Category : culturale

ileana popovici(am citit) Reconstituiri cu Ileana Popovici

(am citit) Reconstituiri cu Ileana Popovici

Pentru cei care nu stiu, Ileana Popovici este o doamna foarte specala care in anii 70 a fost vedeta in multe filme importante, dar si in emisiuni de televiziune.

Absolventa de Conservator, Ileana Popovci a ajutat la realizarea coloanei sonore pentru multe emisiuni si filme, dar si pentru exercitiile la sol ale generatiilor de autor din gimnastica romaneasca.

reconstituiri

Cu un chip si un corp care aducea mai degraba cu Giulietta Massina a lui Felini, doamna Popovici a fost departe de divele din Romania acelor vremuri si cu toate acestea unii dintre cei mai importanti regizori de film ai momentului au fost profund indragostiti de ea.

In carte e un moment in care descrie cu discretie si eleganta cum regizorii Dan Pita si Sergiu Nicolaescu s-au inchis in bucataria ei din Drumul Taberei pentru a-si disputa iubirea ei. La vremea respective era iubita lui Pita, dar Nicolaescu lucrae cu ea si incepuse sa-I faca curte.

Cartea recupereaza o parte din  anecdotele acelor vremuri si da cateva indicii despre omul care este Ileana Popovici (foarte generos, un jurnalist foarte bun, un mentor pentru multi dintre cei pe care -i vedem astazi la televizor, unul din oamenii din spatele multor cariere muzicale ale anilor 70-80).

Mai un fragment absolut delicios dessper castingul pe care l-a dat pentru unuld intre cele mai bune filme din istoria cinematografiei romanesti, Reconstituirea – in regia dlui Lucian Pintilie. Ileana, studenta pe atunci la Conservator, nu stia cine este domnul Pintilie, dar sora sa care tocmai terminase institutul de teatru i-a spus sa se duca la proba.
Proba a dat-o cu Vladimir Gaitan care fusese instruit de regizor sa o provoace pe Ileana pentru a vedea cum reactioneaza in diverse situatii; Ileana sincera s-a certat cu Gaitan:))

aici cateva imagini din Reconstituirea

Cartea contine si cateva randuri – ca o caracterizare – de la oameni importanti sau cu notorietate care au lucrat cu doamna Popovici, marturisiri care – puse fata in fata cu gratia si smerenia doamnei – par in unele cazur pline de ego si emfaza. E o oglinda frumoasa (si involuntara) a raportarii Ilenei Popovici la lumea artistica in care a trait si lucrat multi ani.

Ca un cititor profesionist de biografii si nu numai, dar si ca editor de multe texte, am o singura observatie – cartii i-ar fi trebuit o editare mai riguroasa mai ales in partea intrebarilor reporterului care face interviul amplu care da, asa zisa, structura a cartii.

Scrisa sub forma unui interviu lung, singura structura a cartii e data de o cronologie simpla a vietii subiectului, dar cred ca acest subiect ar fi meritat o structura mai elaborata si mai riguroasa.

E un gand al meu de fiecare data cand citesc biografii romanesti: in lipsa unei scoli de specialitate care sa –i invete pe jurnalisti sa scrie mai riguros, dar si a unei culturi prin care marii scriitori sa ajute la scrierea unor biografii importante, cartile biografice despre romani sunt modeste in scriere si in structura.

Sigur ca asta nu afecteaza cititorul care va fi cucerit de povestile din carte, stiu insa ca ar fi fost si mai mult impresionat daca aceasta carte ar fi fost scrisa de cineva care avea scoala americana pe scrieri de forma lunga. (si ma gandesc aici de gasca de la DOR care ar putea sa ia in calcul sa ajute la scrierea unor asemenea biografi)

Sa cititi Reconstuiri cu Ileana Popovici, e o excursie frumoasa in timp prin sufletul unei doamne foarte foarte speciala.

Cartea nu se gaseste in librarii, din pacate, dar o puteti comanda online de aici. Eu am citit-o in varianta online cumparata de pe elefant.ro.

ileana popovici ileana popovici 1 Ileana popovici (1)

921
ivenkoRalph Fiennes face un film despre celebrul balerin Rudolf Nureyev

Ralph Fiennes face un film despre celebrul balerin Rudolf Nureyev

 Zilele acestea la festivalul de film de la Berlin, Ralph Fiennes le prezinta distribuitorilor un film despre care sper ca se va vorbi multa vreme. The White Crow, un film despre viata celebrului balerin si coregraf Rudolf Nureyev

Fiennes a regizat povestea lui Nureyev, concentrandu-se pe plecarea acestuia din Uniunea Sovietica in anii 60, prima plecare spre vest a unui artist mare din blocul comunist, evadare care a avut un mare impact cultural si politic la vremea respectiv.

Partea simpatica este ca Ralph Fiennes (pe care noi il stim din Lista lui Schindler, Pacientul englez, Skyfall sau The Grand Budapest Hotel ) are in plan acest film de mai bine de 20 de ani, inca de cand a citit biografia balerinului publicata de Julie Kavanagh si nu s-a lasat pana nu a gasit cea mai buna formula pentru realizarea lui.

Fiennes care este la al treilea film ca regizor vrea sa faca o poveste despre autenticitate si despre esenta unui artist, fiind cunoscut faptul ca Nureyev a fost un artist pe care – in acele vremuri – il numeau nonconformist, dar el era autentic si vorbea prin fiecare actiune a sa despre spiritul si credinta in felul in care vede aceasta meserie.

Scenariul este scris de David Hare (care a mai scris scenariile pentru The Reader sau The Hours pentru carea  fost nominalizat la Oscar), asa ca trebuie sa ne asteptam la o poveste foarte puternica in mesaj si foarte emotionala.

Evident ca filmul contine multe secvente de balet, care au fost coregrafiate si supravegheate de fostul prim balerin de la Mariinsky Ballet ( unde a lucrat si Nureyev), Igor Zelensky.

In rolul lui Nureyev este un tanar balerin care nu a mai jucat niciodata intr-un film, dar are o parte importanta din infatisarea lui Nureyev si din charisma lui. Se numeste Oleg Ivenko.

Din distrbutie mai fac parte Sergei Polunin si insusi Fiennes.

Filmarile au avut loc in Rusia ( in Ermitaj!!!!! – din 2002, de la filmul lui Alexander Sokurov, Russian Ark nu a mai avut nimeni voie sa filmeze in celebrul muzeu Ermitaj), dar si in Louvre si in cateva castele franceze.

Iata cateva imagini cu Nureyev, pentru ca mai jos sa aveti fotografii si cu actorul care il interpreteaza pe ecran. Filmul e in plan a ajunga pe ecrane la sfarsitul acestui an.

 

giselle1Nadia-Nerina-460_1005605c nureyev (1)nureyev 0  nureyev 2nureyev 3 nureyev 6 nureyev

 

 

Oleg Ivenko

ivenko 1 ivenko 2 ivenko 3ivenko 4 ivenko

1124
cybele young umbrelaArtista Cybele Young creeaza o lume fantastica a obiectelor obisnuite din… hartie

Artista Cybele Young creeaza o lume fantastica a obiectelor obisnuite din… hartie

text de Eliza Manolescu

O pereche de casti galbene. O carcasa de vioara. Un set de chei. Toate obiectele in miniatura sunt inspirate din arta japoneza origami, de catre artista de renume international din Toronto, Cybele Young.

Talentata si mereu zambitoare, Cybele a expus in galerii din New York, Londra, Vancouver si Calgary. Arta ei si viata de familie au inspirat-o de-a lungul timpului sa creeze si carti pentru copii.

Imaginatia ei nu are limite. Fiecare obiect pe care il creeaza in miniatura, oricat de ludic ar fi, este expus pas cu pas intr-un proces dramatic de metamorfoza, deoarece se transforma in forme de viata neobisnuite. O pereche de role din sticla devine treptat o retea de membrane asemanatoare ciupercii, sau o poseta obisnuita genereaza un strat gros de spite ascutite.

Artista juxtapune sculpturile in miniatura, cu motive abstracte si familiare, pentru a crea un sentiment de dialog sau joc intre ele – la fel ca micile momente aparent nesemnificative din viata noastra de zi cu zi, care reunite pot crea rezultate neasteptate.

cybele young poseta cybele young origami Cybele Young art cybele vase cybele origami cybele bormasina cybele pesti cybele paper

737
Lebedele de pe Fifth Avenue(fragment in exclusivitate) Lebedele de pe Fifth Avenue – Melanie Benjamin

(fragment in exclusivitate) Lebedele de pe Fifth Avenue – Melanie Benjamin

Am bucuria sa va prezint in exclusivitate un fragment din romanul Lebedele de pe Fifth Avenue de Melanie Benjamin, cartea care sunt sigura ca va fi una dntre vedetele din librariile din Romania din acest an.

Cartea povesteste viata lui Truman Capote din perspectiva omului monden care incearca sa-si faca loc in inalta societate New Yorkeza. Povestea este inspirata de fapte reale si porneste de la un faimos articol din Esquire semnat de Capote (un fragment din cartea Answered Prayers) care i-a distrus cariera. In respectivul articol Capote a dezvaluit unele dintre cel mai ascunse secrete din viata unora dintre cele mai importante femei ale epocii – femei bogate sau maritate cu barbati foarte bogati care se prezentau in publicatiile vremii (Vougue, Harpers Bazaar, Life) drept neveste cu o viata perfecta.

Capote – care era prietenul lor intim, acceptat de toti sotii pentru ca era gay deci nu era o amenintare pentru cuplu – s-a infiltrat usor in vietile acestor femei, s-a autoinvitat la petrecerile lor si a sfarsit prin a le face publice unele dintre cele mai intime secrete.

Cartea, pe langa povestile savuroase din lumea mondena din New York-ul anilor 60, dezvaluie si cum erau crescute aceste femei pentru a fi neveste perfecte, iar asta ar putea fi informatii amuzant nostalgice despre cum se raportau femeile la ideea de casatorie si cum ajungeau sa le fie pe plac unora dintre cei mai importanti si bogati barbati ai lumii.

Lebedele de pe Fifth Avenue de Melanie Benjamin se lanseaza pe 14 februarie la Libraria Humanitas Cismigiu, la ora 19, si am sa fiu si eu acolo:)

lansarea lebede

Mai jos un fragment din roman, dar ca sa asezam frumos realitatea impreuna cu fictiunea, iata cum aratau in realitate, la vremea cand se petrece actiunea, o parte din personaje.

Truman Capote

capote

Barbara Cushing – Paley

babe paley

Gloria Guinness

soar_guinness_v

Marella Agnelli

marella-agnelli-theredlist

Lebedele de pe Fifth Avenue – Melanie Benjamin      

(roman)

Traducere din engleză și note de Florica Sincu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2018

 

„A fost odată ca niciodată…“

Niciodată n-a fost atât de bine, niciodată n-a fost atât de rău…“

„A fost odată unul din Nantucket…“

Truman râdea de se prăpădea. Îşi ținea mâna la gură ca un băieţel şi umerii sfrijiţi i se cutremurau de râs, iar ochii albaştri îi sclipeau de o veselie răutăcioasă, încât ai fi zis că e nici mai mult, nici mai puţin decât o întrupare a unei statui de-a lui Pan.

— Of, Big Mama! Sunt aşa un drăcuşor răutăcios!

— True Heart, eşti nepreţuit! Slim îşi amintea că şi ea râdea până o dureau fălcile. Truman avea efectul ăsta asupra ei, în vremurile acelea glorioase de început – o făcea să râdă. Asta era tot, pe cuvânt. Nimic mai simplu şi mai adevărat.

Pe când era tânăr, prin 1955, când şi ele erau tinere – sau, oricum, ceva mai tinere –, când faima era călduță şi prietenia căpăta aripi, alimentată de şampanie, de caviar şi de cadouri de la Tiffany, Truman Capote era o sursă nemaipomenită de haz.

— „A fost odată ca niciodată…“ a rostit Slim în cele din urmă.

— Da. În fine… a repetat Truman cu vorbirea lui tărăgănată, teatrală, şi a adăugat câteva vorbe: „A fost odată ca niciodată un oraş pe nume New York“.

„New York.“

Familiile Stuyvesant, şi Vanderbilt, şi Roosevelt, şi respectabila, tihnita Washington Square. Trinity Church. Vestita sală de bal a doamnei Astor[1], Cei Patru Sute, elita secolului al nouăsprezecelea, snobul de Ward McAllister. Edith Wharton, trădătoarea. Restaurantul Delmonico. Zany Zelda şi Scott[2] în fântâna din Grand Army Plaza. Grupul de scriitori şi de actori strânşi în jurul mesei rotunde de la hotelul Algonquin; Dottie Parker[3], cu pana şi cu limba ei, amândouă ascuţite ca briciul. Spectacolele de revistă The Follies. Grupul de editorialişti de scan dal care semnau cu numele Cholly Knickerbocker. Clubul 21. Seratele dansante organizate de Lucky Strike la clubul Stork. Clubul de noapte El Morocco. Recitalul incomparabilei Hildegarde[4] în Salonul persan de la Plaza Hotel, cu Cary Grant, îngenuncheat la picioarele ei, în adoraţie. Fifth Avenue: magazinele Henri Bendel, Bergdorf, Tiffany.

Exista şi un New York subteran, plasat mai jos, din toate punctele de vedere. Ellis Island, Bowery Lane şi Lower East Side. Metroul. Schrafft’s şi alte localuri cu autoservire, tonete cu hotdog şi cu pizza vândută la felie. Pui atârnaţi la ferestre în Chinatown, murături la putină pe Delancey Street. Beatnicii din Village, cu ciorapi găuriţi, cu helănci jegoase şi cu un desăvârşit dispreţ față de orice.

Numai că nu spre acest New York tindeau ambiţioşii, visătorii, nesăţioşii. Ei erau atraşi de impunătorul New York, oraşul clădirilor impozante şi al apartamentele luxoase de la St. Regis, de la Plaza ori de la Waldorf, acel New York pentru care Trenul de la linia A e un cântec, nu o opţiune. Acel New York unde găseşti la cel mai mic semn un taxi galben încăpător, dacă limuzina e ocupată. Acel New York cu premiere strălucite la Metropolitan, cu nenumărate baluri şi banchete de caritate, cu trotuare largi şi curate, unde nu se îmbulzesc cărucioare cu umeraşe pentru haine, şi copii care se joacă. Cu panoramă spre parc, spre râu, spre pod, nu spre străduţe dosnice, întunecate şi spre ziduri de cărămidă afumată. Acel New York al teatrelor, al cinematografelor, al cărţilor, al revistelor The New Yorker, Vanity Fair şi Vogue.

Un far călăuzitor, un pisc, un far aşezat pe un pisc. O lumină strălucind necontenit în depărtare, vizibilă până şi din lanurile de porumb din Iowa, de pe dealurile din cele două state Dakota, din deşerturile Californiei ori din mlaştinile Louisianei. Trimiţând fără întrerupere semnale. Chemându-i pe cei nemulţumiţi, seducându-i pe visători. Îndemnându-i pe cei cu sânge fierbinte şi iute să îşi privească familiile placide, vecinii blazaţi, mormintele strămoşilor adormiți şi să-şi spună: „Eu sunt deosebit. Sunt altfel. Sunt mai mult“. Veneau toţi la New York. Nancy Gross, din California, poreclită de prietenul ei, actorul William Powell, „Slim“. Gloria Guinness, „La Guinness“, născută într-o familie de ţărani dintr-un sat mexican. Barbara Cushing, căreia i s-a zis „Babe“ încă de la naştere, mezina unui triplet senzaţional de surori din Boston.

Şi Truman. Truman Streckfus Persons Capote, care şi-a făcut într-o bună zi apariţia în avionul privat al soţilor William S. şi Babe Paley. Se ţinuse ca scaiul după Jennifer Jones şi David O. Selznick, buni prieteni ai familiei Paley. Bill Paley, preşedinte fondator al companiei de radio şi televiziune CBS, a rămas cu gura căscată la vederea acelui faun tânăr, subţirel, cu ochi mari albaştri şi cu o voce caraghioasă.

— Mi-am închipuit că vorbeai despre președintele Truman, i-a şoptit el ironic lui David. N-am mai auzit până acum de… individul ăsta mărunțel. O să trebuiască să ne petrecem tot weekendul cu el?

— Vai, Bill, fireşte c-ai auzit de el, a murmurat gingaş Babe Paley, soția lui, şi a ieşit să-l întâmpine pe musafirul nepoftit cu legendara ei căldură şi graţie.

Sigur că auzise şi Bill Paley de Truman Capote. Mai era cineva în Manhattan care să nu fi auzit de el în 1955? „Truman, Truman, Truman“, şuşotit, fluierat, invidiat, dispreţuit. Abia împlinise treizeci de ani Băiatul-Minune, acest Wunderkind, dacă nu chiar Mica Teroare, cum i se spunea doar printre scriitori. Truman Capote, subţirel, cu părul căzut nostalgic pe frunte, cu ochii expresivi şi cu buzele țuguiate, în aşteptare, întins leneş pe canapea, arunca o privire senzuală de pe coperta primului său roman, Alte glasuri, alte încăperi. Un roman pe care, ce-i drept, nici Babe, nici vreuna dintre prietenele ei, cum ar fi Slim sau Gloria, nu-şi dăduse osteneala să-l citească. Îi şuşoteau totuşi numele la petreceri, la vreo gală de binefacere şi la masa de prânz.

— Trebuie neapărat să-l cunoşti pe…

— Eu sunt pur şi simplu înnebunită după…

— Nu se poate să nu-l cunoşti pe…

„Truman.“

— Eu ţi l-am prezentat mai întâi, i-a amintit Slim lui Babe după acel weekend nefast petrecut în locuinţa din Jamaica a soţilor Paley; acel weekend uimitor, ameţitor, când Babe şi Truman s-au trezit orbiţi de cel dintâi răsărit al soarelui prieteniei, încă atât de nou pentru ei, încât nu îşi dăduseră bine seama că fuseseră prinşi amândoi în mrejele unui lucru de care muritorul de rând nu avea parte. Tu chiar nu-ţi mai aminteşti, dar a fost al meu, a fost Inima mea Credincioasă. Nu-i cinstit că mi l-ai furat! Şi Slim şi-a ţuguiat buzele şi şi-a scuturat părul blond, care îi intra mereu în ochi şi o făcea să semene cu Lauren Bacall mai mult decât semăna Lauren Bacall cu ea însăşi, ceea ce era perfect justificabil, din moment ce Lauren Bacall o copiase întâi pe Slim. A fost cam pe-atunci când Truman lucra la scenariul filmului Mai tare ca diavolul şi Leland l-a invitat într-o seară la masă. Nu ții minte?

— Nici vorbă, eu l-am descoperit prima, a insistat Gloria, aruncând scântei din ochii aceia exotici, ca de cărbune, care ameninţau întruna să-i demaşte originea bine ascunsă de rochiile Balenciaga, de coafurile concepute de Kenneth şi de accentul ei britanic studiat. Mă mir, Slim, c-ai uitat, a continuat ea. S-a întâmplat la scurt timp după ce Truman a adaptat pentru teatru Harfa de iarbă, ca să fie jucată pe Broadway. Normal că nu mă dau în vânt după Broadway, a zis, aruncându-i o privire răutăcioasă lui Slim, care s-a zbârlit toată. Dar mă bucur nespus c-am fost la premieră în seara aceea. Imediat ce ne-am văzut ţi-am povestit totul despre el, dragă Babe.

— Te-nşeli, draga mea! Eu l-am chemat într-un weekend la Paris, nu v-aduceţi aminte? a intervenit Pamela cu un accent britanic atât de pronunțat şi un glas atât de reţinut, încât toate s-au aplecat instinctiv spre ea să o audă (şi toate i-au recunoscut instinctiv şiretlicul care îi făcea pe soţii lor să se aplece la fel şi să dea cu nasul de magnificul ei decolteu, scos în evidenţă de croiala Dior). Asta a fost cu mult înainte să-l cunoaşteți voi, a continuat Pamela, pe vremea când lui Truman tocmai i se publicase Alte glasuri, alte încăperi. Bennett Cerf – îl ştiţi, editorul – m-a întrebat dacă nu vreau să-i țin companiei tânărului său romancier, care era foarte agitat la gândul criticilor pe care avea să le primească. Pamela şi-a reţinut cu greu un tremur al umerilor; doar nu era convenabil să recunoşti că ai avut de-a face cu tipi de felul ăsta. Erai şi tu acolo, Babe, a mai zis ea. Sunt sigură!

— Doamnelor, doamnelor! le-a pus la punct C.Z., neclintită şi inaccesibilă, ca de obicei, nici chiar „înăuntru“, dar nici total „în afara“ lumii lor. Simplă, deloc complicată, o blondină hitchcockiană cu un surâs luminos (şi un accent bostonian excesiv de apăsat şi de curat). Tot grupul ştia că C.Z. era mai fericită să lucreze prin grădină cu o săpăligă în mână sau să îşi vadă de cai decât să ia masa la Le Pavillon. De obicei, a spus ea, lucrurile astea mă lasă rece, dar cred că eu i l-am prezentat pe Truman lui Babe. Când făceam cumpărături la Bergdorf. Truman se pricepe de minune să aleagă exact geanta potrivită. În după-amiaza aia erai şi tu acolo, Babe.

— Nu, eu aş zice c-a fost pe iahtul nostru, a spus Marella, nesigură pe engleza ei, mereu timidă şi reţinută în tovărăşia prietenelor, dat fiind că era mult mai tânără decât ele şi niciodată sigură de statutul ei, în ciuda imensei bogăţii şi a unei frumuseţi remarcabile. Un chip despre care Truman spunea că ar fi putut să fie opera lui Botticelli, dacă artistul ar fi avut mai mult talent. Alec Corda l-a adus, într-o vară. Cred că tu şi Bill eraţi atunci cu noi, aşa-i Babe?

Într-un costum Chanel de in, dintre cele care nu se şifonau oricât ar fi fost de cald în New York, Babe Paley n-a răspuns. Abia dacă le-a aruncat amuzată câte o privire în timp ce îşi scotea mănuşile, le plia şi le băga în geanta ei Hermès din piele de aligator. Aşezată la cea mai bună masă în mijlocul restaurantului Le Pavillon, era atentă la cei din jur. Se afla în lumea ei, o lume de o eleganţă calmă, artificială; un univers al aparenţelor, în care prânzul era cel mai însemnat moment al zilei, un motiv să te dai jos din pat dimineaţa, să mergi la coafor, să cumperi ultima noutate de la Givenchy ori de la Balenciaga, drept recompensă pentru grija de a avea o casă perfectă, nişte copii perfecţi, un soţ perfect. Şi pentru păstrarea unui trup perfect. La urma urmei, de cinat, cinezi acasă ori la vreo petrecere, altfel la ce bun să mai angajezi un bucătar-şef, dacă nu chiar doi?! Însă la prânz mergi la The Colony ori la Quo Vadis. Şi, cu precădere, la Le Pavillon, unde Henri Soulé tratează doamnele din înalta societate ca pe nişte obiecte de artă, cum de altfel şi sunt, le plasează cu mândrie în salon pe banchete de pluş roşu, la mese acoperite cu pânzeturi fine, unde vaza de cristal cu flori proaspăt culese e înconjurată de pahare Baccarat, de porţelanuri şi de tacâmuri de argint. Ele îşi beau vinul preferat şi fac mofturi la cele mai fine preparate franţuzeşti (pentru că, de bună seamă, când ai ţinuta şi prestigiul care îţi asigură intrarea în Le Pavillon, nu vii acolo să mănânci), bârfesc şi sunt văzute.

Pe trotuarul din faţa restaurantului se înghesuiau întruna fotografi gata să imortalizeze lumea încântătoare dinăuntru, iar Babe, înaltă, cu ţinuta ei regală şi cu zâmbetul graţios, era cea mai căutată, spre permanenta frustrare a prietenelor ei şi în ciuda dispreţului manifestat de ea. Cu toate astea, o persoană înzestrată cu spirit de observaţie, aşa cum era Slim, ar fi putut să constate că Babe îşi încetinea imperceptibil pasul dacă se întâmpla să nu fie prin preajmă nici un fotograf, ca şi cum ar fi căutat cu privirea sau şi-ar fi dorit să apară vreunul ca prin minune.

Oare de ce era preferată Babe Paley? De ce tocmai ea era în centrul atenţiei? De ce căutau cu încăpăţânare un prilej să o salute reverenţios mulţi dintre cei care nu se bucurau de privilegiul de a fi aşezaţi la aceeaşi masă cu ea? Nu era cea mai frumoasă. Gloria Guinness se bucura de această onoare graţie gâtului ei lung, elegant, a unui păr ca pana corbului şi a ochilor ei scânteietori. Nu era nici cea mai amuzantă, ci Slim Hayward, ale cărei zeflemele ori vorbe de spirit fuseseră şlefuite la picioarele unor bărbaţi precum Ernest Hemingway, Howard Hawks ori Gary Cooper. Nici cea mai nobilă nu era, fără îndoială. Nobleţea şi-o împărţeau între ele Pamela, Honorable Pamela Digby Churchill, fiică a unui baron, fostă noră a unui prim-ministru, şi Marella Agnelli, o prinţesă bona fide, căsătorită cu Gianni Agnelli, moştenitorul regatului Fiat.

Babe Paley îşi căpătase rangul datorită acelui har care e stilul. Se spunea şi despre celelalte că au stil, însă Babe era însăşi în truchiparea stilului. Nimeni, de pildă, nu băga de seamă ce purta, cel puţin nu la prima vedere, deşi era întotdeauna îmbrăcată  cu cele mai alese creaţii originale de modă. Remarcată era ea însăşi, silueta ei înaltă, zveltă, ochii ei gravi şi întunecaţi, felul în care îşi ţinea geanta la încheietura braţului, graţia nesofisticată cu care îşi împingea ochelarii de soare pe creştet ori îşi descheia mantoul cu o singură mână şi îl lăsa să-i cadă de pe umeri în braţele unui maître d’hôtel care aştepta în spatele ei.

Ce nu observa lesne lumea era singurătatea care o însoţea pretutindeni, asemenea parfumului ei preferat, suav, cu miros de iarbă, Vent Vert, de la Balmain. În ciuda bogăţiei fabuloase, a nenumăratelor case, a copiilor, a unui soţ mai dinamic şi mai influent decât toţi bărbaţii prietenelor ei, tovărăşia ei permanentă era singurătatea. Mai bine spus „fusese“. Până acum.

— Chiar nu contează, a rostit Babe într-un târziu, pecetluind definitiv discuţia. Sunt pur şi simplu bucuroasă că l-am cunoscut. Pentru Truman! a mai adăugat şi a ridicat cupa cu şampanie Cristal.

— Pentru Truman! au răspuns ca un ecou cele patru prietene şi au ciocnit paharele în cinstea ultimei lor descoperiri, stârnite şi anticipând cu mare poftă o mulţime de ocazii de distracție, nimic mai mult.

— Pentru Truman, a mai şoptit o dată Babe, însă doar pentru sine, şi a surâs aşa cum prietenele ei nu o mai văzuseră făcând până atunci. Însă tocmai în clipa aceea a intrat în restaurant ducesa de Windsor, care şi-a întors cu un gest suveran faţa mică şi dură la stânga şi la dreapta, de parcă ar fi fost cu adevărat de spiţă regală. Pe loc s-a stârnit în jur focul bârfelor.

— Ai mai cunoscut vreodată pe cineva mai plictisitor decât ducele?

— Totuşi, bijuteriile…

— Singurul lucru pe care l-a făcut şi el vreodată ca lumea!

Şi, în toiul agitației, nici una dintre prietenele ei nu i-a mai aruncat măcar o privire lui Babe. În afară de Slim, care a mijit ochii şi şi-a muşcat buza. Şi s-a minunat.

*

(…)

[1] Caroline Webster Lina Schermerhorn Astor (1830–1908), proeminent membru al Celor Patru Sute de familii reprezentând protipendada newyorkeză din secolul al XIX-lea. Numărul acesta fusese stabilit în funcţie de capacitatea sălii de bal a doamnei Astor, de către Samuel Ward McAllister (1827–1895), autoproclamat arbitru al eleganţei.

[2] Francis Scott Key Fitzgerald (1896–1940) şi soţia lui, poreclită Zany Zelda (Zelda cea Nebună).

[3] Dorothy Parker (1893–1967), poetă, nuvelistă, critic literar şi satiristă. A făcut parte dintre fondatorii grupului de critici şi scriitori The Algonquin Round Table.

[4] Hildegarde Loretta Sell (1906–2005), cântăreaţă americană de cabaret.

1620
Pulverizare-afis-384x537(am vazut) Pulverizare la Teatrul Apollo 111

(am vazut) Pulverizare la Teatrul Apollo 111

Zilele trecute am vazut spectacolul  Pulverizare la Teatrul Apollo111, un spectacol despre alienarea la locul de munca intr-o societate de consum supra solicitanta.

Textul ii apartine unei tinere de origine romana care scrie (si ia premii) in Franta – Alexandra Badea, regia ii apartine unui tanar regizor (Andrei Majeri) care cred ca e in aceeasi generatie cu Alexandra, deci a rezonat foarte mult cu subiectul. In plus a castigat concursul de proiecte de la Apolo111, asa ca drept premiu a montat acest spectacol.

Spectacolul e sustinut de patru actori care isi spun povestile prin monoloage, plimbandu-se pe un catwalk ca si cum viata pe care o traiesc (cel mai mult la locul de munca) e un show la care altii se uita si, eventual, fac bani.

alexada

Pentru mine, care am depasit de aproape 10 ani ipostaza corporatiei, a locului de munca la care ai obiective si responsabilitatea unor oameni aflati intr-un excel, spectacolul a fost dulce amar si pe alocuri amuzant. Tot timpul m-am uitat la personaje cu relaxarea superioara ca mie nu mi se mai intampla asa ceva.

Pentru vecinele mele de rand, care venisera de la corporatie imbracate in taior , cu fuste creion, care-si luasera un vin de la barul de alaturi si-l sorbeau usor din cand in cand, a fost mai greu de purtat. Le-am auzit la inceput chicotind pentru ca unul dintre personaje sta pentru cateva clipe in chiloti si m-am gandit “c’mon n-ati depasit faza asta la aceasta varsta?!”, le-am simtt inghiontindu-se la un moment in care unul dintre personaje face o prezentare in power point pentru ca pana la sfarsit sa le aud oftand. Nu de plictiseala, sunt sigura, ci pentru ca era despre ele mult in spectacolul de pe scena.

smarandanicolas

Doua tinere doamne si doi tineri domni joaca personaje din viata si activitatea voastra de muncitori silitori pe o plantatie corporatista. Asta e. Nu e un documentar, dar prezinta foarte realist cum e cu alienarea prin munca in mai multe parti ale lumii.

O sa fie greu sa purtati cu voi povestile de acolo pentru ca greselile personajelor sunt si ale voastre.

Tin de ego, de mai multi bani, de a te duce dupa un trend, de a-ti pasa mai mult de judecata sefului decat de ce simti si ce faci efectiv la locul tau de munca. Si uneori nici nu e o greseala, pentru ca tin de dorinta ta de a-ti depasi conditia. Sau a avea ce sa mananci.

Nu e un spectacol care condamna corporatiile, sa nu ma intelegeti gresit. E un spectacol care vorbeste despre crapaturile din structura solida a unei corporatii, a muncii pentru o “viata mai buna”, asa cum ti-o prezinta altii ca ar trebui sa fie mai buna.

Pulverizare-afis-384x537

La finalul spectacolului m-am gandit ca adevarul e undeva la mijloc. Iar moderatia in munca si in viata ar trebui sa fie calea.

Asta pentru ca in Romania, corporatiile ne-au invatat in primul rand sa muncim sustinut si realist, sa nu mai raportam rezultate maret de false (desi acum ne intoarcem in raportarile statului la recolte uriase la hetarul de orice) si ne-au mai ajutat sa facem multe lucruri frumoase pe care statul nu le poate face (prin ONG-urile pe care le finanteaza). Dar gandul acesta al meu e si pentru ca lucrez mult in zona de CSR cu multe corporatii.

Oricum, vedeti spectacolul din perspectiva celui care munceste ca sa-si indeplineasca planul… O sa va scuture putin. Sa luati si vin de la intrare ca sa fie mai usor de purtat ce vedeti.

Pulverizare ii are in distributie pe Smaranda Caragea, Ada Galeș, Alex Bogdan, Nicholas Cațianis.

Bilete va puteti cumpara de aici, urmatorul spectacol e sambata, 10 februarie.

 

 

1015
wabi-sabi-bedroom-1(trend) Uitati de Hygge, a venit Wabi-sabi!!!

(trend) Uitati de Hygge, a venit Wabi-sabi!!!

Zilele trecute ii spuneam unui prieten ca as vrea sa merg la Muzeul Taranului sau la Muzeul Satului sa gasesc un mester care sa-mi faca o masuta cu trei picioare , cu margini neregulate, cat mai frust lucrata si m-a intrebat: ai devenit si tu fan Wabi – sabi?!

Habar n-aveam ce inseamna Wabi Sabi, eu imi doresc aceasta masuta ca sa se potriveasca cu altceva din casa, dar am cautat sa vad care e treaba cu Wabi Sabi care se anunta cel mai nou si mai tare trend in stil de viata pentru 2018.

Wabi Sabi  e un trend japonez care spune ca frumusetea e in imperfectiune.

Asta e o idee frumoasa de imbratisat in toata viata, nu doar in decoratiuni interioare. Banuiesc ca vor aparea curand carti pe tema pentru ca am gasit pe Pinterest o multe de fotografii despre cum sa iti alegi obiectele din casa in acest trend, dar si creatii ale brandurilor de decoratiuni care … vand imperfectiuni, colturi inegale, obiecte care par in echilibru precar.

Vestea simpatica e ca lenjeria de pat in trendul asta … nu se calca. (deci eram la moda de cand ma stiu, caci tot ce fac e sa am grija sa intind la uscat cat mai bine cearceafurile ca sa nu para prea sifonate:) )

Asa, pentru cultura noastra generala, inainte sa ne navaleasca tot pe tema – Wabi – Sabi este un curent filosofic japonez care a aparut in secolul 15, care a venit ca reactie de opunere la trendul cu decoratiunile japoneze foarte mari, supra dimensionate. Waba- sabi e despre a gasi frumusetea in imperfectiuni si despre a te conecta la natura (a folosi materiale natural) si a te bucura de frumusetile simple ale vietii.

E despre autenticitatea din viata fiecaruia. Si despre simplitate.

Mai jos, cateva fotografii care se potrivesc pe trend care e prezent la noi la tara de cand e lumea si pamantul. Ma rog, la noi in unele sate conditiile de viata sunt de secolul 15, dar asta e alta discutie. Eu vreau in continuare sa gasesc un mester care lucreaza in lemn ca sa-mi faca o masuta.

wabi sabi 6

wabi sabi 5 wabi sabi 7 wabi sabi 8 wabi sabi 9wabi sabi wabi sabi1wabi sabi2 wabi sabi3

wabi-sabi-240462-1509386241054-main.640x0cwabi-sabi-bathroom wabi-sabi-bedroom-1 wabi-sabi-bedroom-2 wabi-sabi-dining wabi-sabi-dining-2 wabi-sabi-etsy-trend-2018-01-1507654348 (1) wabi-sabi-etsy-trend-2018-02-1507654548 wabi-sabi-etsy-trend-2018-03-1507654601 wabi-sabi-living

 

4879
culori1Nu destinul e de vina pentru nereusitele noastre. Ce sa fac ca sa fiu EU mai bun? –

Nu destinul e de vina pentru nereusitele noastre. Ce sa fac ca sa fiu EU mai bun? –

Ce-i face pe marii campioni sa fie The Greatest?

Sunt oameni care se confrunta cu durerea, fizica si emotionala, cu o rata mult mai mare decat media. De cele mai multe ori vorbim de tineri, chiar adolescenti, care dupa ani de munca imensa rateaza intr-o mare competitie si reusesc cumva ca in doar cateva zile sa-si gaseasca motivatia sa se intoarca la antrenamente ca sa lupte pentru o victorie mare.

Noi, oamenii care nu suntem The greatest in niciun domeniu de activitate, ne uitam la ei cu admiratie si proiectam vietile noastre pe infringerile si/sau victoriile lor .

Rareori ne gandim:  daca un copil de 17-20 de ani gaseste resurse sa o ia de la capat, eu de ce nu pot? Ce are el/ea in plus fata de mine? Sau suntem din acelasi aluat iar eu sunt mai rasfatat(a) si imi caut scuze sa nu muncesc la fel de determinat pentru visul meu?

Cineva mi-a spus – poate ca ei (campionii) au un destin mai bun – si m-am gandit: Pe bune?! Adica dam vina pe altii (e sportul nostru national, invatat de la politicieni), chiar si cand altii e o notiune abstracta precum “destin” pentru faptul ca nu muncim noi constant si cu determinare, cu propria persoana pentru a fi mai buni?!

*

De felul meu sunt o persoana disciplinata, care se simte confortabil cu un to do list pe care sa-l urmareasca. As putea spune ca, intr-unele momente, am chiar un temperament/caracter autist: procedurile imi dau confort, lucrurile noi ma incurca. Am invatat sa ma uit la mine cu atentie, am invatat sa-mi corectez multe dintre aceste momente de autism social, dar am un confort (poate ca vine din increderea in sine) care ma face sa nu-mi pese de gura lumii si sa ma ghidez dupa ceea ce simt ca e bine sau ceea ce-mi spun ca e bine oamenii in care am incredere. Sa caut mereu drumul meu, in liniste, chiar daca e greu de parcurs.

 Am observat ca, la intervale regulate de timp (care se masoara in ani), mintea mea are nevoie de antrenamente pentru a fi mai motivata, mai concentrata, pentru a invata sa (re)elimine elementele nocive care m-au indepartat de la claritate.

Nu vorbesc aici de exercitiile de meditatie care ajuta la curatarea zilnica a creierului, pe astea le fac, dar dincolo de ele, pentru ca – dupa reperele mele – mi se pare ca uneori ajung sa cobor ritmul la ceea ce am de facut pe o durata mai mare de cateva saptamani (pentru ca ma fura viata cu toata avalansa de informatii si de tentatii), simt nevoia de noi “antrenamente”.

Asa am ajuns in decembrie sa caut ce ii motiveaza pe sportivi, cum functioneaza mintea lor, ce exercitii mentale fac. Pe drumul acesta am ajuns si la o carte care se numeste The Greatest , scrisa de unul dintre cei mai mari cronicari sportivi ai momentului, Matthew Syed

Eu am citit-o in engleza fara sa stiu ca exact in ianuarie apare si la noi. O gasiti la editura Publica (Cei mai buni. Cum să atingi perfecțiunea în sport), m-am uitat putin pe traducerea ei pentru ca intre timp am daruit-o pe cea primita de la editura, si e foarte frumos tradusa.

Las mai jos cateva ganduri din carte care sper sa va motiveze si sa va faca sa va ganditi la propria performanta (ca e vorba de croitorie, de reparat masini sau actorie) si la cum poate fi ea imbunatatita.

(cum pe drumul meu pentru a ma remotiva si a-mi regasi ritmul am ajuns si la o doamna care a facut exercitii mentale pentru sportivi si a lucrat cu Ivan Lendl si Andy Murray pentru a avea concentrarea si determinarea sa fie nr 1 in tenis, dar si cu alti campioni olimpici, la sfarsitul acestui articol las un exercitiu pentru antrenarea atentiei si concentrarii care e util de facut dimineata inainte de a va da jos din pat)

 Exemplele pe care le dau mai jos sunt in engleza pentru ca mi-a fost mai usor sa le au din versiunea ebook pe care am citit-o.

cei-mai-buni-matthew-syed-editura-publica_1

Federer despre rutina zilnica de dinaintea unei final de Grand Slam, rutina care-l ajuta sa nu puna presiune pe el si sa-si faca treaba cat mai bine.

‘The strange thing is that I was always incredibly nervous on the morning of a grand-slam final. At Wimbledon, I would often wake up at five thirty a.m., my body pumping with adrenalin. My mind would be racing. I had a terrible fear of failure. I lost a few times in grand-slam finals and it sucked. The hard truth is that nobody cares about the loser. It was the fear of failure that drove me. ‘But something would happen when I walked on to play at two p.m. Suddenly I felt in control. In control of myself, in control of my emotions, in control of the crowd. I was comfortable. My head would clear out all the other stuff and focus on something incredibly simple. I would lose myself out there. The best way to describe it was like the body taking over the mind.’ It is a revelatory phrase. I ask how easy it was for the mind to cede control to the body. ‘You need confidence to be able to do it,’ he says. ‘Don’t get me wrong. Before that second-serve ace, I was nervous as hell. During matches, I would get feelings of anxiety. But the act of playing would free my mind: when I toss the ball up, my arm swings and my body takes over. It just clicks. It’s about repetition as a kid; it’s about good technique; it’s about having everything in place. It’s about confidence and muscle memory. It’s the 10,000 hours.’

Despre ratare, infringere, nereusita

Failure is generally considered a pejorative. It has profoundly negative connotations. But, to Coleman, it has a very different meaning. ‘I’m not afraid to fail,’ he said. ‘Everybody fails. I have had more failures than I’ve had success.’ His point was simple and powerful. Failure is central to life and learning. It is how you grow, develop, and ultimately flourish. As Michael Jordan, the basketball ace, once put it: ‘I fail. But that is why I succeed.’ If failure is stripped of its negative associations, if it is no longer an indictment of who you are, but an opportunity to learn, what reason is there to be fearful? If football is a game of expression, and you accept the mess-ups that are inherent to any creative enterprise, why freeze at the point of executing a pass? And if you are with a group of like-minded people, cohesive and strong, united in resolve and ambition, why worry what the media might say if things go wrong?

Despre personalitate si caracter

Most of us are, to use a term from economics, risk-averse. We avoid risk, we try to live our lives by minimising its influence, we hedge our bets. That is why there is rather a large sector of the economy known as the insurance industry and why we hike millions of pounds into its claws. But it is also why we are mesmerised, at some profound level, by those among us who embrace uncertainty, who take the daring course, who risk the world to gain the world.

(…)

Most of us think we are better than we are. In fact, the tendency is so powerful that psychologists have given it a name: illusory superiority.

In Being and Nothingness, Jean-Paul Sartre wrote that the vast majority of us are inclined to misgauge the calculus of risk. We fear to step outside the comfort zone because of a morbid trepidation of what might lie beyond, when the unspoken reality is that, whatever we do, however much we insure and barricade ourselves in, the existential endgame is always the same. ‘Fear?’ he wrote. ‘If I have gained anything by damning myself, it is that I no longer have anything to fear.’

The phenomenon of illusory superiority is not, by any means, all bad. When we rate ourselves highly, we tend to become more positive, optimistic and resilient, as Martin Seligman, the psychologist, has noted. But when we are overlooked, it can lead to a sense of injustice that can be destructive. Every now and again, isn’t it worth accepting that we failed to make the cut, not because the boss or selector is a raving lunatic, but because we were not good enough? This means that, instead of stewing or, worse, quitting, we find new ways to improve.

 

Despre smerenia de a o lua de la capat

I remember talking to David Beckham about when he was out of favour at Real Madrid under Fabio Capello. Many felt that the Italian had made a mistake by dropping the midfielder, and it would have been easy for Beckham to have regarded the decision as prejudicial. He was wealthy, famous, popular, and could have coasted through his remaining months at the Spanish club before joining Los Angeles Galaxy. In extremis, he might have had a slanging match with his coach. Instead, he forced himself to accept that Capello was doing what he thought was best for the team, which was the first step in trying to convince the coach to change his mind. ‘I knew that Fabio wanted the club to do well, and that the best way to get back into the team was working harder, showing my stuff on the training pitch, giving it everything,’ Beckham said. A few weeks later, Capello, an arch rationalist, performed an about-turn. ‘I started to see that he was working hard and this week he has trained perfectly,’ the coach said. ‘He was better than good. He has behaved like a great professional . . . the only thing that has influenced my decision is the work that Beckham has put in. This is not about the players saying they want him back in the squad and nor do I think that my decision to recall him undermines my authority.’

Despre puterea subconstientului… si de ce e nevoie sa-ti exersezi mintea ca sa lasi subconstientul sa te conduca in unele momente.

The power of the subconscious has much to do with the basic architecture of the brain (according to neuroscientists, the subconscious can process up to 11 million bits of information per second while the conscious mind can only process 40), but it can also be gleaned from the testimony of top performers. When a sportsman (or, for that matter, musician) is at peak performance, the conscious mind is often very still. Very serene. Rather, it is the subconscious competence, built up over many years of practice, that is given full rein. There is a gargantuan amount of processing going on, and a huge amount of effort, but it is all taking place beneath the radar of conscious awareness. The zone in sport, rather like the state of Zen, can be compared to a duck gliding effortlessly across the water while its legs are going like the clappers.

Si citatul meu preferat din carte, care apartine unui mare fotbalist si antrenor, Jonatan Cruyff, si care se potriveste minunat oricarei activitati daca vrei sa fii printre cei mai buni. Si mai ales se potriveste cu aceste vremuri in care cei mai multi cauta victoriile pe scurtatura, cu cat mai putina munca, daca se poate cumparandu-le, imitind forma si uitand continutul.

Winning is just one day, a reputation can last a lifetime,’ Jonatan Cruyff said. ‘Winning is an important thing, but to have your own style, to have people copy you, to admire you, that is the greatest gift.’

*

Mai jos unul dintre cele 36 de exercitii faimoase ale coach-ului pentru campioni B Alexis Castorri. (am primit cartea ei zilele trecute, am comandat-o la un anticariat din America pentru ca nu a mai fost editata din 1992 si am sa revin cu un nou articol despre exercitiile ei).

Prin acest text nu vreau sa spun ca trebuie sa faceti asa, sa urmati pasii acestia, sa faceti exercitii de motivare sau de activare a memoriei si concentrarii. Vreau doar sa pun in fata, in spatiul public, si o alta perspectiva despre nereusitele noastre ca societate. Daca toti ne-am face mai bine treaba, cat mai bine si mai etic, in dreptul nostru, lumea s-ar schimba din interior.

Nu destinul e de vina pentru nereusitele noastre.

mental aerobics Alexis Castorri

 

 

2985
love tennisDe la dragoste spre ura si invers, in doua documentare cu Martina Navratilova si Boris Becker –

De la dragoste spre ura si invers, in doua documentare cu Martina Navratilova si Boris Becker –

Sunt pe Netflix doua documentare foarte emotionante si interesante despre performanta.

Despre unul am mai scris la sfarsitul anului trecut  – Winning, povestile adunate si frumos mixate a 6 mari campioni ai lumii. Care sunt caracteristicile care i-au facut sa intre in istorie nu doar pentru performanta sportiva, ci si pentru ceea ce au facut in viata dupa ce n-au mai facut sport.

(si Nadia e printre ei, puteti citi mai multe aici)

Una dintre sportivele mentionate in acest documentar e Martina Navratilova, probabil una dintre cele mai mari jucatoare de tenis ale lumii.

martina-navratilova-1-600x431

Navratilova, o femeie cu un mare caracter si o mare sportivitate, a fost umilita si chinuita ani de zile, urata la propriu de public si presa pentru ca a marturisit public ca este lesbiana.

Era atat de condamnata pentru viata sa privata in anii 80 incat presa nu o prezenta decat cu fotografii in care arata foarte foarte urat, in care era cu fata chinuita de efort sau cu o postura nepotrivita a corpului (din timpul unui meci).

Povesteste cum ravnea dupa dragostea publicului care o huiduia de cate ori intra pe teren.

In cartea lui Mattew Syed – Cei mai buni – e o alta poveste cu Navratilova in aceeasi directie. E un moment in care Martina (care a muncit singura toata viata pentru ca nu si-a permis un antrenor) ii marturiseste adversarei ei din acel moment Chris Evert (o alta mare mare campioana) ca nu stie ce sa faca sa –si multumeasca mai mult fanii, ca platete cu multi bani pe cineva ca sa rapunda la toate scrisorile pe care le primeste, asta pentru ca e foarte important pentru ea sa fie inteleasa si iubita.

Evert – care era blonda, frumoasa, fashionable – ii marturiseste ca primeste saci de scrisori pe care le arunca.

Astazi Navratilova e comentator de tenis si e foarte iubita de multa lume. Caracterul ei puternic, sportivitatea, corectitudinea, darzenia au rezitat an de an la oricare agresiune externa si Navratilova a inceput sa fie iubita de oameni pentru ceea ce este ea cu adevarat.

Si e o frumoasa lectie de viata in povestea ei de la ura catre dragoste. puteti vedea documentarul aici.

*

In drumul invers – de la marea dragoste a publicului catre ura profunda – se afla Boris Becker in aceste zile. Si el este prezent intr-un documentar care a avut premiera pe Netflix in aceasta saptamana.

Boris-Becker-injury-crutches-holiday-spain-837164

Becker a schimbat fata tenisului mondial – la 17 ani castiga Wimblendonul, juca un tenis cum astazi nu se mai vede (cu multe acrobatii), stia sa incheie punctele si… facea in afara jocului lucruri care pareau nebunesti: s-a dus cu steagul Germaniei pe teren la Wimblendon, ceva ce nu se mai vazuse pana atunci.

In perioada lui de glorie, Becker a fost primit de mari presedinti, de regi si printese, a fost foarte foarte rasfatat de public. A ajuns sa fie implicat in mari scandaluri, in casatorii care au esuat si acum e ingropat in datorii.

Are probleme de sanatate complicate (talpa unui picior a fost operata de cateva ori si merge foarte greu), are 50 de ani si a fost declarat falimentar pentru ca are datorii uriase.

Astazi nemtii il urasc, iar Becker s-a mutat la Wimblendon locul in care s-a nascut ca sportiv, a fost pentru o vreme antrenorul lui Djokovic si antrenorul de Cupa Davis al echipei Germaniei, dar aceaste colaborari s-au incheiat.

Personal cred ca documentarul de pe Netflix despre viata lui (altfel foarte bine facut si cu o structura minunata) e parte dintr-o campanie prin care se doreste readucerea lui in atentia publicului, cu putina simpatie. Pentru ca sansa lui de a merge mai departe e sa recapete iubirea publicului ca sa fie sustenabil macar pentru proiecte comerciale, publicitare.

Dar oricum ar fi, e foarte foarte trist filmul despre el. La sfarsit se uita in camera si spune cu tristete si usoara ura ”Nu v-am apartinut niciodata, nici voua spectatorilor, nici voua nemtilor. Daca am fost al cuiva cu adevarat atunci am fost al mamei mele si sunt al sotiei si copiilor mei. Atat.”

Puteti vedea documentarul aici. (da, apare si domnul Tiriac care a fost managerul lui in perioada de glorie)

becker

1094
klimt-art-atelier-des-lumieres-2Atelier de Lumieres – una dintre cele mai spectaculoase expozitii din lume, in acest moment

Atelier de Lumieres – una dintre cele mai spectaculoase expozitii din lume, in acest moment

In timp ce la noi noul ministru al Energiei scoate pe gura panseuri despre cum ”am vazut cu totii in filme ca fara energie mergem catre o alta societate”, in Franta nivelul manifestatiilor culturale trece in zona SF (pentru noi).
Din aprilie, la Paris, o institutie guvernamentala care functioneaza in parteneriat cu intitutii private – Culturespaces – deschide un centru expozitional spectaculos. Se numeste Atelier de Lumieres si e un fel de wonderland al picturilor.

Prima expozitie va fi un omagiu adus lui Klimt si va contine imagini uriase proiectate intr-o hala pe care cei de la Culturespaces au renovat-o.

Pare simplu ceea ce descriu dar uitati-va putin la imagini, nivelul de imensiune, experienta pe care o are un vizitator este incredibila in momentul in care literalmente intra printr-o pictura, sau priveste in miime de detaliu o pictura, sau se plimba printr-un mic oras in care peretii “cladirilor” sunt picturi uriase.

klimt-art-atelier-des-lumieres-1 klimt-art-atelier-des-lumieres-2klimt-art-atelier-des-lumieres-3

cladirea, hala in care se desfasoara expozitia arata, de fapt, asa.

klimt-art-atelier-des-lumieres-4 klimt-art-atelier-des-lumieres-5
Stiu ca e aproape jenant sa vorbim de asemenea inovatii zilele acestea cand guvernul nostru e format din oameni care au vocabularul unei maimute care a fost trainuita doua zile de un logoped, dar stirea poate sa va aduca un zambet pe buze si sa va arate ce lucruri frumoase sunt in lume.

Ca sa intelegeti, Culturespaces este un program guvernamental creat de ministerul culturii din Franta in 1996 pentru a aduce inovatii in arta. Daca la noi s-ar fi creat un asemenea program, vai ce am mai fi ras pentru ca ar fi fost doar o cale sa mai fure niste baieti niste bani. Oamenii astia din Franta au un parteneriat cu Engie, au renovat cateva cladiri ca sa le faca centre de arta si au reunit unele dintre cele mai mari companii care au in grija noile tehnologii cu muzee mari ale lumii.

Iar educatia, dezvoltarea gustului pentru frumos, pentru istorie (a artei sau nu) inseamna inca un milimetru de bun simt adus in caracterul unui om. Ceea ce se va reflecta in intreaga societate.

2820
cum sa distrugi o piesa wondertheatre webCum sa distrugi o piesa – spectacolul cu care un copill de 6-7 ani va incepe sa iubeasca teatrul pentru adulti –

Cum sa distrugi o piesa – spectacolul cu care un copill de 6-7 ani va incepe sa iubeasca teatrul pentru adulti –

 De la inceputul acestui an, am inceput sa merg din nou la spectacole de teatru regulat, disciplinat. Acum incep sa scriu despre aceste spectacole si – anunt in premiera – pregatesc un proiect special pentru online dedicat spectatorilor de teatru. (dar toate la vremea lor)

Inainte de a scrie despre spectacolele pe care le-am vazut de la inceputul anului si pana acum, vreau sa scriu despre un spectacol care a avut premiera anul trecut, spectacol de care sunt legata emotional intrucat am stat multe ore la repetitii, am lucrat pentru caietul de presa (are niste povesti foarte foarte amuzante despre actorii din distributie) si ajut la promovarea lui cu tot ce pot.

E spectacolul cu care il puteti face pe un copil de 6-7 ani sa inceapa sa iubeasca teatru. Daca nu ati fost la teatru „de adulti” cu copilul dvs pana acum, acesta e spectacolul cu care trebuie sa incepeti.

Cum sa distrugi o piesa

Subiectul e simplu si premisa de la care se pleaca permite o multime de nazbatii. O echipa de actori amatori (ai trupei de teatru de la Politehnica din Cornley, deci practic ingineri) monteaza un spectacol nou. Au o istorie generoasa de productii varza, acum au facut rost de bani si au si decor si regizor nou.

Numai ca… nimic nu le iese in seara premierei. Fac toate gafele pe care vi le puteti imagina ca le poate face un actor si ceva mai mult peste imaginatia voastra: uita replicile, dau foc din greseala la decor, lovesc un actor si nu mai poate juca asa ca-l inlocuie cu fata care sufla textul si… multe multe alte prostii.

E considerata cea mai tare comedie a momentului in toata lumea, piesa a fost montata (si scrisa) mai intai in Anglia, dar acum e joaca in 25 de tari.

spectacol_theplay-6 web spectacol_theplay-24 web

Pentru adulti glumele si nefacutele pe care si le fac actorii au sensuri pe un nivel diferit fata de copii (ego, concurenta dintre actori, prostia pura), dar copiii se bucura din tot sufletul si rad in hohote de umorul de situatie si de ceea ce e transmit actorii.

Adultii se prind ca tot ce e pe scena, desi pare usor, e foarte complicat si ca e foarte foarte exact calculat totul, ca e o coregrafie respectata la milimetru din considerente de siguranta a actorilor (oricum e joaca avand alaturi o echipa de la Salvare si una de la Pompieri), iar decorul sofisticat se moneteaza in foarte foarte multe ore. Copiii se uita cam cum ne uitam noi la Stan si Bran si rad foarte foarte mult.

Am doua povesti super simpatice legate de acest spectacol.

La unele reprezentatii la care sunt invitati care tin cumva de zona mea, merg sa-i intampin (v-am spus ca sunt apropiata de acest spectacol) si stau la concierge 45 de min cel putin. Intr-o seara a venit un domn pe care-l mai vazusem la o alta reprezentatie. L-am intrebat daca nu l-a vazut prima data, daca a trebuit sa plece sau ceva… si dansul mi-a raspuns „am revenit ca sa ma mai bucur o data de rasul copios al fiului meu pentru ca nu l-am vazut niciodata razand cu pofta asa mare pofta”. Pustiul avea 9-10 ani.

Si eu am cateva momente din spectacol la care imi place sa stau in sala doar ca sa simt reactia publicului. Sa-i aud pe copii cum intreaba „dar cum au facut?!!!” si sa-i vad razand in hohote si pe copii si pe adulti.

Spectacolul are in distributie unii dintre cei mai talentati si mai tehnici actori tineri (stiu ca o sa para simplu ce vedeti pe scena, dar e un efort foarte mare de concentrare si calitati actoricesti serioase – desi fac comedie).

Iata-i pe toti actorii din distributie, sa stii ca se joaca in permutari libere, nu exista distributia A si distributia B.

Ada Gales, Andreea Samson, Ilona Brezoianu, Andreea Mateiu, Vlad Logigan, Catalin Babliuc, Pavel Barsan, Razvan Oprea, Angel Popescu, Andrei Mateiu, Bogdan Cotlet, Dan Radulescu, Marin Grigore, Radu Micu, Adrian Anghel, Silviu Mircescu. Regia este semnata de George Dogaru  (care a lucrat cu o parte dintre acesti actori pentru serialele Mondenii, Ai Nostri sau Atletico Textila.)

spectacol_theplay-145 webspectacol_theplay-143 web spectacol_theplay-33 web

Spectacolul este produs de Grand Cinema & More si compania Wonder Theatre (care produce in special comedii si – mereu – spectacole pentru intreaga familie).

Urmatorul spectacol e pe 17 februarie, la sala Epika de la Grand Cinema & More, puteti sa va cumparati bilete de aici.

Se joaca si la 17 si la ora 20.

(La sfarsitul spectacolului de la 17 promit sa stau la iesire sa va vad reactiile si sa aflu de la copiii dvs daca au ras sau nu.:) )

E bucuria mea cand vin copiii prietenilor care au fost la acest spectacol si imi spun „vaaaaai, cat am ras”. Cred ca traim vremuri atat de complicate, ca avem din ce in ce mai putine resurse emotionale sa ne distram/ bucuram cu adevarat, ca avem din ce in ce mai putin timp sa punem seminte in sufletul copiilor ca sa-si cultive dragostea pentru teatru sau dans, incat de fiecare data cand se ivesc aceste spectacole – la care bucuria e cu toata familia, iar amintirile sunt nepretuite – ar trebui sa nu le ratam.

 

 

 

 

3033
intoarcerea_regelui_01(o carte emotionanta) Danielle Maillefer – Intoarcerea Regelui Mihai, amintirile unei prietene a familiei regale

(o carte emotionanta) Danielle Maillefer – Intoarcerea Regelui Mihai, amintirile unei prietene a familiei regale

Am citit zilele acestea o carte foarte emotionanta Intoarcerea Regelui Mihai – Amintirile unei prietene a familiei regale de Danielle Maillefer (editura Corint).

Am avut privilegiul sa o intalnesc intr-o seara de toamna pe doamna Danielle Maillefer cand cauta un loc pentru lansarea acestei carti. Am povestit putin despre activitatea sa de jurnalist, de comunicator, dar si despre experienta la UNICEF sau Crucea Rosie si mi-a spus ca a fost cea care a organizat detaliile primelor vizite in Romania, in anii 90, ale Regelui Mihai.

Cartea e un jurnal al amintirilor sale nu o descriere pragmatic riguroasa a pregatirilor din acel moment, e mai degraba o excursie in timp pentru a marca tablouri ale vremurilor de atunci din Romania.

Pentru cineva care era adult in acea vreme cred ca e emotionant sa –si reaminteasca de unde am plecat (sigur, n-am ajuns foarte foarte departe), pentru ca progresul e evident.

Principesele povestesc in informarile catre tatal lor dupa vizitele in Romania (au venit mai intai Altetele lor cu ajutoare pentru copii si pentru cei din satele sarace) ca oamenii nu te privesc in fata, merg cu capul in jos pe strada iar seminificatia sarbatorii Craciunului e total pierduta, cum si spiritul comunitatii – ideea de a lucre impreuna pentru ceva – a fost distrus de comunism prin parghiile de control si supraveghere ale securitatii.

Dar dincolo de aceste observatii foarte fine si cutremuratoare, pentru ca unele dintre trasaturile despre catre vorbeau atunci principesele sunt inca in comportamentul nostru, cartea arata cateva intamplari secventa din care poti ghici caracterul, demnitatea, bunul simt, onoarea si atentia de a-l ajuta pe celalalt pe care familia regala le-a avut dintotdeauna, chiar si in conditii aspre de viata.

O secventa de viata privata care arata caracterul Reginei Ana.

Ana de Romania era o persoana deosebita, a carei inima batea pentru toti cei loviti de soarta. Imi permiteam cateodata sa o tachinez spunadu-i ca, din cauza familiaritatii sale, respectarea protocolului, chiar si a celui mai elementar, devenea o chestiune greu de indeplinit pentru noi, ceilalti.

Prin 1973 ma pregateam sa plec pentru a realiza un reportaj intr-un bidonvil din Rio de Janeiro, la invitatia locuitorilor de acolo. Aveam nevoie de aparate foto noi, dar nu aveam cu ce sa le cumpar. Imi amintesc ca, intr-o seara, regina care era la curent cu problema ma suna la telefon

– Am gasit un donator, poti sa-mi dai acum toate informatiile despre ce ai nevoie?

-Nu pot acum doamna, ii raspund, astept niste musafiri si la mine in casa e o mizerie de nedescris.

– Uite cum facem: vin eu si dau cu aspiratorul si, intre timp, dumneata imi pregatesti ce am nevoie.

Dau sa raspund, sa refuz oferta. Inutil, regina a inchis deja si, dupa cateva minute, e la usa mea. O cunosc destul de bine sa stiu ca, daca m-as impotrivi, ar considera ca fac mofturi stupide. Incepe sa dea cu aspiratorul in timp ce eu pregatesc actele pe care le vrea donatorul.

 

*

O secventa de la inceputul anilor 90 cand principesele veneau in tara ca sa ajute orfelinatele, sa inteleaga cum s-a dezvoltat (sau a involuat Romania) si cum pot ajuta avand in vedere contactele international pe care le aveau.

Cartea nu intra in detalii si cred ca orice cuvinte si orice povesti  ar spune n-ar surprinde intreaga emotie si putere a educatiei principeselor. Imaginati-va ca principesele care se nascusera in afara granitelor tarii, carora li se vorbise constant despre Romania si despre responsabilitatea pe care ele o au pentru popor (chiar daca poporul apartinea unei tari care, practic, il alungase pe tatal lor) din primele momente ale anilor 90 au vrut sa vina sa ajute.

…. dintr-o povestire a principeselor Elena si Margareta.

Principesa Elena: (…) De cum am trecut de vama, am iesit din minibus si am facut cativa pasi singura. Am ingenunchiat. Cu amandoua mainile,a ma atins si am mangaiat pamantul. Am plans. Dupa ce atatia ani, ajungeam in acest loc atat de drag tatalui meu. Am strans in pumn putin pamant ca sa-l iau cu mine.

Principea Margareta: Sora mea a facut un gest care ma impresioneaza si astazi cand ma gandesc la el. Elena a luat un pumn de pamant, l-a frecat intre palme, l-a faramitat, l-a framantat, l-a netezit. Gestul ei atat de simplu, de pur, dar profund, senzual, copilaresc, fizic si spiritual marturisea o intimidate indelung asteptata cu Romania “noastra”.

Cred ca niciodata nu o sa stim si nu vom simti cu adevarat genul de educatie pe care Regele l-a dat fetelor sale, ce energie si ce dragoste a pus printre povestirile sale despre tara, daca principesele la venirea in tara erau atat de incarcate emotional. Cum nu o sa stim cat a suferit – in tacere si demnitate – Majestatea Sa pentru tot ceea ce i s-a intamplat in raport cu oficialitatile tarii noastre.

E in carte o fotografie foarte foarte emotionanta (uitati-va la chipul Regelui) din momentul in care Majestatea Sa coboara din avion pe pamant romanesc pentru prima data de la exil.

regele mihai martie 1997 danielle maillefer carte

*

Sunt si cateva amintiri amuzante ale doamnei Danielle Maillefer care arata, de fapt, lumea intrigilor, a supravegherilor non stop de catre reprezentatii securitatii care exista in continuare, relaxata. Gaseste in hotelul Intercontinental o sala intreaga cu magnetofoane care inregistrau telefoanele din camere, vorbesc in camera despre cum nu e respectata igiena si curatenia in locul respectiv si se trezesc brusc cu 4 fete care vin sa faca curat, sau descopera in presa locala cu stiri despre cum donatiile catre orfelinate sunt insotite de aparate de ascultare. Ca si cum ar fi avut cineva ce sa asculte intr-un orfelinat.

Dar erau (si din pacate mai sunt) genul de informatii despre intrigi ale securitatii (ale sistemului paralel sau cum vor ei sa-l numeasca pe dusmanul fictiv) care prindeau la publicul crescut in teroarea comunismului si care le puneau caracteristici negative principeselor pentru a le indeparta de public.

*

Cartea n-are pretentia unui document istoric, desi Danielle Maillefer se intoarce peste ani la autoritatile romane care i-au interzis Regelui intrarea in tara. Petre Roman recunoaste ca era vremea in care copiau inca reactiile structurilor securitatii, iar Ion Iliescu spune ca au trecut prea multi ani si nu isi mai aminteste detaliile:)

Pe de alta parte, exista un fragment foarte personal in care principele Radu povesteste despre cat de judecati au fost altetele lor cand au devenit un cuplu, si in tara si in afara ei, si despre cum au invatat sa faca fata acestor (pre)judecati.

Cred ca sunt putine persoane care ar fi avut curajul sa treaca dincolo de protocol ca sa vorbeasca cu Principele Radu despre asemenea chestiuni intime, dar doamna Maillefer a beneficiat de statutul sau privilegiat de prietena apropiata a familiei.

Dar dincolo de toate acestea cartea e o marturie indirecta despre educatia principeselor, despre caracterul demn al Regelui, despre cat bine au facut tarii de cand s-au intors … si-au facut bine prin bunul simt si educatia Altetelor Lor, prin principiile cu care au crescut si-au ajutat putin cate putin sa fie implementate si recunoscute in tara.

Prin firescul cu care s-au prezentat romanilor si au incercat sa-i ajute cu discretie si bun simt, cum au incercat sa fie un mediator si un sustinator al Romaniei in afara granitelor in anii 2000 sau cum au inceput sa rasplateasca (si sa incurajeze promovarea unor asemenea exemple) respectul cuvantului dat, ceea ce e bun in societate sau ce devine durabil prin valoarea sa autentica.

Cand am terminat de citit cartea m-am gandit cat de mult avem nevoie in continuare de prezenta printre noi a Principesei Margareta, Custodele Coroanei, si a surorilor sale.

366
crisis tale(de deschis ochii la manipulari si nu numai) Reguli de aministrare a marilor crize in politica, business sau viata – scrise de un expert de la Casa Alba si cum se aplica ele in lumea mioritica.

(de deschis ochii la manipulari si nu numai) Reguli de aministrare a marilor crize in politica, business sau viata – scrise de un expert de la Casa Alba si cum se aplica ele in lumea mioritica.

Pentru toti cei care lucreaza in comunicare, care fac PR, pentru cei are vor sa inteleaga scena politica, pentru cei care vor sa se implice in politica (sau lucreaza deja in acest domeniu), as vrea sa va recomand o carte scrisa de expertul in administrarea situatiilor de criza la Casa Alba in administratia Clinton. Crisis Tales: Five Rules for Coping with Crises in Business, Politics, and Life – Lanny J Davis.

E o carte care o sa va dea mult context pentru cum se plimba informatiile in aceasta epoca si o sa va ajute sa mai cerneti putin neghina de ce e bun in ceea ce se comunica in Romania despre politica acestor zile.

Pentru cei care nu vor ajunge sa citeasca aceasta carte, las mai jos regulile de rezolvare a unei crize, asa cum le vede Lanny J Davis care a lucrat la administrarea si diminuarea unora dintre cele mai mari scandaluri din America- cazul Monica Lewinski si cazul Martha Stewart sunt doar doua dintre cele mai celebre.

Mai jos sunt si exemple despre executiile tehnice, solutiile de comunicare. Unele sunt din carte, altul – cazul Harvey Weinstein (da, domnul Davis a facut strategia cu care incepe acum sa se recupereze cel mai mare violator de la Hollywood – am incercat sa explic putin pentru ca fiind atat de nou nu se afla in nicio carte (cartea e scrisa in 2014), dar si trimiteri la situatii din Romania in care au fost aplicate regulile lui Lanny J Davis.

 Iata regulile de administrare a unei crize, asa cum le vede Lanny J Davis.

 Regula nr 1: Pune toate faptele pe tava in fata opiniei publice.

Ma rog, pune-le intr-un context care sa-ti aduca favorabilitate, as adauga eu pentru ca de fiecare data in crizele pe care le-a administrat ce a facut Lanny in aceasta etapa a fost sa tina macar pe neutru informatiile, daca nu se le dea un context pozitiv.

S-a ajutat de jurnalisti care erau favorabili subiectului, fara sa-i influenteze, dar i-a ales pe ei drept cei carora le-a dat acces maxim la informatii ca sa-si scrie materialele.

Regula nr 2: Pune faptele intr-un mesaj simplu – din maximum 2 propozitii

THE CORE MESSAGE—FINDING THE SOUND BITE

Unul dintre exemplele pe care le da Lenny Davis este o criza de la Royal Caribbean, companie care face croaziere si care s-a aflat in situatia in care unul dintre pasagerii sai  a disparut cu totul in timpul unei croaziere. Disparutul (s-a banuit ca bause si a cazut peste bord, dra era posibila si o crima) se afla in luna de miere cu o domnisoara tanara si frumoasa. Amandoi bogati, nu celebri, dar suficient de bogati ca sa fie super interesant subiectul pentru presa. In cateva zile, stirea s-a rostogolit si compania care organiza croaziera a fost zdrobita in presa. Atunci a aparut echipa lui Lanny, formata din avocati si oameni de PR.

Dupa ce au analizat faptele si-au dat seama ca informatiile care fac diferenta sunt in detalii, iar ele sunt atat de multe incat nu pot intra intr-o nota informativa pentru presa. Asa ca au trimis 3 avocati specializati in anchete e vas, au intervievat toti oamenii implicati si au pus pe un site special cronologia intamplarilor asa cum si le amintea fiecare.

Apoi au ajuns la … ce vorbeste cel care va transmite mesajele companiei.   The core message – acele cateva cuvinte pe care le vor repeta la nesfarsit in toate articolele, in toate aparitiile, mesajul care sa shimbe perceptia publica asupra companiei.

Dupa dezbateri au ajuns la We’re a cruise ship—not CSI. Si iata cum descrie Lanny Davis brainstormingul care a generat acest core message.

 

The cruise ship had been accused falsely of a lot of bad things, but the worst was that it had been involved in a cover-up—by actions such as hosing down the blood on the canopy, or allowing housekeepers and its own security people to search the room before law enforcement officials had access to it. That charge was false and unfair. We needed to sum up the response in a few simple words or sentences.

Our first thought was a simple sentence: Royal Caribbean did its best under difficult circumstances. But “we did our best” wasn’t exactly a bell-ringer of a message. Then we sorted out all the criticisms, especially the one about treating Mrs. Smith insensitively, which we knew was false, and we came up with the notion that “Royal Caribbean cares. . . . ”

But that, too, didn’t exactly connect with the specific situation at hand and was pretty trite. Finally, someone—I recall it was one of the attorneys in charge of the litigation—complained that the nightly cable critics who criticized the captain for his decision to wash off the blood from the lifeboat canopy were watching too many TV police-detective programs. After all, “We’re a cruise ship,” she said.

“Wait a minute,” I immediately jumped in. “That’s it. ‘We’re a cruise ship—not the FBI.’ ” “No,” someone else said, “let’s stick in the name from the TV series—‘We’re a cruise ship—not CSI.’ ” I knew we almost had it. I suggested, “Let’s add a second sentence: ‘We did our best.’ ” “Best at what?” someone asked. “Cooperating with police authorities,” I answered. We were close.

“We’re a cruise ship—not CSI. We did our best. We cooperated with police authorities.” Almost there. “Doing your best” showed there were limitations we couldn’t do anything about—a cruise ship in a foreign port, with no direct evidence of what exactly happened to George Smith. The phrase also contradicted the accusation of negligence, which we knew the attorneys for Mr. Smith’s parents and for Jennifer Smith were alleging as a basis for a possible “wrongful death” suit seeking damages from Royal Caribbean. We also needed to convey that from the beginning the cruise ship cooperated with law enforcement authorities—I liked the phrase “law enforcement” better than “police.” And that cooperation was “continuing,” since we knew there was a continuing criminal investigation by the Connecticut U.S. attorney and the FBI. Okay, I said, I think we’re there.

“We’re a cruise ship—not CSI. “We did our best under the circumstances. We immediately cooperated with all law enforcement authorities, and continue to do so.” Done. We all liked it. And that became the core message—to be repeated over and over again: on the record.

And that became the core message—to be repeated over and over again: on the record. This message was the truth in the fewest words possible, based on the provable facts: It stated that Royal Caribbean acted responsibly, did its best under difficult circumstances, with one good punch line that we believed would be the linchpin message: “We’re a cruise ship—not CSI.

LESSONS LEARNED: FACTS + MESSAGE SIMPLICITY + HUMAN DIMENSION = SUCCESS

Regula nr 3: Anticipeaza cum va merge povestea mai departe

Lanny vorbeste despre cum trebuie sa stii “ce picioare va avea intamplarea” si despre cum trebuie sa-ti urmaresti obiectivele pe termen lung.

Am sa dau un exemplu care nu e in cartea lui pentru ca e foarte actual, dar e relevant tocmai pentru ca e foarte actual. Harvey Weinstein, domnul predator care prin avalansa de agresiuni sexuale asupra actritelor de la Hollywood a generat mari proteste si le-a unit pe femei in miscarile sociale #metoo si #Whatsup.

Lenny Davis a facut parte din echipa care i-a facut strategia de comunicare acum pentru debutul perioadei de recuperare a imaginii.

(in urmatoarele luni, acum cand furia a mai scazut si victimele s-au orientat catre ceva pozitiv – miscarile de suport -, va incepe campania de recuperare a imaginii lui Weinstein cu scopul de a primi o condamnare cat mai mica. Amintiti-va de cazul OJ SIMPSON si cum l-au scos nevinovat desi isi omorase nevasta si pe amantul acesteia)

Ce face echipa de PR war a lui Weinstein acum?

E in faza in care “pune toate informatiile pe masa”- aparent, desigur. In fapt, il ajuta sa distruga dintre probele acuzarii.

E un articol in Vanity Fair care a aparut zilele acestea (aceeasi publicatie a fost folosita  de Lanny Davis in scandalul Martha Stewart, dar si pentru criza descrisa mai sus cu Royal Caribbean) in care reporterului i s-a dat acces sa vorbeasca cu cat mai multi dintre oamenii din echipa lui Weinstein.

Cititi-l acum si apoi intorceti-va la ce scriu mai jos pentru ca urmeaza un spoiler! Il gasiti aici

In articol se rezolva patru lucruri.

Se aseaza core message “I didn’t do anything wrong. I mean, I might have done some things that are immoral. But I didn’t do anything that was illegal” e citat Weinstein cu aceasta replica.

Apoi sunt curatati membrii echipei – ei nu au stiut nimic- si, cel mai simpatic, e rezolvata una dintre dovezi. O lista cu femei sortate pe orasele in care locuiesc. O sursa interna precizeaza ca e o lista pe care o foloseau pentru petrecerile de lansari locale ale filmelor companiei.

Lista se afla insa intre probele acuzarii pentru ca erau acolo femeile target pentru Weinstein.

Dar ceea ce face cel  mai important textul din Vanity Fair pentru Weinstein este sa lase in mintea publicului ideea ca i-a fost aranjata toata aceasta nenorocire, ca i-a planuit-o cineva, ca indirect el e o victima.

Unde vor ajunge cu “spalatul” e un drum lung care se va intinde pe multi ani.

Regula nr 4: Lupta pentru adevar folosind legea, media si politica

Lanny povesteste in carte despre echipele mari care lucreaza pentru aceste crize. Intotdeauna sunt avocati multi, unii dintre ei si cu studii in comunicare, dar si experti politici care sa-i ajute la strategiile ca jocul pe table de sah.

Regula nr 5: Nu te reprezenta singur niciodata intr-o criza.

Ultimul capitol al cartii e cu un scandal in care a fost implicat chiar marele strategy – Lanny Davis, omul care stie cum sa manipuleze atentia publica, cum sa-si contruiasca mesajele cele mai puternice si care a rezolvat mari crize politice si de stat – Cazul Monica Lewnski e amplu dezvoltat in carte in prima sa carte Truth To Tell: Tell It Early, Tell It All, Tell It Yourself: Notes from My White House Education pe care o gasiti aici.  – a crezut ca poate sa-si rezolve singur disputa cu un trust media care ii reinterpreta declaratiile pentru a-l distruge profesional.

S-a afundat in greseli si pana nu a ajuns sa angajeze o firma – dintre prietenii lui – nu s-a putut obiectiza, nu a putut juca dupa regulile corecte ca sa-i poata strange cu usa si sa-si rezolve problemele de imagine. Bine, si cartile pe care le-a scris apoi sunt parte din recuperarea imaginii:)

***

Acum uitandu-ne putin in curtea noastra, am sa va reamintesc de cazul cu micii de la Kaufland. A aparut un domn care avea un filmulet in care arata cum o doamna nu—i vindea mici pentru ca nu i se adresa in ungureste.

O inflamare generala in online.

Ce-a facut echipa care s-a ocupat de rezolvarea crizei de comunicare de la Kaufland in prima faza? (habar nu am cine e, dar bravo lor pentru tot ce au facut)

A pus toate faptele pe tava. A scos de pe camerele de supraveghere imagini cu domnul in cauza care s-a dus la standul de mici de cateva ori in dimineata respectiva, mereu inainte de deschiderea magazinului, a agasat-o pe femeia care isi pregatea gratarul si tot ce avea pe masa pentru a incepe vanzarea.

Si a comunicat ca domnul respectiv a facut asta in afara orelor de vanzare, ca femeia nu putea vinde atunci pentru ca nu era inca program, lasand publicul sa traga singur concluziile.

In faza 2 (ca regula nr 3 de la Lanny Davis) a scos in spatiu public alte situatii in care respectivul domn incerca sa instige diversi prestatori de servicii publice de origine maghiara pentru a arata ca nu-l ajuta din cauza faptului ca e roman.

In cele din urma autorul filmului si-a scos productia de pe internet.

(bine, peste cateva saptamani s-a trezit Mihai Gadea sa mai foloseasca o ramasita din acele imagini ca sa minta si sa se intoarca din nou la un posibil scandal in secuime, cand avea nevoie sa distraga atentia populatiei de la faptul ca domnul Dragnea tocmai ce mai avea un dosar de coruptie – frauda instrumentat de un important for european).

Am sa revin zilele viitoare cu alte aplicatii ale regulilor lui Lanny Davis, cum par ele a fi fost folosite de politicienii romani aflati in deranj cu legea. Si au fost folosite, pentru ca – de exemplu – domnul Dragnea are o echipa de comunicare din Israel care apare in multe cazuri controversate din lume.

Mai las o data link-ul la cartea lui Lanny J Davis – Crisis Tales  poate vreti sa o cititi.

1888
Camille Walala(design) Inspiratie sud-africana: jocul de culoare al Camillei Walala

(design) Inspiratie sud-africana: jocul de culoare al Camillei Walala

text de Eliza Crihana

Nascuta in Franta, Camille Walala a urmat cursurile de Design textil la Universitatea din Brighton si s-a mutat apoi la Londra unde si-a inceput cariera in proiectarea de textile. De curand, si-a extins stilul la designul grafic, de interior si – cel mai important – designul urban, ce reprezinta pionul principal al unori proiecte pe care le deruleaza in intreaga lume.

Camille a colaborat cu branduri de la Nintendo la Kopparberg, de la Natuzzi la Festivalul Barbican. Inspirata de arta sud-africana a tribului Ndebele si de grupul Memphis, artista a creat lucrari pentru Festivalul de Design de la Londra si, in special, pentru Clerkenwell Design District.

Marca sa este o paleta hiper-saturata care se invarte in jurul unor nuante de albastru, rosu, negru, alb si galben, cu linii si modele ascutite. In Mauritius a pictat un perete imens pentru un hotel de lux de 5 stele, iar anul trecut a avut o colaborare interesanta cu Giorgio Armani, pentru care a trebuit sa realizeze ilustratii si animatii pentru colectia de primavara-vara 2017. Colaborarea a fost un succes.

camille walala textile camille walala design camille walala design urban camille design urban camille walala creatii

camille design artista

camille walala marie claire cover

725
shutterstock_copilSi tu esti evaluat de un algoritm. Doar ca nu stii! Si te arunci cu ego in spatiu public cu o multime de date.

Si tu esti evaluat de un algoritm. Doar ca nu stii! Si te arunci cu ego in spatiu public cu o multime de date.

Am citit inainte de sarbatori o carte foarte interesanta despre cum schimba comportamentul societatii algoritmii care initial au ajutat si eficientizat diverse sectoare de activitate.

Cartea se numeste Arme matematice de distrugere – Big Data crește inegalitatile si ameninta democrația, este scrisa de Cathy O Neil, un matematician cu spiritul dreptatii care vrea sa avertizeze lumea despre impactul negative al big data.

Cartea nu e despre matematica, nu sunt linii de cod, nu va speriati. E despre situatii concrete din invatamant, de la interviurile de angajare, de la evaluarile politiei, din viata sociala, in care algoritmii (si nu neaparat doar cei generati via retelele sociale) ne incadreaza in niste categorii cu indici si ne plaseaza intr-un clasament in functie de care se iau decizii in ceea ce ne priveste.

Ce face doamna O Neil in aceasta carte e sa arate ca algoritmii matematici, oricat de tare ne-ar speria, sunt prezenti in viata noastra in fiecare moment. De la prepararea cinei pana la acceptarea la un loc de munca, de la ce citim pe site-urile preferate pana la cum suntem informati despre candidatii politici.

Cumva intuim aceste lucruri pentru ca facebook ne-a invatat pe pielea noastra ca vedem doar lucrurile care ne plac, ca algoritmul ne cauta confortul noua utilizatorilor. Dar doamna O Neil merge in partea cealalta, a celor care scriu liniile de cod si favorizeaza injustitia, arata cum cei saraci vor fi tot timpul cei mai defavorizati – vor aparea in statisticile cu crime, cu greaua recuperare a datoriilor pentru ca nu au bani, deci vor primi ofertele cele mai proaste, vor fi primii anchetati de politie. Din momentul in care lucrurile acestea au inceput sa fie judecate ca urmare a big data, a algoritmilor, injustitia e tot mai prezenta.

M-am gandit mult de ce a scris o asemenea carte doamna Cathy O Neil. Zice undeva algoritmii matematici ar trebui sa fie uneltele noastre, nu stapinii nostri. Si e o concluzie care te inspaimanta. Pentru ca datele au fost scrise de oameni, algoritmii si-au eficientizat rezultatele si am eliminate marginile facand injustitii mari- cei bogati vor fi mereu avantajati, cei saraci vor suferi mereu.

E un episod din Black Mirror in care se vorbeste despre indicele de favorabilitate pe care-l are fiecare persoana si efectele in viata sociala a cuiva cu un indice mic – nu mai e primit in restaurante, nu poate sa inchirieze o camera in hotel etc etc…

Oricat ar parea de SF acel episod, cartea aceasta arata ca avem deja indici in dreptul nostru ca o mica eticheta. Doar ca nu stim inca – bine, stim nota din Uber si ne-a jucat ego-ul o festa gandindu-ne de ce am nota aceea? Insa exista deja nota care ne incadreaza pe o scala pentru a fi eligibili la angajare, imprumuturi la banca si alte facilitati.

Si cred ca doamna cathy o neil a scris cartea aceasta cu doua scopuri. Unul, pentru cei care sunt analisti de date, care scriu coduri ale algoritmilor, ca sa-i ajute sa-si scuture ego-ul si sa nu se simta dumnezeii are detin adevarul absolut si sa nu mai imparta si mai direct si mai strict lumea in alb sau negru.

Iar pentru noi astialaltii, muritorii de rand, cred ca a scris cartea ca sa incepem sa constientizam lumea in care traim dincolo de tehnologia pe care o folosim.

cathy-o_neill---arme-matematice-de-distrugere---c1

E un capitol in carte in care se vorbeste despre utilizarea algoritmilor in alegerile electorale si cum sondajele de opinie sunt o arma matematica de distrugere.

Nimeni nu intelege exact cum au fost facute aceste sondaje, cum s-au obtinut acele rezultate, dar se distribuie rapid si influenteaza foarte multa lume. Oamenii incep sa creada ca cei din primele locuri sunt cei mai buni si din ce in ce repeti mai mult aceasta informatie, ea devine mai puternica si are efecte directe asupra alegerii, asupra votului.

Pentru ca algoritmii pot trimite informatiile personalizate in functie de nevoi si te pot ajuta sa te convingi ca un anume candidat e cel mai potrivit pentru tine. Si pot face sa nu vezi niciodata mesajele pe care le vede sotul sau mama ta pe acelasi subiect.

Ceea ce e eficient pentru campania electorala, nu e eficient si pentru democratie pe termen lung.

Ceea ce e eficient pentru marketingul pentru vanzarea unui produs, nu e neaparat si etic.

Si daca ne gandim ca noi, producatorii de continut in online – fie si in extrem de putina masura la nivelul global – nu putem face nimic ca sa ne indreptam catre o parte etica, corecta, mai ganditi-va putin.

Ca producator super mic de continut – 2-3 texte zilnice – stiu din instinct, dar de fapt e observatie pe termen lung – ce le place cititorlor mei sa citeasca. Stiu genul de emotie care “scoreaza” si daca as pune in spatiu public doar acele lucruri as putea trai linistita cu un trafic decent pe blog. De ce nu fac asta?

Pentru ca nu vreau o audienta captiva si indobitocita, pentru ca nu vreau sa-i pacalesc pe oameni, pentru ca prefer sa pun in spatiu public si informatie pe care cititorul nu o va recunoaste in primul moment drept utila sau cu grad mare de simpatie pentru el, dar care l-ar putea ajuta emotional si educational pe termen lung.

E o cale mai grea. Dar e optiunea mea de a-mi desfasura viata in online.

Cartea Arme matematice de distrugere te face sa te gandesti daca tu om obisnuit, care esti afectat de algoritmii care te incadreaza in categorii si iti dau calificative,  rezisti in momentul in care ai ocazia sa pui informatie, continut in fata audientei, rezisti sa nu urmezi calea care manipuleaza si stoarce la sigur reactii de la public?

Rezisti la a posta doar articole care critica si vorbesc cu ura (stiind ca negativul va interesa mai mult mereu)? Rezisti la a posta fotografii cu “multa piele” si sexualitate, stiind ca ele vor scora bine in like-uri? Rezisti sa-ti pui fotografia cu copilul tau frumos stiind ca vei oferi informatii incredibil de detaliate, dintr-o singura poza, pentru cei care urmeaza sa-ti vanda masini, tricouri, asigurari sociale, vacante… si in general orice ai nevoie in viata…

E o tema pe care o lanseaza Arme matematice de distrugere, in micro, pentru fiecare cetatean.

***

Personal, m-a deprimat cartea aceasta, m-am gandit ca sunt bucuroasa ca am ajuns la jumatatea vietii mele  – statistic, dupa media de viata – pentru ca in 10 ani ma pot retrage intr-un varf de munte departe de orice oroare ar face tehnologia.

Am doua filme la care ma gandesc mereu in situatii ca aceasta, dincolo de Black Mirror, Minority report si Children of men.

Tot ce parea SF in Minority Report in 2002 exista deja, inclusiv predictabilitatea celui care va face o infractiune – teoria pe care se bazeaza firul narativ.

Dar e o secventa in Children of men – un film facut in 2007 despre viata din 2027 cand specia e pe cale de disparitie ca urmare a razboaielor si efectelor tehnologiei– in care ma regasesc in momentele in care ma gandesc ca tehnologia e foarte intruziva cu noi. Eroul principal Clive Owen se duce acasa la tatal lui cu femeia care ar putea salva specia ca sa-l ajute si sa  gazduiasca o vreme.

Tatal e interpretat de Michael Caine, care locuieste intr-o padure, aparent flower power, dar in realitate aparandu-se de orice invazie tehnologica. Are totul autonom, gradina, lumina, apa si-si duce viata linistit.

Ceea ce imi doresc si mie. Si, daca vreti, si dvs.

shutterstock_copil children of men

 

1546
suport mere(design) Lucrari hipnotizante din hartie colorata realizate de Maud Vantours –

(design) Lucrari hipnotizante din hartie colorata realizate de Maud Vantours –

text de Eliza Crihana

Maud Vantours este o tanara artista din Paris cunoscuta pentru uimitoarele sale sculpturi din hartie colorata, 3D. Absolventa a Facultatii de Design textil si a materialelor din cadrul ESAA Duperré din capitala franceza, artista creeaza opere de arta contemporana pentru galerii de arta si branduri internationale. Cand era copil, si-a dorit o slujba care sa-i ofere posibilitatea sa deseneze toata ziua. Astfel, a inceput studiile de arta si a devenit designer.

Vantours mixeaza elemente de design grafic si visual merchandising, realizand totul cu un dram de poezie si creeaza imagini moderne, pline de nuante saturate. Artista a lucrat pentru leaderii de lux: Cartier, Christian Louboutin, Giorgio Armani si Yves Saint Laurent; inovatori de moda precum Victor si Rolf si Issey Miyake; cat si brandurile multinationale de frumusete Guerlain si Lancôme.

Cand clientii o contacteaza pentru un proiect, aceasta cauta o poveste, un concept, o idee noua care sa se potriveasca cerintelor lor. Fiecare cerere este o sansa de a crea desene, lucrari grafice, palete de culori specifice, iar acest lucru ii place foarte mult. De curand, a lucrat alaturi de echipa Kenzo pentru reinterpretarea macului, floarea iconica a brandului de pe sticla parfumului “Flower”, intr-o sculptura de hartie 3D.

Cu o imaginatie creativa si metode precise de productie, Vantours pare sa arunce o vraja asupra celor care o privesc transformand o bucata de hartie simpla intr-un obiect unic si pretios.

vantours maud vantours maud lucrare vantours suport mere vantours maud artista

580
The-Herbal-Chef-Press-banquetTrend 2018: mancaruri infuzate cu cannabis

Trend 2018: mancaruri infuzate cu cannabis

Cum in 2017 numarul tarilor in care consumul de cannabis nu mai e pedepsit prin lege a crescut simtitor  (Australia, Canada, Chile, Colombia, Costa Rica, the Czech Republic, India, Israel, Jamaica, Mexico, the Netherlands, Portugal, South Africa, Spain, Uruguay si cateva state americane) si produsele conexe cu cannabis au inceput sa apara pe piata in numar foarte mare.

Asa se face ca putem vorbi de un trend al produselor care contin cannabis.

Printre acestea niste biscuiti creati de o companie care se numeste The GOOD Guys si care promit ca reduc durerea, anxietatea si stress-ul.  Exista in doua versiuni, cu mai mult concentrat de cannabis, sau o versiune light cu mai putin.

359559_2_800thc-infused

Keef Sparkling e o linie de bautura fara zahar pe baza de cannabis, cu arome de la lamaie pana la portocale. Fiecare sticla contine 10 miligrame de cannabis si poate fi gasita legal in farmacii pentru scop recreational.

cannabis-drinks

Beboe sunt drops-uri care contin cannabis, dar si zahar din artar, tapioca si suc de struguri. O cutie costa 25 de dolari si are 25 de pastille. Producatorii promit relaxare si buna dispozitie. Se gasesc in farmacii, se dau fara reteta.

beboe355000_5_800

Trend-ul merge mai departe pentru ca se estimeaza ca vor aparea curand si produse luxury pe baza de cannabis ca lotiuni de corp, nectar sau serumuri speciale.

 

O prima declinare luxury este fine dining, mancarea pe baza de cannabis (sau infuzata cu cannabis) care merge mult mai departe de brownies, care e pregatita de super chef-i si e servita in restaurante luxoase la preturi care deranjeaza putinel buzunarul.

In Colorado unde canabisul este legal, exista Mason Jar Event Group o companie care organizeaza cine super exclusiviste cu mancaruri pe baza de cannabis .

Un bilet la o asemenea cina porneste de la 500 de dolari, cina este pregatita de un bucatar faimos printre cei care gatesc cu ierburi de toate felurile, Chris Sayegh,  pe care il gasiti pe site-ul http://theherbalchef.com

Chris SayeghMarijuana_Infused_Dinner_01-1030x1030 slide2The-Herbal-Chef-Press-banquet The-Herbal-Chef-Press-fine-dining

In studiul JWT pentru trendurile 2018 apare mentionat restaurantul lui Sayegh la sectiunea de mancare, asa ca trendul pare ca e mai important decat o stire pentru amuzamentul nostru. 

 

710
afis super 2018 call for      entriesDaca aveti un adolescent introvert care se exprima artistic spuneti-i de festivalul de scurt metraje SUPER

Daca aveti un adolescent introvert care se exprima artistic spuneti-i de festivalul de scurt metraje SUPER

Aveti un copil adolescent care e creativ, vrea sa se faca vlogger sau sa se exprime prin imagini de orice fel?

Spuneti-i va rog de festivalul de scurt metraje pentru adolescenti (facute de adolescenti) pe nume SUPER.

 

Super este primul și cel mai mare festival din România unde se proiectează filme făcute de adolescenți. La Super au loc, în afară de proiecții: ateliere, concerte, expoziții și cursuri de film, toate încurajând arta făcută de tineri.

Prima ediție Super a avut loc la Cinema Studio în iunie 2013, cu 7 scurt-metraje realizate de 5 tineri regizori, o echipă de 3 oameni și un public de 100 de persoane. La ediția a 5-a, la Cinema Elvira Popescu, am avut peste 50 de scurtmetraje naționale și internaționale, ateliere de film și fotografie, 3 proiecții Super Warm-Up, o expoziție de artă și  petreceri.

În 2017, cu ajutorul a 16 ambasadori, Super a ajuns în 12 orașe: Bacău, Gura Humorului, Brăila, Focșani, Tulcea, Piatra-Neamț, Brașov, Constanța, Alexandria, Adjud, Craiova, Lugoj, în care au avut loc 13 evenimente: 2 workshop-uri și 11 retrospective. În total, la evenimentele Super în țară au participat peste 500 de persoane.

Astia micii au dat drumul la inscrieri pentru editia 2018 a festivalului, tinerii care vor sa participe se pot inscrie completand un formular pe care il gasesc la acest link.  www.superfestival.ro

Daca aveti un copil adolescent care se exprima in aceasta directie, dati-i aceasta informatie. E genul de manifestare care i-ar putea da mare incredere in el unui copil cu structura introverta care se exprima artistic.

afis super 2018 call for      entries

 

1822
angelia Pax Jolie-PittCe au postat pe instagram vedetele de la Globurile de Aur 2018

Ce au postat pe instagram vedetele de la Globurile de Aur 2018

In fiecare an imi place sa fac o trecere in revista a postarilor din social media pe care le fac vedetele la marile ceremoni (Globurile de Aur, Oscar). Spun mereu ca e cea mai scurta cale pentru a vedea o parte din ceae ce e vedeta respectiva cu adevarat.

Pentru ca stiind ca detine controlul absolut a aceea ce va posta, vedeta lasa garda jos si te aduce cat mai aproape de ea. Un acces pe care in mod normal nu l-ar avea niciun jurnalist.

De la an la an, garda a coborat tot mai jos (si sub influenta multor live-uri de toate felurile).

Anul acesta a fost insa vorba despre TimesUp, miscarea creata de actritele cele mai influente de la Hollywood. Unele dintre ele, ca Oprah, Shonda Rhimes, Reese Witherspoon  sau Nicole Kidman au si luat premii prin filmele lor in aceasta seara.

Iata o parte din postarile de pe Instagram ale vedetelor de la Hollywood.

Catherine Zeta Jones

Getting to the Globes on time!!!!! With my brother following!

O postare distribuită de Catherine Zeta-Jones (@catherinezetajones) pe

Times up

Hilary Swank

Kemal Harris – stilist

Oprah

Gayle’s Ready Y’all.. here we go! #GoldenGlobes part4

O postare distribuită de Oprah (@oprah) pe

Shonda Rhimes

Standing in solidarity with my sisters everywhere tonight. #timesup #whywewearblack

O postare distribuită de Shonda Rhimes (@shondarhimes) pe

Jessica Biel

Hugh Jackman

Off to the @goldenglobes …. #mydebs @greatestshowman

O postare distribuită de Hugh Jackman (@thehughjackman) pe

Millie Bobby Brown

Peek-A-Boo Thank you @repossi for the beautiful jewels. #RepossiPartner #goldenglobes

O postare distribuită de Millie Bobby Brown (@milliebobbybrown) pe

Bellamy Young

Anne Hathaway

In Solidarity from my sick bed. #TIMESUP #WHYWEWEARBLACK #GoldenGlobes

O postare distribuită de Anne Hathaway (@annehathaway) pe

Salma Hayek

Julianne Moore

Mariah Carey

#GoldenGlobes #TIMESUP

O postare distribuită de Mariah Carey (@mariahcarey) pe

Sarah Jessica parker

Elisabeth Stewart

Katie Couric

Justin Timberlake

Here we come!! And DAMN, my wife is hot! #TIMESUP #whywewearblack

O postare distribuită de Justin Timberlake (@justintimberlake) pe

Zac Posen

Reese Witherspoon

Meryl Streep

Be the change you want to see in the world @verawanggang @goldenglobes

O postare distribuită de Meryl Streep (@merylstreep) pe

Susan Sarandon

Natalie Portman

My prom date to the revolution #WHYWEWEARBLACK #TIMESUP

O postare distribuită de Natalie Portman (@nportmanofficial) pe

2153
folkenopera(emotionant) Oameni ai strazii din Romania artisti la Opera in Stockholm si in cea mai tare reclama culturala a anului trecut

(emotionant) Oameni ai strazii din Romania artisti la Opera in Stockholm si in cea mai tare reclama culturala a anului trecut

Una dintre cele mai spectaculoase, mai emotionante si mai puternice campanii de promovare pentru un eveniment cultural in anul 2017 este cea a unei opere din Stockholm – Folkoperan.

La inceputul anului trecut aceasta institutie  a pus in scena o lucrare corala cu orchestra intitulata God Disuised, compusa de un muzician suedez la inceputul secolului trecut (in 1940, Lars-Erik Larsson ). Aceasta lucrare corala are versurile inspirate de o colectie de poezii numite “Dragostea in secolul 20″, avand ca tema un mit dintr-o drama de Euripide in care se spune ca zeul Apollo a venit pe pamant pentru un an de zile sa traiasca la fel ca orice muritor de rand si a muncit ca zilier la o ferma.

Pictisitor si complicat, nu? Si cu muzica de cor.

Cum faci ca aceasta montare sa aiba audienta internationala?

Suedezii s-au asezat in zilele noastre si s-au uitat la problemele din jurul lor si s-au gandit ca spectacolul poate fi si despre cum multe grupuri sociale aflate in dificultate sunt ignorate de societate.

Au invitat in spectacol 10 oameni ai strazii care fac figuratie speciala si au facut o campanie cu ei in 10 locatii din Stockholm: au purtat placute in care povesteau despre cum vor juca ei la Opera, iar primii cetateni care ar fi intrat in vorba cu ei urmau sa primeasca cate 2 bilete gratis.

Au stat la metrou, in gara, in fata bacaniilor si in alte locatii super aglomerate din Stockholm. Mii de oameni au trecut si i-au ignorat.

A fost nevoie de 12 ore ca primele bilete la spectacol sa fie daruite.

Filmul oamenilor strazii  care au vrut sa ofere bilete la spectacolul de Opera in care urmau sa joace a fost transformat in spot publicitar. Si a luat foarte foarte multe premii in lumea intreaga.

Il puteti vedea aici.

2858
balet subacvaticAnne Ten Donkelaar si reinterpretarea picturii florale –

Anne Ten Donkelaar si reinterpretarea picturii florale –

text de Eliza Manolescu

Natura moarta a fost un gen artistic minor comparativ cu picturile istorice, mitologice si religioase, pana cand Caravaggio, in secolul al XVII-lea, a dat startul unei evolutii care continua pana in prezent. Acum, florile nu sunt doar pictate, ci si fotografiate si digitalizate intr-o varietate de tehnici. Artista olandeza, Anne Ten Donkelaar, a reusit totusi sa dea o noua interpretare si o noua perspectiva a picturii florale.

Anne a fost intotdeauna fermecata de natura. In seria “Balet subacvatic”, ea creeaza compozitii visatoare, cu flori delicate si elegante, ancorate cu bijuterii mici din metal. Rezultatul este un dans tacut scufundat in abis, o coregrafie spirituala care hraneste sufletul cu frumusete si ofera celor mai temporare lucruri, cum ar fi o floare delicata, un moment de nemurire.

balet subacvatic balet subacvatic pictura anne ten UnderwaterBallet balet subacvatic anne pictura florala anne

1164
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!