prezentata in New York Times drept o intilnire intre Slumdog Millionaire si Ratatouille, dar mie mi se pare un roman construit ca un basm – tinarul indian mai are pe parcursul vietii intilniri magice care-i sunt trepte pe care urca spre succes – care vorbeste intr-o forma emotionanta despre mentorat.

despre acei oameni care vad in tine ceva ce tu habar nu aveai ca exista si care se lupta cu tine ca sa progresezi dincolo de limita pe care ti-ai pus-o din nestiinta, slaba educatie etc.

*

Cartea Madame Mallory si micul bucatar indian e scrisa de Richard C Morais ( un fost jurnalist al revistei Forbes) si a aparut la editura Humanitas, in colectia Humanitas Fiction. cartea a fost tradusa in 30 de tari si transformata intr-un film foarte simpatic cu Helen Mirren pe post de Madame Mallory care ajunge si pe ecranele noastre saptamina viitoare.

Lansarea oficiala a cartii pentru Romania este marti, 12 august, la Libraria Humanitas Cismigiu, de la ora 19.00.

*
daca spuneti un moment din viata voastra care a facut diferenta intre ceea ce erati si ceea ce ati devenit gratie cuiva care a vazut mai mult in voi decit ceea ce stiati ca sunteti, puteti primi cartea Madame Mallory si micul bucatar indian.

marti la prinz alegem un cistigator, iar Humanitas ii trimite cartea acasa.

succes. sa aveti norocul de a va gasit un mentor, dar si generozitatea de a  deveni mentor.

2393
didion 1Joan Didion, “On Self-Respect”

Joan Didion, “On Self-Respect”

Joan Didion e scriitoarea mea preferata. Intr-un clasament al preferintelor la sectiunea scriitoare preferate, Didion e urmata la ….multe locuri distanta de Simone de Beauvoir si Zadie Smith.   Didion imi place pentru sinceritatea, acuratetea si minimalismul ei analitic.

Am gasit un eseu “on seff respect” pe care l-a publicat in Vogue in 1961, dar care e valabil si acum in fiecare cuvint al lui. Despre asta e vorba intr-o scriere MARE, sa poata sa stea in picioare si peste 50 de ani distanta.

Puteti citi textul mai jos, l-am spart cu citeva fotografii cu Joan Didion pentru ca gratia, delicatetea si eleganta pe care le simtiti din foto va vor ajuta sa o cunoasteti mai repede.

 

 

   Once, in a dry season, I wrote in large letters across two pages of a notebook that innocence ends when one is stripped of the delusion that one likes oneself. Although now, some years later, I marvel that a mind on the outs with itself should have nonetheless made painstaking record of its every tremor, I recall with embarrassing clarity the flavor of those particular ashes. It was a matter of misplaced self-respect.

I had not been elected to Phi Beta Kappa. This failure could scarcely have been more predictable or less ambiguous (I simply did not have the grades), but I was unnerved by it; I had somehow thought myself a kind of academic Raskolnikov, curiously exempt from the cause-effect relationships which hampered others. Although even the humorless nineteen-year-old that I was must have recognized that the situation lacked real tragic stature, the day that I did not make Phi Beta Kappa nonetheless marked the end of something, and innocence may well be the word for it. I lost the conviction that lights would always turn green for me, the pleasant certainty that those rather passive virtues which had won me approval as a child automatically guaranteed me not only Phi Beta Kappa keys but happiness, honor, and the love of a good man; lost a certain touching faith in the totem power of good manners, clean hair, and proved competence on the Stanford-Binet scale. To such doubtful amulets had my self-respect been pinned, and I faced myself that day with the nonplussed apprehension of someone who has come across a vampire and has no crucifix at hand.

Although to be driven back upon oneself is an uneasy affair at best, rather like trying to cross a border with borrowed credentials, it seems to me now the one condition necessary to the beginnings of real self-respect. Most of our platitudes notwithstanding, self-deception remains the most difficult deception. The tricks that work on others count for nothing in that well-lit back alley where one keeps assignations with oneself; no winning smiles will do here, no prettily drawn lists of good intentions. One shuffles flashily but in vain through ones’ marked cards the kindness done for the wrong reason, the apparent triumph which involved no real effort, the seemingly heroic act into which one had been shamed. The dismal fact is that self-respect has nothing to do with the approval of others – who we are, after all, deceived easily enough; has nothing to do with reputation, which, as Rhett Butler told Scarlett O’Hara, is something people with courage can do without.

To do without self-respect, on the other hand, is to be an unwilling audience of one to an interminable documentary that deals one’s failings, both real and imagined, with fresh footage spliced in for every screening. There’s the glass you broke in anger, there’s the hurt on X’s face; watch now, this next scene, the night Y came back from Houston, see how you muff this one. To live without self-respect is to lie awake some night, beyond the reach of warm milk, the Phenobarbital, and the sleeping hand on the coverlet, counting up the sins of commissions and omission, the trusts betrayed, the promises subtly broken, the gifts irrevocably wasted through sloth or cowardice, or carelessness. However long we postpone it, we eventually lie down alone in that notoriously uncomfortable bed, the one we make ourselves. Whether or not we sleep in it depends, of course, on whether or not we respect ourselves.


To protest that some fairly improbably people, some people who could not possibly respect themselves, seem to sleep easily enough is to miss the point entirely, as surely as those people miss it who think that self-respect has necessarily to do with not having safety pins in one’s underwear. There is a common superstition that “self-respect” is a kind of charm against snakes, something that keeps those who have it locked in some unblighted Eden, out of strange beds, ambivalent conversations, and trouble in general. It does not at all. It has nothing to do with the face of things, but concerns instead a separate peace, a private reconciliation. Although the careless, suicidal Julian English in Appointment in Samara and the careless, incurably dishonest Jordan Baker in The Great Gatsby seem equally improbably candidates for self-respect, Jordan Baker had it, Julian English did not. With that genius for accommodation more often seen in women than men, Jordan took her own measure, made her own peace, avoided threats to that peace: “I hate careless people,” she told Nick Carraway. “It takes two to make an accident.”

Like Jordan Baker, people with self-respect have the courage of their mistakes. They know the price of things. If they choose to commit adultery, they do not then go running, in an access of bad conscience, to receive absolution from the wronged parties; nor do they complain unduly of the unfairness, the undeserved embarrassment, of being named co-respondent. In brief, people with self-respect exhibit a certain toughness, a kind of mortal nerve; they display what was once called character, a quality which, although approved in the abstract, sometimes loses ground to other, more instantly negotiable virtues. The measure of its slipping prestige is that one tends to think of it only in connection with homely children and United States senators who have been defeated, preferably in the primary, for reelection. Nonetheless, character – the willingness to accept responsibility for one’s own life – is the source from which self-respect springs.

Self-respect is something that our grandparents, whether or not they had it, knew all about. They had instilled in them, young, a certain discipline, the sense that one lives by doing things one does not particularly want to do, by putting fears and doubts to one side, by weighing immediate comforts against the possibility of larger, even intangible, comforts. It seemed to the nineteenth century admirable, but not remarkable, that Chinese Gordon put on a clean white suit and held Khartoum against the Mahdi; it did not seem unjust that the way to free land in California involved death and difficulty and dirt. In a diary kept during the winter of 1846, an emigrating twelve-yaer-old named Narcissa Cornwall noted coolly: “Father was busy reading and did not notice that the house was being filled with strange Indians until Mother spoke out about it.” Even lacking any clue as to what Mother said, one can scarcely fail to be impressed by the entire incident: the father reading, the Indians filing in, the mother choosing the words that would not alarm, the child duly recording the event and noting further that those particular Indians were not, “fortunately for us,” hostile. Indians were simply part of the donnee.

In one guise or another, Indians always are. Again, it is a question of recognizing that anything worth having has its price. People who respect themselves are willing to accept the risk that the Indians will be hostile, that the venture will go bankrupt, that the liaison may not turn out to be one in which every day is a holiday because you’re married to me. They are willing to invest something of themselves; they may not play at all, but when they do play, they know the odds.

That kind of self-respect is a discipline, a habit of mind that can never be faked but can be developed, trained, coaxed forth. It was once suggested to me that, as an antidote to crying, I put my head in a paper bag. As it happens, there is a sound physiological reason, something to do with oxygen, for doing exactly that, but the psychological effect alone is incalculable: it is difficult bin the extreme to continue fancying oneself Cathy in Wuthering Heights with ones head in a Food Fair bag. There is a similar case for all the small disciplines, unimportant in themselves; imagine maintaining any kind of swoon, commiserative or carnal, in a cold shower.

But those small disciplines are valuable only insofar as they represent larger ones. To say that Waterloo was won on the playing fields of Eton is not to say that Napoleon might have been saved by a crash program in cricket; to give formal dinners in the rain forest would be pointless did not the candlelight flickering on the liana call forth deeper, stronger disciplines, values instilled long before. It is a kind of ritual, helping us to remember who and what we are. In order to remember it, one must have known it.

To have that sense of one’s intrinsic worth which constitutes self-respect is potentially to have everything: the ability to discriminate, to love and to remain indifferent. To lack it is to be locked within oneself, paradoxically incapable of either love or indifference. If we do not respect ourselves, we are the one hand forced to despise those who have so few resources as to consort with us, so little perception as to remain blind to our fatal weaknesses. On the other, we are peculiarly in thrall to everyone we see, curiously determined to live out – since our self-image is untenable – their false notion of us. We flatter ourselves by thinking this compulsion to please others an attractive trait: a gist for imaginative empathy, evidence of our willingness to give. Of course I will play Francesca to your Paolo, Helen Keller to anyone’s Annie Sullivan; no expectation is too misplaced, no role too ludicrous. At the mercy of those we cannot but hold in contempt, we play roles doomed to failure before they are begun, each defeat generating fresh despair at the urgency of divining and meeting the next demand made upon us.

It is the phenomenon sometimes called “alienation from self.” In its advanced stages, we no longer answer the telephone, because someone might want something; that we could say no without drowning in self-reproach is an idea alien to this game. Every encounter demands too much, tears the nerves, drains the will, and the specter of something as small as an unanswered letter arouses such disproportionate guilt that answering it becomes out of the question. To assign unanswered letters their proper weight, to free us from the expectations of others, to give us back to ourselves – there lies the great, the singular power of self-respect. Without it, one eventually discovers the final turn of the screw: one runs away to find oneself, and finds no one at home.

Vogue, 1961

2622
femeia sfisiata beauvoirce mai citim in vara asta: Simone de Beauvoir – Femeia Sfisiata

ce mai citim in vara asta: Simone de Beauvoir – Femeia Sfisiata

Femeia sfisiata e o carte care are 3 dintre povestirile (proza scurta) scrise de Simone de Beauvoir despre femei aflate intr-o situatie de criza.

toate trei eroinele principale sunt femei adulte, trecute de 40 de ani, si fiecare dintre ele se confrunta cu niste pierderi. fiecare nuvela e scrisa intr-un alt stil narativ, fiecare cu alte mize – si morale, dar si stilistice.

preferata mea dintre cele trei, nu e cea care da titlul cartii, ci prima povestire care se numeste Virsta discretiei.

*
e povestea unei femei care se afla la pensie, o femeie cu o cariera stiintifica minunata, un sot cercetator, rafinat si intelept, si un fiu cu o cariera academica.

o femeie care are totul si incepe sa creada ca nu mai are nimic.

cartea pe care tocmai a predat-o editurii nu e la fel de buna ca precedentele (si ea e foarte constienta de asta), sotul nu e in cea mai de succes perioada a vietii lui, fiul s-a casatorit cu o tinara pe care ea n-o place si, mai mult, are aspiratii politice opuse decit cele in care l-a crescut.

e povestea unei femei care incepe sa inteleaga ca, odata cu virsta, succesul are alte straluciri. o femeie care trebuie sa invete sa descopere libertatea – in sensul descris de Noica, neatirnarea de oameni si de lucruri – in conditiile in care drama ei este ca toti din jurul sau au fost prinsi (atirnati) de ea o vreme, iar acum s-au desprins si merg pe propriile picioare.

*
e scrisa la persoana I si ce face acolo Simone de Beauvoir e de un rafinament desavirsit. nu ai adjective, nu ai dantele, ai doar fapte care-ti arata analitic, dar profund emotionant prin puterea adevarului, intimplarile asa cum sunt ele vazute de femeia care e personajul principal.

*
si celelalte doua nuvele – una monolog (chiar asa se si numeste Monolog) despre pierdere si disperare, alta despre o femeie care se afla in fata deciziei “ramin intr-un menage a trois sau ma despart dupa o casatorie de peste 30 de ani” – sunt radiografii incredibile ale sufletului unei femei.

nu e chiar o carte de citit la plaja, dar e o carte de citit la sfirsit de vacanta cind te pregatesti pentru un nou an biologic, cind mintea e setata sa o iei de la capat cu “mai bine” in multe directii.

***
felicitarile mele din inima doamnei Angela Rotaru pentru minunata coperta pe care a realizat-o pentru aceasta carte.

***
cind eram adolescenta nu imi placea sa citesc. deloc. “toti oamenii sunt muritori” cartea lui Simone de Beauvoir a fost insa una dintre lecturile care m-au marcat profund. multi ani am spus ca este cartea mea preferata, desi la momentul la care o citisem mai aveam in palmaresul lecturilor doar o carte (cel mai iubit dintre paminteni) si era oarecum normal sa ma fi impresionat.

multi ani mai tirziu am cautat cartea in anticariate, am recitit aceeasi editie de la editura UNIVERS si mi-am dat seaama ce m-a fascinat la cartea respectiva. imi aduceam aminte foarte clar ca nu povestea de dragoste dintre nemuritor (un domn bause o licoare si traia de 400 de ani, descoperind ca totul e ciclic, chiar si iubirile pe care le traia) si cea care il readusese la viata emotional (ei ii povestea viata sa), nu povestea asta ma fascinase, ci modul in care prezenta istoria pe 4 secole din fapte si detalii care erau atit de special descrise incit ma faceau sa ma simt acolo, in poveste.
fara sa aiba insa dantele, adjective, comparatii si alte floricele stilistice care pentru mintea mea obisnuita cu rigoarea matematicii ar fi insemnat o mare plictiseala (de asta nu citeam, pentru ca mi se parea ca povestile sunt scrise cu cuvinte multe cind s-ar fi putut mult mai simplu)

in urma cu citeva saptamini, Doamna Denisa Comanescu si editura Humanitas m-au invitat sa vorbesc la lansarea cartii Femeia Sfisiata si mie mi s-a parut a fi unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le puteam primi: sa povestesc lumii despre o scriitoare care m-a convins ca lectura e frumoasa, ca sa conving audienta sa o citeasca.

viata e dincolo de imaginatia noastra. daca mi s-ar fi spus asta in copilarie, m-as fi uitat urit si-as fi spus “ce prostie! nu se va intimpla niciodata asa ceva, nu are cum”

1599
umarcel mai mic sarut pomenit vreodata :)

cel mai mic sarut pomenit vreodata :)

“Prima oare cind m-a sarutat un baiat, am ramas invizibila 3 minute inainte de a reaparea. Se intimpla in curtea scolii, sub un platan, iar baiatul care tocmai ma sarutase inchizind ochii se tot invirtea in jurul arborelui sa ma gaseasca.

De fiecare data cind buzele noastre se atingeau, chiar foarte usor, eu dispaream. Am incercat cu un baiat, sub un alt platan. La fel. Pe masura ce am crescut, fenomenul s-a accentuat.

Apoi m-am indragostit. Cu cit iubeam, cu atit dispaream mai mult. Pina cind m-am pomenit indragostita nebuneste si invizibila incontinuu.

La inceput, lui i-a placut acest mister. Trebuie sa fi crezut ca aceasta latura imperceptibila facea parte din farmecul meu. Dar, vazindu-ma disparind pentru prea mult timp, s-a saturat. Simteam ca trebuia sa reapar ca sa nu-l pierd. Am reusit pina la urma, dar prea tirziu.

Timpul trecuse. Ma cam uitase. Dupa toate eforturile, nu mai aveam acelasi efect asupra lui. Cred ca asta m-a marcat cel mai tare. Sa reapar dupa ce m-am luptat atit si sa am impresia ca n-am existat niciodata.

In cele din urma am trecut la altceva, dar, cum ma indragosteam, povestea se repeta: dispaream. Nimeni nu avea timp sa ma iubeasca cu adevarat.

Se intimpla chiar ca barbatul sa ma uite inainte de a ma parasi sau sa uite sa ma paraseasca. Singura data cind am reusit sa nu dispar prea mult a fost cu un barbat care nu ma prea impresiona.

Am incercat sa-l conving ca-l iubeam, apoi am plecat in fata evidentei: a nu iubi prea mult era cheia pentru a nu disparea prea mult si pentru a nu suferi prea tare.

(…)

Cred  ca, din cauza ca m-am aprins si m-am stins atit de tare, corpul meu nu mai suporta dragostea. Daca m-as intoarce la asa ceva, plaminii mei s-ar incinge ca un bec.

Si-apoi, stiti, m-am obisnuit sa traiesc asa. Incerc sa profit de invizibilitatea mea. Exista si avantaje. Pot face obiectele sa se miste fara sa fiu vazuta. Ma specializez in case bintuite si in spectacole de iluzionism.

Mi se intimpla sa fac si pe supereroul. Chiar si un zdrahon inarmat este in mare dezavantaj fata de cineva invizibil.

Dar mai ales, mi-e teama de fericire acum. Cunosc raul pe care-l pot face. Ideea ca dezamagesc ma impiedica sa traiesc spontan o poveste. Cred ca nu sunt nascuta sa traiesc lucruri de durata, cu exceptia invizibilitatii.

ma multumesc sa gust citeva delicatese din cind in cind. insa respect dozele de iubire homeopatice pe care mi le-am stabilit.”

***

monologul fetei invizibile din cartea “cel mai mic sarut pomenit vreodata” de mathias malzieu (domnul cu mecanica inimii), sau o demonstratie impecabila despre puterea cuvintelor simple asezate cu tilc care dau super intelesuri dincolo de basm.

cartea tocmai a iesit la editura nemira si o puteti gasi in librarii.

eu imi doresc f f f tare sa-l cunosc pe domnul mathias malzieu.

 

1272
grace2gratia discretiei – sau ce ar trebui sa invete tinerele de la Grace Kelly

gratia discretiei – sau ce ar trebui sa invete tinerele de la Grace Kelly

intr-o vreme in care mai mult ca niciodata tinerele doamne si domnisoare se viseaza printese (copiaza look-ul printeselor lui Disney), reinterpreteaza manelistic mitul Cenusaresei (in alergare dupa o celebritate care aduce,  in locul condurului de clestar , o masina 4×4) si spera sa conduca mici (sau mai mari) regate, e bine sa mai si citim.

si sa ne uitam putin dincolo de cuvinte.

tocmai a fost lansata in romania, biografia lui Grace de Monaco scrisa de Jean des Cars, o biografie mai putin romantata decit filmul pe care urmeaza sa-l vedem pe ecrane in mai putin de doua saptamini (13 iunie).

mi-ar placea ca doamnele si domnisoarele care vor citi aceasta carte sa treaca putin de povestea cu printesa si sa se uite la disciplina, rigoare, educatie si … discretie.

Grace n-a avut deloc o viata usoara cu (nu chiar atit de)distinsul ei print, dar niciodata n-a incalcat niste reguli de discretie, diplomatie si bun simt. iata citeva dintre ele cum apar descrise de Jean des Cars.

*

Tinara americanca a avut o viata inainte de monaco. Cu barbati, cu pasiuni, cu povesti romantate… Intilniri iubiri despartiri. Pe care insa nu le-a comentat niciodata.

Distanta? categoric nu, ci de o politete desavirsita, atenta la ceilalti, curioasa sa cunoasca oameni noi si priceputa la a-i face sa se simta in largul lor.

Glaciala? Evident ca nu. Dar respecta convenientele, veghea asupra a aceea ceea ce se cuvine si ce nu. Viata ei personala raminea un mister; reusise sa si-o protejeze printr-o disciplina de fier, iar acest desavirsit control de sine trecea drept raceala.

Mi-a acordat diverse interviuri pentru Paris Match (…) Am scris intotdeauna ce am vrut eu despre ea, fara control si fara cenzura. Niciodata nu a dat dovada de nici cea mai mica reticenta, nu a formulat nicio remarca, poate doar un cuvint amabil despre text. Altfel stateau lucrurile cu fotografiile, caci ea stia foarte bine pe care trebuie sa le aleaga si pe care trebuie, eventual sa le elimine, caci isi cunostea perfect cele mai avantajoase unghiuri si fotogenia. In cazul in care un instantaneu facut fara voia ei nu ii convenea, nu statea la discutii, acesta era imediat distrus.

***

si o lectie de la domnul Hitchcock despre “sexul indirect” pe care-l simtea la Grace Kelly.

“Cind abordez probleme legate de sex pe ecran, nu uit nicio clipa ca si acolo, suspansul coordoneaza totul. Daca sexul e prea zgomotos si prea evident, nu mai exista suspans. Asadar, cine imi dicteaza alegerea actritelor blonde si sofisticate? Noi cautam femei din zona mondena, adevarate doamne capabile sa se transforme in curve in dormitor. Biata Marilyn Monroe avea sexul afisat la vedere pe tot chipul, la fel ca si Brigitte Bardot, ceea ce nu e tocmai elegant.”

***

desigur sunt niste lectii din alte vremuri, pentru un alt public. dar sunt lectii despre bun gust si discretie, valori care se masoara cu aceeasi “oca” de sute de ani.

*

Cartea Grace de Monaco a aparut la Editura Corint.

Am mai scris despre Grace de Monaco si cartea eveniment Remembering  Grace – cu fotografii de arhiva publicate de revista Life, aici.

 

 

1801
capsuniDE CITIT; FASCINATE. daca nu fascinezi, nu te urmeaza lumea

DE CITIT; FASCINATE. daca nu fascinezi, nu te urmeaza lumea

citesc o carte despre psihologie, manipulare, publicitate: FASCINATE se numeste si autoarea Sally Hogshead face o analiza a comportamentului uman explicind nu doar nevoia noastra de a fi fascinati , ci si mecanismele instinctuale prin care ii fascinam pe altii.

fascinatia e probabil procesul cel mai des intilnit in viata noastra, desi nu-l constientizam: daca n-am fi fascinati de o idee sau un subiect n-am citi nicio carte, n-am vedea niciun film.

daca n-am fi fascinati de anumiti oameni, nu i-am urma.

ii convingem pe apropiatii nostri sa faca unele lucruri si ei ne urmeaza (uneori in situatii banale ) tocmai pentru ca am stiut cum sa le captam atentia, cum sa-i fascinam.

intr-o epoca in care ne lovim de atit de multa informatie, cred ca cei care produc continut de orice fel (text, film, muzica, tv, fashion sport etc) ar trebui sa citeasca aceasta carte pentru a invata sa-si rafineze comunicarea.

***

The ability to fascinate isn’t witchcraft or hypnotism.

And it doesn’t come from wearing nightcaps or eating green peas. It is a tool. Rather than something to be feared, it is a discipline to be mastered. Fascination is born of a natural instinct to influence the behavior of others. But the key to mastering fascination is effectively activating the seven triggers:

LUST creates craving for sensory pleasure.

MYSTIQUE lures with unanswered questions.

ALARM threatens with negative consequences.

PRESTIGE earns respect through symbols of achievement.

POWER commands and controls.

VICE tempts with “forbidden fruit,” causing us to rebel against norms.

TRUST comforts us with certainty and reliability.

Whether you realize it or not—whether you intend to or not—you’re already using the seven triggers. The question is, are you using the right triggers, in the right way, to get your desired result?

***

“If you’re not generating a negative reaction from someone, you’re not fascinating anyone.”

 

1196
spectrul-lui-alexander-wolfde citit: Gaito Gazdanov – Spectrul lui Alexander Wolf

de citit: Gaito Gazdanov – Spectrul lui Alexander Wolf

“Dintre toate amintirile din sirul fara de sfirsit al simtamintelor mele, cea mai impovaratoare era imaginea singurului omor pe care il savirsisem. Din clipa cind l-am comis, nu stiu sa fi existat zi in care sa nu fi fost covirsit de regrete.”

asa incepe Gaito Gazdanov  o carte in care vorbeste despre iubire si moarte prin perspectiva unui personaj care la 16 ani , in timpul razboiului, a tras intr-un tinar de virsta lui care era partizan.

peste ani, cind ajunge jurnalist, citeste o nuvela care descrie exact scena crimei pe care credea ca a comis-o si realizeaza ca nu-l omorise pe partizan. pleaca in cautarea lui, care e mai degraba o cautare de sine pentru ca pe drum incepe sa-si reaseze convingerile despre iubire si moarte.

*

cartea lui Gaito Gazdanov e un exemplu minunat despre ce doar rusii pot sa faca, in scris, relaxati: sa descrie secvente de viata care sa aiba printre cuvinte o greutate , o lentoare si o armonie apasatoare.

fara dantele, fara multe adjective, fara multe comparatii; doar descriind fapte .

ca intr-o secventa in care personajul principal, jurnalistul, vorbeste cu noua lui iubita, o rusoaica maritata cu un englez, dar stabilita la paris, careia ii spune ca e obosit pentru ca a avut mult de lucru.

– N-am spus deloc ca pot simti oboseala in ceea ce te priveste. Si cind te vad…

– E ca si cum ar fi dimineata?

– E ca si cum ar fi dimineata.

sau ca in secventa in care merge la un meci de box si, la plecare, isi scrie textul pentru ziar in minte in timp ce gindurile o iau aiurea la o intilnire care tocmai s-a consumat. felul in care alege sa arate ca mintea ii e plecata in mai multe directii, ritmul cu care scrie acel fragment , simplitatea solutiei sunt mi-nu-na-te.

Spectrul lui Alexander Wolf e o carte despre barbati, scrisa de un barbat … un rus. dar am asa un sentiment ca doamnelor le va placea mai mult. asa ca va mai arat un fragment despre cum o descrie pe noua iubita a personajului principal

Cunoscusem femei mai frumoase decit ea, auzisem glasuri mai melodioase decit galsul ei; fata ei imobila si ochii ei calmi-umilitori mi-ar fi putut produce mai degraba o impresie apasatoare (…). nu era in ea niciun fel de “farmec” , aceasta notiune nu se potrivea deloc cu ea. Si totusi ea anume era irepetabile si iesita din comun in imaginatia mea, si nimic nu mai putea schimba lucrurile.

nu se putea spune despre ea ca e ascunsa, dar iti trebuia timp ca sa o cunosti sau trebuia sa-i fii foarte apropiat sufleteste ca sa afli ce drum urmase viata ei pina atunci, ce ii place, ce nu ii place, ce o intereseaza, ce i se pare de pretuit la oamenii cu cae vine in contact.

(…)

Ea nu facea niciodata nimic pentru a produce o impresie sau alta. Nu se gindea niciodata ce efect vor avea cuvintele pe care le rostea. (…) Pe mine ma frapase aproape din primele zile nepasarea ei sufleteasca, indiferenta fata de ceea ce gindea despre ea interlocutorul ei. In schimb iubea, cu o iubire rece si indirjita, senzatiile periculoase, tari.

 

cartea are 165 de pagini si se citeste foarte usor. e o lectura de o dupa amiaza, cu efecte pe mult mai mult timp.

Gaito Gazdanov – Spectrul lui Alexander Wolf a aparut la editura Polirom.

(multumesc frumos Ana Maria Onisei pentru ca, imediat dupa ce a citit cartea, a zis ca e ceva ce m-ar bucura asa ca mi-a daruit-o.)

 

714
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!