Category : interviuri

carmen avramdespre Carmen Avram si In premiera

despre Carmen Avram si In premiera

in ultimele doua duminici am plins cu suspine uitindu-ma la televizor. Cum sezonul 3 “In premiera cu Carmen Avram” a inceput cu reportaje care nu te lasa indiferent, m-am gindit sa pun aici pe blog interviul pe care l-am facut cu Carmen anul trecut pe vremea asta.

e lung pentru ceea ce inseamna text pentru internet, dar va rog sa-l cititi pina la capat pentru ca veti descoperi o parte din bunul simt, modestia si emotiile lui Carmen. daca puneti astea linga profesionalismul care e eticheta numelui ei, o sa intelegeti de ce eu (si alte citeva zeci de mii de oameni) o iubesc asa de tare.

fotografia este realizata de Marius Vilau pentru Adevarul si am ales-o pentru ca mi se pare ca o surprinde cel mai bine pe Carmen.

***
text aparut in Tabu, aprilie 2011

**

In diminea a zilei de 2 martie, Carmen Avram a plâns de bucurie. A sunat-o Mihai Gâdea i i-a spus ca prima editie a emisiunii „În premieră” a avut un rating imens. Imediat dupa asta, a intrat in panica.

La inceput Carmen Avram a refuzat oferta de a veni la Antena 3. Dar Mihai Gâdea credea cu putere in talentul ei de a descoperi povesti si, cum voia o emisiune care sa ofere publicului un alt tip de informatie si emotie, a perseverat. „A fost singura mea optiune pentru aceasta emisiune”, spune cu bucuria ca intuitia i-a fost confirmata de audientele primei emisiuni. Atunci, Carmen se uita neincrezătoare la el când ii spunea: „O sa fie cea mai frumoasa perioada profesionala din viata ta daca accepti acest proiect”.

Pentru ea, cele mai frumoase momente fusesera cele de la începutul Pro TV-ului, invatase cot la cot cu toata echipa cum se face televiziune, traise emotiile primului live, plecase in prima deplasare, fusese atacata cu pietre in Teritorii si, pentru ca scapase nevatamata, simtise iluzia invincibilitatii.

Vara trecută i-a dat seama ca dupa atâtia ani de munca in televiziune e momentul sa dea mai departe ceea ce stie, sa-i invete si pe ceilalti. „Astazi nu învata nimeni pe nimeni, toti copiii din tv fura meserie de pe unde pot, dar neghidati, necizelati. Si eu am învatat la fel, dar eram intr-o institutie in care toti invatam pentru ca era începutul.” Asa a acceptat oferta lui Mihai Gâdea.

La sfârsitul lui septembrie 2010 era numita sefa departamentului corespondenti speciali de la Antena 1 si Antena3, stia ca trebuie sa aiba in grija campaniile speciale ale celor doua posturi si sa-si faca echipa pentru emisiunea de reportaje si anchete „In premiera”. Când, cinci luni mai târziu, Gâdea anunta sec oamenii că, de la 1 martie, Carmen e director editorial al stirilor celor 2 posturi, echipa pe care abia si-o formase a izbucnit:
– Am venit aici sa invatam meserie si tu pleci.
-7 ani am fost autodidact si-am sperat ca acum voi invata de la tine, iar tu pleci si n-o sa mai ai timp de mine.

S-a suparat pentru ca i se reprosa ceva ce nu tinea de ea, a iesit din birou, dar s-a intors sa o ia de la capat in câteva clipe.

„Sunt niste oameni care depind foarte tare de mine. Eu n-am mai trait asta niciodata. La Pro TV esti parte dintr-o masinarie foarte mare si responsabilitatea a ceea ce faci tu e în alta parte. Acum, dintr-o data, responsabilitatea e cu totul a mea. A emisiunii, a oamenilor, a ratingului. Desi nu eu fac emisiunea, ceilalti o fac.”

Asa ca a mai străns putin butonul oalei sub presiune în care s-a bagat de buna voie si-a mers mai departe. La foc mare.

*

In duminica în care se difuza cea de-a doua editie a emisiunii „În premieră”, Carmen Avram a venit in redactia noastra. Îmbracata in pantaloni cu bretele si turul larg, cu un hanorac gri si o vesta de fâs bleumarin, parea o pustoaica pasionata de hip hop, departe de omul serios si, cumva, rigid pe care-l stiam din transmisiile in direct de la tv.

„Eu sunt o fire foarte emotiva. Chiar si dupa atâtia ani, pentru mine e un stres maxim să fac un live. Poate daca as fi avut in fiecare seara un live m-as mai fi obisnuit, dar asa… Îmi imaginez cum se uita la mine oamenii de acasa, imi spun ca ma fac de rusine daca ma încurc si-mi impun sa fie perfect. Mi-a povestit un prieten care lucra la radio ca, într-o zi când citea
jurnalul de stiri, a avut un blanc si nu a mai fost in stare sa rosteasca nimic.
Eu imi scriu pe un clipboard un text pentru situatiile astea. Problema mea e ca uit sa ma uit in clipboard-ul ăla. Un alt prieten german, care face la Pro 7 ce făceam eu la Pro Tv, mi-a spus «nu imi mai e frica din momentul în care am înteles ca cei din fata televizorului nu stiu ce am eu de zis si nu se prind daca am uitat ceva». Cu asta m-am mai relaxat, dar chiar si asa in 80% din live-uri sunt foarte stresata.”

Ne vorbea cu un usor accent ardelenesc, extrem de deschis, cu o voce mai „inalta” decât cea de la tv si, desi era îngrozitor de obosita (se culcase la 4 dimineata, iar la 1 era la noi proaspat machiata, pregatita pentru interviu si fotografii), simtul umorului si autoironia erau prezente in raspunsurile ei.

În ultimele doua luni, Carmen Avram n-a avut zile libere („dar nici nu ma gândesc la asta, n-am nevoie acum”), a muncit cu noua ei echipa pentru emisiuni („avem deja materiale pentru patru emisiuni”) i-a fost la un pas de a fi linsata in Egipt, intr-una dintre cele mai dificile deplasari din cariera.

*

Când a anuntat ca pleaca din Pro TV si ca va incepe o emisiune de reportaje si anchete la Antena 3, au aparut primii voluntari in echipa.

„Daca tu pleci, eu vin cu tine”, i-a spus Mihai Dină, operator la Pro Tv. A încercat să-i explice ca ea se baga într-o aventura, dar Mihai – cu care facuse multe reportaje – n-a cedat.

Apoi a sunat-o Andrei Captarenco, moldovean de peste Prut, pe care l-a placut atât de mult când au filmat în 2004 celebrul reportaj de la Cernobâl, încât l-a adus la Bucuresti.

– Carmen tu ai făcut mereu curbe în viata mea si acum eu vreau sa vin cu tine, într-o noua curba.
– Vorbeste cu sotia ta, s-ar putea sa nu fie la fel de fericita cu curbele astea, a râs Carmen.
– Am vorbit cu Maria, e bucuroasa sa merg cu tine, i-a replicat Andrei.

O parte din echipa s-a format asa: oameni care au aflat de proiect si s-au oferit cu entuziasm sa i se alature. Pe altii i-a rugat ea sa vina.

„Eu le spun «oamenii ultimei sanse». Sunt oameni din trei televiziuni: Pro TV, Realitatea si Antena. Cei mai multi dintre ei făceau stiri si erau pe punctul de a renunta la televiziune sau de a face orice altceva: prezentatori tv, promo. I-a unit entuziasmul pentru proiectul acesta.”

Astăzi sunt 22 de oameni în echipa dintre care 10 reporteri, 4 operatori, 2 editori de montaj. Muncesc intr-o mansarda unde si-au luat o canapea rosie de la Ikea – locul unde-si beau cu totii cafeaua si tin sedintele, iar entuziasmul inceputului a adus in ei un spirit autentic de familie. La prima difuzare „În premiera”, o parte din echipa a mers la Mihai Gâdea in emisiune,
iar cei care n-au fost în direct s-au întâlnit ca sa celebreze împreuna primul episod la care au muncit luni de zile, desfacând fiecare reportaj in zeci de bucătisi declaratii, asamblându-le si reasamblându-le ca pe un lego în căutarea formei care să aibă cel mai mare impact.

„Sunt foarte misto oamenii astia. Îi iubesc de nu mai pot. Mie nu mi-a zis nimeni de atâtea ori intr-un timp asa de scurt ca ma iubeste.” Când spune asta, Carmen are un ton cald, tandru si se uita undeva, in dreapta, in cautarea amintirii momentelor pe care le traiesc impreuna. Momente care, din afara, sunt incredibile: au vazut primul reportaj gata montat tinându-se de mâna; se imbratisează pentru fiecare reusita; când oboseala depăseste granitele imaginate, dupa ore în sir de montaj, se încurajează: „sunt îndârjit, nu renunt”.

*
La masa rotunda din sala de conferinte a redactiei noastre, Carmen Avram vorbeste aparent relaxat, dar cu ambitia ascunsa în inclestarea maxilarelor, despre cea mai recenta deplasare în Egipt. Când a aflat de conflicte, i-a spus lui Mihai Gâdea ca vrea sa relateze de la fata locului. „Du-te, dar sa stii ca eu nu sunt de acord”, i-a raspuns Gâdea precum un rabin care vrea sa dea dreptate tuturor.

A ajuns în Cairo în mijlocul a 20.000 de oameni care au avut ordin să –i prinda pe jurnalisti, sa-i bata, sa-i sperie, orice, numai sa-i alunge din tara. A fost prima zona de conflict în care jurnalistii au fugit, nu pentru ca era dificil, ci pentru ca ei erau cei vânati.

Televiziunea cu ajutorul careia facea transmisiile pentru Antena era într-un bloc pe malul Nilului, vis a vis de piata în care se afla masa de huligani. Înainte de direct, seful statiei i-a anuntat:

-Nu intrati în panica, dar avem informatii ca vom fi atacati. Sediul Associated Press a fost atacat, sediul Cairo Tv la fel.

Carmen transmitea cu spatele la piata, in fata unui geam si stia ca poate sa fie o tinta vie. L-a rugat pe director s-o lase sa relateze din partea celalalta a camerei, dar acesta a refuzat. N-a avut ce face si s-a asezat in dreptul geamului cu doua reflectoare îndreptate spre ea.

„Când am auzit «acum intrăm în direct», erau – fizic – două persoane în mine. De la brâu în jos era o persoană: picioarele îmi tremurau îngrozitor. Peste drum erau unii care se puteau juca, apăruseră luneti tii, tiam că sunt carne de tun.
Dar de la brâu în sus eram foarte bine, altă persoană. Am relatat fără probleme.
La sfâr it mi-am spus că dacă eu am putut să mă stăpânesc în seara aceea i să fac un live, înseamnă că n-am stat degeaba în televiziune atâ ia ani.”

În Egipt a sim it pentru prima dată bucuria că România e o ară în care nu se întâmplă asemenea conflicte. „Nu eram în siguran ă nicăieri; nici în hotel, nici în ma ină, nici pe stradă, nici măcar în ambasada noastră care era într- un bloc fără armată, fără pază. Am avut tot timpul un nod în gât i o stare de tensiune cum n-am mai avut în nicio altă deplasare”, recunoa te Carmen.

Dar asta n-a împiedicat-o ca atunci când era la un pas de a fi lin ată de 30 de huligani care îi văzuseră că filmau, să aibă o incredibilă prezen ă de spirit. Si-a adus aminte că arabii au o problemă cu femeile care plâng, s-a prefăcut bolnavă i -a început să plângă până când, ea i operatorul Cristi Tama , au fost lăsa i să treacă mai departe.

A plecat din Egipt cu convingerea că noua genera ie de tineri arabi va schimba lumea într-un mod dramatic în câ iva ani. A fost profund impresionată de câ iva adolescen i cu care a vorbit la o baricadă. „Când trăie ti într-o casă în care părin ii s-au temut toată via a să vorbească, să treacă la ac iune, să nu rămână fără mâncare, fără bruma de liberate, tu devii mai puternic i încerci să faci ceva pentru ei”, i-a spus un pu ti a cărui privire încă o mai urmăre te.

De fapt, asta o fascinează la deplasările în zonele de conflict: întâlne te oameni cu pove ti extraordinare, iar ei îi plac pove tile. Nu crede că e curajoasă, ci mai degrabă curioasă; e atât de fascinată să în eleagă ce se petrece, încât nu mai are timp să se gândeasca cât de periculos e. Dacă ar sta să con tientizeze asta, probabil că i-ar face
griji pentru îngrijorarea familiei ei.

*
Dupa aproape 15 ani de deplasari in zone de conflict, familia lui Carmen Avram a învatat sa faca pace cu emotiile. Glumeste si spune ca tatal ei a devenit atât de religios din cauza grijilor la care l-a supus cu deplasarile ei, dar apreciaza discretia lui: nu o suna niciodata sa o întrebe cum îi e într-o deplasare, prefera sa –i sune prietenii sau sotul (jurnalistul Adrian Ursu) si
îi trimite mesaje de încurajare. La fel fac si socrii care-i scriu în sms-uri ca o iubesc, iar când se întoarce acasa îi trimit flori sau mici daruri. Stie ca sunt mândri de ea, cum stie ca nu-si arată îngrijorarea pentru ca sa nu o faca sa se simta vinovata ca pleaca. Cel mai mândru e fratele mai mic care e inginer la Bosch în Viena. În seara difuzarii primului episod „În premieră”, i-a dat un sms: „esti mare, nu esti doar sora cea mai mare”.

Când e în zonele de conflict, cu el vorbeste cel mai mult; îi trimite sms-uri si bancuri („are cel mai misto umor pe care l-am întâlnit la un om”) si-l simte aproape chiar dacă îi despart multe mii de kilometri.

Poate ca asta e una dintre supapele de descarcare a emotiilor pe care le traieste în zonele de conflict. Multa vreme si-a spus ca nu se acumuleaza emotional nimic din stres-ul pe care-l traieste acolo. Pâna în iarna aceasta.

A fost în Cambogia si Venezuela într-o vacanta alaturi de sot, câtiva prieteni si de familia fratelui ei. La o plimbare printr-un sat lacustru, pe un canal îngust a început să simtă disconfort. Erau pe o barca, toti se simteau bine, beau sampanie; ea purta vesta de salvare si nu se distra foarte tare.

Când au ajuns în larg, fara niciun punct de sprijin la orizont, respiratia i s-a îngreunat, asa ca a cerut sa întoarca barca i sa se opreasca cât mai repede la mal. Dupa o exotica întâlnire cu un copil cu un sarpe atârnat de gât, o trecere pe lânga o crescatorie de pesti care se zbateau în apa si o groapa cu crocodili pe marginea careia prietenii faceau poze, a clacat: nu
mai putea respira, se sufoca, pierduse controlul. A avut nevoie de câteva minute bune ca sa-si revina din atacul de panica.

Mai târziu a derulat filmul evenimentelor si –a realizat ca declansatorul a fost gândul ca fratele ei ar fi putut cadea în groapa crocodililor pentru ca pasise pe o scândura fragila, dar în adâncul sufletului a stiut ca totul a fost o revarsare a emotiilor acumulate. Un pret pe care l-a platit pentru efortul pe care –l face mintea ca sa tina ritmul cu evenimentele.

*

Si-n ultimele trei luni a facut eforturi mari, chiar daca nu recunoaste. Pentru fiecare reportaj din „În premiera” a petrecut zeci de ore alaturi de reporteri si de editorii de montaj. Doar ca ei s-au rotit, pentru ca fiecare a avut în grija alt subiect, iar ea a ramas acolo, pentru fiecare, ca sa-i învete si sa-i cizeleze.

Cum a promis.

„Într-o buna zi eu nu o sa mai am ce sa caut acolo. O sa fie atât de buni singuri singurei; de fapt, o să fie perfecti, acum sunt foarte buni. Eu o sa vin, o sa prezint emisiunea si o sa ma duc la cafea. Scopul meu e să-i învat sa fie autonomi”, spune cu acelasi amestec bizar de îndârjire si umor pe care îl au toti din echipa. Când erau obositi si le era greu le- a explicat cât de important e sa lucreze la un proiect mare.

„Daca noi stabilim un reper cu emisiunea asta, daca o sa înceapa sa se vorbeasca despre noi «ati vazut ce au facut aia la „În premieră” aseara?», asta o sa fie foarte bine pentru echipa, dar extraodinar pentru fiecare în parte. Pentru ca daca
faci un produs foarte bun, te urmăreste. E important sa-ti legi numele de ceva care e puternic si pe care tu-l construiesti.” Asa i-a motivat si n-au mai simtit oboseala.

Cu emisiunea asta si-a propus mai mult decât o scoala în priza directa pentru o echipa de reporteri senzationali. Ai crede ca e mai degraba interesata de puterea informatiei, dar ea vrea sa expuna stari si sa transmita emotii. Carmen Avram vrea ca „În premiera” sa te socheze, emotioneze, distreze.

Spera ca oamenii, daca întâlnesc un produs jurnalistic bun, sa-l recunoasca si sa se bucure de el. Traieste un amestec de
bucurie si uimire pentru ca a început sa primeasca telefoane sau scrisori cu propuneri de subiecte, iar oameni pe care i-a intervievat în urmă cu multi ani o suna sa o felicite pentru noua emisiune.

A început chiar sa primeasca flori de la telespectatori, dar cu toate acestea e panicata. Stie ca odata cu prima emisiune a stabilit un standard pe care e nevoita sa-l depaseasca cu fiecare noua emisiune. De asta, pe 2 martie când a sunat-o Mihai Gâdea sa o felicite pentru audienta record, dupa lacrimile de bucurie a venit panica.

Când s-a dus în redactie în ziua aceea a vrut sa sarbatoreasca, sa bea sampanie. S-a luat însa cu treaba: „Avem materiale suficient de puternice pentru a ne bate propriul record?”

*
Emisiunea „În premiera” poate fi urmărita în fiecare duminica de la ora 21.00 la Antena 3.

2922
felicity antarticaExclusive interview: Felicity Aston

Exclusive interview: Felicity Aston

Felicity Aston – on victories, solitude & dealing with friends crisis

Maybe you’ve never heard of Felicity Aston and you don’t know anything about her mental power and her strong will, but the following few minutes will be a good emotional investment and a beautiful life lesson.

Felicity Aston is 33 years old. She’s a British writer and explorer. At the end of 2011, Felicity traveled 1.700 kilometers on a route that no one had skied before, to hit the South Pole, in a Kaspersky One Transantarctic expedition.  The expedition took 70 days
and beyond the physical performance there was (and there is) an incredible exercise of will.

Felicity had been ALONE during this expedition and had to fight not only with the most freezing cold, but also with her own mind.

Imagine 70 days of struggle, when your body suffers biological changes because of the cold and the atmospheric pressure, when you have to force your brain to keep alert. And these are 70 days when you can’t say a word; you can’t talk to anyone, not to mention haveing a shoulder to cry on.

I sent Felicity some questions before she left for the expedition. (Thank you Kaspersky Romania for all the help). She answered just a few days after she came back.
***
You said that you wanted to become the first person to cross Antarctica alone using only muscle power, but your adventure to Antarctica is more than a “power muscle” one. It would be nice and motivational for us if you would explain a little about your psychological training. How are you preparing to deal with the solitude on this trip?

I prepared with the help of a sports psychologist at the University of Hertfordshire who introduced me to techniques that would help me cope with solitude. However, much of the psychology of the journey was very unexpected. I found the experience of being alone more emotional than I imagined and this aspect of the expedition was by far harder than the physical challenge.
I’m sure that, during your past expeditions, there were difficult moments. Could you describe one of them? And, most important for me, could you describe what you told to yourself in your mind to go forward in such moments?
During team expeditions I found it was much worse to realize that a team-mate was in danger than to be in danger yourself. When you are in a crisis the adrenalin kicks in but watching someone else in a hazardous situation is terrifying.
When on my own, what was so frightening was the realization that I was completely responsible for myself – there was no one to raise the alarm or who was able to come to help in a hurry. What makes you move forward is the understanding that there is little choice; either you find a way to move past the danger or you stop and the expedition is over.
You’ve prepared a long time for this solo expedition (all your previous expeditions are part of this), but I suppose it was a time when you decided that NOW you’re ready for a solo one (the toughest). Could you describe that time, how did you realize that you were ready?
Two years ago I skied to the South Pole leading a team of international women during Kaspersky Lab Commonwealth Antarctic Expedition. When we arrived at the Pole, at the end of our journey, I remember looking beyond the pole and thinking that I would like to go on – and, more importantly, that I knew I could go on.
How does the expedition look like for your family? Your parents?
I have been going away on expeditions to the Polar Regions for more than 10 years now, so they are used to me going even if they don’t like to ask for too many details about what I will be doing and the potential dangers. My mum and my sister didn’t like the idea of me being alone – and so they are particularly glad to have me back home safely.
What will you eat during all this time on ice? (and from that part, do you have a favorite meal, any food that you’ll miss it during the expedition? )
I eat porridge or instant noodles for breakfast with coffee and for dinner I eat a Fuizion Freeze Dried meal followed by lots of chocolate and a High 5 Protein drink. During the day I graze on a bag of chocolate, nuts and sweets. I also take a number of different vitamin and mineral supplements with breakfast and dinner.
I didn’t really crave any food but I was upset when my one pot of peanut butter finally ran out. A spoonful of peanut butter had been my daily treat!
What do you like to do in your “civilian” life, when you are not on the mountains?
I am very fortunate to make a living from what I love to do. I have always enjoyed writing and now I also give talks professionally – I think it is the act of telling a story, whether in text or verbally, that I enjoy.
And also, it would be very nice if you ‘ll explain a little about how do you see the victories. In this kind of expeditions but also in life. (I have to admit that I suppose your perceptions about victories different about most of us: for exemple, at the end of this expedition you ‘ll celebrate your victory alone, it will be a victory for yourself. Us, “the others”, are used to obtain victory for people’s recognition & celebration, too.)
My foremost emotion when I finished the expedition was relief. Relief that I was safe now and could relax, relief that I hadn’t let anyone down (such as sponsors Kaspersky Lab and supporters who had gone out of their way to allow me the opportunity) and relief that this dream, this itch, had finally been scratched.
But that relief and sense of satisfaction was tempered with sadness that my big adventure was over. When I was told that the plane was on its way to pick me up I felt panick that those were my last moments alone in Antarctica – an incredible priviledge. Even now, I have a longing to see that awesome landscape again.
***
I know Felicity Aston impressed you with her mixture of force, ambition and vulnerability. Yet, please read once again the answer at the second question: Felicity speaks about the force you find in yourself when in extreme situations and the helplessness when it comes to others.

It’s the same with life, not only expeditions: sometimes we’d like to help someone around us, but the only thing we are able to do is to let that person find a solution himself. And when he can’t, his failure breaks us apart more powerful than our own crisis.
1439
S_McCurrySteve McCurry – on Timisoara Revolution, stories on people’s faces and… shyness

Steve McCurry – on Timisoara Revolution, stories on people’s faces and… shyness


“Are you married, do you have your own family, are you single?”
This was the line of questions I was asked by Steve McCurry, one of the most famous photographers in the world, within less than 2 minutes after walking into the conference hall of the Carlton Hotel in New York where the interview was going to be taken. I was the interviewer and he the interviewed.
Strangely enough, I did not mind him asking. I smiled; there was nothing ostentatious in his attitude.
When I walked into the room, Steve McCurry was on the phone to one of his staff arranging a trip abroad on the 10th of January. It was the 30th of December (2011), McCurry was coming from a long photo session, and the following day he was going to make three portraits of families from Europe, within the project Hotpoint Family Portraits. I wanted to walk out and return when he would have finished his conversation, but he invited me to sit on his right hand side, at a large conference table.
He was dressed in black: jacket and shirt, trousers and shoes. Nothing striking. And he did not have his camera with him. When he finished his telephone conversation he started interrogating me: “Do you live in Bucharest? Are you a blogger? Do you know my blog?”; then – as I confessed not having seen his latest blog post – he invited me to take a look on the telephone. “It is about old age”, a series of touching photographs with elders in various poses, in various corners of the world. He particularly liked a photograph from Macedonia, with two elders (a man and woman) leaning against each other as they climbed up a mountain path.
“You may find just as beautiful things and people in Romania too. You must come”, I said as he was passing his finger on the telephone screen for me to see the rest of the photographs…
That’s when he asked: “Are you married, do you have your own family, are you single? What would your boyfriend say if you went on a trip with me? Would he feel threatened?” …and started laughing…

***

Steve McCurry (61) is one of the most famous photojournalists, holder of major awards in photography for his testimonials from the main conflict zones in the world. The “Afghan Girl”, the photograph featuring on the cover of National Geographic Magazine is one of the most recognized photographs in the world, possibly also because 20 years later, McCurry returned to Afghanistan to search for her, without knowing her name, only relying on her photograph and her green eyes, and this experience was recorded in a documentary film. Actually, portraits are his “personal brand”, as he manages to grasp on each face expressions that tell as much as a novel or a film.

When you meet for the first time someone you are going to portray, what are you looking at?

There are people with very powerful faces, they have emotions on their face, faces that tell stories. Some characters can be read on the face. I am fascinated with what a face can tell. Because every each of us has several “faces”… Some are very common, others very beautiful, but beyond it you sometimes see faces with something archetypal on them, something extremely powerful…

And how do you convince them? I guess many are shy… They are common people and you convince them to look
into the camera and the result is such a natural image…

Not quite… You can have people relax. I think everybody wants to be liked, we want people to like us and if you walk up to somebody and tell them “I think you are awesome, extraordinary and I would very much like to portray you because you seem to be such a wonderful person”, most people would stop for you on the street… Most agree exactly because you placed them there, you gave them that position…

Because they have an ego…

Yes, but also because they want to participate, to be helpful, and especially not to let down. If someone tells them “you are so beautiful”, they won’t tell you not to take a photograph of them, although they might not agree with what you are saying. It is the information they want to honour by accepting they’re photographed.

Sometimes they don’t know who you are, they don’t know your work.

It is not important who I am. I am simply another person just like them. You must win their confidence and you sometimes can be convincing and then when they see how excited I am they can get excited. They want in, they want to share the experience… because ‘look this guy is holding a camera, he seems like a good person, he’s well mannered… I should help out.” But you must choose the right time, the right words. When we speak, our expression changes and you can lead the way.
If I’d be talking to you about something serious now your expression would turn serious; if I am funny – tell a joke – you are likely to smile. Even if out of politeness. You can help people turn the way you want them to. Then, you need to be experienced to quickly understand reactions of the body, the moment you’re asking for something, how to relate with certain type of a person, the light, the background… And how to manage it all in a few seconds…

But sometimes they don’t speak English, they’re poor Indians or countrymen from Paraguay or street children in
Cambodia.

This doesn’t matter, because if I laugh or act congenially, you will smile…

So you’re an actor?

I wouldn’t say that… Look, we just met. Really, we actually just met. (He laughs) I may choose to tell you any story – a funny or a sad one – and get what I want from you – in terms of your facial expression. It’s not about acting but about sharing an experience with somebody, and relate to them, create a connection in a certain sense…

***
After graduating college, Steve McCurry went to University to study cinematography and filmmaking, graduating however magna cum laude in theatre arts in 1974. For two years he worked for a magazine but resigned to become a freelance photographer. His career was launched when he illegally crossed the Afghan border before the Russian invasion and recorded Taliban life in its most intimate stances, often facing death “naively” as he later confessed. His photographs featured on the covers of Paris Match, New York Times etc., and has since faced death in some other occasions.

If you were to choose a photo to describe your life, which would it be?

Life is so complicated, it is difficult to describe it in one sentence, or one idea… (takes a few long moments to think looking down at his shoes). Maybe the photograph of the child running on an alley between two walls painted in children hands… That might be the image to represent me (ed. note, the photograph makes the cover of the book Steve McCurry: The Unguarded Moment )

Your name is always mentioned in relation to the “Afghan Girl” but I am sure that there are many other
photographs you have taken that you like just as much.

Certainly, like the photographs taken in India of the sand storms (ed. note: you may see one of these photos here), or the one with the mother and son looking out of a car’s window, in India again. The old woman at the pedestrian crossing in Yugoslavia… There are many photographs just as great but people decide what they like and you can’t control their taste.

You must have taken millions of photographs in the over 30 year’s career. Do you ever think that you might lose
your archive?

We live with so many fears, fear of losing one’s life, fear of losing one’s friends… You can’t live in fear all the time, you do what you can and let life go on. I archive them and to all I can to preserve them safely, but the rest… whatever happens…

Talking about life, were you ever afraid of losing yours?
Many times.

And why do you continue?
This is a question I don’t have an answer to… It is a mystery, it is the same with war photographers and journalists… I think we want to witness history, to see events which were not recorded yet. We want to be where history is being written because, after all, we live a common, boring life… And you want to see the change, the transition, you want to see how others deal with situations you will never find yourself in.
A good example is the Romanian transition, Timisoara and the Revolution – those where moments which changed the life of many people. Something like this never happened to me.

What where you doing then?

I was in Belgrade, I came by car and stayed only for 2 days in Timisoara. Those were historical moments. I was driven by the curiosity and the possibility of documenting in my own way such a historical moment, a deep change in the history of Romania. I would like to return to Romania. I would like to have stayed more than the 2 days in Timisoara 20 years ago, to have gone to several places, see more of what happened.

***

When he is not in some remote corner of the world to photograph wars or the human face of the most difficult, controversial moments, Steve McCurry holds photography workshops in New York or India, the country which taught him how to see life. According to his rough calculations, in 2012, he spent less than 4 months in New York, where his home is.

Did you ever think of stopping? Of quitting this profession?
No, never. Not even for a second.

Did you ever go on holidays without your camera?
No. I always have the camera with me, although I’m not always taking photographs, but one never knows…

If you were to chose a place to go to without your camera, just to relax, where would you go?
Italy maybe… Without a camera? (sighs)… Japan. There are places where I like to go, without needing the camera or my profession to visit and I like Japan… But you know it is more than unlikely for me to go anywhere without my camera.

I know… You are now working until the last day of the year.
Yes, but this is not unusual to me. Sometimes you can’t control things, and they happen when it can take place. But that’s ok, I don’t mind working on the last day of the year.

How much holiday did you take this year?
I don’t make such estimates, it’s not how I look at my days. If I enjoy life and what I do it is wonderful – with or without holidays. I don’t think about holidays, I think about something interesting, exciting – something to keep me going, to make me happy, to fill me with positive energy. This is more important to me than holidays. Then you are filled with many joys and peace and serenity. This is more important to me than lying on a beach and sunbathe or… whatever people do on the beach.

But I still believe people need relaxing…
Oh, certainly. But relaxation can come in different forms, people are different and some relax in the mountains, others on beach or in a country where they have wine…

And how about yourself?
I watch a movie…

You have met many people. Is there still anyone whose encounter can make you feel uneasy, nervous with having to meet?
Yes, but I can’t think of many of those, maybe Meryl Streep or Sean Connery… I don’t think so much about meeting stars…

I wasn’t talking necessarily about stars, but rather wanted to know if you’re ever shy in front of someone you meet…
Sure, I am sometimes intimidated by some gestures, some people. I am a very shy person in my private life but I can hide my shyness in many ways and force myself to overcome my fears and limits…

In your home do you display on walls photographs that you have taken?
No, nothing, there are no photographs at all.

But do ever accept being photographed?
Mmmm, no.

Why not?
I never thought about it, I don’t know. (he pauses for a while). I sometimes accept my photo being taken, but not usually, I do it very rarely.

Ok, I believe it, you are a shy.
Yes, I told you: I am shy.

***

We said goodbye in the hotel lobby; he was going to walk home as he lived a few blocks away and I went up to my hotel room thinking of his awkward smile while he blushed saying, “I told you I was shy”. Only later did I realize that the line of questions about my life at the beginning of the conversation was one of his tricks: it was his way of complimenting me (he was interested in my life), as well as setting his ground, somehow taking control. And that, actually, those questions spoke indirectly of his shyness. Perhaps that was why I did not mind the questions.

The following day, at the photo session for the portrait of the Romanian family within the HotPoint Family Portraits project I realised that Steve McCurry is that kind of people who want to “leave a trace”, leave something meaningful behind him – either it is a documenting of an historical event, or a photograph which will have the place of honour on some family’s mantelpiece in some corner of the world.

And I saw that despite his shyness, you can hear him say when making such a beautiful gesture as the present to the family Babos from Cluj (an album with their family photographs): “Let’s take a picture together.”

In a few days, the portrait Steve McCurry made for the Baboses from Cluj will be public, and then I will tell you about his involvement in the Hotpoint Family Portraits project.
***
(The photograph is a self-portrait that Steve McCurry made for the project Kodakchrome – he was the photographer to use the last roll produced by Kodak, this is frame 32. You can see more photographs by Steve McCurry on his blog.)

***

here is a romanian version of this interview

4910
S_McCurryexclusiv  Steve McCurry – Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate

exclusiv Steve McCurry – Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate

Steve McCurry – despre Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate

“Esti casatorita, ai o familie, esti single?”

Asta a fost seria de intrebari pe care le-am auzit de la Steve McCurry, unul dintre cei mai celebri fotografi din lume, la mai putin de 2 minute dupa ce intrasem in sala de conferinte a hotelului Carlton din New York unde urma sa aiba loc un interviu. Eu eram reporterul, el subiectul.

In mod ciudat, nu m-au deranjat intrebarile. Am zimbit; nimic din tonul lui nu parea ostentativ.

Cind intrasem in camera, Steve McCurry vorbea la telefon cu cineva din staful sau arajindu-si o plecare in afara tarii, pe 10 ianuarie. Eram in 30 decembrie (2011), McCurry venea de la o lunga sedinta foto, iar a doua zi urma sa faca trei portrete pentru familii din Europa in cadrul proiectului Hotpoint Family Portraits. Am vrut sa ies, sa revin cind termina conversatia, dar ma invitase sa stau in dreapta lui, la o masa mare de sedinte.

Era imbracat in negru: sacou si camasa, pantaloni si pantofi. Nimic care sa-ti atraga atentia. Si n-avea aparatul de fotografiat cu el.

Cind a terminat de vorbit la telefon a inceput sa ma interogheze: “Locuiesti in Bucuresti? Esti bloggerita? Stii blogul meu?”, apoi – pentru ca ii maturisisem ca nu vazusem ultima postare de pe blogul lui- m-a invitat sa ma uit pe telefon. “E despre batrinete”, o serie de fotografii emotionante cu batrini in diverse ipostaze, in diverse colturi ale lumii. Ii placea o fotografie din Macedonia, cu doi batrini (un el si o ea) care se sprijineau unul pe celalalt ca sa urce pe un drum de munte.

“Ati putea gasi lucruri si oameni la fel de frumosi si in Romania. Trebuie sa veniti”, i-am replicat in timp ce isi plimba degetele pe  ecranul telefonului ca sa vad si restul de fotografii…

Atunci au venit intrebarile: “Esti casatorita, ai o familie, esti single? Ce-ar spune prietenul tau daca ai pleca intr-o excursie cu mine? S-ar simti amenintat?”… si-a inceput sa rida…

***

Steve McCurry (61 de ani) este unul dintre cei mai celebri fotojurnalisti, detinator al celor mai importante premii pentru fotografie cu marturiile sale din principalele zone de conflict ale lumii. Fata afgana, fotografia care a fost coperta revistei National  Geographic e una dintre cele mai cunoscute fotografii din lume, poate si pentru ca la 20 de ani distanta, McCurry s-a intors in Afganistan ca sa o caute, nestiindu-i numele, bazindu-se doar pe fotografie si pe ochii ei verzi, iar experienta a fost transformata intr-un documentar. De fapt, portretele sunt “brandul lui” pentru ca reuseste sa surprinda pe chipuri expresii care spun cit o nuvela sau un film.

Cind intilniti pentru prima data o persoana pe care urmeaza sa o fotografiati, la ce va uitati?

Sunt oameni care au fete foarte puternice, au emotii pe fata, chipuri care spun povesti. Unora le intuiesti caracterul din chip. Sunt fascinat de ce poate sa-ti spuna un chip. Pentru ca fiecare dintre noi are mai multe “chipuri”…Unii sunt foarte banali, altii sunt f frumosi, dar dincolo de asta intilnesti citeodata pe un chip ceva arhietipal, ceva care e foarte puternic…

Si cum ii convingeti? Ma gindesc ca sunt timizi…  Sunt oameni obisnuiti si-i convingeti sa se uite in camera, iar rezultatul e o imagine naturala…

Nuuu… Poti sa faci oamenii sa se relaxeze. Cred ca noi toti vrem sa fim placuti, vrem ca oamenii sa ne placa si daca te apropii de cineva si ii spui “cred ca esti extraordinar, iesit din comun si as vrea foarte mult sa fac un portret de-al tau pentru ca pari a fi o persoana minunata.”, cei mai multi dintre oameni se opresc pe strada… Cei mai multi sunt de acord tocmai pentru ca i-ai pus in pozitia asta, le-ai dat acest status…

Pentru ca au ego…

Da, dar si pentru ca vor sa coopereze, vor sa-ti fie de ajutor si, mai ales, vor sa nu dezamageasca. Daca cineva le spune ” esti atit de frumoasa”, nu vor spune ca nu vor sa le faci o fotografie, chiar daca nu sunt de acord cu ce spui. E o informatie pe care vor sa o onoreze acceptind sa faca fotografia.

Uneori ei nu stiu cine sunteti, nu stiu munca dvs.

Nu conteaza cine sunt. Sunt pur si simplu o alta persoana asemeni lor. Trebuie sa le cistigi increderea si uneori pot fi convingator, apoi vazindu-mi incintarea pot si ei deveni incintati. Vor sa participe, vor sa fie parte din aceasta experienta… pentru ca “omul asta poarta o camera, pare ca e un barbat serios, are maniere… hai sa-l ajut.”  Trebuie insa sa stii sa alegi momentul potrivit. expresia potrivita. Cind vorbim, expresiile noastre se schimba si-i poti conduce.

Daca tie, acum, ti-as vorbi despre ceva serios, expresia ta va deveni serioasa, daca ma port intr-o directie amuzanta – o gluma – e posibil sa zimbesti. Chiar si daca o sa o faci din politete. Poti sa-i ajuti pe oameni sa imbrace forma pe care o doresti. Apoi trebuie sa ai ceva experienta ca sa intelegi repede expresiile corpului, momentul in care le ceri ceva, cum sa relationezi cu un anume gen de om, lumina, background-ul… Si cum administrezi toate lucrurile astea in citeva momente…

Dar uneori ei nu stiu engleza; sunt indieni saraci sau tarani din Paraguai sau copii ai strazii din Cambogia.

Nu conteaza, pentru ca daca eu rid sau daca am un comportament care e jovial, o sa zimbesti…

Deci sunteti ca un actor?

N-as spune asta… Uite, noi abia ne-am intilnit. Pe bune, literalmente chiar abia ne-am intilnit. (ride) As putea alege sa-ti povestesc orice – de la amuzant pina la trist – si sa obtin ce vreau de la tine – ca expresie a chipului. Nu e despre a fi actor, ci despre a imparti cu oamenii niste experiente, a relationa cu ei, a te conecta pe o anumita directie…

***

Dupa ce a terminat colegiul, Steve McCurry s-a inscris la universitate sectia cinematografie si imagine, a obtinut insa o diploma magna cum laude in teatrologie in 1974. A lucrat 2 ani pentru un ziar, dar si-a dat demisia si-a devenit fotograf freelancer. Cariera sa a luat amploare cind a traversat ilegal granita in Afganistan inainte de invazia rusilor si a surprins vietile talibanilor in cele mai intime ipostaze, aflindu-se de multe ori in fata mortii “cu naivitate”, dupa cum marturisea mai tirziu. Fotografiile sale au ajuns pe copertele Paris Match, in New York Times etc, iar de atunci a mai fost de citeva ori fata in fata cu moartea.

Daca ar fi sa alegeti o fotografie ca sa va descrieti viata, care ar fi aceea?

Viata e asa de complicata, e greu de descris intr-o fraza, intr-o idee… (se gindeste citeva secunde lungi, privindu-si pantofii) Poate fotografia copilului mic care alearga pe o alee dintre doua ziduri, iar pe ziduri sunt urme de miini de copil… Poate asta e o imagine care sa ma reprezinte. (nota mea, fotografia e coperta cartii Steve McCurry: The Unguarded Moment )

De fiecare data cind se pronunta numele dvs apare imediat si mentionarea “autorul fotografiei fata afgana”, dar sunt sigura ca sunt multe alte fotografii facute de dvs care va plac cel putin la fel de mult.

Sigur, fotografiile din India cu furtunile de nisip (nota mea: una dintre fotografii din aceasta serie o puteti gasi aici ), sau cea cu mama si fiul uitindu-se prin fereastra unei masini, tot din India. Femeia batrina de la trecerea de pietoni din Yugoslavia…Sunt multe alte fotografii care sunt cel putin la fel de bune, dar oamenii decid ce le place si nu poti controla gustul lor.

Cred ca ati facut milioane de fotografii in cei mai bine de 30 de ani de cariera.  V-ati gindit vreodata ca ati putea sa va pierdeti arhiva?

Traim cu o multime de frici; sa ne pierdem vietile, sa ne pierdem prietenii… Nu poti sa traiesti in frica tot timpul, faci tot ceea ce tine de tine si lasi viata sa-si urmeze cursul. Eu le arhivez si fac tot ce depinde de mine sa fie in siguranta, restul… cum va fi sa fie…

Vorbind despre viata, v-a fost vreodata frica ca o sa va pierdeti viata?

De multe ori.

Si de ce continuati?

Asta e o intrebare la care nu stiu sa raspund… E un mister, e valabil pentru fotografii de razboi si pentru jurnalisti… Cred ca vrem sa fim martori la istorie, vrem sa vedem evenimente care n-au fost inca inventariate. Vrem sa fim in locurile in care se scrie istoria pentru ca , de fapt, traim o viata banala si plictisitoare… Vrei sa vezi schimbarea, tranzitia, vrei sa vezi ce fac altii in situatii in care tu nu ai cum sa fii.

Un exemplu bun e tranzitia romaneasca, Timisoara si Revolutia – acelea au fost momente care au schimbat viata multor oameni. Mie nu mi s-a intimplat asta.

Ce faceati la acel moment?

Eram la Belgrad, am venit cu masina si am stat in Timisoara doar 2 zile. Erau momente istorice. M-a impins curiozitatea si posibilitatea de a documenta in felul meu un moment istoric, o schimbare profunda in istoria Romaniei. Mi-ar placea sa mai vin in Romania. As vrea sa fi fost acolo acum 20 de ani mai mult decit cele 2 zile de la Timisoara, sa fiu in mai multe locuri, sa surprind mai mult din ce s-a intimplat.

***

Cind nu este in cine stie ce colt al lumii ca sa fotografieze razboaie sau fatza umana a celor mai dificile- controversate momente, Steve McCurry tine seminarii de fotografii la New York sau in India, tara care l-a invatat sa se uite la viata. Dupa calculele sale sumare, in 2011 a stat mai putin de 4 luni la New York, acolo unde are resedinta.

V-ati gindit vreodata sa va opriti? Sa nu mai faceti meseria asta?

Nu, niciodata. Nici macar o secunda.

V-ati luat vreodata o vacanta fara aparatul de fotografiat cu dvs?

Nuuu. Am intotdeauna aparatul cu mine, chiar daca nu fotografiez mereu, dar nu se stie…

Dar daca ar trebui sa alegeti  un loc in care sa mergeti fara aparat de fotografiat, doar pentru relaxare, unde ati merge?

Italia, poate… Fara camera? (ofteaza)… Japonia. Sunt locuri unde imi place sa merg, nu am nevoie de camera si de job ca sa le vizitez, imi place Japonia… Dar stii ca e mai mult decit ipotetic ca as pleca undeva fara aparatul de fotografiat.

Stiu… Acum munciti pina in ultima zi a anului.

Da, dar asta nu e ceva neobisnuit pentru mine. Uneori nu poti controla lucrurile, se intimpla cind se pot intimpla. Dar e ok, nu ma deranjeaza ca muncesc in ultima zi a anului.

Cite zile de vacanta ati avut anul acesta?

Nu fac asemenea evaluari, nu asa clasific zilele. Daca ma bucur de viata si de ceea ce fac, e minunat – cu sau fara vacanta. Nu ma gindesc la vacante, ma gindesc la ceva interesant, viu – care sa ma tina activ, ceva care sa ma faca fericit si sa-mi dea o energie pozitiva. Asta e mai important pentru mine decit vacanta.  E vorba ca te incarci cu o multime de bucurii, si de pace, ca te implinesti, in timp ce-ti faci munca, arta, fotografiile, scrisul. De asta perseverezi, pentru ca iti aduce un fel de placere si de pace, de liniste interioara. Pentru mine asta e mult mai important decit sa stau pe o plaja si sa ma bronzez, sau… ce fac oamenii pe plaja.

Dar tot cred ca e nevoie de relaxare…

O, sigur; dar relaxarea poate veni in diferite forme. oamenii sunt diferiti si unii se relaxeaza pe munti, la plaja, intr-o tara cu vin…

Si dvs?

Ma duc la un film…

Ati intilnit foarte multi oameni. Mai exista cineva la a carui intilnire sa fiti stingher, sa va emotioneze faptul ca-l aveti in fata?

Da, dar nu pot sa ma gindesc la multi oameni, poate Meryl Streep sau Sean Connery… Nu ma gindesc atit de mult la a intilni personalitati…

Nu e neaparat despre personalitati, sunt curioasa daca sunteti vreodata timid in fata unei persoane pe care o intilniti…

Sigur, citeodata ma intimideaza unele gesturi, unii oamenii. Sunt o persoana foarte timida in viata privata, dar pot sa acopar timiditatea in multe feluri si sa ma imping sa-mi depasesc fricile si limitele…

Aveti fotografii acasa facute de dvs, pe pereti?

Nu, deloc, niciun fel de fotografie.

Dar stati sa vi se faca fotografii?

Mmmm, nu.

De ce?

Nu m-am gindit, nu stiu. (pauza lunga)  Uneori mai stau sa mi se faca o fotografie, dar nu e ceva uzual, fac asta rar, extrem de rar.

Ok, m-am convins, sunteti o persoana timida.

Da, ti-am spus: sunt timid.

***

Ne-am despartit in holul hotelului; el urma sa mearga pe jos catre casa, statea la citeva strazi distanta, iar eu am urcat in camera mea gindindu-ma la zimbetul incurcat si imbujorarea cu care rostise ” ti-am spus: sunt timid”. Abia mai tirziu mi-am dat seama ca seria aceea de intrebari despre viata mea de la inceputul conversatiei era unul din trucurile lui: era o forma de a ma complimenta (era interesat de viata mea), dar si de a-si aseza teritoriul, de a prelua cumva controlul. Si ca de fapt, intrebarile acelea vorbeau indirect tot despre timiditatea sa. Poate ca de asta nici nu ma deranjasera.

A doua zi la sedinta foto pentru portretul familiei din Romania in cadrul proiectului HotPoint Family Portraits am realizat ca Steve McCurry este din categoria aceea de oameni care vrea “sa lase urme”, sa ramina ceva important dupa el in viata – fie ca e documentarea lui asupra unui eveniment istoric, fie ca e o fotografie care va sta la loc de cinste in vitrina unei familii dintr-un colt de lume.

Si am vazut ca, in ciuda timiditatii lui, in fata unui gest frumos asemeni cadoului facut de familia Babos din Cluj (un album cu fotografiile lor de familie) il poti auzi spunind “Nu vreti sa facem o fotografie impreuna, cu totii?”

In citeva zile va fi public portretul pe care Steve McCurry l-a facut familiei Babos din Cluj, iar atunci am sa va povestesc despre implicarea sa in proiectul Hotpoint Family Portraits.

***

(fotografia este un autoportret Steve McCurry realizat pentru proiectul Kodakchrome – a fost fotograful care a utilizat ultima rola de film produsa de Kodak, acesta este frame 32. mai multe fotografii realizate de Steve McCurry puteti gasi pe blogul sau)

o versiune in engleza a acestui interviu puteti gasi aici

brindusa niroromance destepte part 1: Brindusa Niro

romance destepte part 1: Brindusa Niro

pentru ca tot este 1 decembrie si e in plina desfasurare campania “romanii sunt destepti”, m-am gindit sa va arat niste romance destepte si foarte speciale despre care nu scrie foarte multa lume, romance despre care am scris sau am publicat articole anii trecuti.

citeste despre alte romance destepte si celebre in lume, aici
***

Brândușa Niro, O româncă guru în lumea modei la New York
februarie 2008

„Ce am acum pe birou? Un laptop Sony Vaio; un CD cu filmul lui François Truffaut ‹‹Day for Night›› (n. red.: ‹‹Noaptea americană››, în traducerea românească) pentru că mă inspiră la ce lucrez acum pentru noul număr de revistă, și am și câteva numere din Daily-ul curent. Mai e aici o poză fabuloasă cu Ana Wintour și Andre Leon Talley (n. red.: icon-uri ale revistei Vogue SUA) care citesc Daily, și altă poză foarte mare a unei alte fete care tocmai a fost aici, australiancă, pe care cred că o vom fotografia pentru numărul viitor. Mai am o poză a lui Toma, mare, foarte frumoasă, ca eternă inspirație, apoi am zeci de alte mici fotografii și bilețele de la designeri, actori, modele, colaboratori de la Michael Kors la Giorgio Armani, cu ‹‹mulțumesc pentru asta ori pentru aia›› și e drăguț când primești mulțumiri, așa că le păstrezi. Mai am câteva articole. Cam astea sunt în birou.“

Ne-am „întâlnit“ via telefon, și cum tot ceea ce știam despre Brândușa Niro venea din articolele scrise despre ea (de la Vanity Fair până la The New York Times), am vrut să o simt dincolo de descrierile de business. Așa că am pus întrebarea despre cum arată biroul și mi-a plăcut că toate numele mari pe care tocmai le-ați citit au fost rostite fără nici un semn de laudă, cu aceeași tonalitate cu care mi-a povestit începuturile carierei sale extraordinare.

Când ați plecat din țară?

Brândușa Niro: În 1979, în Franța, imediat ce am terminat facultatea. Eu eram studentă la teatru și am făcut câteva filme în România. Am jucat în „Nea Mărin miliardar“ (r. Sergiu Nicolaescu), în „Filip cel bun” (r. Dan Pița) și am mai jucat în „Rătăcire” (r. Alexandru Tatos). La facultate eram colegă cu Mihaela Caracas (care s-a măritat cu Pino Caramitru), cu Mirela Gorea, Mariana Buruiană, Adrian Pintea (am auzit că a murit, îmi pare rău, am jucat cu el mult în școală). și cu splendidul Marcel Iureș. E genial, e ceva de vis acest om.

V-ați mai întâlnit cu el?

M-am întâlnit întâmplător pe stradă, în New York, în timp ce filma „The Peacemaker” cu George Clooney. Pe vremea aia îl cunoșteam bine pe George Clooney, nu era așa de faimos cum este acum, și mă duceam la hotelul Peninsula ca să mă întâlnesc cu niște prieteni comuni. Se filma în zona aia și am dat peste Iureș; n-aveam nicio idee că e în acest film, l-am întâlnit la colțul străzii și mi-a zis «hai să vorbim mai încolo că sunt în cadru». Filmau goana prin New York. Ne-am văzut câteva secunde, dar a fost simpatic, nu ne mai văzuserăm de 10 de ani sau mai mult chiar. și el a rămas complet siderat.

Care a fost primul job în străinătate?

B.N.: În Franța am luat niște cursuri de istoria artei, mă gândeam să fac poate publishing în teatru. M-am gândit că pot ajunge critic de teatru și film. Apoi la Toronto, unde am plecat pentru că așa își dorea primul meu soț, am început să lucrez în publishing. Mi-au dat să scriu un articol pe săptămână, apoi, după trei luni, făceam patru pagini. Am ajuns editor de fashion & beauty. A fost o șansă formidabilă. și după asta am primit job-uri la reviste din Canada, mereu mai mari.

Dar cum ați ajuns la toate astea de la marketing?

B.N.: Când m-am mutat la New York, am primit un job foarte mare la Hugo Boss ca Senior Vice Președinte Global Marketing. Am lucrat cu Richard Avedon, a fost fantastic, o altă mare oportunitate.
Am lucrat cu Sundance Film Institute și Robert Redford de la bun început; noi am fost primii care am sponsorizat Sundance-ul. Eu am fost responsabilă pentru toate astea din partea Hugo Boss.
Am stat acolo opt ani, după care am plecat la Ralph Lauren pentru a dezvolta un proiect mare.
Apoi am primit o ofertă la The New Yorker. M-am dus pentru că devenisem prietenă de-a lungul anilor cu președintele New Yorker-ului de la vremea aia, Tom Florio, care e acum publisher-ul lui Vogue.
El m-a invitat să-l ajut să creeze un mediu interesant pentru publicitarii din fashion & luxury. Am lucrat cu Tina Brown (n. red.: fostul redactor-șef de la Tatler, și fost redactor la Vanity Fair, două dintre cele mai celebre publicații din lume) care era redactor-șef la The New Yorker. Am fost legătura între marketing, bussines, redacție și lumea modei. și în timp ce făceam asta, am vrut să-mi deschid compania mea. Am făcut o companie de Internet care era asemănătoare cu ce fac acum pentru IMG, dar era în ’99, când toată lumea făcea afaceri pe net. Compania a avut succes imediat, se numea Fashion Wire Daily, era ca un Associated Press on line pentru industria modei. Din păcate, după 11 septembrie, a fost complet răvășită.

Cu o idee similară v-ați dus la IMG.

B.N.: M-am gândit cum să creez o companie care să combine și ceea ce făcusem pentru net, dar să fie o conexiune între internet și presă. Căutam un brand solid în ambele platforme. Am ales această companie și le-am propus lor afacerea pentru că sunt proprietarii lui New York Fashion Week și a multor altor Fashion Week din lumea întreagă. Au cea mai mare agenție de modele din lume, IMG MODELS. Mi s-a părut că sinergia e extraordinară pentru că puteam să creez o revistă care are acces la cele mai tari lucruri imediat. știi cât de greu e dacă voi vreți să o puneți pe Giselle pe copertă în shooting-ul propriu. Așteptați imens, dacă nu cumva e aproape imposibil. Doar dacă ești Vogue merge mai repede.
Dar noi avem acces direct la cele mai tari evenimente de modă pentru că suntem publicația exclusivă a New York Fashion Week. Am dezvoltat proiectul și on line, apoi am făcut Fashion Mini care este o revistă pe care o găsești la tarabe, lunară, care, de anul viitor, va avea un Hollywood Mini și Model Mini. Anul trecut în decembrie am cumpărat Tennis Magazine, numărul 2 în America în publicațiile de sport. și i-am refăcut designul, am reorientat revista… a fost un succes imens.

Ați făcut actorie, vă plăceau literele, apoi v-ați dus într-o zonă tehnică. Cum ați făcut switch-ul?

B.N.: Am învățat totul făcând, n-am un master degree în business, masterul meu e în artă teatrală și cinematografică. Însă mi-a folosit tot, fiecare element, spiritul antreprenorial pe care probabil că îl am din familie, de la bunici, combinat cu imensa iubire pentru reviste și
publishing. Când ești redactor șef la o revistă, trebuie să ai 70 de idei și toată credibilitatea pentru ca oamenii tăi să le transforme în realitate. Sigur că e nevoie de mult timp ca să ajungi la fiecare dintre membrii echipei, dar dacă ai o echipă talentată, creativă și care generează efervescență, este incredibil ce lucruri se pot întâmpla.

Cum erați în copilărie?

B.N.: Absolut întotdeauna am fost prima în clasă. N-am avut note mai mici de 10, dar nu în modul ăla în care să stai să studiezi mult. Întotdeauna m-am distrat, ieșeam cu fetele în parc, chiuleam, eram foarte naughty. Dar pe de altă parte, eram întotdeauna foarte atentă în clasă și nu trebuia să-mi petrec foarte mult timp acasă facându-mi lecțiile pentru că foloseam timpul din clasă.
și asta fac și acum, adică sunt foarte concentrată când sunt la birou, nu-mi pierd vremea nicio secundă, dar pot să am o viață personală. și am o viață care îmi place foarte mult.

Vă veți opri cândva?

B.N.: Probabil că o să fac meseria asta toată viața. Pentru că iubesc ce fac, ador. Mă culc seara și mă gândesc: ce minunat, mâine mă duc din nou la muncă! Într-o zi, când voi ieși la pensie, dacă o să mi se întâmple vreodată asta, aș vrea ori să scriu o carte ori să predau, pentru că e foarte important cum să faci să transformi o idee într-o afacere.

Ați cunoscut o mulțime de personalități. E cineva pe care v-ați dorit să-l întâlniți și nu s-a întâmplat încă?

B.N.: Am cunoscut cam pe toată lumea pe care am vrut să o întâlnesc, pentru că nu mi-am dorit niciodată să întâlnesc președinți de stat sau lucruri de genul ăsta. Eu vreau să cunosc scriitori, oameni de artă.

Dar nu ați mai tremura un pic la gândul ca v-ați întâlni cu cineva anume?

B.N.: Gabriel Garcia Marquez. Aș muri să mă întâlnesc cu el, dar mi-e frică. Uneori e mai bine să-ți păstrezi idolii în memorie așa cum ți-i imaginezi.

Regretați că nu aveți copii?

B.N.: Niciodată n-am vrut cu adevărat copii, să spun foarte drept. Îmi plac copiii, dar nu m-am văzut pe mine mamă. Întotdeauna am avut o pasiune pentru libertate absolută și m-a și pasionat foarte tare profesia. și mi-am dat seama că nu poți să le ai pe toate în viață; sau poate poți, dar nu la același nivel. Sunt așa de implicată în ce fac, încât n-ar mai rămâne destul loc. Să-l faci și să-l lași bonei? Nu știu, nu critic asta, poate e bine pentru alții, dar n-aș fi făcut așa ceva. Eu sunt o persoană care se dedică total.

Am vorbit mai mult de o oră, nu doar despre munca sa, ci și despre România, revistele pentru femei de aici, despre cum vede țara de la un an la altul când vine acasă, despre copilărie și inconveniențele plecării – „Mi se pare absurd faptul că a trebuit să plec din țara mea ca să pot să fac o carieră când ar fi trebuit să pot să o fac acolo“.
și dacă mi-a plăcut cu adevărat ceva în toată conversația noastră a fost pasiunea cu care își susținea punctul de vedere, focul interior pe care-l simțeai.
Recunoștea fără emfază că e bună în ceea ce face, că a fost întotdeauna prima și la școală și în business, și simțeai forța cu care poate să facă lucrurile să meargă.
Iar eu mai știam un detaliu care mi-o făcuse dragă; în fiecare duminică la ora 17 ora României, oriunde ar fi în lumea asta, își sună mama, profesoara Matilda Caragiu Marioțeanu.

(nota mea din decembrie 2011, Doamna Caragiu Marioteanu a incetat din viata in urma cu un an. Pe Brindusa am si intilnit-o cind a venit la Bucuresti si e la fel de savuroasa si in realitate. Anul acesta a scris cronici pentru The One)

1542
320094_10150342552291440_10666686439_8841590_652168188_nInterviu exclusiv Milla Jovovich

Interviu exclusiv Milla Jovovich

Cind a intrat in meeting room-ul din luxosul hotel Four Seasons, Milla Jojovich avea atitudinea unei dive si zimbetul unei liceence. Geanta crem, asezata pe antebratul flexat catre fata, pantofii bleumarin cu tocuri de 12 cm si combinatia curajoasa de buline mari (intr-o camasa bordo) cu buline mai mici (intr-o fusta bleumanin care se termina exact deasupra genunchilor) – toate Prada, in semn de respect pentru orasul in care se afla, Milano- subliniau diva care a facut reclame pentru Christian Dior, L’Oreal, Versace sau Mercedes; o trada insa zimbetul strengaresc si „girlish”, precum si unghiile foarte foarte scurte, de femeie practica, lacuite cu lac nude.

Nu stiam ca Milla e un amestec din aceste doua laturi pentru ca imaginea ei de pe ecrane e de eroina neinfricata si razboinica, dar cind o auzi vorbind, te farmeca imediat tonul molcom si, pentru ca primeste fiecare intrebare cu maxima seriozitate, cind raspunde simti cum in spatele cuvintelor se afla imaginile de acasa, lucrurile la care face referire. Sunt pauze aproape insesizabile, urme de zimbet sau privirile jucause pe care le arunca in jur, in cautarea unui reper similar cu ceea ce are in minte cind povesteste…

Intilnirea noastra era prilejuita de lansarea Calendarului Campari 2012 care – folosindu-se ca tema de propunerea ca 2012 ar insemna sfirsitul lumii – celebreaza viata si bucuria de a trai.

“Nu cred ca are sens sa fim speriati pentru ca, daca va exista sfirsitul lumii, chiar o sa se intimple si fara voia noastra. E mai bine sa ne bucuram de ce avem acum, astazi, nu sa ne gindim la ce o sa fie… De asta de fiecare data imi spun: bucura-te! petrece-ti timpul cu oamenii pe care-i iubesti si traieste ce-ti place”, a explicat repede Milla interpretarea personala, proiectia ei, asupra temei calendarului.

Era vis a vis de mine, dincolo de o masa ca de sedinte si miinile ei faceau tumbe una dupa alta, in sprijinul vorbelor. Ramineau insa tot timpul deasupra mesei, nu ajungeau niciodata in dreptul fetei, semn ca nu se temea (nu se acoperea, din timiditate) cauta doar un sprijin ca sa puna cit mai mult in evidenta ceea ce voia sa spuna. Putin mai tirziu am inteles ca, de fapt, are o preocupare atenta pentru a scoate in evidenta lucrurile care i se par importante, fara insa sa fie ostentativa.

“N-a fost o sedinta foto obisnuita pentru ca trebuia sa fac o multime de miscari, a fost mai aproape de filmele de actiune in care am jucat. In plus, e destul de usor cind ai atit de mult machiaj si scenografie, sa fii inghitita cu totul in peisaj, iar una dintre provocarile mele era sa gasesc o cale sa ies din fotografie. Cu fotografiile mai ai o problema de rezolvat, trebuie sa le faci sa fie vii, sa traiasca, sa nu fie ceva static. Si asta tine de energia pe care o imprimi acolo, pentru ca trebuie sa simti bucuria, fericirea personajului cind te uiti la fotografie. ”

Cind nu e pe ecran eroina zombie in Resident Evil sau eroina care salveaza lumea ca in Al cincilea element, Milla isi gaseste fericirea in fetita ei (Ever, 4 ani), sotul ei (regizorul Paul W.S. Anderson) si in colectia impresionanta de carti…

“Cartile mele? Sunt foarte organizata cu ele, am o biblioteca in care sunt asezate riguros, pe categorii, multe carti despre arhitectura, despre fotografie, despre moda, fictiune, nonfictiune, spiritualitate…”

“Dar poti sa estimezi cam cite ai? Pentru ca am citit ca ai o colectie mare de carti de arta… ”

“Ufff, ma feresc de cifre… Pot sa spun ca am unele pe care le tin inca in niste cutii mari, pe jos intr-o camera, pentru ca nu mai au loc. Am crezut ca Ipad-ul o sa ma salveze si n-o sa mai cumpar atit de multe carti, dar… E ceva legat atingerea si mirosul lor pe care nu o pot pierde, pur si simplu… Una dintre cartile mele preferate in acest moment este albumul Pucci. Cel in care este el fotografiat pe coperta la masuta de cafea… E si cartea pe care o iubeste fiica mea. Povestim des despre fetele-femeile printese (adica despre eleganta si gratia unor femei) si ma roaga sa-i desenez printese, apoi ia cartea si se inspira de la materialele din ea ca sa le coloreze rochiile, dupa care trebuie sa-i laminam desenele si sa le punem prin camera peste tot…

Tot asa a invatat si tipurile de materiale si ma roaga sa-i croiesc haine pentru papusile ei, din materiale foarte specifice, stie exact ce vrea”

“Cit de mult mai esti legata emotional acum de lumea modei?”

“Gindeste-te ca numai la faptul ca am crescut in industria asta (n mea; a inceput la 11 ani cu o campanie Revlon fotografiata de Richard Avedon) si am fost foarte rasfatata pentru ca am lucrat de la inceput cu cei mai mari designeri, in sedinte foto incredibile cu unii dintre cei mai mari fotografi, stilisti, oameni de creatie din lume, iar asta mi-a influenat gustul, educatia artistica. A fost o a doua scoala pentru mine. Si mi-a ramas dragostea pentru haine… Plus am o mare problema, nu pot arunca nimic. Tot timpul ma gindesc, daca fiica mea cind va fi mare isi va dori ceva din ce am acum? pentru ca atunci toate acestea vor fi cu adevarat vintage valoros… Mi-o imaginez cum ar veni si mi-ar spune “Mama, nu pot sa cred ca le-ai aruncat” … Pentru ca si eu am fost foarte furioasa pe mama ca a aruncat hainele din tineretea ei. Bunica mea de fapt le-a aruncat cind ne-am mutat din Rusia in America.”

“Dar te-ai mai intoarce la lumea modei? Pe podium sau ca designer?”

“Off, am avut atit de multe comeback-uri in cariera mea… Pe podium poate ca ma voi intoarce, ca model, nu se stie niciodata. Pentru linia mea de haine?! Nu cred. Stii cum e? Mi-ar placea sa desenez din nou, la un moment dat si sa fac colectii mici pentru anumiti designeri, dar experienta mea de business cu propria mea linie a fost, cum sa-ti spun, m-a vlaguit… Am facut o multime de greseli de business. In primul moment a fost minunat sa vad ca s-a dezvoltat, dar in cele din urma a fost un dezastru.

Nu eram pregatiti pentru business-ul asta; am fost perfecti ca organizare si mod de business cind faceam 3-4 perechi de pantaloni dintr-un model, dar cind a trebuit sa facem 3-400 a fost un dezastru. Si-a fost greu sa fac fata emotional la infringerea asta in business, sa-mi dau seama ca nu pot face fata, mai ales ca tocmai ce ramasesem insarcinata. De asta spun ca mi-ar placea sa desenez pentru branduri, cindva, pentru ca bucuria creatiei si adrenalina gasirii unor solutii speciale pentru niste haine – asta nu mi-a disparut, dar sa-mi mai fac eu linia mea de haine, nu cred…

****

Eu nu o vedeam asa pe Milla Jovovich (chiar mi-ar placea sa-mi spuneti cam care era/este imaginea voastra despre ea), dar este o femeie foarte constienta de calitatile ei si invata tot timpul cum sa si le administreze. In viata din afara ecranului, dar si pe ecran.

“Fac o multime de filme independente care nu ajung in cinematografe, dar de care te poti bucura pe dvd, blu ray acasa … Pentru genul asta de filme e destul de greu sa gasesti distributie in movieplex-uri. E evident ca Hollywoodul ma place cind trag cu arma, cind sunt erou de actiune, dar pentru mine, incerc sa echilibrez lucrurile. Uite, in Faces in the crowd sunt o femeie care isi pierde capacitatea de a distinge fetele oamenilor si e urmarita de un criminal. E un personaj foarte vulnerabil. Dar stii cum e? De cele mai multe ori oamenii vor sa ma vada ca stiu sa folosesc o arma, in locul vulnerabilitatii… Fanii mei de pe twitter imi spun ca au vazut si filmele astea, si se bucura ca le-am facut…

Nu cred ca studiourile mari imi vor da un rol intr-o comedie pentru ca sunt perceputa de majoritate drept “action hero”, dar uite tocmai ce am facut o comedie in Rusia. Si vorbesc ruseste. (ride)”

E vorba de Lucky Trouble, o pelicula in care joaca alaturi de mama ei, Galina Jovovich, o faimoasa actrita in Rusia in anii 80… La momentul interviului n-am stiut acest lucru, din pacate, pentru ca as fi intrebat-o mai multe despre mama ei si ar mai fi dezvaluit lucruri din partea vulnerabila, feminina, nu cea de erou de actiune.

Dar, dincolo de surpriza descoperirii unei femei elegante, destepte si amuzante, ce mi-a placut cel mai mult din toata conversatia noastra a fost urmatoarea marturisire.

“Pentru mine sfirsitul lumii si catastrofele, nu sunt despre senzational, ci despre senzorial…Am avut intotdeauna vise in care eram in mijlocul catastrofelor (poate si pentru ca am jucat in multe asemenea secvente), tornade in mijlocul carora sunt impietrita… Si mereu m-am gindit: nu ar fi minunat ca oamenii sa poata sa supraviatuiasca in fata unor asemenea catastrofe? De fapt, sa invete sa supravietuiasca? Dar pentru mine, visele astea si gindul la o asemenea probabila intimplare sunt mai ales despre cum esti fata in fata cu un sentiment care te poate coplesi, cum te descurci cu emotiile tale.

Si mai cred in ceva. Am citit recent, intr-unul din articolele care onorau memoria lui Steve Jobs, o referire la un speech de-al lui in care spunea daca te trezesti mai multe zile la rind, te uiti in oglinda si vezi ca esti nefericit pentru ca incepe o noua zi, e momentul pentru o schimbare. Cred ca puterea de a face schimbarea ar trebui sa fie mai puternica decit gindul ca e posibil sa vina sfirsitul lumii. E important sa ne simtim bine aici, cit suntem aici.”

Si mi-a mai placut momentul in care s-a rusinat cind am intrebat-o despre frumusetea ei. Conversatia a decurs asa:

“A existat vreodata vreun dezavantaj al faptului ca esti atit de frumoasa? Te rog spune da, gaseste un motiv cit de mic, pentru ca toata lumea te invidiaza pentru cit esti de frumoasa. Ne-ar fi mai usor, daca am stii ca ai si dezavantaje.”

S-a uitat la mine surprinsa, a rosit.

“Gosh… Am fost fost foarte norocoasa in viata. Multumesc lui Dumnezeu.”

A zimbit incurcata, s-a inchinat ca la catolici si-a continuat.

“Fiica mea e sanatoasa, sotul meu e sanatos, eu sunt sanatoasa… facem ce ne place, nu am motive sa spun ca am vreun dezavantaj.”

A tacut si-am lasat tacerea sa se prelungeasca pentru a o obliga sa continue intr-o directie, Voiam sa vad unde merge cu raspunsul… In privirea ei se simtea cit de in serios a luat intrebarea… Era stinjenita, se uita in jos si dupa o vreme a revenit cu ochii ei albastri gri, fixindu-ma.

“I’m so sorry as fi vrut sa spun ceva care sa nu para atit de perfect, dar nu am de ce sa ma pling, acum cred ca te dezamagesc, nu?”

“Nuuu, era doar o forma prin care iti spuneam ca te invidiem cu totii pentru frumusetea ta…”

“Ooo, iti multumesc foarte mult. Mult.”

Am vazut in ochii ei ca s-a relaxat si, dupa citeva franctiuni de secunda, a inceput sa rida.

***

Calendarul Campari este publicat in fiecare an in 9.999 exemplare si este foarte apreciat de colectionari. pentru editia 2012, Milla Jovovich a fost fotografiata de Dimitri Daniloff.

Mai am citeva raspunsuri frumoase din interviu pe care insa le fac cadou unor bloggeri. asa ca … fiti atenti in jur:)

Marley Africa Road TripZiggy Marley- despre familie, datorie, educatie

Ziggy Marley- despre familie, datorie, educatie

exclusivitate S!mpa.

Ziggy Marley este cel mai mare dintre fiii lui Bob Marley si cel care se straduieste cel mai mult sa duca mai departe mostenirea tatalui sau. Impreuna cu 2 dintre fratii sai a traversat cu motocicletele Africa, pe un traseu pe care si Bob Marley l-a facut. Intreaga excursie este subiectul unui documentar pe care -l difuzeaza Discovery World incepind cu 2 noiembrie, in fiecare miercuri de la ora 21.05 si in reluare simbata de la ora 22.00. Documentarul se numeste “Fiii lui Bob Marley in Africa”, iar prin intermediul Discovery World am realizat acest interviu in exclusivitate pentru bazavan.ro :)

După ce ai traversat continentul Africa şi ai ajuns până în Africa de Sud, crezi că există vreo melodie a lui Bob Marley care ar rezuma cel mai bine experienţa ta de motociclist care a străbătut Africa ?

Ziggy Marley: Da, dar n-aş spune că e doar o melodie, ci un întreg album, mai exact *Survival. *Cred că e cel mai “afrocentric” album al lui Bob şi sunt mai multe melodii de pe albumul ăsta la care m-aş gândi pentru întrebarea ta. Una dintre ele ar fi *Ride Natty Ride*. Fiindcă atunci când ai o misiune de îndeplinit, asta e ideea: “Ride Natty Ride”. Cred că asta ar fi o melodie bună, fiindcă noi am mers mult cu motocicleta şi am avut cu adevărat o misiune.

(poti asculta aici Bob Marley – Ride Natty Ride live in Santa Barbara 1979)

Cum a fost să filmezi Marley Africa Road Trip împreună cu cei doi fraţi ai tăi ? Au existat şi momente de rivalitate între fraţi? Sau aţi colaborat fără probleme ?

Ziggy Marley: Noi colaborăm foarte bine, dar suntem diferiţi. Mie îmi place aventura. Fratele meu Rohan nu e aşa de pasionat de aventură, nu-i place să meargă cu cortul… Iar Robbie e cel mai tăcut dintre noi, deci combinaţia a fost foarte interesantă. Călătoria ne-a arătat diverse faţete ale fiecăruia dintre noi. Mie îmi plac lucrurile mai dure, în timp ce Rohan… Ne-am făcut prieteni şi, la un moment dat, el a plecat mai departe într-un Rolls Royce. Eu credeam că trebuie să mergem doar pe motociclete, să fie o experienţă dură, dar iată că el a urcat într-un Rolls Royce, la un moment dat. Aşa că i-am spus vreo două pe tema asta… Am avut şi noi discuţiile noastre în contradictoriu, dar ne înţelegem foarte bine între noi şi râdem mult, fiindcă suntem nişte tipi ca lumea. Suntem nişte fraţi care se înţeleg bine, dar evident că mai există şi diferenţe între noi. Există diferenţe pe care oamenii le vor vedea, clar !

Intr-un alt interviu ai declarat că soţia ta Orly a pus sub semnul întrebării motivele pentru care ai făcut această călătorie şi a râs la ideea că ar putea fi vorba despre o criză a vârstei mijlocii. Tu ai spus că asta este responsabilitatea ta. Cum stau lucrurile ?

Ziggy Marley: Am acest sentiment, îl simt în sinea mea… Îl simt astăzi, o să-l simt şi mâine şi tot timpul… Simt în mine dorinţa de a promova unitatea Africii. Poate că e vorba de ideile tatălui meu, dar cred că această unitate ar fi cu adevărat benefică pentru continentul african, care trece printr-o suferinţă atât de mare. Ar fi un lucru bun, iar eu vreau să văd că se întâmplă lucruri bune în Africa. Vreau să văd că se întâmplă lucruri pozitive acolo şi că Africa merge înainte. E un sentiment al meu… Simt că am în mine chestia asta. Nu ştiu de ce. Asta e tot ce pot spune acum: simt în mine ceva care mă împinge să susţin permanent această idee şi să le-o transmit şi altora.

Ai cinci copii. E greu să fii tatăl a cinci copii ? Există ceva anume ce ţi-ai dori să îi poţi învăţa pe copiii tăi ? Un crez de viaţă, un anumit mesaj ?

Ziggy Marley: Acum am şase copii. Am avut cinci, dar anul ăsta am şase. Şi vreau să îi învăţ pe copiii mei să respecte oamenii, să fie disciplinaţi, să muncească serios, să se iubească între ei şi să aibă idei pozitive. Copiii mei cresc în alte condiţii decât am crescut eu, la fel cum şi eu am crescut în alte condiţii decât părinţii mei. Copiii din ziua de azi au mai multe decât aveam noi, la vârsta lor, şi tot aşa… Dar lucrurile pe care noi le-am învăţat fiindcă nu aveam atât de multe pe cât au ei astăzi trebuie să le transmitem mai departe, chiar dacă ei au atât de multe acum. Noi oricum trebuie să transmitem mai departe acele idei, cum ar fi faptul că nu poţi să ai niciodată tot ce îţi doreşti, iar excesul de obiecte, de lucruri materiale, nu este acceptabil. Trebuie să îţi iei doar lucrurile de care ai nevoie cu adevărat. Trebuie să transmitem mai departe aceste lecţii de viaţă, pentru a-i împiedica pe copiii noştri să devină răzgâiaţi sau să fie lipsiţi de recunoştinţă şi de respect faţă de oameni. Aşa vrem noi să ne creştem copiii !


Ai făcut un documentar despre tatăl tău fiindcă ai vrut să prezinţi o latură emoţională a lui. Dintotdeauna am crezut ca artiştii pot vorbi despre ei înşişi doar prin arta lor. Ce parte a lui Bob Marley a rămas secretă până acum ?

Ziggy Marley: Documentarul despre care vorbeşti este cel la care lucrăm, care va fi lansat anul viitor. Prin acest film, noi încercăm să le oferim oamenilor o perspectivă mai deschisă asupra vieţii tatălui nostru. Atât de mulţi oameni îl iubesc în toată lumea… Şi cred că toţi merită să îl vadă aşa cum nu l-au mai văzut până acum, adică într-un mod mai real, mai viu, mai adevărat. Ca pe un om pe care îl cunoşti personal, nu ca pe un om despre care doar ai auzit. Prin acest documentar, vrem să îi ajutăm pe oameni care îl iubesc pe Bob să îl şi cunoască pe Bob – nu doar ca artist, ci şi ca om. Şi cred că am reuşit acest lucru.

Se spune că e foarte greu să trăieşti când ai un nume celebru, moştenit de la un tată celebru sau de la o mamă celebră. Te-ai întrebat vreodată “Şi dacă n-o să fiu la fel de bun ca tatăl meu ?” Şi, dacă da, ce anume te motivează să mergi mai departe ?

Ziggy Marley: Eu nu mă gândesc aşa, fiindcă nu cred că aş putea fi vreodată la fel de bun ca tatăl meu. El e un om cu totul deosebit. Experienţa lui a fost diferită, iar eu nu încerc să fiu la fel de bun pe cât a fost el. Eu încerc să fiu eu însumi. Încerc să fac lucrurile pe care mi-am propus eu să le fac, nu vreau să repet ce a mai făcut altcineva. Tot ce pot să fac este să joc rolul pe care mi-a fost sortit mie să îl joc în această lume. Aşa că nu mă gândesc dacă aş putea fi la fel de bun ca el, fiindcă ştiu că nu am cum. Eu pot să fiu doar eu însumi. Şi accept acest lucru cu umilinţă şi recunoştinţă, pentru că am avut un tată care a influenţat lumea într-o măsură atât de mare. Fiecare dintre noi trebuie să îşi joace doar propriul rol. E ca într-o echipă de fotbal. Ai un atacant, un mijlocaş, un fundaş, un portar… Fiecare îşi vede de treaba lui, dar cel care dă pasa decisivă şi înscrie cele mai multe goluri este cel care joacă rolul cel mai important. Însă fiecare jucător trebuie să îşi joace rolul cât mai bine, la rândul său.

*

Pe Ziggy Marley impreuna cu ceilalti doi frati ai sai, Rohan si Robbie, il puteti vedea in documentarul Fiii lui Bob Marley in Africa, incepind din 2 noiembrie care va fi difuzat in fiecare miercuri de la ora 21.05, pe Discovery World si in reluare sambata de la 22.00.

P.S. daca este cineva fan Bob Marley sau Ziggy Marley, sa lase un mesaj; ii pot face cadou citeva declaratii din interviu, pe care nu le-am folosit (am vrut sa pastrez directia de familie pentru mine, dar mai am muuuulte povesti de la Ziggy)

Marley Africa Road Tripexclusivitate S!MPA: Ziggy Marley

exclusivitate S!MPA: Ziggy Marley

gratie Discovery World am avut onoarea sa fac un interviu cu Ziggy Marley, fiul lui Bob Marley.

Ziggy a realizat un documentar care va fi prezentat in premiera la Discovery World in 2 saptamini. Programul se numeste Fiii lui Bob Marley in Africa si va fi difuzat in fiecare miercuri de la ora 21.05, pe Discovery World si in reluare sambata de la 22.00.

astazi este ziua lui Ziggy Marley si m-am gindit, in avanpremiera, sa pun aici un mic mic fragment din interviu. (saptamina viitoare public interviul)

Ai cinci copii. E greu să fii tatăl a cinci copii ? Există ceva anume ce ţi-ai dori să îi poţi învăţa pe copiii tăi ? Un crez de viaţă, un anumit mesaj ?

Ziggy Marley: Acum am şase copii. Am avut cinci, dar anul ăsta am şase. Şi vreau să îi învăţ pe copiii mei să respecte oamenii, să fie disciplinaţi, să muncească serios, să se iubească între ei şi să aibă idei pozitive. Copiii mei cresc în alte condiţii decât am crescut eu, la fel cum şi eu am crescut în alte condiţii decât părinţii mei. Copiii din ziua de azi au mai multe decât aveam noi, la vârsta lor, şi tot aşa… Dar lucrurile pe care noi le-am învăţat fiindcă nu aveam atât de multe pe cât au ei astăzi trebuie să le transmitem mai departe, chiar dacă ei au atât de multe acum. Noi oricum trebuie să transmitem mai departe acele idei, cum ar fi faptul că nu poţi să ai niciodată tot ce îţi doreşti, iar excesul de obiecte, de lucruri materiale, nu este acceptabil. Trebuie să îţi iei doar lucrurile de care ai nevoie cu adevărat. Trebuie să transmitem mai departe aceste lecţii de viaţă, pentru a-i împiedica pe copiii noştri să devină răzgâiaţi sau să fie lipsiţi de recunoştinţă şi de respect faţă de oameni. Aşa vrem noi să ne creştem copiii !

*
David Ziggy Marley este cel mai mare dintre fiii lui Bob Marley, are o trupa cu care continua traditia muzicala a tatalui lui, dar e si un activist social foarte influent. In programul pe care-l va difuza Discovery World, Fiii lui Bob Marley in Africa ( miercuri 21.05, sambata 22.00) veti descoperi o multime de amanunte inedite din viata lor.

pina atunci: La Multi Ani Ziggy Marley.
stiu ca n-ai cum sa afli ca am scris asta, dar… in timp ce vorbeam la telefon, am inceput sa caut disperata pe net, oare nu e cel cu care trebuie sa vorbesc? ai o voce foarte foarte proaspata si tinara.

631
JulieTaymorcu Julie Taymor – despre a fi diferit, Steve Jobs si oglinzi

cu Julie Taymor – despre a fi diferit, Steve Jobs si oglinzi

Daca as face un film doar ca sa-ti pun o oglinda in fata, nu te-ar interesa; e o imagine pe care o stii, ti-ai mai vazut fata. Dar daca as pune oglinda aici (si duce mina dreapta la ceafa), sau aici (mina se intreapta care urechea dreapta) sau aici (mina e la piept, in dreptul inimii), ai vedea altceva. Iar eu vreau sa pun oglinda in felul asta, ba chiar sa desfac ce e aici (arata din nou pieptul, in dreptul inimii), sa pun o oglinda inauntru si sa-ti arat ce n-ai cum sa vezi. Asta e treaba mea ca artist. Daca nu-ti place, e ok. Uneori insa publicul nu stie de ce-i place ceva, iar asta e cel mai bun lucru care ti se poate intimpla. Inseamna ca i-ai dus pe un teritoriu nou. Atunci stiu eu ca am facut ceva special, unic.

Julie Taymor mi-a spus cuvintele acestea in urma cu doar 2 ore, intr-un meeting room din hotelul Howard Johnson. Era imbracata cu o camasa alba si pantaloni negri, foarte elegant minimalist si-avea un machiaj f f fin cu negru in jurul ochilor. Arata mult mai tinara decit anii din buletin (58) si, desi e foarte sigura pe ea cind incepe sa vorbeasca despre teatru, film sau opera, trada timiditatea. Vazusem asta si mai devreme in conferinta de presa ROIFF, din gesturile ei care erau ample- aproape ca o acopereau, din cum isi explica teoriiile precum un personaj – femeia sigura pe ea, artistul care are premii si care e antrenat sa raspunda la intrebari delicate.

Dar Julie, dincolo de interfata oficiala, e un artist care a facut lucruri foarte diferite de restul lumii in teatru, film sau opera; bazindu-se de fiecare data pe backgroundul sau impresionant: a facut actorie cind era mica, apoi a studiat scenografie si costume (cu o specializare pe masti antice si pe teatru de papusi – de fapt, umbre ale papusilor), ca sa ajunga la regie de teatru si film.

– Am ajuns la teatru gratie surorii mele care e cu patru ani mai mare si care ma obliga sa facem piese in curte, ea le regiza si mie imi dadea toate rolurile personajelor rele. Dar nu ma suparam, era chiar mai interesant. Aveam 4-5 ani pe atunci.

– Si nu va e dor de actorie?

– Cind regizez, ma folosesc de actorie, nu ca sa le dau direct solutia actorilor pentru modul in care sa-si spuna replicile, ci pentru a-i duce intr-o stare care sa-i faca sa-si gaseasca singuri linia pentru replici. Dar mi-ar placea sa mai joc, sa fiu actrita.

– Intr-o piesa de teatru sau intr-un film?

– Mai degraba intr-un film, un cameo. Pentru ca nu am timp ca sa fiu atasata unei piese de teatru pentru o stagiune intreaga. Dar oamenii nu se gindesc la mine ca la o actrita si nu-mi propun asta.

***

Nici n-au cum sa se gindeasca la ea ca la o actrita cind are in portofoliu filme precum Frida, Across the Universe sau Titus (cel mai violent film pe care l-am vazut vreodata, desi extrem de arty si de spectaculos), premiul Tony pentru un musical (singura femeie regizor care are premiul acesta), opere montate pe marile scene ale lumii.

Filmele va sunt mai la indemina si daca nu le-ati vazut inca, ar trebui sa o faceti. Niciunul nu seamana cu celalalt; sigur ca e o atmosfera comuna, data de eleganta imaginilor, de atentia pentru detalii si culori, dar ca structura, compozitie, actorie si viziune – niciunul nu seamana cu celalalt.

Cind am vazut prima data Across the Universe, am plecat de la cinema de parca m-ar fi batut cineva in cap. Nu intelegeam cum poti sa iei cintecele lui Beatles si, puse unul linga altul, fara sa le modifici versurile, sa-ti rezulte o poveste despre iubirea dintre doi tineri care sunt exponentul unei generatii incercate de razboiul din Vietnam si de droguri. Astazi am aflat ca e cel mai personal dintre filmele sale, ca personajele principale sunt inspirate din problemele cu care se confruntau in anii 60, cei doi frati ai sai.

Dar si fara sa stii asta, ca spectator – fata in fata cu amestecul de surreal cu muzica si politica – esti bulversat: cum naiba a reusit sa te tina in sala si sa te mai si emotioneze?

“Ma gindesc ca e greu, dar nu ma gindesc la succes. Pentru ca a face ceva diferit nu e despre succes. Seara trecuta la CNN l-am reasculat pe Steve Jobs, cred ca era o persoana incredibila. Stii, a inventat Mac-urile si apoi a fost concediat pentru ca nu s-au vindut imediat. Dar asta era pentru ca el facea ceva diferit. Si cum spunea si el in discurs, ai niste puncte in viata care, in cele din urma se leaga intre ele, si cind se creeaza imaginea din puncte, e ca o explozie; oamenii exclama “gata, m-am prins!”. Toti cei care vor sa faca ceva nou trec prin asta, nu au succes imediat.
Across the univers – producatorii au vrut sa-l schimbe – “prea multa arta”, “prea multa politica”… Putea sa fie un succes si mai mare doar ca nu l-au distribuit peste tot, dar n-am cedat: ceea ce ai vazut e viziunea mea. Insa a mers mult mai bine pe DVD.

Ceea ce cred ca trebuie sa faci, ca vizionar – artist sau cercetator stiintific – e sa –ti faci o protectie, ca la ochelarii de cai, sa vezi doar drumul tau si sa stii unde ai de ajuns. Sa fii pregatit ca va fi o multime de cleveteala in jurul tau, blogging sau alta presa, mai ales acum cind toata lumea are o opinie.
Trebuie sa auzi ce sa intimpla, dar sa nu lasi intimidat. Pentru ca nu poti sa faci arta cum iti cer criticii.
Cu filme ca Inception sau Matrix creatorii nu s-au intrebat ce o sa le placa publicului, chiar daca in sala unii au spun “ce naiba e aici?”. Totul este despre vise, si iar vise, si despre puterea imaginatiei. Isi punea cineva problema in urma cu citeva sute de ani, cind Shakespeare a scris Visul unei nopti de iarna daca e ceva real acolo? Cred cu tarie in puterea povestilor de a-ti spune unele lucruri si de a –ti transmite emotii. Din mitologie traim si ne inspiram de la ele.”

***

Mai aveam o curiozitate; Julie e foarte legata de teatru, dar duce unele piese celebre (Shakespeare) pe marile ecrane, in filme, asa ca m-am gindit ca e posibil sa aiba o teorie despre moartea teatrului.

“Nu cred ca va muri vreodata teatru. Pentru ca e vorba despre ritualul de a merge undeva si a vedea live pe cineva. Tu esti aici pentru ca ai vrut sa ma vezi pe mine, live, sa-mi vezi gesturile, privirea. Asta vor oamenii de la alti oameni si o sa gaseasca mereu la teatru. Ma ingrijoreaza mai degraba viata cinematografelor pentru ca acolo nu e un ritual al intilnirii, nu se pregateste nimeni ca va incepe un spectacol la 7 seara si se va vedea cu alta lume asemeni lor. Atita timp cit tinerii vor crea teatru pentru virsta lor, si e loc destul pentru toate tipurile de teatru – clasic, opera, stand up, musical -, teatrul nu o sa moara.”

Am mai vorbit despre Andrei Serban si cit de provocator e sa lucrezi cu un regizor ca el care inoveaza usor si-l poate inspira orice, iar asta inseamna ca si poate schimba orice in timpul repetitiilor. “La Andrei, a fost ultima data cind am facut costume si decoruri pentru o piesa de teatru. Incepusem deja sa fac regie si n-am mai avut timp. Dar am incheiat frumos cu The King Stag, piesa pe care am facut-o cu el.”

Cind am plecat de la intilnirea cu Julie Taymor ma gindeam cit de mult mi-a placut mie Frida, cit de tare m-a emotionat si cit de frumos a reusit sa vorbeasca despre o femeie care avea putere si dorinta de control (o si exercita), dar inauntrul ei era vulnerabila.

Ultimele noastre vorbe din interviu fusesera asa…

– Intrebarea aceasta e personala, daca e prea mult, putem sa o sarim, ok?

A inclinat din cap zimbind si-am continuat.

– Cind ati plins ultima data?

S-a uitat drept in ochii mei, incruntindu-se, nu a suparare ci a cercetare. Ochii ei pareau ca ma intreaba “de ce vrei sa stii asta?”, in schimb rostit altceva.

– Daca as fi fost un barbat regizor, m-ai mai fi intrebat asta?

– Da, intreb adesea asta.

N-a parut convinsa, dar a continuat…

– Am plins mult anul acesta. Cred ca femeile au acest avantaj de a plinge pentru ca e o forma de relaxare, de liniste.

– Imi puteti spune pentru ce?

A miscat capul catre dreapta zimbind si-am inteles ca nu.

*
Pe Julie Taymor o puteti vedea in aceasta seara ( 7 octombrie ) la Cinema Corso, dupa proiectia celui mai recent film al sau Tempest (Furtuna), cind va raspunde la intrebarile publicului. Julie Taymor este invitata speciala a festivalului RoIFF 2011.

*
unii oameni primesc excursii, flori, bomboane etc de ziua lor. printre darurile din acest an, eu am primit si acest interviu. 

992
e udrea tabuElena Udrea – interviu

Elena Udrea – interviu

in februarie 2008, am facut un interviu cu Elena Udrea pentru Tabu. il gasiti integral mai jos

foto Cosmin Gogu, tabu feb 2008
***
Există o declarație a dvs., pe blog, în care faceți referire la copilărie: „Când văd copii, mă gândesc la copilăria mea și la șansa de a trăi într-o familie unită, chiar dacă modestă social, dar și la câte mi-aș fi dorit și mi-au lipsit și aș vrea ca niciun copil să nu rămână cu vreo dorință neîmplinită.“ Cum a fost copilăria dvs.? Ce v-ați dorit și nu ați avut?

Elena Udrea: Am avut o copilărie foarte frumoasă, cu jocuri în fața blocului; o copilărie fericită pentru că părinții ne-ar fi dat tot ce ne doream.

Mai aveți frați?
E.U.: Da, mai am un frate mai mare cu doi ani și jumătate. Eram foarte mulți copii în cartierul în care locuiam, ne jucam în fața blocului, până noaptea târziu în vacanțe, nu exista internetul care să ne preocupe ca acum. Era frumos și nu pot să spun că atunci am simțit lipsurile. Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că ne lipseau lucruri. Eu n-am văzut Pepsi Cola până la 14 ani. Nici nu știam că există.

Dar există lucruri pe care vi le doreați, de exemplu de Crăciun, și nu le-ați primit?
E.U.: Nu. Am vrut o dată o păpușă care spunea „mama“. Costa 260 de lei pe vremea aceea, iar păpușile mai mici erau 180. Eu am primit-o pe cea mică, dar nu e ceva care să fi fost o dramă. Iar mai târziu, părinții încercau să-mi asigure ceea ce mi-aș fi dorit ca adolescentă: să am pantofi noi la începutul anului școlar, de exemplu. Dar astea sunt lucruri care acum par din altă lume. Chiar vorbeam cu o prietenă despre câți pantofi avem acum și cum ni-i cumpărăm, nu că ne trebuie, ci pentru că ne plac, lucru care era de neimaginat pe vremea aceea. Pe vremea copilăriei și a adolescenței mele, aveai o pereche nouă de pantofi la începutul anului școlar, una de cizme de care trebuia să ai grijă să nu se dezlipească pentru că trebuia să te țină două-trei ierni. Azi îmi amintesc cum mă bucuram când îmi mai creștea puțin piciorul pentru că erau obligați să-mi cumpere o altă pereche de pantofi chiar dacă pe cealaltă n-o stricasem.

Erați ambițioasă la școală, în grupul de colegi?
E.U.: Da, am fost un copil foarte ambițios. Am luat premiul întâi din clasa I și până într-a VIII-a. La liceu am trecut prin acea perioadă tumultuoasă a adolescenței, pe care eu am simțit-o acut, punându-mi întrebările pe care și le-a pus toată lumea, doar că mi se părea că eu sunt prima. Apoi am devenit pragmatică și am început să învăț doar la materiile care mă interesau. N-am mai fost premiantă, dar am rămas un elev bun.

Dar erați un lider informal?
E.U.: Nu știu, cred că ar trebui întrebați foștii colegi, ei ar ști să răspundă cel mai bine. Eram lider și prin faptul că eram comandant, mai întâi de detașament, apoi locțiitor de unitate. Îmi amintesc că am fost prima elevă care a fost făcută pionier. Era o formă de recunoaștere importantă pentru acea perioadă și-mi aduc aminte că am fost așa de mândră când m-au făcut comandant de detașament, că mi-am pus șnurul și la șorțuleț. Mi-a spus învățătoarea că trebuie să-l port doar când mă îmbrac în costumul de pionier.

Părinții ce ziceau?
E.U.: Au fost întotdeauna mândri de mine, sunt și acum. Dar am fost un copil foarte ascultător. Erau cozile acelea celebre. Se aduceau ouă, se striga în tot cartierul. Se aducea detergent, stăteai la coadă. Eu am crescut copiii din bloc, am făcut cumpărăturile vecinilor, le-am spălat covoarele sau mașinile. Dacă era vorba despre o treabă casnică, eram și eu la ajutat vecinii. Nu refuzam pe nimeni, până s-a supărat mama pentru că acasă nu mă punea să fac nimic și eu făceam treaba prin vecini.

Cu cine vă înțelegeați mai bine, cu tata sau cu mama?
E.U.: Cu mama. Părinții ne-au crescut într-un spirit foarte conservator. Tata era mai indulgent pentru că așa sunt tații, ei oricum stau mai puțin lângă copii. Mama a încercat să ne crească într-un fel foarte rigid, dar eram mai apropiată de ea. Acasă eram extrem de protejați față de tot ceea ce se întâmpla în societate la vremea respectivă. Singura pretenție pe care o aveau era să venim cu note bune, gândindu-se că asta e șansa noastră să facem mai mult decât au făcut ei.

Vă aduceți aminte de momentele în care discuțiile cu părinții au devenit „serioase“, când au început să vă considere un adult?
E.U.: Foarte târziu, plecasem deja de acasă. Mama și acum are pretenția să-mi spună cum să fac și ce să fac. N-am avut acel gen de relație în care să discuți, cum cred că se întâmplă astăzi pentru că acum copiii sunt educați altfel. Noi știam că sunt lucruri pentru oameni mari care nu se discută cu părinții, și nu discutam. Multe lucruri firești nu le-am discutat cu mama decât foarte târziu când plecasem de mult de acasă. După ce terminasem facultatea, eram pe picioarele mele. Dar și atunci cu atenție și reticență.

Erați printre fetele populare din școală, cele pe care le plăceau cei mai mulți băieți?
E.U.: Am avut o adolescență foarte ciudată. Poate din cauza educației și a mediului în care am trăit, nu prea existau fete în cercul nostru de copii care să aibă prieten în școală sau în liceu. Nu se permitea așa ceva. Eram în clasa XII-a și ieșeam în oraș, iar mama trebuia să știe dacă plecam cu colega de bancă, să mă plimb, să beau un suc. Duminica sau sâmbăta când ieșeam, trebuia să știe foarte clar că mă întorc la ora 7 sau la 8, după cum se întuneca și dacă nu se întâmpla așa, scandalul era cât casa.
Într-un interviu pe care l-au dat vecinii fără ca eu să știu, au și recunoscut cu sinceritate că „noi n-am văzut-o niciodată pe Găbița – așa mi se spunea pentru că mă mai cheamă și Gabriela – cu vreun băiat când a stat în Buzău“. Iar dacă stau și mă uit în urmă, cred că eram o adolescentă obișnuită. Nu cred că aveam sex-appeal. Umblam în niște rochii până la pământ. Cred că aveam cea mai lungă uniformă din liceu și nu puteam niciodată să calc din acest motiv. Tot timpul se rupea pe lateral și mama trebuia să o coasă.

Dar care a fost momentul în care ați început să aveți încredere în dvs.?
E.U.: O, foarte târziu. Să vă dau un alt exemplu. În facultate, erau petreceri cu colegii de an. Eu n-am fost la nicio petrecere. Nu ieșeam cu colegii pentru că aveam complexul studentului venit din provincie. Am trăit cu complexul ăsta foarte mulți ani, terminasem fa¬cultatea când am ieșit prima oară cu soțul meu într-un loc în care veneau multe personalități publice. Nu știu dacă vreodată am avut încredere în mine ca femeie. Plus că nu m-am bazat pe asta. Întotdeauna mi s-a părut că sunt alții care aveau mai multe calități decât mine.

Dar cum v-ați defini ca femeie?
E.U.: Sunt un partener foarte loial într-o relație. Am o relație de 11 ani cu soțul meu. Sunt o persoană foarte consecventă, mie mi se întâmplă rareori să consider că lucrurile au ajuns la o limită. Întotdeauna mai găsesc resurse pentru a trece peste probleme. În rest, sunt o femeie puternică dacă reușesc să trec peste ceea ce mi se întâmplă în viața publică. Mai puțin mă gândesc la mine ca femeie, mai mult mă gândesc la mine ca persoană, ca om. Niciodată n-am avut pretenția despre mine că aș fi un om modest, nici acum nu sunt prin ceea ce urmează să spun: chiar mă bucur de mine însămi. Sigur că mai sunt lucruri pe care le fac și n-aș vrea să le fac. Poate mi-e jenă uneori că fac lucruri care nu sunt conform cu principiile mele, dar trebuie să le fac. De exemplu, trebuie să comentez activitatea unei femei politician. N-aș vrea să fac asta, dar n-o comentez ca femeie, ci ca politician, pentru că altfel ar fi discriminare pozitivă. Dar chestiunile astea nu le fac cu dragă inimă. În rest, sunt foarte bucuroasă că am reușit să nu mă schimb nici datorită faptului că sunt o persoană publică, nici pentru că, în timp, am avut norocul de a accede social.

Când v-ați îndrăgostit, cum erați?
E.U.: Pe cât sunt de cerebrală, pe atât sunt de romantică într-o relație. Deși, dacă stau să mă gândesc bine, toată viața am făcut ce a trebuit. E adevărat că am făcut o alegere, dar am ales ce trebuie. Într-o relație, nu știu cât pun suflet și cât pun rațiune, dar cred că pun mai mult suflet. Cred că în momentul în care m-am îndrăgostit de soțul meu, am fost… o femeie în deplinătatea sensului cuvântului.

Ce zic părinții despre succesul pe care-l aveți acum?
E.U.: Mama mă sună tot timpul și de multe ori e nervoasă pentru lucrurile neadevărate care se spun despre mine. Nu o să uit niciodată că am sunat-o când m-am hotărât să-mi dau demisia de la Președinție. Era o perioadă în care auzea multe lucruri urâte despre mine, dar nu mi-a spus niciodată nimic. Atunci a fost prima dată când a plâns și a spus: „Foarte bine, lasă-i în pace. Nu ai nevoie de toate astea, n-a ajuns copilul meu să se vorbească așa despre el.“ Ea era obișnuită cu mine cu o altă ima¬gine, întotdeaua foarte bună în cercul de cunoscuți. Asta a fost singura dată când ea s-a exteriorizat. Åži m-a impresionat. Era o descărcare nervoasă după tot ce strânsese într-un an de zile.

Prima ședință politică vă mai amintiți care a fost?
E.U.: Pot să vă spun cum ne-am întâlnit prima oară cu președintele Traian Băsescu care câștigase postul de primar al Capitalei. Åži a cerut să se întâlnească cu consilierii Alianței. Vai, ce a putut să ne facă! A măturat cu noi. Pentru că noi, care tocmai câștigaserăm alegerile, dar nu aveam niciun merit – cel puțin cei ca mine care atunci intraseră în politică – ne-am permis să spunem tot felul de prostii. Ne credeam atât de importanți, că mai aveam puțin și-i fixam și agenda primarului, dar noi nici nu călcaserăm în Primărie. La un moment dat, ne-a spus testul stâlpului. „Voi veți fi politicieni când se va opri lumea pe stradă și vă va recunoaște. Dacă vă puneți la un colț în intersecție și trec oamenii pe lângă voi fără să știe cine sunteți, nu sunteți politicieni.“ Åži îmi amintesc că în toată ședința n-a mai scos nimeni un cuvânt. Atunci am început lecția de politică.

Deci a fost greu începutul.
E.U.: Da, a fost foarte greu. Dar și acum este greu pentru mine, pentru felul în care am ales să fac politică. Mai sunt și alte femei care fac politică și nu se aud atâtea scandaluri despre ele. Nu le neagă nimeni nici competența, nici moralitatea. Deci cred că ceea ce mi se întâmplă mie nu vine de la faptul că sunt femeie, ci de la felul în care am ales să intru în bătălie: total, fără rezerve, mereu în prima linie.

Dar dacă ați fi avut mai mult cu 20 de ani, să zicem, credeți că ați mai fi avut aceste probleme?
E.U.: Cred că aș fi fost scutită de comentariile care se fac la adresa femeii Elena Udrea, nu la mine ca politician. Dar această parte mondenă nu o neg foarte mult, deși mi-am promis că dacă se va mai sări foarte tare peste regulile de bun-simț, am să-i dau în judecată, pentru că m-a și ajutat. Dar dacă ar fi trebuit să încerc să obțin această notorietate, trebuia să fac un efort uriaș – și financiar, și logistic – și tot nu reușeam. De exemplu, în urmă cu mulți ani, am încercat să fac o afacere cu o prietenă; un restaurant. N-am reușit pentru că nu ne-am priceput la afaceri. Încercam atunci tot ce se putea ca să avem un minim de mediatizare. Nu ne mediatiza nimeni, deși tot eu, Elena Udrea, eram, ba chiar ceva mai tânără.

Dacă mâine ați renunța la viața publică, ce-ați face?
E.U.: Nu vreau să renunț la politică, e viața mea, fac ce mi-am dorit și îmi place foarte mult. Dar m-am gândit ce s-ar întâmpla dacă n-aș mai face asta. Cred că aș fi exact ce am fost înainte, avocat.

Ați tânji după celebritatea aceasta?
E.U.: Fiind lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult în viață, sigur aș suferi dacă n-aș mai face politică. Dar celebritatea îmi folosește ca politician dacă îmi aduce încrederea oamenilor; altfel mi-a adus numai neplăceri. Pentru mine, un pas în plus către celebritate înseamnă o mulțime de lucruri negative care se întâmplă în spate. Nu pot spune că celebritatea mă face fericită pentru că ea s-a construit pe un context negativ în ceea ce mă privește. Dar politician fiind, dacă mă gândesc la celebritate ca la forma prin care poți să obții încre¬derea oamenilor, am nevoie de ea.

În cariera dvs. politică au fost două momente delicate, mai întâi interviul lui Eugen Istodor care a făcut trimitere la decolteul dvs., apoi interviul lui Robert Turcescu cu întrebarea despre Norvegia. V-ați gândit vreo clipă în acele momente să renunțați la cariera politică?
E.U.: Momentul interviului cu Eugen Istodor a fost foarte sincer. E adevărat că m-am comportat ca o persoană care venea dintr-un spațiu privat, cineva care nu știa cum se răspunde la interviuri. Nu știam că niciodată nu spui tot ce-ți trece prin cap ca și cum ai vorbi cu un prieten. Mai ales că nu mă intervieva o persoană care să mă protejeze cumva pentru că eram începătoare. Asta este, trebuia să știu. Iar la emisiunea respectivă, mi-a părut foarte rău de întâmplare, dar aș fi depășit momentul în secunda următoare dacă nu începea tot tam-tamul. Mi-a părut rău că am dezamăgit niște oameni care mă creditaseră și care probabil că și-ar fi dorit să nu fiu în situația aceasta, dar nu m-am gândit nicio secundă să plec din cauza asta. Nici vorbă, nu dintr-atât.

Când ați plâns ultima oară?
E.U.: Am plâns la un film, în iarna asta, în vacanță. „Sweet November“ („Idilă la New York“). Bine că nu am timp să văd mai multe filme, că aș plânge mai mult. În rest, pentru lucrurile care se întâmplă, nu plâng. Mă enervez când citesc lucruri urâte despre mine, dar știu că sunt oameni care cunosc adevărul și cu toate astea scriu ce scriu ca parte a jocului politic. Azi rațiunea câștigă, reușesc să trec peste astea.

1278
alina-grigore1Din dragoste… – Alina Grigore

Din dragoste… – Alina Grigore

in decembrie trecut am realizat un interviu cu Alina Grigore pe care o vom putea vedea curind in proaspat premiatul la Locarno, Din Dragoste, cu cele mai bune intentii (premiul pentru regie Adrian Sitaru, premiu pentru cel mai bun actor Bogdan Dumitrache)

din dragoste pentru premiul lor, ca sa-i cinstesc cum pot eu, pun aici interviul de atunci.

(am fost si la o zi de filmare la pelicula aceasta… cum a fost?:) )

aaaa… si mi-as dori sa fac un interviu cu Boggie, dar toate la vremea lor:)

*
un interviu cu Adrian Sitaru puteti citi aici (pentru ca Ana Maria Onisei a fost rapida si bine conectata la actualitate)

*

Alina Grigore – Din Buftea, in America

Ne gåndim adesea ca fetele tinere care joaca in telenovele sunt frumoase si-atåt. Daca suntem generosi sau mai deschisi la minte, le dam ceva credit gåndindu-ne ca au terminat o facultate de profil, deci stiu ele ceva scoala. Uneori, insa, sunt mai mult de atåt.

Tabu, decembrie 2010

Alina Grigore are 24 de ani si o stiti din „Ingerasii”, „Aniela” sau „Om sarac, om bogat”. Casatoria cu actorul Bogdan Albulescu, coleg pe platourile de filmare din studiourile Media Pro, a fost un punct de atractie pentru revistele de can can-uri, dar Alina a revenit in atentia presei cånd a anuntat ca renunta la tot ce a construit aici, ca s-o ia de la capat in America. |nainte de plecare jucase teatru in regia lui Dragos Galgotiu, facuse film cu Cristi Puiu si era una dintre vedetele Media Pro. Nu exista niciun motiv pentru care sa se duca in celalalt colt al lumii, unde n-avea niciun contact cu industria filmului. Dar in cåteva luni, Alina a ajuns sa fie reprezentata la Chicago de una dintre cele mai bune agentii, Lily’s Talent Agency, sa aiba un agent al ei (Stephanie Potakis), sa fie pe short list-ul rolului principal pentru un film american produs in Paris, dar si sa joace rolul principal al noului lungmetraj al lui Adrian Sitaru, „Din dragoste, cu cele mai bune intentii”.

„Am invatat sa ma vånd. In scoala la noi nu-ti spune nimeni cum sa-ti faci un book de prezentare pentru o agentie, nici cum se face un reel (nota red. un mix comercial din toate productiile – teatru, film, tv, reclame – realizate). Ba chiar e indus cumva ca e rusinos sa stii sa te vinzi pentru ca asta inseamna ca nu mai esti actor”, spune Alina dupa experienta primelor luni americane. Nici ei nu i-a fost usor sa invete lectia „uita-te la tine ca la un produs” si i-a fost rusine sa aplice in Romania, la filmul lui Adrian Sitaru, ceea ce o invatase agentia: exploateaza-ti imaginea.

„Sper ca peste 20-30 de ani sa fim, si eu si Bogdan, suficient de relaxati in vietile noastre si sa ne intoarcem in tara ca sa aducem o parte din experienta, din knowledge-ul industriei americane de cinema. Acolo esti tratat ca un actor, chiar daca mai dur, dar nu am simtit niciodata abordarea de aici «daca esti actor, esti sarac». Conteaza ce stii sa faci, ce ai facut si ce imagine ai”.

Pustoaica baietoasa din „Om sarac, om bogat” e, de fapt, in viata de zi cu zi, cerebrala si disciplinata, mult mai matura decåt vårsta pe care o afiseaza. Dar asa a fost inca din copilarie. Era in clasa a X-a la liceu, in Piatra Neamt, cånd a fost aleasa sefa trupei de teatru. |n job-ul ei intra sa strånga bani pentru realizarea spectacolelor, sa inscrie trupa la festivaluri din strainatate, dar si sa fie trainerul tuturor elevilor actori, chiar daca unii mai mari decåt ea. Cånd priveste in urma nu-si poate explica cum de aveau parintii incredere sa–si lase copiii cu ea in deplasarile din tara, la festivalurile de teatru pentru liceeni. „Eram o chestie mica si pasionata de ceea ce faceam, asta e imaginea pe care pastrez”. A intrat din prima la actorie, la UNATC, dar experienta din liceu a pus-o in fata unor noi provocari. „Eram prima la toate jocurile de actorie din anul intåi pentru ca eu le facusem patru ani de liceu. Vrånd, nevrånd, in primele luni, am fost un singura care am luat 10. Cumva a fost bine, dar pe de alta parte putea fi foarte periculos pentru mine sa fiu un copil care stia prea multe. |n meseria asta e important sa te integrezi, nu sa fii prima si sa iei zece peste tot.” Erwin Simsensohn, sufletul cercului de teatru din Piatra Neamt – initiatorul primei trupe de teatru din liceu, acum absolvent de regie – o avertizase de importanta lucrului in echipa. Si-a respectat toate sfaturile lui. Astazi crede ca anii de teatru din liceu au ajutat-o sa dobåndeasca o disciplina a muncii.

„E o limita foarte ingusta intre a fi firesc si a cadea in «micul adevar», in vorbitul usor din buze, incet. Sunt niste etape pe care trebuie sa le parcurgi, asa simt eu… Am parcurs in liceu o etapa, iar in facultate am trecut la urmatorul nivel.
Am fost colega cu Alexandru Potocean, Florina Gleznea, Cristina Casian care facusera si ei teatru in liceu. Iar ei, care aveau un pic de experienta, erau cei mai modesti, cei mai disciplinati la ore.”
La un festival de teatru pentru elevi la care a fost chemata ca trainer in perioada studentiei a primit diploma pentru „cel mai creativ trainer”, iar premiul – care nu conteaza in CV – e cel la care tine cel mai mult.

In povestea pe care a filmat-o recent pentru lungmetrajul lui Adrian Sitaru, „Din Dragoste, cu cele mai bune intentii”, e sotia personajului principal. Delia e psiholog, dar există şi în viaţa reală, iar Alina i-a studiat mult gesturile si modul de a actiona, cumva „pe ascuns”, provocånd-o la povesti.
A mai facut asta in copilarie cånd isi dorea foarte mult sa invete sa cånte la pian, iar mama – care studiase vioara in copilarie si stia ce sacrificii inseamna – a vorbit cu profesorul sa nu o accepte la liceul de muzica.

„Aveam o prietena care avea pian acasa si ma duceam la ea in fiecare zi, cåte o ora pentru ca nici pe ea nu o lasau parintii. |nvatam pian cu ea. Mamei nu i-am spus påna tårziu, in clasa a X-a. Dupa aceea am invatat cu cineva din trupa. Dar s-a vazut ca n-am studiat disciplinat. Eu nu pot sa cånt la pian bine daca ceva nu-mi merge bine in viata. Daca sunt trista, pur si simplu, nu-mi dau drumul, nu iese. Nici sa compun, nici sa reproduc. La pian informatia vine din ochi se duce spre måini, iar la mine se intrerupe undeva fluxul. Cu actoria nu e la fel, pentru ca am invatat-o profesionist.”

La sfårsitul lui octombrie s-a intors in America, unde incepe cu Bogdan un proiect pentru televiziune. A intrat deja in ritmul industriei si stie ca „daca esti activ, proiectele vin”. Stie ca in cele mai multe cazuri va obtine roluri de emigranta, de prostituata din Europa de Est sau de latino americana. Dar si-a asumat asta, pentru ca vrea sa invete meseria si acolo. {i-a promis sa se intoarca in tara pentru orice proiect de lung metraj, stiind ca in limba ei poate juca orice rol. Stie ca ii va fi greu, probabil ca va si plånge uneori, cum a plåns si in primele saptamåni la sosirea in America, chiar daca nu s-a gåndit nicio clipa ca nu va reusi ca actrita, in tara filmului.

„In Romånia, din pacate, mi se pare ca la orice nivel te-ai afla, social, material, undeva trebuie sa minti sa furi … Imi pare rau, dar cred ca trebuie spuse lucrurile astea…
La constructia casutei noastre am fost inselati pe toate partile. Omul care a venit sa ne zugraveasca casa a fugit cu toti banii pe care i-am dat… Nu mai spun de spagile pe care le-am dat. Cred ca asta e sistemul. E vorba de un tip de mentalitate pe care si noi l-am promovat: «vai, tara asta». Eu si Bogdan ne saturasem si am decis sa plecam. Dar uite, am venit mult mai deschisi catre Romånia acum sa lucrez la filmul lui Adrian Sitaru, cu mai multa incredere. Numai ca, fiind in interior, foarte greu mai poti sa vezi si partea buna a tarii…”

Filmul „Din dragoste, cu cele mai bune intentii” va avea premiera in toamna lui 2011.

823
gaspar noeGaspar Noe:  „Viata e un act egoist”

Gaspar Noe: „Viata e un act egoist”

Oricåt de multi prieteni am avea, oricåt de mare ne-ar fi familia, suntem singuri. Iar in momentele limita, pe viata si pe moarte, intervine instinctul nostru de supravietuire si-atunci luam decizii egoiste, pentru ca vrem sa traim.

Gaspar Noe: „Viata e un act egoist”

Regizorul Gaspar Noe a fost punctul de atractie al festivalului „Filme de Cannes la Bucuresti”, organizat de Cristian Mungiu la sfårsitul lui octombrie. Venit in festival sa-si prezinte filmul cu care a fost la Cannes anul acesta, „Enter the void”, Noe a adunat cel mai numeros public la intrebarile de dupa proiectie, iar biletele pentru vizionarea filmului sau au fost o rara avis. Toata lumea vroia sa-l vada si sa-l simta pe celebrul regizor al lui „Irreversible”.

Prima data l-am intålnit pe Gaspar Noe pe holul cinematografului Studio din Bucuresti. Statea la intrare si se uita la studentii care se inghesuiau la casa de bilete, cu speranta ca vor putea cumpara, pe ultima suta de metri, un bilet. Era la trei metri de ei, dar imbracat intr-o camasa albastra in carouri si cu geaca grea de fås parea unul de-al lor, nicidecum regizorul, asa ca nimeni nu-l baga in seama.
Cåteva minute mai tårziu, Cristian Mungiu ne-a facut cunostinta si ne-a condus intr-unul dintre birourile cinematografului. Aveam privilegiul unei intålniri private. Bucuria de a vedea ce e dincolo de filmele controversatului regizor argentinian.
|n sala cu mobilier comunist din lemn galbui-cafeniu, Noe s-a asezat pe un scaun in fata unei masute care-i atingea genunchii. S-a strecurat, literalmente, printre ele, ca sa nu le miste din loc.
|n mai putin de 30 de secunde, s-a ridicat in picioare:
– E prea cald aici!
A sarit peste masuta aruncåndu-se sa deschida primul geam de långa el.
Fata in fata, Noe n-avea nimic din nebunia si violenta filmelor lui, zåmbea cald si era mai degraba pregatit sa asculte decåt sa vorbeasca.

In primul dvs film, „I stand alone”, spuneti ca „viata e un act egoist”. De ce credeti asta?

Nu o spun eu. Era un carton care aparea pe ecran, ajuta povestea. Personajele trebuie sa spuna uneori lucruri mai dramatice ca sa ajute dinamica actiunii filmului. Eu, insa, cred ca oricåt de multi prieteni am avea, oricåt de mare ne-ar fi familia, suntem singuri. Iar in momentele limita, pe viata si pe moarte, intervine instinctul nostru de supravietuire, un instinct primordial, animalic, si-atunci luam decizii egoiste, pentru ca vrem sa traim.

Si reversul, ce este pentru dvs „un act altruist”?

Nu neaparat un act, dar timpul si scurgerea lui inseamna altruism, pentru ca ne ajuta sa uitam, sa stergem lucrurile rele care ni s-au intåmplat, sa cernem ce a fost bine si ce a fost rau. E un alt carton care spune asta in „Irreversible”: timpul e vindecarea.

Acum, la cel de-al treilea dvs film, „Enter the void”, desi sunteti extrem de perfectionist, ati acceptat sa-l aratati la Cannes fara sa fie gata. De ce?

N-am avut incotro. Producatorul mi-a cerut-o pentru ca urma sa fie vazut de multa lume din industrie, ne ajuta la distributie. Genericul filmului si cåteva editari le-am facut dupa Cannes.

Nu v-a fost teama de asaltul criticilor care analizau un film neterminat?

Mi-am facut un calcul simplu: cei care o sa inteleaga filmul se vor bucura de el si in aceasta varianta, cei carora nu o sa le placa il vor distruge oricum.

Stiu ca spuneti mereu ca nu va intereseaza parerea criticilor, totusi, nu exista niciun critic a carui parere sa conteze pentru dvs.?

Daca scrie New York Times ca filmul e bun, asta ma ajuta la vånzarea lui si, da, ma intereseaza. Dar ma intereseaza mai mult parerea regizorilor despre munca mea. As suferi mai mult daca Gus van Sant mi-ar spune ca nu-i place filmul…

„Enter the void” e realizat dintr-o perspectiva subiectiva, spectatorii vad actiunea in cea mai mare parte a filmului din perspectiva personajului principal, ca si cum camera ar fi montata in locul capului lui. E posibil sa intreb o prostie, dar risc. Cred ca sunt måini diferite, in cadre diferite, pentru ceea ce ar trebui sa fie, de fiecare data, trupul personajului principal. Gresesc?

Nu, nu. (Råde). Nimeni nu m-a intrebat asta påna acum. Asa este. Sunt måinile a trei oameni in secvente diferite in tot filmul. O buna parte am filmat eu, sunt cåteva secvente filmate de operator si doar una in care apar måinile actorului, cånd ia niste droguri dintr-o cutie aflata in frigider.

Din punct de vedere tehnic, a fost greu sa filmati din perspectiva aceasta?

Am facut filmul acesta ca sa experimentez vizual, totul a fost o provocare tehnica. E o secventa in care personajul principal se spala pe fata in baie si se priveste in oglinda; ea de fapt a fost filmata fara oglinda, apoi imaginea personajului reflectata in oglinda a fost filmata separat si montata.

Toate drogurile despre care se vorbeste in film sunt adevarate? Pot sa va intreb cine a facut research pentru asta?

Da, toate exista. Drogul de la inceput, pe care-l ia personajul principal in primele minute, e dintr-o planta care poate fi gasita in Argentina si intr-o bautura, e legal. Eu am facut research-ul pentru toate drogurile si i-am aratat apoi directorului de imagine cum vreau sa ilustreze trip-urile. I-am adus picturi, am facut schite, am facut referiri la atlase de botanica.

Mai e ceva real in subiectul filmului acesta? Ceva care pleaca din convingerea sau viata dvs? De exemplu, credeti in reincarnare?

Nu, nu cred in reincarnare, nu promovez nicio religie cu acest film. Am o sora –cum are personajul din film, am avut amåndoi in copilarie un accident de masina – dar nu la fel de grav cum se intåmpla in film. Mai sunt trimiteri la vietile private ale actorilor din rolurile principale, dar n-am facut filmul pentru a spune o poveste a mea sau a lor, ci pentru a experimenta.

In toate cele trei filme pe care le-ati facut, nu apar flori, nici copaci, de fapt, niciun pic de natura. Stiu ca sunteti un fan al urbanului, dar as vrea sa stiu daca aveti acasa vreo planta… Cresteti acasa vreo floare?

Acasa? (Råde.) Stau putin acasa. Dar da, cresc.

Ce aveti?

Un cactus…

Conversatia noastra s-a interupt cånd Cristian Mungiu l-a anuntat ca trebuie sa mearga in sala de cinema, sa-si prezinte filmul. Cristian il grabea pentru ca publicul era nerabdator in sala, dar el – dupa ce mi-a stråns måna si mi-a multumit – s-a indreptat catre fereastra, s-o inchida. Am incercat sa-i salvez din timp.

Lasati, duceti-va, o inchid eu.

Nu, nu. Eu am deschis-o, eu trebuie sa o inchid.

A inchis-o si-a luat-o la fuga, sa-l ajunga din urma pe Cristian Mungiu. Cåteva minute mai tårziu, dupa ce le-a spus zecilor de studenti din sala cum si-a dus filmul la Cannes si cum a fost primit acolo, s-a sprijinit de un perete din spatele salii. In intuneric, l-au remarcat prea putini cum se bucura de genericul pe care-l vedea pentru prima data pe ecran mare. A stat cåteva minute, i-a rugat pe organizatori sa dea sunetul cåt se poate de tare, apoi a iesit si a inceput sa vorbeasca la telefon despre noi proiecte.

Multumiri speciale Adei Teslaru si lui Cristian Mungiu pentru sprijinul acordat la realizarea acestui interviu.
Tabu decembrie 2010

1461
olga_kurylenko_9 minute cu Bond Girl Olga Kurylenko

9 minute cu Bond Girl Olga Kurylenko

Nu ţi se întâmplă foarte des în viaţă să stai faţă în faţă cu o Bond Girl, să poţi analiza îndeaproape cât de mult lucrează photoshopul la apariţiile ei în reviste sau cât de spirituală e dincolo de replicile scrise de scenarişti.

Cum Olga Kurylenko, partenera lui Daniel Craig în Quantum of Solance, este vedeta calendarului Campari 2010, am întâlnit-o la începutul lui octombrie, la Milano, într-unul din lobby-urile somptuoasei vile Campari.
Iată ce am aflat în cele 9 minute şi 20 de secunde cât a durat întâlnirea.

„Mama e pictoriţă şi profesoară de desen. Fără să-şi dea seama, mi-a insuflat spiritul de artist. Am văzut-o de mică pictând; la noi în casă veneau oameni care îi pozau pentru portrete, mergeam cu ea când făcea peisaje, pasteluri, îmi arăta cărţi cu portrete, tablouri faimoase. Printre puţinele excursii pe care noi le-am putut face, pentru că eram foarte sărace, au fost cele de la Sankt Petesburg şi Moscova, ca să vizităm muzeele mari.

Vroia să-mi arate ce înseamnă cultura pentru că în oraşul nostru nu existau asemenea evenimente.

Aveam 9 ani când am mers la Sankt Petesburg, eram un copil, dar tot am parcurs fiecare muzeu în parte. Iar la Moscova am fost când aveam 14 ani. Atunci, la prima mea vizită în Moscova, m-a văzut agenta care mi-a propus să devin model, bulversându-mi viaţa. Mama a luat cartea de vizită a femeii care i-a făcut propunerea şi s-a uitat neîncrezătoare. Eram venite din provincie şi, să te abordeze cineva pe stradă într-un oraş atât de mare, a făcut-o să fie foarte circumspectă. Primul lucru pe care l-a spus a fost: «noi nu avem bani de nicio şcoală».

Când femeia a asigurat-o că, dacă ei cred în cineva, investesc în şcolarizare, deci nu trebuie să plăteasca nimic, a fost de acord să mergem să vedem despre ce e vorba. Am revenit peste câteva zile şi mama a vorbit cu fiecare membru al echipei în parte, ca să se convingă că e treabă serioasă.

Primele mele fotografii ca model au fost foarte «ruseşti», aveam părul lung, dincolo de coate şi mi-au făcut două cozi mari şi groase, pe lângă urechi. Mai păstrez fotografiile, le are mama acasă.

De acolo a început aventura, a urmat apoi Parisul unde m-am mutat ca să muncesc ca model şi, mai târziu, cinematografia. Din Ucraina mi-e dor de mama şi de verişori cu care păstrez legătura, dar nu îmi lipsesc ţara şi locurile. Iar prietenii din copilărie, puţinii prieteni apropiaţi pe care i-am avut, sunt toţi emigranţi acum. Una dintre prietenele mele din copilărie locuieşte în Israel şi am revăzut-o când am filmat acolo. Alta locuieşte în Cairo şi o alta e la Londra, unde locuiesc şi eu, aşa că o văd des. E încredibil că întreaga mea gaşcă de fete a emigrat şi am reuşit să păstrăm legătura. Cum trăiesc departe de Ucraina de foarte multă vreme, m-am format post adolescenţă în afara acestei ţări. Aşa că mai mult de jumătate din ceea ce sunt – educaţia emoţională, cum să-mi câştig banii, cum să trăiesc independent, nu cu familia sunt lucruri pe care le-am învăţat în Franţa. Mă simt mai mult franţuzoaică decât rusoaică. Nu mi-e teamă că am să rămân în mintea oamenilor drept «una din fetele Bond». Sunt într-o companie frumoasă şi a fost un rol important pentru mine. De la Quantum of Solance am mai filmat alte 3 pelicule şi publicul mă va vedea şi în alte personaje, cu alte trasformări.”

Olga Kurylenko a avut de interpretat 12 femei diferite, tema calendarului Campari pentru 2010, realizat de fotograful italian Simone Nervi fiind «O femeie. Un oraş. O băutură. Posibilităţi nesfârşite».

601
RebeccaMiller_lrgRebecca Miller – Despre casatorie, cu sotia lui Daniel Day Lewis

Rebecca Miller – Despre casatorie, cu sotia lui Daniel Day Lewis

Ar putea fi una din dovezile ca talentul e ereditar. Are 46 de ani si e fiica celebrului dramaturg Arthur Miller si a faimoasei fotografe Inge Morath. E scriitoare, actrita si regizoare. {i ca si cum toate acestea n-ar fi de ajuns, e sotia si mama celor doi copii ai lui Daniel Day Lewis. Cea mai recenta dintre creatiile sale se numeste „Vietile secrete ale Pippei Lee”, o poveste despre sacrificiile pe care le fac femeile in casatorie care, dupa ce a fost o carte de succes, e transformata acum in film. Cind am realizat acest interviu, Rebecca Miller se afla la New York regizånd ecranizarea cartii sale cu o echipa de actori care-i includea pe Julianne Moore, Winona Ryder, Keanu Reeves, Robin Wright Penn si Monica Bellucci.
(Tabu, 2009)

S-a nascut la doi ani dupa ce tatal ei divortase de Marilyn Monroe. A avut o copilarie normala pentru ca parintilor ei faimosi nu le placea lumina reflectoarelor, dar a dus si o viata boema locuind påna la sase ani in apartamentul 614 din celebrul hotel Cheslea din New York, hotel pe care l-au considerat „acasa” nume ca Norman Mailer, Lou Reed si Bob Dylan. {i-a cautat o vreme drumul prin viata si, dupa o adolescenta tumultuoasa, a facut pictura la Yale avånd cåteva expozitii inainte de a ajunge pe scenele de teatru new yorkeze. A lucrat cu celebrul regizor de teatru Peter Brook cu trupa caruia a facut un turneu international, iar apoi a ajuns la cinema unde a fost actrita pentru ca, la scurta vreme, sa incerce regia si sa ia un premiu la festivalul de la Sundance cu primul ei film, „Angela”. Doi ani mai tårziu si-a publicat prima carte si de atunci in palmaresul ei se afla mai multe premii ca regizoare si trei carti de succes. „Pentru mine viata asta este: o cautare continua. N-am fost niciodata pragmatica”, mi-a raspuns simplu cånd am intrebat-o cum priveste ce a lasat in urma, cu toate aceste cautari in a se exprima artistic cautari ale expresiei artistice autentice – de la pictura, la regie si literatura.

Dar n-a fost un drum usor de parcurs. |ntr-o vreme a refuzat sa vorbeasca despre radacinile celebre si cerea PR-ului sa mentioneze jurnalistilor ca nu va mai raspunde la nicio intrebare despre Arthur Miller sau despre sotul ei, Daniel Day Lewis. „E greu sa porti un nume ca acesta?”, am intrebat-o stiind framåntarile ei din tinerete. „Acum nu mai e. Deloc”, a raspuns scurt, ocolind in continuare subiectul care pare sa o båntuie. L-a exteriorizat intr-un mod inedit in cartea “Vietile secrete ale Pippei Lee”, povestea sotiei perfecte de artist: inteligenta, mereu zåmbitoare, devotata, frumoasa si gospodina. Cartea vorbeste cu o uimitoare atentie a detaliului despre sacrificiile si eforturile pe care le fac femeile care aleg sa ramåna „doar” neveste. Femei care reusesc dupa o reteta magica sa creeze in jurul barbatilor lor o lume protectoare, o platforma de neclintit pentru ca ei sa se poata dezvolta artistic. Femei care continua, in mod miraculos, sa se reinventeze de la seducatoare påna la mame si, daca e nevoie, påna la asistente medicale.
„Nevestele ca Pippa Lee sunt din ce in ce mai rare. Mai intåi pentru ca femeile considera ca si cariera lor e importanta, si mai apoi pentru ca societatea actuala devalorizeaza foarte mult ceea ce am putea numi ‹‹treaba femeii››. Sa fii nevasta de artist nu este o profesie recunoscuta, dar aceste femei creeaza o intreaga lume in jurul unui barbat care altfel ar orbecai? ingrozit si nesigur intr-un birou ori studio rece si neprimitor. Munca acestor femei nu e apreciata. Femeile se uita la acest gen de nevasta si spun ‹‹dar nu face nimic toata ziua››. Nu e adevarat. Ele au in grija o lume intreaga.”
E evident ca subiectul, spectaculos si putin discutat in forma lui reala, neambalat comercial, e unul pe care Rebecca Miller il stie din interior, dar scriitoarea tine sa precizeze: „Am scris ceea ce stiu fara sa fie o autobiografie. |n felul acesta m-am protejat, scrierea e autentica dar nu imi expune viata. Dar stiu ca orice creatie buna e, intr-un fel, personala.”

Dar tentatia, in calitate de cititor, de a compara cartea cu ceea ce stii despre viata ei e foarte mare pentru ca nu doar Rebecca vine dintr-o famile de artisti, nu doar ea este nevasta de artist, ci si pentru ca sotul ei are radacini similare. Daniel Day Lewis este fiul celebrului poet Cecil Day Lewis si al actritei Jill Balcon. Pentru multe dintre fanele lui Daniel Day Lewis, la fiecare dintre aparitiile publice ale acestuia cu sotia sa, a aparut intrebarea: „Cum de s-a casatorit cu femeia asta care nu e cea mai stralucitoare de pe covorul rosu, care zåmbeste stingher si e evident ca nu se simte bine in lumina reflectoarelor?”. Dar daca le cunosti radacinile similare si le urmaresti parcursul de dupa momentul intålnirii lor, iti dai seama ca sunt minti pereche.
La premiile BAFTA, Rebecca a parut incurcata de speech-ul sotului ei in timp ce-si primea premiul pentru filmul There will be blood, mentionånd ca-i multumeste „sergentului major Miller”, tot asa cum a fost evident ca nu–i place pe covorul rosu la Oscar. {i cu toate astea, prietenii cuplului spun ca ea este motorul casniciei si ca are umorul si intelepciunea pentru a trece peste toate incercarile grele la care se supune Daniel Day Lewis pe parcursul cautarilor in rolurile sale. (Lewis pleaca adesea de acasa, in perioada pregatirilor unui nou film, se imbraca in hainele personajului si traieste cu noua identitate.) |n plus a existat un moment foarte special in familia lor, pe care Lewis l-a administrat cu multa intelepciune. Rebecca a mai avut un frate, care suferea de sindromul Down, pe care tatal ei l-a trimis la un azil fara sa mai vorbeasca cu el foarte multi ani. Daniel Day Lewis a fost cel care l-a convins pe Arthur Miller sa-si revada fiul inainte de a muri.
„Nu exista o reteta pentru un bun mariaj, dar daca exista dragoste adevarata, ai vointa de a fi tolerant si un bun simt al umorului, ai o sansa sa razbati”, mi-a spus Rebbeca atunci cånd am pus-o fata in fata cu modul straniu de lucru al sotului si reusita ei de a ramåne obiectiva in casnicie.

E in carte o urma de regret ca Pippa Lee, personajul principal, n-are nicio ambitie decåt aceea de a fi o sotie iubitoare; personajul chiar spune undeva ca mariajul este o expresie a vointei, functioneaza pentru ca persoanele implicate au aceasta vointa. Rebecca recunoaste ca in cazul ei n-a fost nevoie sa-si intrerupa activitatea ca sa fie o sotie devotata pentru ca meseria pe care o are ii permite sa lucreze de acasa, iar atunci cånd regizeaza, pleaca pentru perioade foarte scurte si nu incurca mult vietile celor din jur. „Cred ca lucrul cel mai rau i se poate intåmpla unei femei intr-o casnicie este sa-i fie ruinata increderea in sine, sa ajunga sa nu mai aiba respect pentru propria persoana. E normal ca oamenii sa se schimbe de-a lungul vietii lor. Unii, cum e Pippa, traiesc vieti diferite de-a lungul existentei lor. Dar e normal ca un parinte sa simta ca viata copilului lui e mai importanta decåt a sa. {i uneori acest sentiment duce la eradicarea totala a propriei vieti.”
Cum arata viata de sotie a unei femei care cerceteaza cu atåta finete nuantele din emotiile unei neveste? „Cånd nu filmez, ma trezesc dimineata odata cu copiii, ii pregatesc pentru scoala, adesea ii duc eu cu masina påna acolo. Apoi scriu toata dimineata påna cånd ma duc sa-i iau de la scoala, pregatesc cina, le fac patul si ii culc.”

Cartea descrie cu o finete remarcabila ce efect are batrånetea asupra oamenilor puternici, cum intervine vanitatea si dorinta de a controla banii. {i daca te gåndesti ca Arthur Miller avea 46 de ani cånd Rebecca s-a nascut, descoperi o parte din temerile pe care le-a recunoscut inca din primii ani de cariera. „Tata mi se parea foarte batrån si cred ca, asemeni multor copii, ma intrebam ce se va intåmpla cu mine cånd parintii mei nu vor mai fi”. |n urma cu ceva vreme spunea ca de la tatal ei a invatat ca un artist trebuie sa stie sa-si administreze singur viata profesionala pentru ca nu e nimeni altcineva care sa –i poarte de grija. La aceeasi intrebare, acum prefera sa-si aminteasca altceva. „De la tata am invatat ca fiecare poveste pe care o scrii trebuie sa fie construita ca o masa: orice element trebuie sa aiba o functie précisa.”

Cånd ii spun ca exista o teorie care arata ca pentru un scriitor, fiecare noua carte e o continuare, o corectie inconstienta a precedentei, raspunde foarte analitic. „Nu stiu care e dorinta care ma pune in miscare. Pentru mine personajele sunt importante. Ele ma intereseaza pentru ca prin ele vorbesc despre mai multe aspecte ale aceleiasi prisme, din perspective diferite. Am mai multe personaje pe care le pastrez in minte si imi place sa le explorez lumea.”

Se spune despre ea ca ii place sa pastreze controlul situatiei, ca a renuntat la actorie nu pentru ca n-ar fi obtinut roluri bune (a jucat alaturi de Harrison Ford si Kevin Spacey), ci pentru ca in ipostaza de regizor putea controla mai bine ceea ce se intåmpla, dar ea se apara de o asemenea eticheta. „Accept ca nu pot sa controlez aproape nimic din ceea ce mi se intåmpla. Am tendinta de a conduce, de a fi lider, dar asta e diferit de a detine controlul. {i, da, cred ca securitatea emotionala, structura pe care o are viata mea, familia, sunt foarte importante, psihologic vorbind, pentru munca mea.”
Cånd am intrebat-o care e cea mai importanta decizie pe care a luat-o in viata, a raspuns scurt „sa ma casatoresc”, iar succesul care a venit odata cu decizia de a alege regia nu pare sa fi intrat in calcul. „Cånd vine vorba de succes, ma tem. Nu-mi doresc sa fiu recunoscuta pe strada. Asta m-ar impiedica sa mai observ in detaliu lumea.”

Daca ar fi sa o descriem repede, am spune ca Rebecca Miller e fiica unui dramaturg faimos si sotia unui actor minunat. Pentru cei care i-au vazut filmele, ar putea fi o doamna care se exprima cu foarte multa finete si cu un control al detaliului care sfårseste prin a te emotiona profund. Iar pentru cei care i-au citit cartile, ar putea fi femeia care are gusturi rafinate la lecturi . („Printre preferatele mele recente sunt ARLINGTON PARK de Rachel Cusk si THE SECRET HISTORY de Donna Tartt. Dintre clasici, ii prefer pe Dostoevsky, Henry James, F. Scott Fitzgerald.”)
Dar pentru o femeie de oriunde din lume care, din intåmplare, citeste „Vietile secrete ale Pippei Lee”, Rebecca Miller este scriitoarea care a avut curajul sa puna in cele mai potrivite cuvinte viata reala a unei neveste cu un barbat celebru. Cu sacrificiile, temerile, eforturile, placerea, zåmbetul si bucuria cu care o asemenea femeie realizeaza in jurul barbatului ei un cocon pentru ca el sa-si duca viata profesionala la cele mai inalte standarde. {i pentru asta, ar fi bine sa va intålniti cu ea.

Cartea „Vietile secrete ale Pippei Lee” a aparut la Editura Trei si se gaseste in librariile din toata tara.

1241
une_journee_avec_eric_fottorino_image_dossier_portraitEric Fottorino (director Le Monde) – Sarutari de cinema

Eric Fottorino (director Le Monde) – Sarutari de cinema

Eric Fottorino
Directorul Le Monde scrie despre Sarutari de cinema

E unul dintre cei mai influenti jurnalisti din Franta, e pasionat de cinema si de ciclism si conduce cotidianul „Le Monde”. A avut un parcurs profesional care pare de film: a scris un articol pentru Le Monde ca reactie la ceva ce-l impresionase, editorul l-a citit, l-a publicat si l-a angajat. A facut de atunci reportaje, interviuri, a fost redactor sef Le Monde, iar de la inceputul acestui an este directorul ziarului. Cu toate acestea, ramine fidel pasiunii sale pentru scris (8 carti si tot atåtea premii), iar din noiembrie ii puteti citi o prima carte si in Romånia, Sarutari de cinema, o poveste despre un tånar, care dupa decesul tatalui, incearca sa-si gaseasca mama despre care banuieste ca e o actrita celebra.
Eric Fottorino vorbeste despre pasiunea sa pentru literatura, intr-un interviu realizat via e-mail.
(Tabu, 2009)

Care sunt filmele dvs preferate? Citind cartea mi-am amintit de filmul „In the mood for love”, apoi de „Cinema paradiso”.

Filmele care-mi plac sunt cele din Noul Val, in special cele ale lui Francois Truffaut „Les quatre cents coups”, „L’enfant Sauvage” sau povestile lui Antoine Doisnel ca Baisers voles. |mi mai plac foarte mult si filmele lui Claude Sautet (César et Rosalie sau Les Choses de la vie), cum imi mai plac si filmele lui Clint Eastwood ca Million dollar baby pentru sensibilitatea si umanismul care e dincolo de violenta.

Care a fost prima intålnire cu cinematografia? Ce va amintiti de atunci? Care a fost momentul (filmul) la care v-ati emotionat atåt de mult incåt sa deveniti fan cinema?

Prima mea intålnire adevarata cu cinematograful a fost cu Jacques Tati si filmul lui „Les Vacances de M. Hulot”, din cauza burlescului personajului care desi pare de neinteles pentru cei din jur, e un exemplu pentru comunicarea intre oameni. Filmul mi-a devenit apropiat insa cu Truffaut pentru ca mi se parea ca peliculele lui vorbesc despre mine.

Ati facut research special (in partea de trimiteri cinematografice) pentru aceasta carte?
Nu m-am documentat in mod special. Merg constant la cinema de mai bine de 30 de ani!

V-ati dorit vreodata sa lucrati in industria filmului?
Nu, nu in industrie. Prefer intimitatea scriiturii. Filmul se face cu echipe intregi, iar eu prefer aventurile solitare.

De unde pasiunea pentru ciclism?
Am ajuns sa concurez la ciclism gratie unei mari admiratii pe care o am pentru un marii campioni precum Coppi sau Merckx. Ciclismul mi-a dat intotdeauna o senzatie de libertate, de evadare din viata normala.

Aveti articole publicate inca de la 20 de ani. Le pastrati? Va arhivati undeva articolele preferate?
Da. Mai pastrez articolele despre ciclism si cele despre despre formarea celei de –a cincea republici.

De ce ati simtit nevoia sa va exprimati si prin literatura, nu doar prin articolele/editorialele din ziar?
Literatura imi aduce altceva decåt jurnalismul, pentru ca avem nevoie de fictiune ca sa traim. Jurnalismul este o confruntare permanenta si in forta cu realitatea. Literatura e precum ciclismul, iti permite sa evadezi.

Ca jurnalist stiti foarte bine cåt de usor o informatie care e facuta public, poate lua amploare, poate fi speculata, poate fi intoarsa pe toate partile. Cu toate acestea ati ales sa scrieti carti despre relatiile de familie (tata fiu, mama fiu), stiind ca jurnalistii vor reveni cu intrebari asupra copilariei dvs si a momentului in care ati fost adoptat, precum si a celui in care v-ati cunoscut tatal biologic.
Nu v-a fost teama sa va puneti o parte din viata privata in fata jurnalistilor, a publicului?

Viata privata nu e tema romanelor mele. |n cartile mele sunt autobiografii de sentimente, nu de fapte. Toate romanele mele „personale” povestesc viata unui personaj care a imprumutat mai degraba sentimentele mele decåt faptele pe care le-am trait. Asa ca nu ma regasesc in personajele mele, ele sunt dublu deformate, marite, remodelate, prin fictiune.

N-ati fost niciodata tentat sa scrieti sub pseudonim? (Sa nu duceti dintr-o parte in alta – presa/literatura – identitatile dvs private si publice?)
Mi-am schimbat numele cånd aveam 10 ani. (nota red. Mama sa avea 16 ani cånd a ramas insarcinata, iar cånd Eric avea 10 ani a fost adoptat de un medic). Sa scriu sub pseudonim ar fi insemnat sa-mi mai schimb o data numele si cred ca as fi innebunit.

Aveti obiceiuri diferite de lucru atunci cånd scrieti o carte fata de momentele in care scrieti articole?
|mi scriu romanele cu stiloul pe hårtie, de måna, articolele intotdeauna la computer.

Ca director Le Monde aveti destul de mult contact cu bugete, cifre, previziuni de dezvoltare a pietei etc. E o jungla in care daca nu esti cel mai bun, nu poti supravietui. Cum se impaca toate acestea cu latura delicata, sensibila, rafinata, discreta care se simte din romanele dvs?

Cånd scrii esti intr- o lume magica, esti intr-o gradina secreta, linistita si plina de vise, de momente in care timpul zboara. Pot sa ma retrag in acest univers seara, in week end, in vacante. A scrie e forma mea de a respira. {i cine m-ar putea impiedica sa respir?

Trebuie sa recunosc ca aceasta este prima dintre cartile dvs pe care am citit-o, Daca as fi citit ca directorul Le Mode a publicat carti, mi-as fi imaginat ca sunt analize politice, nicidecum observatii fine ale relatiilor interumane. De ce ati vrut sa scrieti genul acesta de literatura?
N-am ales sa scriu un anume gen de literatura. Scriu despre ce mi se pare esential, dincolo de politica. Literatura mea dezvaluie intotdeauna o felie din realitate, din dragoste, din sentimente.

De ce ati optat pentru titlul acesta un pic romantios, Sarutari de cinema (Blaisers de cinema) in locul celui intial, de lucru, Femeia necunoscuta (Femme inconue) ?

E un titlu mai aproape de roman, care are avantajul ca te indeamna la visare.

Copiii dvs va citesc cartile? Le comenteaza?

Sigur ca imi citesc cartile. Cred ca le apreciaza, dar nu vorbim prea mult despre asta.

Sa amestecam putin literatura de fictiune cu realitatea: care dintre actritele anilor 60-70 v-ar fi placut sa va fie mama?

Mama mea? Sa spunem Romy Schneider, cu Anouck Aimée drept matusa!

Continuånd mixul realitate fictiune, care dintre calitatile lui Gilles v-ar placea sa le aveti? (|ntr-una din cronicile pe care le-am citit sunteti asemanat ca infatisare cu Woody Allen, tot asa cum este descris si personajul dvs in carte)

|mi place ca Gilles are mult timp ca sa-si traiasca pasiunea.

Exista vreo istorie in spatele alegerii parfumului Jardins de Bagatelle de la Guerlain pentru eroina? Parfumul e in carte aproape personaj, de ce v-ati oprit la acesta?

E un parfum incåntator, diabolic, care trezeste in mine senzatii foarte puternice.

Un singur subiect a fost ocolit in raspunsurile lui Eric Fottorino. Era ultimul in seria de intrebari trimise pe mail si facea referire la povestea adulterina din cartea sa, Saruturi de iubire. |ntrebarile erau „Credeti in fidelitatea ‹‹pentru totdeauna›› a unui cuplu? Poate sa fie adulterul o masura a iubirii?”

405
interviu ariagaGuillermo Arriaga- De la 21 Grams, Babel şi Amores Perros la amintiri despre România

Guillermo Arriaga- De la 21 Grams, Babel şi Amores Perros la amintiri despre România

Brad Pitt, Cate Blanchet, Sean Penn, Naomi Watts, Benicio del Toro, Gael Garcia Bernal îi datorează o parte din strălucirea lor de pe ecran. Dacă ei au fost remarcaţi de criticii din lumea întreagă e şi pentru că Guillermo Arriaga a scris poveştile care s-au numit 21 Grams, Babel sau Amores Perros. Are o nominalizare la Oscar pentru scenariu, acum a trecut la regie cu un film (The Burning Plain) în care joacă Charlize Theron şi Kim Basinger, dar meseria lui – ceea ce se simte el a fi ca artist – este cea de scriitor. Din aprilie, cărţile lui sunt traduse şi în România.

Guillermo Arriaga e o fiinţă dintr-un material ciudat. Nu-i place să i se spună că e scenarist, deşi e foarte celebru pentru filmele care au avut la bază poveşti scrise de el, într-o structură nonlineară, ca un puzzle. Poveştile lui sunt dureros de simple şi de controversate, şi vorbesc – într-un mod care te lasă cu gura căscată – despre iubire şi moarte.

Cre­de că scenaristul e la fel de important ca regizorul sau ca actorii din distribuţie, şi susţine asta cu multă pasiune, oriunde. Are studii în Psihologie şi Literatură şi a fost profesor la Universitate pentru o vreme, iar înainte de asta a fost boxer, baschetbalist şi jucător profesionist de fotbal. Aşa că acum câţiva ani când citeam despre despărţirea profesională a unuia dintre cele mai celebre cupluri mexicane – Arriaga şi regizorul Alexandro Gonzalez Inarritu – am fost surprinsă să constat delicateţea cu care a abordat subiectul.

Cei doi veneau după o colaborare lungă, cu multe succese şi des­părţirea părea dureroasă de ambele părţi.

Am rămas de atunci cu imaginea că Arriaga este ferm, sigur pe el, un pic distant, dar plin de în­ţe­lepciune. Mi-am dorit foarte mult să-l întâlnesc, să-l cu­nosc altfel decât din cărţile sau filmele sale, iar când am găsit în căsuţa poştală un mail de răspuns cu un mesaj simplu, cald şi prietenos, semnat Arriaga, mi s-a părut că sunt în­tr-un film ori că visez.

Şi acum mi se pare in­cre­dibil că mi s-a îndeplinit aceas­tă dorinţă care părea imposibilă şi e unul din­tre momentele acelea în care cred că sunt foar­te norocoasă. De aici în­colo, în conversaţia pe care o vedeţi mai jos n-a mai in­tervenit decât traducerea din engleză în română. Şi bucuria mea că pot împărţi cu toată lumea în­tâm­plarea care face ca unul dintre cei mai importanţi scriitori (de film) să ne povestească despre familia lui, despre emo­ţiile personale şi, desigur, des­pre cărţile pe care le-a scris.

tabu: La începutul carierei dvs. aţi scris cărţi pentru copii. Când aţi devenit părinte, le spuneaţi po­veşti şi copiilor dvs.? Aţi inventat poveşti special pentru ei?

Guillermo Arriaga: Da. Le-am spus poveşti şi fii­cei mele Mariana, şi fiului meu Santiago când erau mici. În fiecare seară, fiecăruia. Le plăcea la ne­-bunie să le spun poveşti mereu şi mereu, aveau una preferată cu un liliac rebel. Şi una cu un fluture care se rătăcise şi locuia în parcul din faţa casei. Acum au 16, respectiv 15 ani, aşa că nu le mai plac poveştile mele pentru copii. Dar îmi citesc cărţile şi, din fericire, le şi plac.

tabu: În viaţa dvs. particulară sunteţi un vânător pasionat; în viaţa profesională, aveţi o obsesie pentru moarte. Pare că există o conexiune între aceste două preferinţe: ca vânător ai controlul asupra morţii, ca scriitor la fel. De unde vine această obsesie pentru moarte?

Guillermo Arriaga: Moartea e parte din viaţa noastră. Nu poţi să înţelegi viaţa dacă nu are o limită şi un sfârşit. Ceea ce e interesant şi du­reros în legătură cu viaţa este că se sfârşeşte la un punct dincolo de tine. Pe de altă parte, moartea ne înconjoară. Suntem o specie care distruge şi ucide în fiecare zi. Gândiţi-vă la jean­şii pe care-i purtaţi. Ca să ajungă la dvs s-au distrus pă­duri întregi, s-au pus în pericol inclusiv vieţile a sute de animale. Obişnuim să negăm moartea. Dar este obligaţia mea de creator, ca scriitor, să readuc în atenţie sensul profund al mor­­­ţii ca să înţelegem sensul adevărat al vieţii.

tabu: Vă aduceţi aminte care a fost primul contact cu noţiunea: „moarte”?

Guillermo Arriaga: Bunica mea a murit când aveam 15 ani. Ea mă crescuse. Stătuse lângă mine zi de zi până la vârsta aceea şi moartea ei a fost devastatoare pentru mine.

tabu: Am citit că sora dvs. a fost un copil celebru şi că a câştigat premii pentru show-uri de televiziune. În copilărie simţeaţi competiţie între dvs şi ea?

Guillermo Arriaga: Sora mea este o femeie extraordinară. În­totdeauna a avut cele mai mari note, a excelat mereu în toate. Apoi, în ordinea succese­lor a venit fratele meu Carlos. Şi el scli­pitor, cu note foarte mari la şcoală. Amândoi erau şi foarte cuminţi şi politicoşi. Eu am crescut cu ADHD (tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie). Notele mele la şcoală erau dezastru­oase. Obişnuiam să mă bat cu toţi co­le­gii, pro­fesorii se plângeau de mine tot timpul. Pă­­rin­ţii nu mai ştiau ce să-mi facă. Pur şi sim­­­plu nu ştiau ce se întâmplase.

Aveau doi co­pii mi­nunaţi şi foarte inteligenţi şi brusc am apărut eu, un sălbatic, parcă venit din munţi.

Nu ştiu dacă acest context mi-a dezvoltat spiritul de competiţie. Dar pot să vă spun că mă iau la întrecere în orice. Trebuie să fiu primul care urcă în avion, primul care iese din avion, primul care trebuie să intre în sala de cinema, primul la orice. Soţia şi copiii mei mă urăsc pentru as­ta, dar nu ştiu cum să-mi depăşesc această dorinţă. Şi, apropo, sora mea Patricia este producător la televiziunea publică unde rea­lizează emisiuni pentru copii. Pentru aceste emisiuni a luat premii.

tabu: Cât de des vă vedeţi acum? Dar cu fraţii dumneavoastră?

Guillermo Arriaga: Pe Patricia şi pe Carlos îi văd des. Îl văd mai rar pe fratele meu Jorge pentru că el lo­cu­ieşte într-un ranch la trei ore distanţă de Mexico City. Dar petrecem cu toţii zile mi­nunate şi ne înţelegem bine.

tabu: Care sunt amintirile cele mai dragi din copilărie?

Guillermo Arriaga: Cel mai fericit am fost în adolescenţă. Am fost exmatriculat când eram în şcoala primară, pe la 12 ani. Dintr-o şcoală tradiţio­nală, cu o educaţie riguroasă. Am mers apoi pentru gimnaziu şi liceu la o şcoală mai liberală unde erau adunaţi copiii exmatriculaţi de la toate şcolile. Am fost foarte fericit a­co­lo.

Pro­fesorii ne tratau ca pe nişte persoa­ne care gândeau şi erau responsabile pentru ceea ce făceau, chiar dacă gândurile erau a­mes­tecate şi haotice, ca ale mele. Erau răb­dători şi te ajutau să-ţi depăşeşti limitele folosind o a­bor­dare foarte elegantă. Această şcoală m-a ajutat atât de mult încât la cole­giu am ob­ţi­nut cea mai mare notă din istoria Facultăţii de Comunicare: 9.92 din 10.

tabu: Cum sunteţi ca profesor? Sever, prietenos? Păstraţi legătura cu foştii studenţi?

Guillermo Arriaga: Nu ştiu dacă sunt prietenos sau sever. Cred că nu sunt aspru şi că nu-i forţez pe studenţi să facă nimic, încerc doar să-i ajut să găsească lucrurile la care sunt buni. Să afle cine sunt cu adevărat în loc să plece de la idei preconcepute despre ce ar putea fi. Am rămas prieten cu studenţii mei şi păs­trez legătura cu mulţi dintre ei. Cu unii am şi lucrat la unele proiecte.

tabu: Ca scriitor aveţi o mulţime de momente de singurătate. Momentul creaţiei e o situaţie foarte intimă; sunteţi în poveste, iar lângă dvs sunt doar personajele şi emoţiile pe care le adăugaţi personalităţii lor. Vă emo­ţionează vreodată viaţa personajelor pe care le creaţi?

Guillermo Arriaga: Sigur că da. Sunt unele pasaje la care am fost foarte emoţionat şi am suferit sau am râs alături de ele. E uimitor cum ceea ce in­ventezi începe să intre în tine atât de mult în­cât ţi se pare real.

tabu: Pentru ce aţi plâns ultima dată? Din motive personale sau profesionale; de fericire sau nu.

Guillermo Arriaga: Nu obişnuiesc să plâng. Am crescut, nu ştiu dacă e bine sau rău, cu ideea că un bărbat nu plânge (părinţii nu au nimic cu această concluzie a mea, mai degrabă prietenii). Aşa că e dificil pentru mine să plâng. Dar când am văzut ultima scenă din filmul pe care l-am regizat (n. red. „The Burning Plain“), am fost la limită să-mi curgă lacrimile. Trebuie să recunosc însă că am plâns în timp ce scriam unele pasaje din romanele mele.

tabu: Aveţi o reţetă specială când vă apucaţi de scris? Ceva ce urmăriţi mereu, ca un ritual?

Guillermo Arriaga: Da, am o reţetă specială (râde): nu mă mişc de pe scaun 8 ore şi nu mă ridic pâ­nă nu scriu cel puţin două fraze.

tabu: Am citit că nu faceţi niciun fel de documentare pentru cărţile sau scenariile dvs.

De ce? Nu vă e teamă de greşeli? N-am descoperit niciuna, dar îmi imaginez că do-cu­mentarea asigură un oarecare confort, altfel trebuie să-ţi urmezi numai instinctul.

Guillermo Arriaga: Nu mă documentez pentru că sunt leneş, asta înainte de orice. Apoi pentru că mi se pare că prea multă documentare distruge ori­ginalitatea şi prospeţimea unei poveşti.

tabu: Sunteţi tradus în româneşte pentru pri­ma dată, deşi numele dvs. este foarte cunoscut aici, mai degrabă graţie filmelor pentru care aţi scris scenariul. Ce v-ar plăcea să ştie cititorii români înainte de a vă cumpăra cărţile?

Guillermo Arriaga: Sunt foarte onorat că sunt publicat în Ro­mânia. Ştiu poveşti uimitoare despre ţara dvs. încă de când părinţii mei au fost în Ro­mânia, cu foarte mulţi ani în urmă, cred că vreo 35 de ani.

Ştiu că sunt locuri minunate de vânătoare şi vânători buni. Şi desigur, o cultură puternică graţie căreia aveţi oameni extraordinari în industria filmului. Mi-ar plăcea să le spun cititorilor din Ro­mânia că poveştile mele sunt despre oa­meni.

Că umanitatea este obsesia mea. Că vreau ca, prin cărţile mele, cititorii să res­pi­re, tran­spire şi să miroasă umanitatea. Şi că pentru a ajunge la acest rezultat am petrecut ani în­tregi scriind aceste povestiri, din toată ini­ma, cu toată pasiunea de care sunt capabil. Şi am încercat să le fac pe cât de frumoa­­se, pe atât de contradictorii.

tabu: Am citit că aţi găsit povestea cu mitul urban despre greutatea sufletului, pe care aţi folosit-o în filmul „21 Grams“, într-o revistă de ştiinţă, în timp ce Inarritu (n. red. regizorul acestui film) a găsit-o într-o nuvelă franceză. Aceeaşi poveste din două surse diferite, aproape în acelaşi timp. Credeţi în semne? Sunteţi superstiţios? (Apropo,a­­ceasta este întrebarea numărul 13.)

Guillermo Arriaga: Sunt născut pe 13 martie, m-am căsătorit pe 13 februarie. Aşa că îmi place să cred că 13 este un număr minunat. Dar nu cred în coincidenţe sau semne şi nu sunt superstiţios.

tabu: Când aveaţi 13 ani (din nou 13!) v-aţi pierdut simţul mirosului ca urmare a unei lupte cu băieţii din cartier. Există vreun miros de care vă e foarte dor? Mă gândesc că vă mai amintiţi ceva mirosuri din copilăria dvs.

Guillermo Arriaga: Când am pierdut acest simţ, am uitat a­proape cu totul tot ce ţine de mirosuri. Ul­ti­mul miros pe care mi-l amintesc foarte clar este legat de părul unei fete frumoase şi portocalul înflorit lângă care stătea.

tabu: Pentru mine, munca dvs. este mai mult despre dragoste ca o modalitate extremă de a te cunoaşte pe tine şi pe ceilalţi. Cartea care se traduce acum în România, „Un dulce miros de moarte” (Un dulce olor a muerte), este tot despre dragoste ca o cale de a ajunge la cunoaşterea de sine. Simţiţi că dragostea ar putea fi răspunsul la întrebarea care cere o definiţie a vieţii? Am folosit in­tenţionat verbul „a simţi” şi nu „a crede”.

Guillermo Arriaga: Da, simt că dragostea absolută este răs­pun­sul în viaţă. Toată munca mea are legătură cu dragostea mai mult decât cu orice altceva.

tabu: Cu ce personaj dintr-o carte (a dvs. sau a altcuiva) v-ar plăcea să vă întâlniţi?

Guillermo Arriaga: Mi-ar plăcea să-mi întâlnesc toate personajele, să le invit să ia cina la mine acasă. Mă tem, însă, că îmi vor ieşi prin gură sau prin ochi ca să-mi onoreze invitaţia. Aşa că pentru moment, cred că le e mai bine în in­teriorul paginilor din cărţile mele.

Dacă e cineva pe care mi-ar plăcea foarte mult să-l întâlnesc, atunci e vorba de ne­po­ţii mei. Când vor veni pe lume, viaţa mea va fi cu adevărat perfectă.
Şi mi-ar mai plăcea foarte mult să mă întâlnesc cu Guillermo care eram când aveam 13 ani. Ar fi minunat să putem trăi amândoi aşa, din nou.

436
pictorial_17_60Catalin Botezatu – decadenta, erotism si sinucideri

Catalin Botezatu – decadenta, erotism si sinucideri

Viaţa lui ar putea fi transformată uşor într-o carte de succes. „Dacă aş scrie-o, aş spune lucrurilor pe nume, de la cap la coadă, ori ştiu că societatea românească nu este încă pregătită să audă lucruri atât de adevărate şi de profunde în acelaşi timp”, spune Cătălin. Înfrângeri, victorii, iubiri câştigate sau pierdute, decadenţă, erotism, lux. Până va scrie cartea, iată-l pe Cătălin Botezatu reinterpretându-şi viaţa cu umor, pentru ca mai apoi să o disece cu sinceritate.
decembrie 2008

tabu: Acum 14 ani de Crăciun, te aflai în arest preventiv şi a fost unul dintre cele mai grele momente din viaţa ta, dar şi dintre cele mai emoţionante.
Cătălin Botezatu: A fost cel mai oribil moment din viaţa mea. Nu ştiu cum să-l descriu pentru că nu vreau să treacă cineva nici măcar cu gândul prin momentele alea. Arestul preventiv s-a lungit mai mult decât mi-am închipuit din cauza jocurilor politice de atunci. Gălăgia era maximă, celulele se aflau undeva sub nivelul străzii, se vedea câte o fereastră mică la nivelul solului. Pentru că înăuntru era cald şi afară frig, uneori fereastra era acoperită de şobolanii imenşi atraşi de căldură. Dar în noaptea aceea de Crăciun s-a lăsat o linişte de mormânt, nimeni nu mai ţipa, nu mai înjura. şi au bătut clopotele la Mitropolie, arestul poliţiei fiind undeva în Centrul Civic, iar clopotele au marcat şi începutul unui colind.

Lângă noi era o celulă pentru femei şi de acolo s-a auzit un colind sfâşietor. Cuvintele erau pumnale în minte şi în inimă. M-am simţit mai singur ca niciodată, eram terminat din toate punctele de vedere, deznădăjduit, nu pot să descriu starea. şi când s-a terminat colindul, pentru prima dată, într-o linişte de cristal, au început să se audă plânsete, plânsete de bărbaţi care, de obicei, voiau să pară duri. Erau acolo foarte mulţi oameni grei, şefi de bănci care, în libertate, erau de neclintit.

tabu: Când ai ieşit, unde ai găsit resursele să o iei de la capăt?
C.B.: N-am spus niciodată până acum, dar atunci, deşi era clar că nu sunt vinovat, tergiversarea şi ţinerea mea în arestul preventiv m-au dus pe panta aia grea a disperării şi am hotărât să mă sinucid. Mă gândeam că aşa pot să răspund lumii că nu sunt cum mă ca­talogaseră. şi am strâns pastilele pentru dormit pe care le primeam în fiecare seară. Prin celula respectivă s-au plimbat o mulţime de oameni, inclusiv Sever Mureşan şi Miron Cosma. La un moment dat, în celulă a venit şi un băiat, un spărgător, care a înţeles ce vroiam să fac. În noaptea de după Crăciun, eu mi-am pregătit pastilele înainte de a mă duce la duş. Să nu crezi că duşul era undeva departe, era în aceeaşi cameră, improvizat. Dar când m-am întors, nu mai erau pastilele şi n-am putut să fac scandal pentru că era ilegal felul cum le strânsesem. Cert este că dimineaţa când au venit la apel, acest băiat nu s-a mai trezit. A fost dus la spital, i s-au făcut spălături. Când şi-a revenit, l-am întrebat de ce a făcut asta. Mi-a răspuns, în simplitatea lui, că nu era nicio pierdere dacă murea el, pe când eu care am făcut ceva în viaţă trebuia să trăiesc, era păcat să mor pentru că n-am avut ocazia să mă apăr. A fost firul de care m-am agăţat, era o mică parte dintr-o societate care ar fi putut să mă înţeleagă.

tabu: Ai mai făcut cândva referire la faptul că ai vrut să te sinucizi, într-un alt context.
C.B.: Da, sunt o persoană ca oricare alta, câteodată slabă, câteodată puternică.

tabu: Dar hai să ne gândim: eşti acolo, la marginea prăpastiei, la figurat vorbind.
C.B.: Au existat mai multe momente în care am vrut să mă sinucid. Eram la marginea unei prăpastii sentimentale atunci, căci nu mai exista decât un mare hău în care dragostea nu mai era, iar în faţa mea era, la propriu, o prăpastie în care vroiam să cad.

tabu: Şi de ce te-ai întors? La ce te-ai gândit în clipele acelea?
C.B.: Nu m-am întors, a fost un joc. A fost un fel de ruletă rusească. Am pus maşina pe marginea prăpastiei, am scos-o din viteză şi am spus că dacă va fi să cadă, va cădea. şi-am stat acolo o oră.

tabu: Şi-n ora aia la ce te-ai gândit?
C.B.: N-am făcut mişcări bruşte ca să-mi forţez soarta, am stat în maşină cu mişcările pe care le-aş fi făcut în mod normal, am fumat, cred, un pachet de ţigări şi am refuzat să mă gândesc la ceva anume. De fapt mă gândeam dacă ceva merită în viaţa asta, mă gândeam dacă e ceva dincolo de poarta aia, dacă e o altă viaţă.

tabu: Se mai supără părinţii pentru lucrurile pe care le citesc despre tine?
C.B.: E delicat. Primul impact negativ a fost arestul. Normal că au suferit; şi dacă fiul tău ar fi un criminal, ai suferi. Mama a fost pe patul de moarte şi numai Dumnezeu a salvat-o.

În timp, s-a demonstrat că nu erau adevărate acuzaţiile. Apoi s-au scris lucruri urâte legate de viaţa mea sexuală. La început mă gândeam la ce o să spună mama? Tata e tata, dar mama?! Apoi mi-am dat seama că ei mă cunosc, că sunt oamenii care ştiu exact ce am făcut, ştiu exact cu cine am umblat de-a lungul timpului şi ştiu că nu pot fi altfel. şi mai ştiu că dacă aş face ceva, le-aş spune-o, că mi-aş asuma acest lucru. Ei au fost alături de mine şi am fost surprins să constat că am nişte părinţi care pot înţelege orice şi, mai ales, care pot avea încredere în copilul lor.

tabu: Să trecem într-o altă zonă. Ce înseamnă erotism, erotic pentru tine?
C.B.: Acea depăşire a graniţelor, este acea parte a sentimentelor care sunt îngemănate întotdeauna cu sexul, care dau frâu liber imaginaţiei, te eliberează de orice fel de inhibiţii. Sigur că trebuie să fii extrem de rafinat, de profund, de cultivat ca să poţi să experimentezi. Există nişte bariere pe care le poţi trece sau nu. Unii dintre noi le-au trecut, le trec, alţii nu o fac, decât, poate imaginar.

tabu: Dar societatea etichetează…
C.B.: De ce? Dacă cuiva îi place să iubească într-un anume fel, dacă îi plac anumite mişcări care pentru restul lumii sunt vulgare sau par interzise, asta e. Nu trebuie să le faci publice, trebuie doar să ţi le asumi şi să le tratezi ca atare. Fac parte din viaţa ta, fac parte din felul tău de a fi. Dar dacă reuşeşti să realizezi că lumea aceea care te judecă e o lume meschină, oribilă, o lume incultă, o lume incapabilă să-ţi înţeleagă simţirile, o lume limitată, atunci îţi dai seama că îi eşti superior şi că nu contează cum te judecă.

tabu: În alte ţări decadenţa e asociată cu partea boemă, artistică. La noi e mai degrabă în tabăra oamenilor de afaceri şi nu are foarte mult rafinament.
C.B.: La noi decadenţa înseamnă foarte mulţi bani care sunt ai oamenilor de afa­ceri, ai snobilor sau ai îmbogăţiţilor peste noapte. şi mai e o problemă, ei nici măcar nu-şi dau seama ce înseamnă decadenţa. Ei fac aşa pentru că au citit că fac alţii, că li s-a spus că aşa e la modă şi o fac aşa, de-a valma. Care rafinament?! Sunt toate paraşutele îmbrăcate cu zeci de mii de euro, arată îngrozitor, dar lor li se pare glamour. Pe mine viaţa de noapte mă oboseşte teribil. Nu o mai gust. Uite, Bamboo e locul perfect în care distracţia este garantată la maximum. Dar pentru un non connaisseur. Eu dacă mă uit în zona VIP, pe mai mult de jumătate dintre ei nu vreau să-i văd. Ei nu ştiu că nu impresionezi cu blănuri, ceasuri şi haine cu etichete.

tabu: Dar le spui şi lor ce gândeşti?
C.B.: Da. şi de aici apar problemele. Că ei nu pot să spună despre mine că sunt prost. Sau că sunt urât. Nu contează. Că nu sunt talentat – asta e discutabil. şi-atunci îmi pun în cârcă tot felul de chestii care ţin de sexualitate. Ce mai au să-mi spună: că fac sex cu pisici?! So what? Lumea adevărată uită, pentru că nu contează ce se spune despre tine, contează ce faci pentru oameni.

tabu: Compensează fericirea pe care ai trăit-o scandalurile pe care le-a adus?
C.B.: Da. A meritat tot. Cineva m-a făcut fericit pentru o vreme, mi-a dăruit dragostea. Ce contează că pe urmă am fost târât în tot felul de scandaluri?! Le mulţumesc femeilor, persoanelor din viaţa mea care m-au făcut fericit, indiferent de preţul pe care l-am plătit după.

tabu: Eşti gata să mai plăteşti încă o dată preţul ăsta?
C.B.: Îl voi plăti ori de câte ori e nevoie.

tabu: Şi-atunci îţi mai doreşti un copil?
C.B.: A fost o perioadă în care mi-am dorit tare un copil.
Dar acum nu. Poate că scurgerea anilor mi se pare din ce în ce mai rapidă. Poate pentru că ştiu că se apropie foarte tare finalul, încep să devin mai egoist. Nu ştiu. Dar ce înseamnă un copil? Iubeşti, îl naşte soţia ta – femeia pe care o iubeşti – îl creşti, dar într-un final, copilul va avea viaţa lui. La un moment dat, el va pleca, te va „părăsi“. şi vei rămâne tot singur. Aud tot felul de mame care spun „m-am sacrificat toată viaţa pentru copilul meu.“ Ce prostie! Ce femei limitate! Mama e aşa… să mă ierte că spun asta. După ce a divorţat a spus: „n-am să mai fiu cu nimeni niciodată pentru că pe tatăl tău l-am iubit enorm şi îl iubesc, şi apoi pentru că eu am un copil şi nu vreau să mă fac de râs“. Ce limitat a putut să gândească.

tabu: I-ai spus?
C.B.: Da, i-am spus-o. şi nu am avut niciun ecou. Ea s-a sacrificat pentru mine. De ce?! Eu am viaţa mea. E adevărat că atunci când este bolnavă, o ajut, dar e posibil să nu fiu în ţară şi să nu pot să o ajut. Dar ea, când va avea o pro­blemă, cu siguranţă nu mi-o va spune ca să nu mă împovăreze şi mai tare, deci tot ea se va lupta. şi-atunci de ce să se sacrifice pentru mine?!

tabu: Ai un fel de a face fapte bune mai rar întâlnit la VIP-uri, uneori pe ascuns… Partea asta de a dărui vine şi dintr-o dorinţă de a fi protejat pentru mai târziu?
C.B.: Nu. Sunt un om al bilanţului şi mă gândesc unde am greşit? N-am furat, n-am omorât, de minţit cred că o facem cu toţii ca să protejăm nişte situaţii, nişte oameni. Lucruri grave nu am făcut, nu am de ce să-mi pregătesc viaţa de dincolo.

tabu: Nu-ţi vine câteodată să spui stop, să-ţi iei o vacanţă?
C.B.: Ba da, dar sunt o serie de angajamente care trebuie respectate şi nu mă mai pot opri. Prefer să cad lat decât să par neserios.

tabu: Chiar şi în condiţiile în care, acum ceva vreme, ai avut probleme de sănătate?
C.B.: Am şi acum probleme. Dacă eu zâmbesc, râd şi fac frumos, asta nu înseamnă că nu am probleme de sănătate, dar dacă m-aş văicări, oricum nu m-ar ajuta nimeni. Din contră, cei care mă urăsc s-ar bucura, iar ceilalţi ar spune „săracul băiat“. A fost o perioadă în care mă văicăream. Recunosc că am slăbiciuni. Am fost şi la ghicitoare, apropo de slăbiciuni şi de incultură. Pentru că numai un om incult ajunge la ghicitoare. Am trecut şi prin această fază, dar ştiu că trebuia.

tabu: Că tot ai amintit de cultură. Ce te-au învăţat ai tăi la lucrurile obligatorii?
C.B.: Mama era, cum să zic, Cruela. Am mâncat bătaie până în clasa a XI-a. Dacă nu mă adresam politicos doamnelor mai ales, dar în general oamenilor, aveam drept pedeapsă să scriu codul bunelor maniere de 10 ori. Pe vremea aceea avea 68 de pagini, deci era oribil. şi acum îmi pâlpâie în minte ciucurii de la covor care dacă erau uşor deranjaţi, era jale. Atunci n-am înţeles-o, acum îi mulţumesc pentru educaţia spartană. Oricum era compensată de drăgălăşenia mătuşilor care aveau grijă de mine.

tabu: Cum ţi-ar plăcea să se gândească lumea la tine peste nişte ani?
C.B.: Mi-ar plăcea ca lumea să spună că am fost un om bun. Mi-ar plăcea să se gândească că am fost om cu adevărat. Pentru că asta însemn eu; nici designerul, nici VIP-ul.

tabu: Există ceva în materie de jocuri erotice, ceva ce ţi-ai dorit să faci, şi n-ai făcut?
C.B.: Nu. Am făcut tot ce mi-am dorit să fac. Fanteziile mele sexuale au fost întotdeauna duse la bun sfârşit. Nu pot să spun că mă gândesc la lucrul ăla pentru că nu l-am încercat. Nu.

566
bogdan_enoiu____dac___visezi_frumos____i_se___ndeplinesc_visele____f0facbcBogdan Enoiu „Daca visezi frumos, ti se indeplinesc visele”

Bogdan Enoiu „Daca visezi frumos, ti se indeplinesc visele”

Stiti despre el ca e directorul uneia dintre cele mai importante agentii de publicitate, ca e casatorit cu Dana Razboiu si ca are o avere care l-a plasat in topul celor mai bogati oameni din Romånia. Iata-l intr-o ipostaza inedita, vorbind despre parintii sai si despre resorturile intime care-l fac sa se implice in proiecte.
tabu, septembrie 2008

Stiam ca cel mai greu lucru la un interviu cu Bogdan Enoiu nu e sa obtii intålnirea cu el, ci sa-i tii captata atentia, sa spui lucruri interesante, ca sa fie pe parcursul intålnirii, cu tine nu doar fizic, ci si cu gåndurile. „Ai un fel de ADHD al afacerilor, esti implicat tot timpul in multe proiecte, treci foarte repede de la unul la altul, esti ca o zvårluga”, i-am zis din primele clipe. „Da, da; sunt un exponent al acestui sindrom. Si in afaceri si in viata”, a raspuns relaxat admitind ca asa a fost de mic copil, neaståmparat, ca nu putea sa stea locului.
De mai bine de 17 ani, Bogdan Enoiu conduce agentia de publicitate McCannErikson, iar de 7 ani a intrat si in lumea evenimentelor de anvergura. |ntre cifrele acestea se afla peste 200 de premii din industria de publicitate, milioane de oameni emotionati, incåntati, entuziasmati la evenimente ca Gala Hagi sau vizita lui George Bush la Bucuresti, milioane de euro pusi in joc si sute de ore de munca.

Dar dincolo de orice se vede, la radacina sunt acele lucruri care l-au facut pe Bogdan Enoiu sa spuna „Vreau sa fac proiectul acesta”, iar decizia are intotdeauna un substrat emotional intim. „Banii sunt doar un mijloc pentru a face lucrurile sa se intåmple, dar nu sunt motorul principal. N-au fost niciodata”, spune domnul care e in topul celor mai bogati oameni din Romånia, nu chiar pe primele locuri, dar are cåteva milioane bune in cont. „Exista ceva ce nu poti sa-ti cumperi? Ceva ce ti se pare prea scump?”, l-am intrebat.

„Eu nu gåndesc in termeni de scump, ieftin. N-am o astfel de relatie cu banii. Nu sunt foarte ahitiat dupa bani. Cåteodata ii fac usor, alteori greu. Nu stiu ce zic: usor- greu, ii fac. Dar nu imi doresc sa fiu foarte bogat. |mi doresc insa sa fac atåt de multi bani cum a facut Bill Gates ca sa-i dau pe toti dupa aceea. Mi se pare o reinventare a capitalismului, e un gest foarte frumos.”

Cånd vorbeste isi cauta cuvintele si nu e foarte generos in formulari. „Nu raspund foarte mult in interviuri, asa e felul meu”, imi explica atunci cånd il rog sa fie mai darnic cu cuvintele. Dar felul lui de a vorbi pare ca e o consecinta a vietii pe care o traieste: lucreaza intr-un domeniu in care fiecare cuvånt trebuie sa fie pus la locul lui, intr-un mod cåt mai eficient si mai creativ.

|ntr-o viata asa de organizata, imi imaginez ca si amintirile sunt stivuite frumos dupa ani, succese si provocari. Care e cea mai importanta amintire –senzatie legata de toti anii acestia de munca? „Faptul ca am tinut corabia cu pånzele in vånt 15 ani, nu prea am acostat si nu prea am naufragiat. Primii 10 ani au fost foarte grei. Era grija pentru angajati pentru ca trebuia sa faci rost de bani, dar si spiritul de competetie. Aceste doua lucruri au fost la inceput motorul corabiei.”

Ne intoarcem la resorturile intime care-l fac sa ia o decizie si revenim la Gala Hagi. La mai bine de 7 ani de la acel eveniment inca mai spune ca a fost unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a facut in cariera si stiu ca atunci a muncit nebuneste impreuna cu echipa lui timp de trei luni. Pare ciudat pentru ca sunt multe alte proiecte cu bugete grele pe care le-a avut pe måna si in care s-a implicat profesional la fel de mult. La Gala Hagi a fost insa un detaliu intim care a facut diferenta. „Hagi mi-a dat mie personal foarte multe bucurii. Ca suporter, ca tot ce vrei tu. Si-l pretuiesc foarte mult. In primii 15 ani am muncit foarte mult pentru toti clientii mei, dar pentru Hagi a fost ceva special, de suflet. Si drept dovada, a iesit perfect. Amintirea mea cea mai puternica e cu tricoul urias care s-a dus la cer si s-a dus… n-a mai venit. Si pentru Hagi a fost unul dintre cele mai emotionante momente.”

De sase ani, fostul inginer cu inventii in domeniu, trecut la publicitate cu multe premii, a mai facut un salt si a devenit organizatorul celui mai important turneu de tenis de la noi, BCR Open Romånia. „L-am cunoscut pe domnul }iriac, stia ca sunt pasionat de tenis, mai facusem evenimente si-a avut incredere. Eu sstiam ca am un grup de comunicare foarte puternic cu care pot sa fac multe lucruri. O måna de oameni pe care daca o pun la munca, reusim”, isi aminteste inceputurile. Si adauga „N-am mers pe motivatia materiala, ci pentru a face ceva deosebit.”

Astazi, in lumea tenisului unde se joaca milioane de euro, Romania incepe sa valseze usor, iar in urma cu cåteva saptamåni turneul de la Bucuresti era luat in carti pentru o posibila victorie a lui Roger Federer care isi face calcule ce turnee poate sa cåstige, cåte puncte poate sa obtina ca sa nu piarda locul I in clasamentul mondial. „Suna lumea pentru intervenetii ca sa primeasca un wild card ( nota red. accesul direct pe panoul de joc fara a trece prin calificari)?”, am incercat sa intru in culisele sportului alb. „Suna, suna, se face lobby pentru wild carduri. Dar in final e doar decizia mea, buna sau rea.”

Si iata cum Bogdan Enoiu decide astazi romånii care joaca, acasa la ei, cu numele mari ale tenisului, o responsabilitate de care e foarte constient si pe care o ia foarte in serios.
„Trebuie sa tii cont si de echipa de Cupa Davis si chiar daca e un turneu pentru care eu am responsabilitatea, ma consult cu cei din lumea tenisului cånd aleg wild cardurile.”

„Ai regretat vreodata o decizie?”, n-am rezistat sa nu intreb. A zåmbit si-a raspuns repede: „Catalin Gård, anul trecut, dar s-a calificat singur pe panoul principal si m-am revansat data urmatoare.”

Il intreb daca recunoaste usor ca greseste si daca se evalueaza dupa fiecare proiect. „Tin minte cånd mi se pare ca am gresit si incerc sa repar. Nu sunt mai sever sau mai generos cu mine decåt cu altii, aplic aceeasi masura si pentru mine, si pentru ei. |mi place sa ma masor. Nu e un lucru foarte bun; depinde din ce parte privesti.”

Vorbim despre zona de entertainment pe care a adus-o turneului (primii 7 ani ai competittiei de la Bucuresti s-au desfasurat sub un alt patronat), despre meciurile demonstrative si numele mari care au venit ( meciul Martina Navratilova – Monica Seles, e cel mai recent exemplu) si-i spun ca acum turneul e mai orientat catre public, nu doar catre cei care joaca tenis.

„Rezultatul se vede in numarul de bilete våndute mai mare de la an la an. La inceput intrarea era gratuita, acum usor usor lumea a inceput sa cumpere bilete. Dar am mai spus-o, nu facem turneul ca sa cåstigam bani, o facem pentru sport. Nu iesim pe pierdere insa, avem un mic profit.”

Ne indreptam catre copilul Bogdan Enoiu incercånd sa aflu daca aptitudinile sale de conducator se simteau de pe atunci. „Aveam un spirit de competitie dezvoltat si cånd eram mic. Joc tenis de la 10 ani si e sportul meu preferat, e hobby-ul meu. Sportul e lucrul pe care-l fac cel mai serios. Tenisul e o pasiune constanta a vietii mele.”

E momentul in care are cea mai mare pasiune in voce, asa ca il intreb daca parintii sunt måndri de ce face. „Tata a murit, mama si tatal meu vitreg sunt måndri, sigur ca da. Eu vin dintr-o familie simpla, mama e in vårsta nu vine la evenimentele pe care le organizez., dar se mai uita la televizor cånd o anunt eu. Altfel, incerc sa-mi fac datoria de fiu cum se cuvine. Ma duc la masa duminica, in Berceni, unde locuiesc ei. {tii cum e, esti fiul mamei si la 50 de ani”, spune cu tandrete.
A fost momentul in care in mintea mea s-a facut un click. Si-a urmat acest dialog.
„Dar cånd erai mic si jucai tenis, te visai noaptea campion?”
„Da. Ma visam in fiecare noapte campion. Si-acum ma mai visez.”

A spus „da” cu sinceritate, promptitudine si cu o oarecare candoare care confirma ca intrasem pe un teritoriu foarte privat.
„Si-atunci te-ai implicat in turneul de tenis pentru ca era lumea la care visai?!”
„Da. Asa este. “
„Tu de fapt ti-ai implinit un vis din copilarie.”
„Da. Ai sesizat corect. Si cu Hagi la fel a fost.”

Mi s-a parut frumos ca omul acesta care invårte milioane in conturi publicitare, care a cumparat recent un bloc pe la Unirii, care poate sa faca orice cu banii pe care-i are, isi investeste timpul in industria sportului ca sa-si indeplineasca visele copilariei. Abia atunci am inteles ca resortul care l-a facut sa munceasca nebuneste trei luni ca sa-i organizeze spectacolul de retragere lui Hagi era forma lui de rasplata pentru bucuria pe care o primise de la victoriile sportivului Hagi; cum si turneul de la Bucuresti (a carui conducere a obtinut-o la aniversarea de 30 de ani de la finala Cupei Davis) e tot o forma de a multumi pentru bucuriile oferite de Ilie Nastase si Ion }iriac. {i e calea prin care construieste ceva, indeplinindu-si visele copilariei.

„Daca visezi frumos, ti se indeplinesc visele”, a spus si m-a intrebat repede de colegele mele, ca sa mute discutia din zona privata in care ajunsese. Remarcasem ca in ultimul sfert de ora coboråse ritmul, se relaxase si nu mai raspunsese la telefon. Si-am vrut sa ramån cu imaginea aceasta inedita.

655
helen fieldingHelen Fielding Mama lui Bridget Jones

Helen Fielding Mama lui Bridget Jones

|n „Bridget Jones: La limita ratiunii”, Helen Fielding imagina un interviu intre Bridget si Colin Firth in care actorul trebuia sa faca fata multor intrebari care incepeau diferit si sfârseau la camasa uda pe care a purtat-o intr-o secventa din filmul „Mândrie si prejudecata”. De fapt interviul a fost realizat „pe bune”. Fielding prin intermediul prietenului ei, Nick Hornby, a ajuns la Colin si l-a pus sa raspunda la intrebarile turbate ale lui Bridget. La vremea respectiva, scriitoarea nu se astepta sa dea interviuri in care mai toate intrebarile sfârsesc la acelasi lucru: Bridget Jones. Iata-o insa facând fata cu brio.
tabu, iulie 2008

Eroina dvs Bridget Jones este faimoasa in toata lumea. Acum ne-ati facut cunostiinta cu Olivia Joules. Cine e Olivia?

Olivia este o femeie obisnuita, o jurnalista nu foarte de succes care se ocupa de rubrica beauty, dar care viseaza sa devina un faimos corespondent de razboi. Din intâmplare da peste stirea vietii ei dar sfârseste prin a fi luata drept spion. Olivia nu face intotdeauna lucrurile cum trebuie, dar cu instinctele ei feminine reuseste sa duca la capat o misiune care ar fi fost dificila chiar si pentru spionii clasici.

Ati ales ca investigatiile pe care le face Olivia sa fie legate de membrii Al Ouaeda pentru ca e un subiect interesant sau ati urmarit sa transmiteti un mesaj, o critica legata de aceasta problema globala?

Nu, n-am scris ca sa atrag atentia asupra a ceva anume, eu am vrut sa spun o poveste. Mi-au placut intotdeauna cartile Bond si am vrut sa scriu o carte usoara care sa poata fi citita pe plaja si care sa aiba o eroina gen Bond. Al Quaeda este dusmanul in aceasta carte pentru ca este un subiect contemporan; era ridicol ca Olivia sa se intereseze de KGB.

Va asteptati la controverse legate de aceasta carte?
Se pare ca toate cartile mele au generat controverse. Unii sustin ca Bridget este o reprezentanta nedemna a feminismului. N-am nici cea mai mica intentie de a crea controverse, eu vreau sa spun o poveste. Dar scrisul este ceva foarte intim. Am tendinta de a scrie despre lucruri pe care le gândesc sau mi le imaginez, dar despre care nu se vorbeste foarte des in public. Mie umorul este mi bun daca este cladit pe ceva dificil sau dureros. Asa cred.

Pentru ecranizarea cartii cu Olivia credeti ca ar fi potrivit rolul pentru Renee Zellweger? Daca n-ar fi Renee, care ar fi actrita care ar putea sa o interpreteze pe Olivia?
Renee a fost fantastica in Bridget Jones. |nainte de film, Bridget era atât de bine definita in mintea mea incât nu puteam sa-mi imaginez ca e cineva posibil sa-i dea viata, cu exceptia lui Bridget desigur. Acum când ma gândesc sa scriu ceva despre Bridget o vizualizez imediat pe Renee. Cred ca la fel va fi si cu Olivia. Deocamdata când ma gândesc cine sa o interpreteze pe Olivia imi spun fara ezitare “Olivia Joules, desigur”.

Dat fiind faptul ca precedentele dvs romane au avut un foarte mare succes si au fost ecranizate, v-ati gândit la varianta pentru cinema când ati scris acest nou roman? Ati scris cartea având in minte posibilitatea unui viitor film?

Nu. Sa muncesti pentru un film, sa gândesti pentru cinema e cu totul altceva. Dar e mai amuzant asa pentru ca am putut sa-mi plasez povestea in Miami, apoi in Caraibe si sa o plimb un pic prin Africa, apoi sa arunc in aer o nava uriasa fara sa-mi spuna cineva ca trebuie sa transform nava in pluta si sa mut totul in Vancouver ca sa putem filma mai usor.

Sa ne indreptam putin si catre viata dvs privata. Dupa absolvirea universitatii v-ati inceput cariera ca jurnalist. De când va gânditi ca ati putea deveni scriitoare?

Mi-am dorit dintotdeauna sa fiu scriitoare. |nca de mica aveam tot felul de fantezii cum o sa fiu eu scriitoare când o sa fiu mare. Cred ca a fi jurnalist si a fi scriitor sunt parti din acelasi intreg pentru ca jurnalismul este un antrenament excelent pentru a scrie romane. Te ajuta sa-ti indepartezi ego-ul, sa nu ai orgoliul propriei creatii si te invata ca trebuie sa accepti ca munca ta, povestea scrisa de tine, va fi ajustata pâna va avea exact proportia ideala de informatie – calitate – spatiu in ziar. Jurnalismul te invata ca nu trebuie sa-ti plictisesti niciodata cititorii si te ajuta sa observi cu accuratete ce se petrece in viata de zi cu zi.

De ce credeti ca Bridget Jones este atât de populara in toata lumea?
Cred ca avem de-a face cu diferenta dintre ceea ce-si doresc oamenii sa fie si ceea ce sunt de fapt. Suntem bombardati cu mii de imagini ale perfectiunii si e o usurare sa vezi pe cineva care incearca sa faca lucrurile bine, dar sfârseste prin a le face prost. |ti vine sa râzi si te simti bine ca si altul greseste.

Ati avut aceleasi probleme ca Bridget?
Da, ma tem ca da.

Femeile care se incadreaza in idealul promovat de reviste, femeile slabe si frumoase, sunt mai fericite si isi gasesc iubiti mai usor decât femeile mai plinute?

Femeile se gândesc oricum ca sunt grase, indiferent de cât de slabe sunt. Probabil ca cele mai suple gasesc mai usor barbati care sa le “ciufuleasca”, dar nu cred ca sunt neaparat barbatii care o sa le iubeasca si sa aiba grija de ele.

Care credeti ca sunt conditiile care ajuta la mentinerea fericirii si a dragostei?
Cum ii explica mama lui Bridget fiicei ei, motivul pentru care femeile isi gasesc atât de greu dragostea este pentru ca toate se asteapta sa ajunga in pat cu Brad Pitt care dimineata o sa se ocupe de masina lor de spalat vase, in timp ce e gol si uns cu ulei frumos mirositor din cap pâna in picioare.
De fapt, e important sa iti asumi ceea ce esti si sa le permiti si celor din jurul tau sa fie ele insele, nu un rod al imaginatiei. Altfel tot ceea ce pretinzi ca esti, când de fapt nu e adevarat, te vor duce curând catre un deznodamânt prost.

Bridget Jones este inspirata de romanul lui Jane Austin, Mândrie si prejudecata. Cu acest punct de plecare pentru romanul dvs, ati vrut sa ne aratati ca nu s-a schimbat aproape nimic in relatiile dintre femei si barbati in mai bine de o suta de ani?
M-am inspirat din aceasta carte pentru ca e un subiect excelent pe seama caruia s-au facut multe cercetari de-a lungul timpului. Si m-am gândit ca Jane Austin nu s-ar supara. Oricum, nu mai e in viata.

Colin Firth este actorul perfect pentru domnul Darcy de acum 100 de ani (a fost eroul din varianta tv BBC de la Mândrie si prejudecata) si de astazi (in Bridget Jones)?
Daaa. Da, da.

Aveti un baietel de 1 an. V-a schimbat maternitatea?
Absolut, cu totul. Si imi place la nebunie.

Va intoarceti la scris curând sau o sa mai stati in vacanta?
Am stat in vacanta o perioada destul de lunga si de scurta vreme m-am reintors la povestea lui Bridget. Asa ca scriu din nou articolele saptamânale despre Bridget in ziarul londonez, The Independent, ca pe vremea de inceput a lui Bridget.

Putem sa ne asteptam la un al treilea roman cu Bridget Jones? Poate ca Mark si Bridget vor avea un bebelus in cel de-al treilea roman, ce credeti?

In articolele din ziar, Bridget tocmai a descoperit ca este insarcinata. Nu stiu inca daca am sa pun totul intr-o alta carte, deocamdata ma bucur sa scriu câte o poveste pe saptamâna fara presiunea deadline-ului si a asteptarilor celorlalti.

Tabu multumeste Adrianei Marina ( Kessler Literary Agency) pentru sprijinul acordat la realizarea acestui material.

413
stella_stevens_closeupStella Stevens  In cautarea Ielelor romånesti

Stella Stevens In cautarea Ielelor romånesti

O gasiti in clasamentul celor mai frumoase femei ale secolului, pe locul 27, le-a fost partenera pe ecran lui Elvis Presley, Jerry Lewis, Dean Martin, Martin Landau, Bing Crosby, a scris si a trait o parte din istoria Hollywoodului despre care se fac astazi filme, are un Glob de aur, iar in portofoliu aproape 150 de pelicule ca actrita, doua filme care regizoare si mai multe scenarii gata sa intre in lucru. Are 72 de ani, trupul unei tinere de 20 si ceva de ani (fara sa fi apelat la operatii estetice) si energia unei clase intregi de liceeni. Luna trecuta a fost din nou in Romånia pentru ca scrie un scenariu despre Iele, inspirat de folclorul nostru.
tabu, iunie 2008

Chiar daca-ti spune cineva ca Stella Stevens era acum aproape o jumatate de secol una dintre cele mai fotografiate femei din lume, alaturi de Marilyn Monroe, Rachel Welch si Brigitte Bardot, nu esti pregatita pentru o intålnire cu frumusetea ei aparte. Ne-am vazut la mijlocul lunii mai si sunt gata sa jur ca, daca o priveam din spate, nu i-as fi dat mai mult de 25 de ani pentru ca primul impact a fost asupra picioarelor spectaculoase, alurii impecabile si atitudinii foarte sexy. E o femeie incredibila si isi poarta cei 72 de ani cu atåt de multa tinerete si energie incåt te intrebi „la ce bun atåtea campanii anti ageing?”

Ati inceput sa lucrati de foarte tånara. Cum s-a intåmplat?
La 16 ani eram model in ceainaria Goldsmith de la magazinul central din Memphis Tennessee. Un agent de presa care a trecut pe acolo mi-a spus ca, daca merg la New York, va putea sa ma prezinte celor care lucrau la studiouri.

Si ati avut incredere in el, inca de la inceput?
Da. O adusese acolo pe Tina Louise (nota red. model si actrita celebra in anii ‘50, una dintre vedetele filmului original The Stepford Wifes – 1975) si stiam ca e conectat la lumea filmului. Iar Tina arata superb, era imbracata cu o blana micuta ca un top, pe deasupra unei bluze cu bretele foarte subtiri, cu parul rosu si stralucitor. M-a impresionat look-ul ei. Agentul acesta de presa a fost prima mea legatura cu lumea filmului. Apoi am facut niste fotografii foarte frumoase in alb negru, le-au vazut cei de la 20 Century Fox si mi-a propus un job.

„Say one for me” in 1959…

Da. A fost primul meu film, dar nimeni nu mi-a spus ca trebuie sa pontez cu o cartela intrarile si iesirile mele din studio, la inceputul si la sfårsitul zilei de munca. SI, desi lucrasem multe ore suplimentare, n-am fost platita in plus, ba mai mult, la sfårsitul filmarilor mi-a fost incheiat contractul pentru ca parea ca nu am lucrat deloc. |mi facusem treaba, filmul era foarte de succes (nota red. A avut o nominalizare la Oscar), cu doua dintre vedetele studioului la acea vreme Bing Crosby si Debbie Reynolds, si nu intelegeam de ce m-au concediat.

Cum era Crosby?
Il stiam din copilarie, ma uitam cu familia la filmele lui, asa ca am fost foarte incåntata sa ii fiu pe aproape. Mai tårziu am aflat ca toata lumea credea ca pe platourile de filmare noi doi am avut o relatie, dar nu a fost asa. Eu eram doar foarte dornica sa fiu pe långa el, ii urmaream toate gesturile, eram ca o fana, pur si simplu.

Si cum ati ajuns la Paramount?
S-a intåmplat ca la studiouri sa trec pe långa Edward Dmytryk care facea un remake dupa un film cu Marlene Dietrich , Blue Angel. Mi-a spus ca am chipul pe care si-l doreste pentru film si m-a chemat sa joc un rol mic, o blonda dragalasa plina de cårlionti. Dupa premiera m-a sunat presedintele de la 20 Century Fox sa ma intrebe daca n-as vrea sa semnez un contract cu ei si l-am anuntat ca ma concediasera cu o luna in urma.
Am ramas la Paramount pentru o vreme si am facut aici cåteva filme frumoase. Mai ales ca trecusem la un alt nivel, primeam si roluri vorbite nu doar cele in care imi aratam picioarele, plus ca aveam alt gen de contract, mai avantajos.

Pentru ca ati amintit de picioarele dvs care sunt si acum spectaculoase, puteti sa-mi spuneti daca a fost vreun moment in cariera in care v-a deranjat frumusetea dvs ?

Darling, dar eu nu ma vedeam frumoasa. Erau alte femei mult mai frumoase decåt mine la Hollywood, iar dimineata cånd ma uitam in oglinda nu vedeam nimic special, eram doar eu.

Dar nu vroiati sa primiti si roluri cu mai mult accent pe interpretare, nu doar pe infatisarea dvs?
O, ba da. Ei vroiau o blonda naiva si primeau o blonda naiva. Dar pe vremea aia vroiam doar sa obtin roluri ca sa –mi cåstig existenta. |ntotdeauna mi-a placut comedia, nu cred ca aveam fata potrivita pentru tragedie. Eram fericita cu orice rol as fi primit, dar pe parcurs am inceput sa-mi doresc sa fac tot mai multe pentru ca invatasem mai multe lucrånd. Doar ca lor le ramasese in minte ca sunt „blonda naiva” si ma distribuiau in rolul acela.
{i-am facut asta mult timp. Interval in care mi-am luat si diploma in literatura engleza pentru ca vroiam sa scriu. La vremea aceea nu stiam exact ce vreau sa scriu, dar pe parcus am inceput sa ma descopar. Iar mai tårziu am trecut la regie. Acum am trei westernuri si oamenii cred ca sunt nebuna ca scriu si regizez filme western, dar eu vorbesc in ele despre familie, iar astea sunt povesti care trebuie spuse si tinerilor de astazi.

Da, dar e un gen de cinema care e pe cale sa moara.

E mort daca ne gåndim doar la oamenii care calaresc. Dar western-ul e mai mult decåt atåt. Westernurile mele nu au nici un „fuck” in ele. {i mai sunt povesti nespuse. De exemplu, am aflat ca femeile din perioada aceea nu aveau lenjerie pe sub fuste pentru ca erau putine sanse sa gaseasca toalete atunci cånd aveau nevoia, asa ca isi faceau necesitatile pur si simplu desfacåndu-si picioarele, pe sub fuste. Nu-i asa ca nu stiai asta?

Da, nu stiam. De ce ati plecat de la Paramount?
Noul presedinte al studioului a refuzat sa faca un film in care eu aveam rolul principal dar personajul avea doi copii. Nu vroia ca bomba lor sexy sa fie transformata in mama intr-un film serios. Asa ca mi-am intrerupt contractul si am plecat la Columbia. Iar faptul ca am lucrat cu trei mari studiouri inca de la inceputul carierei m-a ajutat sa invat cum sa ma comport, ce sa fac, cum sa vorbesc in lumea aceasta care are ritualurile ei.

Ati avut rolul principal intr-un film cu Evis. (nota red: Girls! Girls! Girls!)

Da si inca de la prima intålnire i-am dat replica la ceva nepoliticos ce spusese el, asa ca n-a mai vorbit cu mine påna la sfårsitul filmarilor. Am lucrat 6 zile si nu mi-a mai adresat nici un cuvånt in afara cadrului de filmare. Cred ca nu stia foarte multe despre business la vremea respectiva. Banuiesc ca pe parcurs a devenit un actor mai bun, dar atunci el se astepta sa ma opresc in patul lui pe loc. Si n-am facut asta, veneam de la scoala catolica, credeam ca sunt o doamna, nu o vagaboanta. El n-a crezut asta.
Mai apoi am jucat cu Jerry Lewis in Nutty Professor, apoi cu Dean Martin cu care am facut doua filme. Dean era minunat, un gentlemen, i-am cunoscut sotia si familia, toti au fost foarte draguti cu mine. Se lucra foarte frumos cu el, am amintiri foarte placute despre acele filme.

V-ati casatorit si ati facut un copil de foarte tånara, apoi ati inceput sa lucrati ca actrita. Cum ati reusit sa administrati cele doua laturi: familia si cariera?
N-am reusit deloc. Am divortat dupa trei ani si copilul a ramas prin hotaråre judecatoreasca la sotul meu. Si-au facut tot posibilul sa ma urasca. I-au cumparat toate lucrurile pe care si le dorea, l-au rasfatat foarte tare si i-au spus mereu ca am plecat la Hollywood si nu-l mai iubesc.

Fiul dvs a ajuns un producator cunoscut la Hollywood (Andrew Stevens a produs filme cu Jack Nicholson, Michael Douglas sau Rober de Niro), ati lucrat in filmele lui. Ati rezolvat relatia dvs cu el mai tårziu?
Am incercat dar nu am reusit. Imi place sa cred ca are in jurul lui oameni pe care-i iubeste, chiar daca nu sunt eu. E ok, face ceea ce-si doreste, a ales calea asta. Cred ca uneori trebuie sa lasi lucrurile asa cum sunt si sa mergi mai departe, sa-ti continui viata oricåt de greu ar fi. {i la un moment dat am renuntat sa-l mai vreau inapoi in viata mea, chiar daca-l iubesc.

Imi imaginez ca era la fel de greu si acum 50 de ani sa reusesti la Hollywood.
Da, era greu si am avut si momente foarte dificile. Dar am avut si unele minunate cånd am fost in Beverly Hills sau in Bel Air si am cunoscut oameni minunati. Fred Astair era un gentleman impecabil, un om minunat. {i Cary Grant era extraordinar. Ei erau barbati frumosi si as fi putut avea relatii cu ei, dar nu vroiam sa iau nicio initiativa in partea asta pentru ca aveam un fiu si nu vroiam ca el sa auda lucruri uråte despre mine, de la tatal lui.

Sunteti membra a Academiei Americane de film, iar asta inseamna ca votati pentru Oscar. Chiar vedeti toate filmele care sunt in competitie?
Da. Sunt cam 30- 40 de filme, le primesc acasa cu un aparat la care doar dvd-urile lor pot fi vazute pentru a fi protejate de piraterie. |mi ia cam doua trei saptamåni, vad 2-3 filme pe zi.

Dar exista legende despre lobby-ul pe care-l fac unii ca sa cåstige un film sau altul. Ati primit vreodata un telefon prin care erati rugata sa votati ceva anume, promitåndu-vi-se o alta favoare?
Nu. Dar Hollywood-ul e un loc inselator. Mereu ti se spune ca daca faci asta, primesti la schimb altceva. Tu trebuie insa sa alegi ce e cel mai bun pentru tine, pentru ca daca alegi lucrurile ieftine o sa spuna „e ieftina, face oricum ce vrem noi, sa nu-i dam chestiile mari.”

Am remarcat ca vorbiti despre Dumnezeu ca despre o Ea (“she”), de ce?
Pentru ca este Creator de viata si doar o femeie poate da viata. Dumnezeu a creat toata viata de pe Pamånt si trebuie sa fi fost o femeie, nu un barbat. Eu si la Soare ma refer ca fiind femeie, pentru ca si ea este o sursa de viata.

E parte dintr-o teorie sau e credinta dvs?
Asa cred eu. Noi femeile purtam viata in trupul nostru, noi creem. Barbatii pot fi cel mult creatori de razboi. Dar Dumnezeul creator de viata, e femeie.

Da, dar femeile ii cresc pe barbaii, ca mame, ele ii educa. Ele ii ajuta sa fie asa cum sunt.
Nu, pentru ca ei sunt mai mari decåt noi, mai puternici decåt noi, si vor sa fie vazuti ca Dumnezei. Dar sfårsesc prin a crea razboaie care ucid oameni. Ei ajung la violenta pentru ca nu pot polemiza. Noi, femeile putem; suntem foarte bune la argumentatie, avem bun simt, cunoastem durerea nasterii si avem intelegere mai multa. De asta sper ca Hillary Clinton sa devina presedinta pentru ca e femeie si ea nu va incuraja razboaiele. A fost acolo, la Casa alba, e foarte desteapta, are copii, cred ca ar fi o presedinta foarte buna. Mai sunt femei care sunt presedinti si care fac treaba foarte buna pentru ca le pasa de oameni. E o femeie foarte puternica, gåndeste-te ca a putut sa-si ierte sotul dupa scandalul cu fata aia. Uite, un barbat daca e inselat ori divorteaza ori bate femeia, pe cånd o femeie e mult mai inteleapta.

Ce ati gasit atåt de special in Romånia de v-ati intors sa scrieti un scenariu?
|mi place Romånia pentru partea ei veche, dar imi plac foarte mult si oamenii. M-am imprietenit cu Smaranda (nota red. Smaranda Comanescu a lucrat ca asistent personal pentru Heather Graham la filmul Blessed in care juca si Stella), m-am intors pentru ea, e una dintre cele mai bune prietene ale mele. Am vizitat impreuna Romånia, m-am indragostit de folclorul vostru, am scris un scenariu despre povestea Ielelor si acum sunt aici sa scriu continuarea, care se va numi Iele M. Vreau sa fac o poveste in care si barbatii tineri sa fie asemeni Ielelor. Sper sa ma reintorc sa fac filmul aici, la studiouri in Romånia.

Intålnirea cu Stella a durat peste patru ore si ni s-a parut ca timpul trece foarte repede. Era spectaculoasa cu atitudinea ei plina de energie („si iubitul meu e mai tånar decåt mine” , a spus råzånd) si cu tineretea pe care o degaja. Am inteles de ce una dintre cele mai bune prietene ale ei, Smaranda, are de trei ori mai putin anii ei: la nivelul spiritului au amåndoua aceeasi vårsta.

431
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!