Category : interviuri

stella stevensInterviu: Istoria Hollywoodului cu Stella Stevens –  colega lui Elvis Presley, Jerry Lewis, Dean Martin

Interviu: Istoria Hollywoodului cu Stella Stevens – colega lui Elvis Presley, Jerry Lewis, Dean Martin

O gasiti in clasamentul celor mai frumoase femei ale secolului, pe locul 27, le-a fost partenera pe ecran lui Elvis Presley, Jerry Lewis, Dean Martin, Martin Landau, Bing Crosby, a scris si a trait o parte din istoria Hollywoodului despre care se fac astazi filme, are un Glob de aur, iar in portofoliu aproape 150 de pelicule ca actrita, doua filme care regizoare si mai multe scenarii gata sa intre in lucru. Are 72 de ani, trupul unei tinere de 20 si ceva de ani (fara sa fi apelat la operatii estetice) si energia unei clase intregi de liceeni. Luna trecuta a fost din nou in Romånia pentru ca scrie un scenariu despre Iele, inspirat de folclorul nostru.

Chiar daca-ti spune cineva ca Stella Stevens era acum aproape o jumatate de secol una dintre cele mai fotografiate femei din lume, alaturi de Marilyn Monroe, Rachel Welch si Brigitte Bardot, nu esti pregatita pentru o intålnire cu frumusetea ei aparte. Ne-am vazut la mijlocul lunii mai si sunt gata sa jur ca, daca o priveam din spate, nu i-as fi dat mai mult de 25 de ani pentru ca primul impact a fost asupra picioarelor spectaculoase, alurii impecabile si atitudinii foarte sexy. E o femeie incredibila si isi poarta cei 72 de ani cu atåt de multa tinerete si energie incåt te intrebi „la ce bun atåtea campanii anti ageing?”

Ati inceput sa lucrati de foarte tånara. Cum s-a intåmplat?

La 16 ani eram model in ceainaria Goldsmith de la magazinul central din Memphis Tennessee. Un agent de presa care a trecut pe acolo mi-a spus ca, daca merg la New York, va putea sa ma prezinte celor care lucrau la studiouri.


Si ati avut incredere in el, inca de la inceput?

Da. O adusese acolo pe Tina Louise (nota red. model si actrita celebra in anii ‘50, una dintre vedetele filmului original The Stepford Wifes – 1975) si stiam ca e conectat la lumea filmului. Iar Tina arata superb, era imbracata cu o blana micuta ca un top, pe deasupra unei bluze cu bretele foarte subtiri, cu parul rosu si stralucitor. M-a impresionat look-ul ei. Agentul acesta de presa a fost prima mea legatura cu lumea filmului. Apoi am facut niste fotografii foarte frumoase in alb negru, le-au vazut cei de la 20 Century Fox si mi-a propus un job.

„Say one for me” in 1959…

Da. A fost primul meu film, dar nimeni nu mi-a spus ca trebuie sa pontez cu o cartela intrarile si iesirile mele din studio, la inceputul si la sfårsitul zilei de munca. SI, desi lucrasem multe ore suplimentare, n-am fost platita in plus, ba mai mult, la sfårsitul filmarilor mi-a fost incheiat contractul pentru ca parea ca nu am lucrat deloc. Imi facusem treaba, filmul era foarte de succes (nota red. A avut o nominalizare la Oscar), cu doua dintre vedetele studioului la acea vreme Bing Crosby si Debbie Reynolds, si nu intelegeam de ce m-au concediat.

Cum era Crosby?

Il stiam din copilarie, ma uitam cu familia la filmele lui, asa ca am fost foarte incåntata sa ii fiu pe aproape. Mai tårziu am aflat ca toata lumea credea ca pe platourile de filmare noi doi am avut o relatie, dar nu a fost asa. Eu eram doar foarte dornica sa fiu pe långa el, ii urmaream toate gesturile, eram ca o fana, pur si simplu.

Si cum ati ajuns la Paramount?

S-a intåmplat ca la studiouri sa trec pe långa Edward Dmytryk care facea un remake dupa un film cu Marlene Dietrich , Blue Angel. Mi-a spus ca am chipul pe care si-l doreste pentru film  si m-a chemat sa joc un rol mic , o blonda dragalasa plina de cårlionti. Dupa premiera m-a sunat presedintele de la 20 Century Fox sa ma intrebe daca n-as vrea sa semnez un contract cu ei si l-am anuntat ca ma concediasera cu o luna in urma.

Am ramas laParamount pentru o vreme si am facut aici cåteva filme frumoase. Mai ales ca trecusem la un alt nivel, primeam si roluri vorbite nu doar cele in care imi aratam picioarele, plus ca aveam alt gen de contract, mai avantajos.

Pentru ca  ati amintit de picioarele dvs care sunt si acum spectaculoase, puteti sa-mi spuneti daca a fost vreun moment in cariera in care v-a deranjat frumusetea dvs ?

Darling, dar eu nu ma vedeam frumoasa. Erau alte femei mult mai frumoase decåt mine la Hollywood, iar dimineata cånd ma uitam  in oglinda nu vedeam  nimic special, eram doar eu.

Dar nu voiati sa primiti si roluri cu mai mult accent pe interpretare, nu doar pe infatisarea dvs?

O, ba da. Ei voiau o blonda naiva si primeau o blonda naiva. Dar pe vremea aia voiam doar sa obtin roluri ca sa –mi cåstig existenta. Intotdeauna mi-a placut comedia, nu cred ca aveam fata potrivita pentru tragedie. Eram fericita cu orice rol as fi primit, dar pe parcurs am inceput sa-mi doresc sa fac tot mai multe pentru ca invatasem mai multe lucrånd. Doar ca lor le ramasese in minte ca sunt „blonda naiva” si ma distribuiau in rolul acela.

Si-am facut asta mult timp. Interval in care mi-am luat si diploma in literatura engleza pentru ca vroiam sa scriu. La vremea aceea nu stiam exact ce vreau sa scriu, dar pe parcus am inceput sa ma descopar. Iar mai tårziu am trecut la regie. Acum am trei westernuri si oamenii cred ca sunt nebuna ca scriu si regizez filme western, dar eu vorbesc in ele despre familie, iar astea sunt povesti care trebuie spuse si tinerilor de astazi.

Da, dar e un gen de cinema care e pe cale sa moara.

E mort daca ne gåndim doar la oamenii care calaresc. Dar western-ul e mai mult decåt atåt. Westernurile mele nu au nici un „fuck” in ele. Si mai sunt povesti nespuse. De exemplu, am aflat ca femeile din perioada aceea nu aveau lenjerie pe sub fuste pentru ca erau putine sanse sa gaseasca toalete atunci cånd aveau nevoia, asa ca isi faceau necesitatile pur si simplu desfacåndu-si picioarele, pe sub fuste. Nu-i asa ca nu stiai asta?

Da, nu stiam. De ce ati plecat de la Paramount?

Noul presedinte al studioului a refuzat sa faca un film in care eu aveam rolul principal dar personajul avea doi copii. Nu vroia ca bomba lor sexy sa fie transformata in mama intr-un film serios. Asa ca mi-am intrerupt contractul si am plecat la Columbia. Iar faptul ca am lucrat cu trei mari studiouri inca de la inceputul carierei m-a ajutat sa invat cum sa ma comport, ce sa fac, cum sa vorbesc in lumea aceasta care are ritualurile ei.

Ati avut rolul principal intr-un film cu Evis. (nota red: Girls! Girls! Girls!)

Da si inca de la prima intålnire i-am dat replica la ceva nepoliticos ce spusese el, asa ca n-a mai vorbit cu mine påna la sfårsitul filmarilor. Am lucrat 6 zile si nu mi-a mai adresat nici un cuvånt in afara cadrului de filmare. Cred ca nu stia foarte multe despre business la vremea respectiva. Banuiesc ca pe parcurs a devenit un actor mai bun, dar atunci el se astepta sa ma opresc in patul lui pe loc. Si n-am facut asta, veneam de la scoala catolica, credeam ca sunt o doamna, nu o vagaboanta. El n-a crezut asta.

Mai apoi am jucat cu Jerry Lewis in Nutty Professor, apoi cu Dean Martin cu care am facut doua filme. Dean era minunat, un gentlemen, i-am cunoscut sotia si familia, toti au fost foarte draguti cu mine. Se lucra foarte frumos cu el, am amintiri foarte placute despre acele filme.

V-ati casatorit si ati facut un copil de foarte tånara, apoi ati inceput sa lucrati ca actrita. Cum ati reusit sa administrati cele doua laturi: familia si cariera?

N-am reusit deloc. Am divortat dupa trei ani si copilul a ramas prin hotaråre judecatoreasca la sotul meu. Si-au facut tot posibilul sa ma urasca. I-au cumparat toate lucrurile pe care si le dorea, l-au rasfatat foarte tare si i-au spus mereu ca am plecat laHollywoodsi nu-l mai iubesc.

Fiul dvs a ajuns un producator cunoscut la Hollywood (Andrew Stevens a produs filme cu Jack Nicholson, Michael Douglas sau Robert de Niro), ati lucrat in filmele lui. Ati rezolvat relatia dvs cu el mai tårziu?

Am incercat dar nu am reusit. Imi place sa cred ca are in jurul lui oameni pe care-i iubeste, chiar daca nu sunt eu. E ok, face ceea ce-si doreste, a ales calea asta. Cred ca uneori trebuie sa lasi lucrurile asa cum sunt si sa mergi mai departe, sa-ti continui viata oricåt de greu ar fi. Si la un moment dat am renuntat sa-l mai vreau inapoi in viata mea, chiar daca-l iubesc.

Imi imaginez ca era la fel de greu si acum 50 de ani sa reusesti la Hollywood.

Da, era greu si am avut si momente foarte dificile. Dar am avut si unele minunate cånd am fost inBeverly Hillssau in Bel Air si am cunoscut oameni minunati. Fred Astair era un gentleman impecabil, un om minunat. Si Cary Grant era extraordinar. Ei erau barbati frumosi si as fi putut avea relatii cu ei, dar nu vroiam sa iau nicio initiativa in partea asta pentru ca aveam un fiu si nu vroiam ca el sa auda lucruri uråte despre mine, de la tatal lui.

Sunteti membra a Academiei Americane de film, iar asta inseamna ca votati pentru Oscar. Chiar vedeti toate filmele care sunt in competitie?

Da. Sunt cam 30- 40 de filme, le primesc acasa cu un aparat la care doar dvd-urile lor pot fi vazute pentru a fi protejate de piraterie. Imi ia cam doua trei saptamåni, vad 2-3 filme pe zi.

Dar exista legende despre lobby-ul pe care-l fac unii ca sa cåstige un film sau altul. Ati primit vreodata un telefon prin care erati rugata sa votati ceva anume, promitåndu-vi-se o alta favoare?

Nu. Dar Hollywood-ul e un loc inselator. Mereu ti se spune ca daca faci asta, primesti la schimb altceva. Tu trebuie insa sa alegi ce e cel mai bun pentru tine, pentru ca daca alegi lucrurile ieftine o sa spuna „e ieftina, face oricum ce vrem noi, sa nu-i dam chestiile mari.”

Am remarcat ca vorbiti despre Dumnezeu ca despre o Ea (“she”), de ce?

Pentru ca este Creator de viata si doar o femeie poate da viata. Dumnezeu a creat toata viata de pe Pamånt si trebuie sa fi fost o femeie, nu un barbat. Eu si la Soare ma refer ca fiind femeie, pentru ca si ea este o sursa de viata.

E parte dintr-o teorie sau e credinta dvs?

Asa cred eu. Noi femeile purtam viata in trupul nostru, noi creem. Barbatii pot fi cel mult creatori de razboi. Dar Dumnezeul creator de viata, e femeie.

Da, dar femeile ii cresc pe barbaii, ca mame, ele ii educa. Ele ii ajuta sa fie asa cum sunt.

Nu, pentru ca ei sunt mai mari decåt noi, mai puternici decåt noi, si vor sa fie vazuti ca Dumnezei. Dar sfårsesc prin a crea razboaie care ucid oameni. Ei ajung la violenta pentru ca nu pot polemiza. Noi, femeile putem; suntem foarte bune la argumentatie, avem bun simt, cunoastem durerea nasterii si avem intelegere mai multa. De asta sper ca Hillary Clinton sa devina presedinta pentru ca e femeie si ea nu va incuraja razboaiele. A fost acolo, la Casa alba, e foarte desteapta, are copii, cred ca ar fi o presedinta foarte buna. Mai sunt femei care sunt presedinti si care fac treaba foarte buna pentru ca le pasa de oameni. E o femeie foarte puternica, gåndeste-te ca a putut sa-si ierte sotul dupa scandalul cu fata aia. Uite, un barbat daca e inselat ori divorteaza ori bate femeia, pe cånd o femeie e mult mai inteleapta.

Ce ati gasit atåt de special in Romånia de v-ati intors sa scrieti un scenariu?

Imi place Romånia pentru partea ei veche, dar imi plac foarte mult si oamenii. M-am imprietenit cu Smaranda (nota red. Smaranda Comanescu a lucrat ca asistent personal pentru Heather Graham la filmul Blessed in care juca si Stella), m-am intors pentru ea, e una dintre cele mai bune prietene ale mele. Am vizitat impreuna Romånia, m-am indragostit de folclorul vostru, am scris un scenariu despre povestea Ielelor si acum sunt aici sa scriu continuarea, care se va numi Iele M. Vreau sa fac o poveste in care si barbatii tineri sa fie asemeni Ielelor. Sper sa ma reintorc sa fac filmul aici, la studiouri in Romånia.

*

Acest interviu a fost publicat in revista Tabu, iunie 2008. Astazi (2014) doamna Stella Stevens are 76 de ani si  continua sa participe la evenimente mondene si caritabile la Hollywood.

2449
dynamoo intilnire cu magicianul imposibilului, Dynamo

o intilnire cu magicianul imposibilului, Dynamo

Cind eram la petrecerea pe care Discovery Romania o organizase in cinstea magicianului Dynamo si ii vedeam pe oamenii care asteptau sa fie “vrajiti” de el, m-am gindeam ca trebuie sa fie greu sa intri intr-o camera si sa stii ca oamenii asteapta sa faci un “performance” cu care sa-I uimesti. Oricare ar fi camera, oricit de multi/putini oameni ar fi, indiferent daca esti in timpul unei aparitii publice sau nu.

Cam asa trebuie sa fie cu magicienii. Stii unul, stii ca o sa fie in aceeasi camera cu tine,  vrei sa vezi  o magie care sa te uluiasca, surprinda, sa fie…wooow.

*

Dynamo – magicianul imposibilului – e un tinar modest si muncitor, cu bun simt si fara vreo atitudine care sa urle: “sunt unul dintre cei mai cunoscuti magicieni din lume”.

Ne-am intilnit a doua zi dupa party, la citeva minute dupa ce se terminase conferinta de presa unde – desigur – facuse citeva magii pentru intreaga audienta, dar si pentru fiecare televiziune in parte care ii solicitase un mic interviu.

Stiam ca e obosit (nu avusese decit o jumatate de ora libera de cind se afla in Romania, si venea dupa un turneu de presa in Ungaria), dar pe chipul lui nu se vedea nimic din oboseala. Poate putin in umerii care nu mai erau atit de drepti ca inainte, cu vreo ora, cind statea in fata camerelor de filmare.

De ce ai vrut sa te faci magician?

Cind eram la scoala, eram foarte mic, slab si foarte timid. Si eram mereu tinta baietilor mai mari care ma agresau si, uneori, ma bagau intr-un cos de gunoi ca sa ma umileasca. M-a invatat bunicul o magie cum sa nu ma mai poata ridica baietii de jos ca sa nu ma mai arunce in gunoi. Asa am scapat de ei. Si-apoi, cu magia, am inceput sa le captez atentia colegilor si sa-mi gasesc un loc. Magia mi-a dat incredere in mine ca oamenii pot sa ma vada si altfel, a fost calea pe care am gasit-o ca sa ma pot exprima . Poate ca oamenii nu inteleg ce fac si cum fac, dar stiu ca acum – in sfirsit – ma inteleg pe mine ca om.

Nu pare ca esti omul care sa crezi ca e ceva imposibil.

Chiar cred ca totul e posibil. Unele lucruri au nevoie de mai mult timp ca sa fie duse la indeplinire. Si  daca te uiti la cariera mea, la inceputul meu umil – vin dintr-un orasel numit Bradford, nu aveam foarte multi bani, tata a fost in puscarie, mama era foarte tinara – nu am fost complet “echipat” ca sa fac fata acestei lumi, dar bunicii au depus efort ca sa fiu bine educat si, impotriva tuturor greutatilor, acum baiatul din Bradford e unul dintre cei mai faimosi magicieni din lume, Dynamo.

Dar ce te motiveaza mental cind nu mai poti? Sunt sigura ca sunt multe momente grele in timpul antrenamentelor cind simti ca nu mai poti.

Intotdeauna e greu drumul de la farima de magie pe care o ai in minte pina la show-ul cind e prezentata publicului. Mi-am petrecut asa de multi ani in copilarie si adolescenta imaginindu-mi lucruri care doream sa devina realitate. Pe multe dintre ele le-am transformat deja in realitate. Si numai gindul ca stiu ca POT sa ajung pina la finalitate ma face sa-mi spun “nu e imposibil, trebuie sa incerc din nou si din nou si din nou.” Determinarea e cheia. Daca-ti pui gindurile intr-o directie si faci tot ce tine de tine, muncesti dincolo de intelesul expresiei “din greu”, o sa reusesti.

Cam cite ore muncesti pe zi?

Oo, exersez tot timpul …. Gadwell zicea ca e nevoie de 10000 de ore de practica pentru ca cineva sa devina profesionist, sa faca lucrurile la un inalt nivel de performanta. Cred ca e adevarat. Dar cred ca am exersat cu cartile de 10 ori mai mult decit zice Gladwell ca e marja pentru a face performanta. (n. mea Malcolm Gladwell are aceasta teorie in cartea Outliers – The story of success)

Cu ce se hraneste un magician?

Pasiune, imaginatie si mult mult mult antrenament. Apoi, trebuie sa fii aproape de oameni. Stiu ca oamenii din industria entertainmentului se gindesc ca daca esti magician trebuie sa ramii in globul tau de sticla, dar nu… Cred ca in zilele de astazi ca sa creezi cu adevarat magie, trebuie sa fii aproape de oameni, printre ei, sa te poata atinge.

E important sa imparti momentele din viata ta cu ceilalti, asa apare magia adevarata cind omul e linga tine pentru ca el duce bucuria si uimirea mai departe. Cind nu voi mai fi in viata, sper ca oamenii cind se vor gindi la magie, sa se gindeasca si la numele Dynamo.

 

Am mai vorbit despre momentul lui preferat din noul sezon al emisiunii lui de pe Discovery ( e cu un skateboard pe care l-a vazut pe strada si-a improvizat ceva, pe loc), dar si despre cel mai periculos, cel mai dificil, moment de magie pe care -l face in sezonul nou al emisiunii (incepe pe 20 oct) – o aruncare in gol de la mare inaltime pentru care a muncit multi ani. Mi-a povestit ca a mai incercat in urma cu citiva ani sa faca magia asta cu inaltimile, nu i-a iesit si i-a fost atit de frica incit a avut nevoie de multe luni (dupa ce a trecut si pe la spital) ca sa se mai suie din nou pe o cladire. Dar ca si-a invins frica si a reusit sa faca magia.

Inainte sa se termine intilnirea noastra i-am zis gindul meu de la petrecerea din seara precedenta, despre cit de greu e sa ai meseria de magician si sa trebuiasca oriunde te duci sa faci o magie, sa-Ii uimesti cu ceva pe oameni, ca sa confirmi si sa te valideze, sa le captezi atentia.

El s-a uitat fix in ochii mei si-a zis “Dar nu facem fiecare dintre noi  asta, in fiecare zi? Nu trebuie sa confirmam cu fiecare noua intilnire?”

Cind sa plec m-a rugat sa citesc cartea lui. Si felul in care a zis “te rog sa citesti cartea mea” m-a facut sa inteleg ca nu e doar un indemn de politete, ci e “o sa intelegi mai multe despre mine si felul meu de a fi, dupa ce o sa citesti.”

***

Ieri am citit cartea “Dynamo: Nothing is Impossible – The real life adventures of a street magician” si-am descoperit ca nu si-a cunoscut tatal pentru ca acesta a stat f mult in puscarie, ca vine dintr-o familie foarte saraca si ca infatisarea lui de baiat subtire si plapind vine de la faptul ca are o boala rara a stomacului si nu poate digera multe alimente. Boala care l-a facut sa petreaca mult timp prin spitale, unde tovarase i-au fost cartile de joc cu care a tot facut jonglerii  si filmele cu supereroi (si-a imaginat ca o sa ajunga cindva ca Batman, Spiderman – de unde si magiile prin catarari pe cladiri).

E o poveste in carte despre prima petrecere de ziua lui, de la 4 ani. Erau atit de saraci ca tot ce isi permitea de ziua lui erau 6 pachete de oua kinder, dar mama ii promisese petrecerea si-si invitase toti colegii si prietenii de la gradinita. Locuia insa intr-un cartier sarac si rau famat si parintii celorlati copii au considerat ca nu e un loc potrivit unde sa-i trimita. A mincat singur jumatate din ouale kinder si s-a bagat in pat plingind. Multi ani nu si-a mai dorit o petrecere aniversara si, si acum la multi ani distanta, ii e teama ca oamenii nu vor veni la un eveniment la care e el protagonist.

Si m-am gindit ca pentru el, in mod special, nu e un chin ca trebuie sa treaca printr-o multime de oameni in fiecare zi, si la fiecare grup sa faca magii ca sa-i distreze si sa-i surprinda. Pentru ca el e una cu magiile lui, pentru ca e calea cea mai sigura prin care poate face ce-si doreste mai mult: sa fie alaturi de multi oameni.

 

Dynamo si magia imposibilului, sezonul 4, incepe la Discovery din 20 oct, in fiecare luni, de la ora 22.00.

In primul episod din noul sezon face o magie cu baietii de la Coldplay si-l lasa pe Chris Martin cu gura cascata, la propriu.

3211
Andreea_Badala_-_Murmur_02Andreea Badala – unde discretia, eleganta si bunul simt s-au intilnit.

Andreea Badala – unde discretia, eleganta si bunul simt s-au intilnit.

Despre Andreea Badala nu scriu tabloidele, iar in revistele glossy ii gasesti produsele insa niciodata povesti despre viata ei.

Andreea Badala nu merge la petreceri, nu se afiseaza cu celebritati si nu prea face nimic din ceea ce fac “creatoarele de moda” din RO. Nu se imbraca extravagant, nu se machiaza excesiv (as zice ca rujul rosu e trade mark-ul ei) si nu are unghii lungi colorate cu tot felul de modele.

Insa brandul creat in urma cu 3 ani de Andreea Badala – Murmur (un cuvint care inseamna acelasi lucru si-n romana, si-n engleza, si-n franceza) a  fost imbracat de Madonna, Beyonce, a aparut in multe reviste mari din lume (Vogue e printre ele) si e in citeva dintre cele mai sofisticate magazine din lume.

Sunt fan Andreea Badala si le multumesc celor de la Glenfiddich ca au inclus-o in proiectul Book of success (in care sunt promovati romani care au facut lucruri frumoase, romani valorosi) pentru ca astfel am avut onoarea sa particip la o cina la care ea a fost invitatul special.

Sa va arat de ce imi place Andreea Badala.

***

 Mai intii sa aflati cum a fost cind a primit mail de la echipa Madonnei si de ce nu a vrut sa anunte presa ca a imbracat-o pentru Grammy 2014. Da, stiu orice “creatoare de moda” s-ar fi inghesuit sa fie pe prima pagina a ziarelor.

Noi am primit brieful cam cu 10 zile inainte de premii. A venit insotit de masurile Madonnei – un tabel foarte mare cu zeci de dimensiuni, pentru palarii, pentru inel, pentru manusi.

Am facut in citeva zile propuneri, am trimis si s-au ales 2 din 9. Le-am facut si le-am trimis, dar nu stiam daca o sa poarte sau nu ceva de la noi. Am vazut pe instagram ca a primit brieful si Fausto Puglisi (nota mea, geniul creativ din spatele brandului Ungaro) si mai erau si altii.

In ziua Premiilor Grammy am vazut o imagine pe Instagram in care recunoscusem mineca de la o salopeta cu corset integrat pe care o lucrasem pentru ea.  A fost cea mai grea piesa pe care am facut-o vreodata si eram convinsa ca o sa poarte asta.

Am stat noaptea si m-am uitat la televizor, am vazut covorul rosu, am vazut spectacolul, am vazut ca purta corsetul Murmur, dar nu si-a descheiat sacoul. M-am dus sa ma culc si i-am zis si prietenului meu ca nu vreau sa comunicam ca a fost imbracata cu ceva de la noi pentru ca nu si-a deschis sacoul.

A doua zi dimineata toata echipa mea sarbatorea fara mine. Dupa Grammy mersese la petrecere si isi deschisese sacoul.

Oricum n-am comunicat mai mult de un newsletter catre clienti si un fel de newsletter catre presa romaneasca. A, si un post pe facebook.

Si cum a ajuns sa fie imbracata Beyonce cu un corset MURMUR in videoclipul de la Pretty Hurts.

Nu ne-au cerut nimic. Bea Åkerlund, stilista ei, a luat direct dintr-un magazin din New York unde sunt si produsele noastre. Dar noi am mai creat pentru Beyonce de doua ori, doar ca nu au mai iesit proiectele.

Uneori ies, alteori nu.

Unul dintre visurile mele e sa ajunga MURMUR pe net –a-porter. Site-ul are The Edit, sectiune pe care acum vor sa o scoata si in print sub forma de revista. Ne-au scris ca vrem asta si asta… cum sa nu-mi doresc  sa fiu in revista lor?! Poate in citiva ani am sa fiu pe net a porter, poate nu o sa fiu niciodata, oricum ar fi, m-am organizat si am trimis totul. A fost iarna, s-a blocat coletul in vama. N-a ajuns la timp pentru sedinta foto.

***

Sunt legende despre Andreea Badala cum ca a reusit pentru ca are bani de la parinti. Faptul ca nu spune cit de mult munceste (si veti vedea putin mai jos ce spun), faptul ca afiseaza o atitudine calma (e mai degraba politicoasa, decit calma) pare ca e relaxata cu ceea ce face si nu are nicio presiune in a reusi, ca nu are presiunea zilei de miine. De fapt, presiunile si le pune ea pentru ca-si ridica singura, periodic, stacheta pe care trebuie sa o treaca. Ca sa fie sigura ca progreseaza.

Nu esti in nicio liga pina nu ai radacini foarte adinci.

Fac un produs original, dar nu am radacini foarte puternice. Mai am de lucru. Nu trebuie sa te bazezi pe un tirg doua la Paris.  Avem un inceput foarte bun, altii in 5-7 ani nu fac cit am facut noi in 3 ani cu 8 angajati, dar altii fac si mai multe cu 3 angajati.

Primii doi ani n-am avut niciun fel de vacanta. E frustrat sa fii singurul care ramine in Bucuresti si sa-i spui prietenului tau, du-te si distreaza-te cu prietenii nostri.

Prima livrare am facut-o la un magazin care se cheama Aishti si care e unul dintre cele mai mari din Orient. In 2011.

Prima comanda: 2200 de euro. Aveam un angajat, in part time. Facusem o adresa de mail sales@murmur.ro si ziua ma chema Marina si vorbeam cu oamenii de la achizitii de la diverse magazine din lume. In paralel, aveam grija si de ordinea operatiunilor la realizarea produselor pentru ca aveam doar o cusatoreasa si nu facea fata.

Mi-am facut comanda, tricouri corozive, am produs pentru prima data etichetele de compozitie cu “made in Romania”, am impachetat totul singura in demisolul casei. M-am dus si m-am culcat. In timpul noptii, mi-am dat seama ca undeva n-am pus o eticheta buna, am coborit in demisol si-am desfacut tricou cu tricou, apoi am reimpachetat ca sa fie totul perfect.

A doua zi vorbeam cu magazinul, ma directionasera catre cei care faceau actele vamele, mai aveau niste specificatii ale lor si iti spuneau ce sa mai adaugi tu pe actele deja facute. Eu nu aveam nimic.

In momente din astea te rezolvi cu telefonul, am sunat-o pe Maria Hohan “Te rog, imi dai si mie pe cineva de la export sa ma ajute?”

A fost greu, am muncit mult, am facut multe lucruri dincolo de creatie, am dormit 4 ore pe noapte. Dar… Toata lumea care a ajuns undeva a facut lucrurile astea. E frumos ca dupa aceea, macar intr-o proportie mica, stii ce sa ceri colegilor tai din diverse departamente.

Am reusit niste lucruri, dar o sa fiu mindra de ele cind o sa am stabilitate – in vinzari, in notorietate. Nu ma ajuta daca e one time, asta e doar ca sa am ce sa povestesc la nepoti peste 50 de ani…

Mi se pare ca nimic nu e o intimplare, dar in acelasi timp daca nu e un parcurs constant, daca nu e corect construit nu o sa progresam. Si noi continuam sa muncim. Avem directia in care trebuie sa mergem si avem crezul care trebuie sa ramina acelasi pentru oricare colectie: voluptate, senzualitate.

Si putin despre familie…

Tatal meu vine din Berevoesti. Celebra gropa de documente de la Berevoiesti, el a descoperit-o. Tata a avut o viata speciala; el nu o considera zbuciumata, dar eu asa cred ca e. La 5 ani a ramas fara mama, tatal lui era sofer pe camion si era mai tot timpul plecat. Nu stiu de unde a gasit resurse sa invete si sa se tina de scoala. A fost foarte bun la matematica, i-a placut sa deseneze, a fost foarte bun la muzica, are o voce foarte frumoasa. La 14 ani a plecat in Bucuresti si-a muncit orice ca sa se intretina, mai tirziu a ajuns tehnician la ARO, a facut ASE-ul, a ajuns economist, a inceput sa faca comert extern, a intrat pe pietele orientale. A invatat limbi straine foarte tirziu. Acum stie engleza, franceza, germana si araba.

Parintii mei m-au intrebat tot timpul ce  vreau sa fac si pe vremea lui Ceausescu nu aveai prea multe optiuni si informatii. Le-am spus ca vreau sa fac pian si habar nu am cum si de unde au cumparat o pianina veche. Nu eram bogati, n-aveam multa mobila, dar ne cumparau – si mie si fratelui meu – albume de arta.

La 8 ani si jumatate m-am mutat in Siria, pentru patru ani, pentru ca tata avea un job acolo. Am invatat acasa, dupa un program pe care mi-l facuse mama pe zile iar vara veneam si dadeam examene la fiecare materie.

Am mers insa la scoala de desen si la cea de muzica acolo, iar cind m-am intors in Romania, la 12 ani si jumatate am fost socata de rautatea copiilor, de agresivitatea lor. Am facut Tonitza si apoi Facultatea de arte.

*

Daca putini reusesc sa faca design de moda la standard international in Romania e pentru ca putin merg la scoala sa si invete asa ceva. Andreea e printre perfectionisti. A urmat stagii la Richard Nicoll, Tata-Naka, Emilio de la Morena si Alexander McQueen. O parte din piesele create si produse de ea au fost incluse direct pe podiumul London Fashion Week in colectia prezentata de Emilio de la Morena.

Cititi mai jos de ce s-a dus sa faca stagiu la Alexander McQueen. Desigur, au acceptat-o pentru ca era talentata, dar asta e alta discutie…

Am aplicat pentru stagiu la Alexander McQueen pentru ca am vrut sa fac Men’s Wear ca sa-mi rezolv niste probleme: n-aveam rabdare; aveam ideea creativa, dar nu aveam rabdare sa o execut.

Am trecut prin doua interviuri si urmau doua  saptamini de proba. Stagiarii isi doresc experienta asta la orice mare casa, care e mai mult decit orice scoala, inveti niste lucruri si esti unul dintre oamenii din echipa.

Erau oameni in echipa care munceau acolo de 2-3 ani si nu vorbisera cu McQueen, eu…

In a treia zi in care eram acolo, McQueen a venit sa cunoasca stagiarii. Eu aranjam niste imagini pe un board si eram cu spatele, dar i-am recunoscut vocea pe care o stiam din interviurile de pe youtube.  Cind m-am intors catre el era o imagine incredibila: toti stagiarii se rosisera, uneia dintre fete ii curgeau lacrimile si incerca sa nu faca zgomot.

A inceput sa intrebe:

“Cine e tipar creativ?” Si toti cei care erau in echipa de tipar creativ s-au asezat intr-o parte.

“Cine e dezvoltare?” Si s-au grupat si ei…

“Cine e imprimeu?” Asa ne-a aliniat pe toti.

Apoi oamenii care lucrau cu el, designerii, au venit cu boardurile de documentare si am primit cite o imagine. McQueen i-a spus fiecaruia dintre noi cum trebuia construit produsul.

Fotografia mea era un mormint era de la 1800. Cadavrele erau in niste pozitii ca si cum ar fi avut activitati zilnice, la vertical. Hainele se pastrasera foarte bine, chiar daca imbracau acum doar un schelet. Camasa si pantalonii se fronsasera pe un suport care nu mai era precum cel initial si formasera niste volume foarte interesante. Materialul se patinase cu trecerea anilor, dar patina nu era uniforma, ci pe niste cute ale fronseului , efectul gravitatiei pe lipsa unui volum pe care a stat.

Mi-a zis sa urmez ideea de volum care cade in mod natural pe un volum care nu mai exista si sa fac prototip de camasi si de palton.

Am muncit doua saptamini zi de zi, noi faceam produsul, noi dezvoltam tiparul, noi coseam… in perioada aia am simtit, la propriu, ca imi fierbe creierul.  Eu nu aveam datele toate, la 2 zile primeam corectura designerului sef si a arhitectului, limbajul pe care ei il foloseau nu imi era familiar “Fa o camasa sa intre intr-o alta camasa si pe care o intorci, fara cusatura.”

Era un tip de camasa descoperit de japonezi care a fost preluat apoi de multe branduri, dar pe care nu-l stiam. Mi-am facut mai multe schite, am facut incercari, cind am avut cit de cit o solutie m-am dus si am intrebat arhitectul; mi-a spus ca asta era ideea.

Dupa doua saptamini toate departamentele  au fost puse la un loc, materialul patinat a venit de la textile (lucrasera in paralel pentru a obtine acel efect), imprimeul la fel si-am inceput sa le punem pe cite un model de camasa.

A rezultat un stander lung de produse finite, executate la detaliu, cum ar fi trebui sa fie imitate in fabrica. S-au ales 5 produse , 2 erau cele la care lucrasem si eu. Au fost trimise la Milano dar n-au intrat in colectie.

Ai fost mindra ca ale tale au fost alese?

Nu. Am fost multumita, dar nu mindra. Nu erau produsele mele, lucrasem pe niste tipare deja existente, faceam o munca creativa pe o identitate a unui brand, primeam corectura la fiecare pas. Cind muncesti pentru o asemenea companie, iti asumi ca lucrezi pe o baza existenta si chiar daca ai venit cu o idee, ea e doar o parte mica din produs.

In stagiul de la McQueen, am facut tot felul de gafe amuzante. Am intrat in acelasi lift cu el si am zis buna dimineata. Am aflat apoi ca nu se suia nimeni cu el in lift. Era un geniu si, intr-o companie atit de mare, erau o multime de legende despre el.

***

Cum se face ca despre tinerele doamne care chiar au reusit sa faca niste pasi adevarati in lumea modei internationale nu se scrie prea mult prin presa mondena? La fel ca Andreea Badala e si Maria Lucia Hohan si, poate nu intimplator, sunt prietene. Aceste tinere doamne nu au timp de mondenitati, sunt ocupate sa munceasca, vor sa mearga mai departe de punctul in care au ajuns.

Iar timpul liber pe care-l au il folosesc sa construiasca in domeniul lor, cu generozitate. Cind recunosc un talent adevarat, il sprijina. I s-a intimplat si Andreei cu Maria Lucia Hohan care a ajutat-o de cite ori a avut nevoie de o lumina pe drumul pe care merge, iar Andreea stie sa “pay it forward”

Cind am vazut pe Molecule F produsele Ludique, am cerut numarul designerului, Ruxandra Gheorghe, si am sunat-o:  “cine esti, vreau sa te cunosc”.

Ruxandra e atit de ambitioasa, are o putere de absorbtie a informatiei.  Nu reuseste inca sa faca tot ceea ce stie ca trebuie facut pentru ca e foarte la inceput, dar intelege tot.

Am incercat sa-i zic “fa asta acum, fa aialalta, pentru ca pierzi un an, un ultim efort”.

E foarte talentata. O parte din magazinele care cumpara Murmur au inceput sa vinda si Ludique si ma bucur foarte mult pentru ea.

***

Cum ziceam, imi place mult Andreea Badala ca om, caracter, dincolo de talentul ei in meseria pe care si-a ales-o inca de cind era foarte foarte mica. Imi place discretia si eleganta ei care vin dinauntru, imi place feminitatea ei – asezata, asumata: o simti in ceea ce creeaza, dar o simti – paradoxal – si-n discretia de care spuneam mai devreme.

Imi place ca-si urmareste visul, muncind in draci. Si ca nu se lauda cu asta.

Mi-ar placea ca toate tinerele domnite care se viseaza peste noapte designerite sa aiba norocul in viata sa o intilneasca macar o data ca sa inteleaga ce lung e drumul care trebuie parcurs, cit de multe ai de invatat, nu doar in partea de design ci si in activitatile conexe – de la vinzari pina la promovare, de la targetul pe care-l vizezi pina la definirea identitatii brandului tau.

Mi-ar placea sa o intrebe de Google Analytics; vor fi surprinse sa descopere cit de multe a invatat singura Andreea Badala ca sa se promoveze corect pe facebook sau ca sa-si faca un newsletter.

Cum ai facut?, am intrebat-o cind am aflat ca a testat multe formate de layout pentru newsletter si cuvinte cheie pe care sa le foloseasca.

“Cu bun simt. M-am uitat la rezultatele pe care le obtinea fiecare incercare.”

8310
parvu1STORY: Emanuel Parvu – actorul  profesor-scenarist-regizor

STORY: Emanuel Parvu – actorul profesor-scenarist-regizor

 

cind am aflat prima data (la Festivalul Anonimul, in august 2013) povestea de mai jos, am fost foarte surprinsa. sase luni mai tirziu, povestea devine publica; si e despre lucrurile pe care nu le stim despre oamenii de pe linga noi, si despre sa mergi pe drumul tau cu perseverenta, ca sa-ti indeplinesti visul.

 

 Sa produci saptaminal 65 de minute de comedie de la zero (roluri scrise, invatate, filmate, montate) – echivalentul a cite unui film de lung metraj – si sa reusesti sa atingi un public cam cit suma spectatorilor primelor 20 de filme romanesti din box office realizate dupa 1989 e o performanta cu care s-ar lauda orice regizor. In termeni tehnici la asta se rezuma emisiunea “In puii mei” de la Antena 1 al carei continut a fost iubit de unii, criticat teribil de altii, dar care va ramine in topurile audientelor tv pentru multa vreme.

O emisiune al carei succes s-a bazat nu doar pe continut, ci si pe o mecanica – matematica a programarii fiecarei secvente.

“Aveam emisiunea structurata pe cupluri – gen Mocea Flocea, Momiie Gogiie – sau personaje singulare: Naomi, Vanghelie, Becali. Daca Pro TV incepea cu Transformers ii atingea pe cei de 14-15 ani care sunt fascinati de roboti. Noi daca incepeam cu un cuplu cu betivi eram perdanți din start. Mucea – Flocea care erau personaje caricaturale – jucau “gros”, strident – erau pe intelesul copiilor. Cu ei incepeam. Daca Pro avea un film “commando”, care era pentru public de 16-17 ani, trebuia sa captam atentia adolescentilor si ne duceam pe ce-i interesa pe ei: transexuali, personaje dezbracate.”

Emanuel Parvu stie cel mai bine cum aratau zecile de permutari si combinatii ale scenetelor de citeva minute dupa reguli la care spectatorul nu se gindea, dar care ii dadeau confort si il tineau captiv in fata ecranului: niciodata consecutive doua scenete cu personaje din aceeasi categorie (singular/cuplu), niciodata consecutive doua scenete cu acelasi plan secundar (exterior/interior).

Parvu are 35 de ani, a terminat actoria in 2006 la UNATC, este asistent doctor la aceeasi facultate, are o nominalizare la premiile UNITER (premiile nationale pentru teatru), 4 scurtmetraje regizate (unul premiat la festivalul international de film independent Anonimul), 5 piese de teatru scrise si regizate.

Telespectatorii il cunosc din personajele pe care le –a interpretat in emisiune (cel mai adesea oameni obisnuiti in ipostaze si relatari neobisnuite, caricaturizari ale unor persoane devenite celebre via youtube), dar foarte putini stiu ca el a fost si regizorul a sapte sezoane “In puii mei”.

***

Cu un tata fotograf faimos, Emanuel Parvu senior – unul dintre primii fotografi romani care au semnat un contract cu o agentie internationala dupa 1989 (Reuters) si cu lucrari prezente in cel mai mare si mai important muzeu al fotografiei, Muzeul Elysee din Laussane – juniorul a crescut printre imagini.

A stat de la 6 ani in camera obscura in timp ce tatal lui developa fotografiile, dar abia peste multi ani a inteles ca, din dorinta de a avea fotografii cit mai bune, tatal lui a fost un precursor al photoshopului: facea corectii in timp real asupra unei fotografii intervenind cu degetele pentru citeva fractiuni de secunda asupra luminii care venea de la lampa care impresiona hirtia si repeta operatiunea pe 30-40 de hirtii ca sa obtina efectul dorit.

Asa a invatat juniorul ca imaginea trebuie sa spuna ceva intr-o secunda si decizia de a urma sectia imagine la UNATC a venit natural. Avea un background de mii de imagini in memorie. Doar ca pe parcursul scolii si-a dat seama ca nu e ceea ce isi doreste, ca lui ii place mai mult in fata camerei, ca actor si – in anul trei – a renuntat.

“Mult timp m-am intrebat de ce mi-am pierdut trei ani din viata, dar pe la 30 de ani cind m-am apucat sa fac regie de film mi-am dat seama ca n-as fi putut fara anii aia de scoala. Dumnezeu iti explica lucrurile mult mai tirziu. A trecut o decada si am inteles ca n-as fi putut sa-i cer unui operator lucruri exacte la film daca n-as fi facut scoala aceea”, povesteste Parvu rizind, amintindu-si de perioada din prima studentie, cind locuia cu parintii.

“Era cosmarul vietii mele sa stau cu parintii. Mi-am promis ca fac orice ca sa am casa mea. Orice. Pe vremea aia oamenii nu aveau obiceiul de a sta in chirie, iar eu stiam ca trebuie sa-ti cumperi casa, asa ca am decis ca ma duc muncesc si-mi iau casa. Si apoi ma fac actor.”

Destinatia? Londra.

***

In iunie 1999 tinarul Emanuel Parvu ajungea in Statia Victoria din Londra dupa 2 zile de mers cu autocarul. Era 5 dimineata si Parvu – care avea 20 de ani, 40 de dolari si 19 marci in portofel – era in bermude si tricou, avea o palarie pe cap si un aparat de fotografiat atirnat de git.

Cind s-a facut 8 a inceput sa ia la rind circiumile din cartierul Soho. “Buna ziua, aveti nevoie de cineva care sa spele pahare?”. Citeva ore mai tirziu avea job intr-un bar unde coleg de tura era un bulgar care l-a invatat cum sa se descurce: si-a distrus pasaportul si si-a facut un ID la o sala de sport cu care se putea legitima oriunde in Londra.

A dat apoi concurs la Titanic, un restaurant mastodont in care puteau minca simultan 1000 de persoane, unde obisnuitii casei erau sotii Beckham, Robbie Williams sau George Michael. La angajare a trebuit sa dea proba de ospatar. Primul client? O tinara care-si celebra petrecerea burlacitelor. Prima comanda?

“M-am impiedicat. Tot de pe tava, 7 pahare, am varsat in capul sarbatoritei. Am dus-o la vestiar, s-a spalat, s-a parfumat. Am facut glume ca m-am emotionat, ca sunt prea frumoase – erau cit o tona, cum sunt englezoaicele -, dar n -am mai facut nicio greseala in seara aia. Clienta l-a chemat pe manager si i-a spus ca revine peste 2 zile; ‘Daca baiatul nu e aici, va fac plingere.’ ”, ride Emanuel de intimplarea care a fost urmatorul pas intru integrarea lui londoneza pentru ca, odata cu noul job, a primit cont si card la Wesminster National Bank.

A muncit mult, sustinut si-a avansat pina la ajutor de manager. Dar n-avea sa mai ramina mult la Londra pentru ca o durere de masea i-a schimbat planurile. Ca sa fie tratat de un stomatolog britanic avea nevoie de o confirmare de la banca si procedura dura pina la doua saptamini, asa ca atunci cind n-a mai facut fata durerii, s-a dus la reprezentanta Tarom.

“Mi-am luat bilet pentru a doua zi si apoi direct cu biletul m-am oprit intr-o sectie de politie. Am intrat cu scandal: ‘ce se intimpla in tara asta, sunt roman vreau acasa, mi-au furat actele’. In 40 de minute aveam pasaport.”

Aventura londoneza durase un an si jumatate si ii adusese 20.000 de dolari cu care urma sa-si ia casa, o casa numai a lui.

Doar ca, la doua saptamini de la sosirea in tara, i s-a schimbat radical viata: a inceput sa traiasca simptomele unei boli rare, ale carei cauze nu au fost diagnosticate de medici: i-a cazut parul – cap, sprincene, barba.

Arata ca un spin, dar n-a renuntat la visul lui: sa dea la actorie.

*

A intrat la Hyperion si-a inceput joace in filme inca din primul an; vorbea bine engleza si- a cistigat multe castinguri pentru productiile straine care s-au filmat la noi. Primul rol? Un mort.

“Un manechin de latex costa 800 de dolari. Un student era 25 de dolari pe zi. Am stat ingropat in noroi, inghetat, 4 zile in frig, dar am fost mindru ca am cistigat cei 100 de dolari.”

Vorbeste putin despre perioada in care a invatat sa fie actor, dar atunci traia un paradox: deslusea tainele unei meserii care lucra cu sinele si cu exploatarea infatisarii, iar el se confrunta cu o maladie necunoscuta care-i schimbase radical chipul si care-l chinuia emotional. Nu putea lucra cu sine “pe curat” pentru ca nu era “curat” pe dinauntru. Ambitia si perseverenta l-au ajutat insa sa mearga mai departe, iar increderea in sine a mai crescut odata cu banii cistigati cu roluri de monstri si criminali, obtinute cu chipul pe care nu si-l recunostea in oglinda.

Dupa un an a dat examen de transfer la UNATC; a fost printre cei trei alesi, dar singurul pe care Gelu Colceag l-a creditat cu aprobare de transfer in acelasi an universitar. Ca mentor si indrumator, tot Gelu Colceag l-a sustinut si incurajat, cind, in doar citeva luni, a inceput sa lucreze cu unul dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut Romania vreodata, Liviu Ciulei, ca urmare a unui concurs pe care l-a cistigat la Teatrul Bulandra.

“Refuz sa cred ca eu eram cel mai bun; dar ceva a vazut el la mine; poate pentru ca eram fara par, aratam straniu. Eram cel mai mic din toata distributia si domnul Ciulei cumulase trei roluri, asa ca aveam ceva replici de spus. A fost o emotie speciala. Imi era frica sa nu dau gres, primul pas pe scena in piesa il faceam eu; aveam replici cu Ion Caramitru, cu Dan Astileanu. Ma plimbam prin sala, in actul 2 eram cu domnul Rebengiuc.”

In aprilie 2005 a avut loc premiera de la “Sase personaje in cautarea unui autor” si, peste citeva saptamini, Liviu Ciulei l-a invitat acasa pentru o conversatie privata. A fost o intilnire de 10-15 minute, dar intensa si foarte emotionanta in care l-a intrebat cum se descurca la scoala, daca are timp sa mai joace intr-o alta piesa. Asa a ajuns sa mai lucreze sapte luni cu Ciulei pentru Henric IV-lea, cu Marcel Iures in rolul principal.

“Cel mai frumos era cind nu repetam eu; stateam in sala cu un rind in spatele domnului Ciulei si ma uitam. Eu eram armasar tinar, imi punea o zabala, ma tragea si mergeam; dar era frumos sa vad cum il duce pe Rebengiuc care era cal batrin, cum ii pune lui Iures zabala si il plimba pe unde vrea el.”

Nu se gindea insa ca tocmai ce i se sadeau in minte semintele care aveau sa-l transforme in regizor.

*

La terminarea facultatii cind a vazut ca e greu sa obtina lucrurile pe care si le dorea – roluri principale, replici multe in care sa arate ce poate sa faca – a reactionat la fel ca in adolescenta: s-a hotarit sa-si faca o casa a lui in meserie. A scris o piesa – Sector S – si a montat-o la Green Hours.

“Cu vreo citeva zile inainte de premiera, l-am sunat pe profesorul meu, – G. Colceag- si l-am chemat la Green. Era acolo un fum de puteai sa-l tai cu cutitul. Stiam ca Gelu nu fumeaza, ca il enerveaza fumul. A venit, pe la 12 noaptea, si a stat nemiscat sa-mi vada propunerea de piesa. Dupa discutia cu el, am reglat suruburile care mai erau de strins” – ride Parvu, povestind cum ditamai profesorul statea ghemuit pe scaunele incomode de la Green sa-i vada lui piesa. “Asa m-a iubit pe mine Gelu.”

In februarie 2006 era nominalizat la premiile UNITER pentru Debut cu piesa pe care o scrisese si o regizase, citeva luni mai tirziu monta aceeasi piesa la Teatrul Sica Alexandrescu din Brasov, apoi a fost invitat sa monteze la Teatru Foarte Mic si iata-l dramaturg -actor- regizor.

Apoi a inceput sa lucreze cu Mihai Bendeac – care-i fusese coleg – ca scenarist la “Mondenii”, iar cind Bendeac a plecat de la Prima Tv, din prietenie si solidaritate, Parvu a mers cu el mai departe. A fost pentru un sezon scenarist la “In puii mei” si din sezonul 2 a facut si regia.

A continuat insa sa faca teatru, sa scrie si sa regizeze piese si s-a mutat usor si catre cinematografia noastra, nu doar cea in care Van Damme sau Steven Segall erau eroi. A jucat intr-unul din episoadele omnibusului lui Cristian Mungiu, Amintiri din Epoca de aur, l-ati putut vedea in Portretul luptatorului la tinerete (r. Constantin Popescu), in Eminescu vs Eminem si Fix alert (r. Florin Piersic jr) sau in serialul de la TVR – La urgenta.

A regizat scurt metrajele “O familie” cu care a luat premiul juriului de la Bucuresti in festivalul international Betting on Short (in 2009), “Pui, cartofi prajiti si-o Cola” cu care a luat premiul pentru cel mai bun scurt metraj de fictiune la festivalul de film Anonimul in 2012, “Retur” – parte din Omnibusul Anonimul 10, actori in spatele camerei, 2013, dar si un film experiment “Doi”, realizat dintr-un singur cadru, lucrat in regim de teatru.

Ca regizor a avut “in grija” actori mari – Dorina Lazar, Constantin Cojocaru, Andi Vasluianu, Anca Sigartau, Medeea Marinescu, Cosmina Stratan, Ana Ciontea, Dan Condurache, dar si pe profesorii lui de la facultate: Tania Filip si Florin Zamfirescu.

Intre timp a facut un master in pedagogie si a terminat doctoratul, devenind professor la UNATC.
“Mi-am dorit sa fiu profesor. Imi place sa lucrez cu ceva nou si maleabil, iar studentii sunt foarte cruzi. Cu ei trebuie sa ai metode clare si fixe, apoi lucrezi pe fiecare structura umana in parte. Sunt oameni care merg de la forma la fond – adica fac mai intii gesturi exagerate: acum ma supar, acum merg – si sunt oameni care nu pot sa faca rolul, daca nu-si descopera mai intii adevarul inauntru. Ca profesor trebuie sa-i ajuti pe ei sa descopere, pentru ca nu au inca mijloace. Nu poti sa vii sa-i spui “asa e teatrul!” pentru ca i-ai nenorocit.”

*

E mijlocul lui ianuarie 2014 si suntem la aproape 15 ani de la momentul in care Emanuel Parvu a renuntat la facultatea de imagine ca sa-si croiasca un drum asa cum simtea el ca-l reprezinta. Stam in bucataria casei in care locuieste impreuna cu prietena lui, Miruna Berescu, si fetita acesteia, Ingrid. Pe masa sunt laptopul, o scrumiera si doua cani pe care le realimenteaza cu ceai la intervale regulate. Una a mea, cealalta a lui.

Vine dupa premiera de la teatru Metropolis “Doi pe o banca” pentru care a semnat regia, cu actorii Tania Filip si Florin Zamfirescu in rolurile principale, dupa un text al rusului Alexander Ghelman, un text cu care a facut un experiment unic in Romania. L-a montat mai intii cu actori tineri (Mihai Bendeac si Adela Popescu), l-a transformat intr-un scurt metraj filmat dintr-un singur cadru (filmul DOI, cu Ana Ciontea si Mircea Rusu), pentru ca acum sa-l monteze cu actori maturi, fostii lui profesori de la scoala. Un experiment despre creativitate si reinventarea limbajului intr-un spatiu restrins: acelasi text.

In laptop e scenariul primului lung metraj pe care-l va filma in aceasta vara, o reinterpretare a nuvelei lui Max Blecher, Inimi Cicatrizate, povestea unor bolnavi imobilizati in corsete de gips.
“Cred ca povestea asta corespunde unei perioade anume a vietii mele. O poveste cu oprelisti fizice intr-o lume frumoasa moral. Sa vezi cit de frumos sunt mobilati interior oamenii impotenti fizic.”

Nu spune mai mult, dar e usor sa te gindesti ca e o lume pe care o cunoaste dinauntru din vremea in care acea boala nediagnosticata l-a facut sa-si piarda parul in totalitate. Atunci, dupa 4 ani de intilniri cu cei mai mari medici romani si suferinte emotionale despre care nu vrea sa vorbeasca, l-a intilnit la o filmare pe Florin Piersic care, cind a auzit ca inca nu a ajuns si la doctorul Nicolae Maier de la Cluj, i-a spus:

– A fost colegul meu de clasa. Ma, sa-mi spui cind vii la Cluj, ca eu te fac bine.

Cind povesteste asta, Parvu e in picioare, linga aragaz, pregatind inca un ceai. Intr-o secunda si-a adus putin umerii in fata, a ridicat din barbie si din sprincene, i-a aparut un zimbet in coltul gurii si s-a auzit vocea guturala, inconfundabila a lui Piersic: “ma, ai sa vezi ca eu te fac bine”.

Florin Piersic s-a tinut de cuvint si l-a dus la clinica doctorului Maier. Citeva intrebari stranii (pe ce parte dormi, cum maninci cartofii prajiti ) si, 15 minute mai tirziu, Parvu avea un tratament de urmat, iar curind a inceput sa-i creasca din nou parul.

Acum perioada aceea e o lectie de viata pe care spectatorii viitorului lui film o sa o simta cel mai probabil printre vorbele personajelor. Aceeasi spectatori care-l stiu drept “Margica”, prietenul lui Bendeac care juca roluri comice in “In puii mei” si care, chiar si la doi ani distanta de cind nu mai exista emisiunea, il mai opresc pe strada sa-si faca poze cu el.

Parvu e punctual, organizat si meticulos, iar intilnirea noastra are ca limita ora 13 cind trebuie sa plece la facultate, la cursuri cu studentii. E imbracat intr-o camasa bleu, cu minecile usor suflecate si poarta pantaloni de stofa, dar sunt citeva detalii care-l scot din tiparul profesorului clasic.

– Mai am o singura intrebare si gata, promit. Ce reprezinta tatuajele de pe brate?

De sub minecile camasii se vad doua tatuaje: pe bratul sting o cruce mare lata cu inscrisuri pe ea, pe dreaptul un sir subtiri de litere. Se uita serios la bratul sting, apoi la mine si raspunde cu aceeasi voce calma, joasa cu care l-am auzit explicindu-i lui Florin Zamfirescu de ce sa schimbe un gest in timpul repetitiilor de la “Doi pe o banca” sau adresindu-se tehnicienilor de la Antena 1 cu care a filmat seria de comedii bulevardiere sub genericul Teatru TV. O voce diferita de cea in care “este actor” care are un alt fel de energie de parca si soapta ar ajunge in capatul salii.

– Aici e un text din Noul Testament, Matei 1 cu 23, “Si Fecioara va naste un fiu si-l va numi Emanuel care inseamna Dumnezeu este cu mine”, iar aici – se uita la bratul drept – este un papirus pe care scrie “unul este Dumnezeu”

Tatuajele si le-a facut dupa ce a avut un incident in primul an de motociclism. Era tinar, teribilist si a intrat in pasajul de la Piata Muncii cu 200km/h. Intr-o secunda si-a dat seama ca se afla la un pas de o catastrofa.
“Cind esti in fata unui accident, timpul pare ca se dilata. M-am uitat in oglinda si mi-am zis: ‘Daca merg drept o sa ma opresc in parapet. Sau mai bine merg usor in lateral si intru in bordura. Am sa cad pe iarba din refugiu si conteaza ce o sa vina din sensul celalalt, pentru ca sigur ma rostogolesc pe contrasens’. Oricare dintre scenarii era grav, eram ingrozit si iesirea din pasaj era tot mai aproape, asa ca am zis din tot sufletul:

‘Doamne, te rog, scapa-ma.’

Si cum am terminat de zis, mi-a pocnit un piston. Am ajuns la 60 km/h in citeva secunde. Numai EL m-a putut scapa asa. N-am atins nimic. M-am rugat din toata puterea mea disperata, a unui tinar dement, spunind ca n-o sa mai fac niciodata.”

Il aud cum spune povestea care i-a lasat urme pe trup si ma gindesc ca destinul e pazit de Doamne Doamne, dar si-l face omul. Iar el e un exemplu foarte bun.

A renuntat la ceva sigur si comod de mai multe ori in viata cind n-a mai crezut in proiect (facultatea de imagine, emisiunea “In puii mei”), a muncit din greu in slujbe de salahor, a devenit antreprenor al vietii sale de actor scriindu-si si regizindu-si piesele; iar acum si-a inscris filmul in concursul de la CNC si e hotarit sa mearga pina in pinzele albe ca sa-l faca exact asa cum il vede in fiecare seara, inainte de culcare, in mintea lui.

E foarte posibil sa ia din nou premii si cu lungmetrajul – cum a luat in fiecare dintre situatiile in care a facut totul dupa regulile si mintea lui – si, chiar daca se va gindi ca are un ingeras pazitor care-l ghideaza, o sa stie chiar si el ca succesul vine de la ambitia, perseverenta, rigoarea si curajul pe care le pune in munca.

Doar ca n-o sa se laude niciodata cu asta.

4842
luchiprin mintea unei femei cu zeci de milioane de euro (interviu)

prin mintea unei femei cu zeci de milioane de euro (interviu)

(titlul articolului nu contine numele protagonistei ca sa nu aveti prejudecati cind cititi. sa descoperiti femeia la fel ca mine: fara sa stiti nimic altceva despre ea)

Week end-ul trecut am fost la Venus cu treaba: am participat la o degustare de vinuri intr-o companie selecta, alaturi de Radu Paraschivescu si Mircea Cartarescu.

Cind am ajuns habar nu aveam cine e in spatele companiei care avea vinurile din testare. Cum habar nu aveam cine e proprietarul hotelului in care stateam. In principiu, nici nu ma intereseaza lucrurile astea cind merg la asemenea evenimente.

Am aflat in primele citeva ore ca in spatele celor doua afaceri (cu vinuri si cea hoteliera) e o doamna care mai are si o firma de mezeluri si una de constructii, ca e multi milionara si ca are 55 de ani.

Am intrebat daca a mostenit banii – de la familie sau de la sot. Mi s-a spus ca nu.

Si de aici incolo am vrut sa o cunosc.

***

Pina vinerea trecuta, cu tot respectul, nu am auzit niciodata de Luchi Georgescu. Asa ca am cunoscut-o neavind nicio prejudecata, ci doar foarte multa curiozitate.

Cum e mintea unei femei care are 4 afaceri de milioane si citeva mii de angajati? Structurata. Setata pe constructie, pe a crea sisteme care sa functioneze – intre oameni, intre companii.

Mi-a povestit cum in urma cu citiva ani se afla in Paris ca sa ajute un prieten bolnav. Un prieten cindva milionar care, cind nu i-au mai mers afacerile, s-a si imbolnavit, iar tratamentul pentru boala sa costa citeva sute de mii de euro. Avea 5 ore libere intre procedurile medicale la care-si insotea prietenul si a incercat sa le foloseasca pentru citeva cumparaturi. A fost eficienta, a adunat citeva sacose pe care le-a grupat in doua pungi de carton agatate de fiecare umar. Se grabea, aproape alerga pe strada. I-au sunat telefoanele (are 3) si, la unul dintre ele era unul dintre sefii de departamente de la compania de vinuri care voia sa ceara acordul pentru folosirea unui tractorist intr-o alta zona de lucru.

In miscarile rapide pe care le-a facut ca sa scoata telefoanele, genta i-a cazut, pungile i-au alunecat de pe umeri si, ca sa nu i se rastoarne cumparaturile, aproape ca a ingenunchiat in strada. S-a vazut “din afara”, in ipostaza aceea demna de o comedie si nu i-a placut. A rezolvat problema sefului de departament, dar cind s-a intors acasa si-a convocat toti managerii intr-o sedinta.

“Veniti cu ce probleme aveti.”

S-au aliniat toti in sala de sedinte, in fata cu agendele pe care aveau notate constiincios situatiile care necesitau rezolvari.

“Tu cite probleme ai?”, l-a intrebat pe unul dintre sefi

“42”, a spus el dupa ce si-a verificat agenda.

“Tu?”

“12”

Tu? tu? tu?, a facut ocolul mesei si-a aflat de la fiecare numerele corespunzatoare chestiunilor de pe agenda lor de lucru.

Si cu imaginea ei chinuita de pe bulevardul parizian, cind vorbea la telefon aproape in genunchi, le-a spus:

“Cred ca am gresit undeva in munca alaturi de voi. Fie nu v-am ales cum trebuie, fie nu am stiut sa va explic bine ce trebuie sa faceti, fie nu am stiut sa construiesc un sistem care sa functioneze bine. Ma gindesc sa va dau afara si sa angajez alti oameni care vor putea gasi singuri solutii la problemele curente. Dar, inainte de asta, va dau 30 de minute sa va duceti in birourile voastre si sa cautati solutii la probleme, ne revedem apoi si imi spuneti cu ce pot sa va ajut.”

Dupa 30 de min, doar 2 dintre manageri s-au intors cu chestiuni care necesitau semnaturile ei.

***

Sufera cind da afara oameni?

“Daca sunt golani, lichele, nu. Dar daca sunt oameni pe care nu-i mai putem folosi intr-un anume sector pentru ca s-a reasezat piata sau a fost ceva sezonier, da. Si fac rotatii intre ei ca sa le gasesc locuri in alta parte, pentru ca stiu ca e greu sa gasesti un loc de munca”.

Acum citiva ani a facut un experiment. A vrut sa traiasca o luna cu salariul mediu pe economie. Recunoaste ca a mincat cele mai ieftine lucruri, ca a fost cumplit, ca s-a mai imprumutat de la prieteni sau li s-a facut lor mila de ea ca sa o mai ajute cu cite ceva. Dar i-a placut exercitiul asta pentru ca a fost o intoarcere la o realitate pe care o stie, dar n-o simte des de la inaltimea milioanelor ei din cont.

***

Se trezeste la 6 jumatate -7 si se culca dincolo de ora 2 a diminetii. “N-ai timp altfel, n-ai cum”. Fiecare zi a saptaminii e alocata unuia dintre business-uri. Merge la birourile fiecarui business si rezolva de acolo lucrurile. A avut si momente in care a simtit ca nu i se mai opreste creierasul, ca e precum un soricel care alearga intr-o cusca rotunda care se invirte cu fiecare nou pas.

Si… nu e multumita cu ce a facut pina acum, se crede “lenesa”; stie ca ar fi putut face mai mult.

“Mai mult decit sa faceti citeva zeci de milioane de euro si sa dati de lucru la mii de oameni?!”

“Tot ce am facut e o doar dira mica, daca as fi muncit mai mult as fi putut face ceva care sa lase urme in lume. Afaceri de sute de milioane, cu sute de mii de locuri de munca.”

“Si daca ati fi reusit asta v-ati fi oprit?”

” (rizind) Probabil ca nu. As fi stiu ca pot sa fac afaceri de miliarde, cu milioane de locuri de munca”

(later edit: Da, are si vacante. In care nu face nimic, doar se rasfata si se relaxeaza. )

***

Mai plinge o femeie ca ea?

“Nu pling pentru mine, pling pentru altii. Pentru suferinta lor. Pling la desene animate – Bambi. Sau la Animal Planet. Nu stiu de ce nu pling pentru mine.”

“Poate pentru ca va ginditi ca in dreptul dvs puteti rezolva singura problemele?”

“Nu stiu de ce.”

“Simtul acesta antreprenorial l-ati invatat la scoala sau a venit din familie?”

“Am facut scoala tehnica de matematica. Tata avea afaceri de transport, autobuze, taxi-uri si tractoare. Comunistii l-au trimis la un CAP sa fie sofer pe unul dintre tractoarele care fusese al lui, iar el a stiut ca nu se mai poate ridica de acolo. Dar in fiecare seara, la coltul mesei din bucatarie, pe musama, cind mama se retragea in dormitor, m-a invatat tot ce stia despre business.”

Cind a spus asta, vocea i-a coborit ca volum si ca ritm, iar ochii au devenit mai luminosi. Erau acolo niste lacrimi bine tinute in friu.

***

A doua zi, am plecat din Venus in masina lui Mimi – una dintre colaboratoarele ei, administratora celui de-al doilea hotel pe care-l are in Venus. Am vorbit ca-ntre femei: despre familie, despre munca, despre copiii ei. Undeva, pe drum, s-a creat complicitatea si mi-a spus ca acum 20 de ani a fost diagnosticata cu o boala rara. Atunci a cunoscut-o pe Luchi care lucra cu  sotul ei si de la care aflase ca are sotia in spital la Bucuresti. Luchi a venit in spital, a stat cu ea si-a incurajat-o, ba chiar a cerut analizele si, pe banii ei, le-a trimis la o clinica in strainatate ca sa vada daca diagnosticul e corect. Sunt prietene de atunci si, din vocea lui Mimi, am stiut ca e o complicitate si o intelegere intre ele care n-are legatura cu subordonarea sef-angajat.

Cind am ajuns acasa, am cautat sa vad cine e Luchi Georgescu. Asa am descoperit ca lumea o stie mai degraba pentru ca a fost iubita lui Gigi Netoiu, decit pentru mintea ei asezata “in sertarase” specializate pentru fiecare gen de afacere. Si mi-a parut rau.

Luchi Georgescu se ocupa de 16 ani de Vincon Vrancea, detine compania procesatoare de carne pentru mezeluri Meda Prod 98,  compania Venus Holiday (cu doua hoteluri in Venus) si firma de contructii Medcons Instal. Conform Capital, are 46 de milioane de dolari si a facut afaceri fara sa ia vreodata credit de la banca.

 

3961
milesInterviu Miles Aldridge: De ce nu zimbesc femeile in fotografiile tale?

Interviu Miles Aldridge: De ce nu zimbesc femeile in fotografiile tale?

e unul dintre cei mai mari fotografi de moda ai acestui secol. le-a fotografiat pe toate numele importante din moda si a lucrat pentru unele dintre cele mai celebre campanii publicitare din lume. are niste ochi albastri gri si-i asorteaza mereu cu camasi in aceeasi culoare.

e un interviu facut la roma in 2009, la lansarea calendarului Lavazza 2010.

***

 

Fotografiile din calendarul Lavazza îi aduc un omagiu discret lui Fellini. L-ai ținut aproape cât timp ai lucrat la calendar? Te-ai reîntors să vizionezi filmele lui?
Am avut cu mine, în camera de hotel, toate filmele lui Fellini. De fiecare dată când mă întorceam în cameră după lucru, mă uitam la filme, iar pe drumul către studio priveam lumea de pe stradă, cum era îmbrăcată, ce gesturi făcea. Mă gândeam „uite, femeia asta ar putea fi personaj, gestul ăsta ar putea arăta bucuria“. Așa am ajuns și la un personaj din calendar care abia se zărește, dar are o istorie amuzantă.

Ce personaj?
În cadrul inspirat de cântecul Bacciami Picina, vroiam să prezentăm o femeie care are o clipă de relaxare în compania unei cafele. Era momentul ei de răsfăț și de iubire, o iubire adulterină dacă vrei. Dar ca să fie adulterină, trebuia să apară și soțul undeva. Așa că e o fotografie în decor cu soțul. Pe care ne-a luat ceva timp să-l găsim. Vroiam un italian clasic, un Marcelo Mastroiani, și tot ce îmi trimiteau de la casting erau ca niște gigolo. Într-o zi bijuteriile scumpe pe care le foloseam într-un cadru au fost aduse de un domn cu mustață, italian ca-n filme. L-am întrebat cum îl cheamă, mi-a spus că Marcelo. Era clar un semn, așa că i-am propus să-i fac o fotografie să o înrămez și să fie el soțul din decor. A râs, iar acum e în calendarul Lavazza 2010.

Ai lucrat la câțiva metri de studioul 15, unde Fellini și-a făcut filmele.
Da, chiar lângă studioul acela. De fapt, luam masa, exact lângă studio. Se mai păstrează bucăți de decor din filmele lui și a fost foarte emoționant pentru mine să le văd de aproape. Dar cel mai emoționant a fost că, pentru câteva dintre decorurile din calendar, am lucrat cu unul dintre cei care i-a făcut decorurile lui Fellini. Ne-am împrietenit. Mi-a arătat schițe de la decorurile filmelor lui Fellini de la 8 și jumătate încoace. Incredibile momente.

Cum ai ajuns să colaborezi cu Lavazza?
Am primit un telefon de la agenția care se ocupa de calendarul Lavazza, mi-au spus că tema de anul acesta este muzica și mi-au propus să mă gândesc la ceva. Mi-au dat cântecele care erau temele de inspirație. Au fost 8, am rămas cu 6. Pe unele le-am ascultat pe youtube pentru că nu le știam, am făcut niște schițe, le-am trimis și așa a început totul. M-am întâlnit cu Francesca Lavazza, am discutat despre decoruri și câteva luni mai târziu când am ajuns la cinecitta, a fost o senzație incredibilă. Pentru că tot ce desenasem eu pe hârtie era acum decor făcut. Am fotografiat timp de 8 zile, câte un cadru pe zi. Seara, după ce terminam cadrul, pregăteam set-ul pentru ziua următoare.

Anthony de la Anthony & the Johnson a ajuns să cânte piesa-temă a calendarului, „Nesum Dorma“, grație ție. E pentru prima dată când calendarul Lavazza e însoțit și de un cântec, cum i-ai convins?
Mie îmi place foarte mult Anthony & the Johnson și i-am propus Francescăi ca piesa cea mai faimoasă dintre cele alese, „Nesum Dorma“, să fie cântată de el. Francesca e o persoană foarte cool și a acceptat din prima clipă. Nu-l mai întâlnisem pe Anthony niciodată până să vină la Roma să înregistreze cântecul. Åžtiam însă că e foarte timid, foarte retras și foarte special, așa că mi-am dedicat lui câteva zile. Am stat cu el în studio cât a înregistrat și a fost uluitor. Iar ca să-l fotografiez, pentru că e foarte timid, am petrecut amândoi două zile pline de discuții despre viață, în camera de hotel. A fost ca o lună de miere la Roma.

Tatăl tău e un art director faimos la Londra. Cum i se pare ceea ce faci tu?
Tata e mult mai retras și e obișnuit cu munca mai intimă. A fost cândva pe platouri când fotografiam și mi-a spus că nu înțelege cum pot să mă sincronizez și să mă înțeleg cu atâta lume. Cum pot să mă înțeleg cu cineva care e la 100 de metri de mine și eu îi spun doar prin semne „mută aia 20 cm mai la dreapta“. E diferit ceea ce fac eu de ce făcea el, dar asta nu-l face să nu fie mândru de munca mea.

Pentru fotografiile tale apelezi mult la prelucrarea pe computer. Cum vezi amestecul digitalului în fotografie?
Eu sunt foarte fericit cu direcția în care merge fotografia acum, cu ajutorul digital pe care-l avem. Așa cum lucrez eu mă simt ca și cum aș face un film. Eu trag mereu pe film; ai un mai mare respect pentru actul fotografic când tragi pe film. Dar știu ce poate un anume tip de film sau o anume hârtie. Așa că dacă vreau să obțin o anumită culoare a pielii, trag pe un gen de film. Dacă vreau ca un obiect din decor să aibă un colorit specific, trag pe filmul cu care pot obține asta. La sfârșit mă aflu ca în camera de montaj din cinematografie. După ce developez, decupez ceea ce îmi place din fiecare „dublă“, le montez pe calculator și ajustez coloritul ca să fie în armonie. Dar fotografia e făcută cu decorurile 1/1, cu tot ceea ce vezi, nu este un montaj de elemente fotografiate separat.

Lucrezi mai mult pentru Vogue Italia decât pentru Vogue UK, deși ești britanic.
Asta pentru că cei de la Vogue Italia sunt mai liberali. La Londra sunt mai rigizi, iar mie mi-e mai ușor să lucrez cu italienii. Ei reacționează foarte repede când le dau un telefon și le zic „mi-ar plăcea un pictorial de modă într-o librărie veche“. Se gândesc, vin cu propuneri de haine, după ce le desenez cam cum văd locul. Si așa se construiește pictorialul.

De ce nu zâmbesc femeile în fotografiile tale?
E adevărat că în fotografiile mele femeile zâmbesc foarte rar, dar eu cred că așa sunt femeile reale. Tata, generația lui, ar prezenta femeile hollywoodiene, cu zâmbete largi și glamouroase. Dar dacă îi spui cuiva asta astăzi despre femei, îți spune că e o prostie. Pentru că toți mergem pe stradă și vedem femeile.
Mie îmi place să mă uit la femeile care stau în autobuz sau în metrou. Au câteodată o expresie non-expresie, deși în spatele chipului lor sunt probabil gânduri despre iubit, despre copilul care s-a întors de la școală, despre cina care trebuie pregătită, despre soț sau muncă. Asta încerc să surprind și când femeia e îmbrăcată couture.

decembrie 2009

1593
tudor-constantinescu-tRetelele de viata care i-au adus succesul lui Tudor Constantinescu

Retelele de viata care i-au adus succesul lui Tudor Constantinescu

La 36 de ani Tudor Constantinescu e unul dintre cei mai cunoscuti chef-i din Romania, e proprietarul si creatorul conceptului Chocolat Boutique Restaurant caree a reinventat conceptul de desert in tara noastra, si e parte din juriul care va stabili Top Chef-ul Romaniei. Acestea sunt performante greu de egalat in orice alta tara pentru un tinar de virsta lui. Numai ca Tudor nu e  doar chef, e un  deschizator de drumuri si, probabil, ar avea succes in multe alte domenii.

***
La 28 de ani cind a decis sa se stabileasca in tara natala, Tudor Constantinescu se gindea ca era in cursul vietii sa-si faca o familie, sa aiba un copil. “Aveam o pasiune sentimentala care a fost frumoasa si intensa, chiar daca lucrurile n-au mers pina la final. Toata viata mea n-am facut decit un singur lucru  – mi-am urmat inima -, chiar si cind calculele indicau ca nu e bine sa fac asta”, isi aminteste Tudor. A renuntat atunci la un job american care-i punea totul pe tava si la o pozitie sociala incredibila pentru virsta lui. . Astazi stie ca i-ar fi fost foarte dificil sa obtina intr-o alta tara tot ceea ce reprezinta in Romania, dar recunoaste ca i-a fost cel mai greu sa razbata aici. Are cu ce sa compare: viata in Belgia si in America.

A decis sa faca un restaurant la Bucuresti cind, intr-o zi de septembrie, a vrut sa iasa cu doi prieteni la masa si, dupa plimbarea prin sase restaurante, n-a gasit niciun loc liber. “Acum e momentul”, si-a spus si si-a amanetat casa. Pentru niciuna din afacerile pe care l-a facut n-a avut banii de la inceput, dar a compensat mereu cu credinta in visurile lui.

Si-a cautat un partener – Jean Philippe – un belgian pe care-l ajutase sa cumpere un apartament in Romania si care, cind i-a prezentat tot ceea ce gindise, a intrat in proiect cu 30.000 de euro.

A creat conceptul bazindu-se pe suferinta lui ca nu gaseste nicaieri in capitala dulciuri de lux, a stabilit fiecare preparat din meniu,  a gasit locul (pe cea mai frumoasa strada din Bucuresti, Stavropoleus), si-a participat la realizarea fiecarui detaliu din decor. “Peretii eu i-am facut, cu mina mea, am incercat sa refac efectul de calcio vecchio”.

Si-a instruit oamenii, a creat un cod de onoare si o constitutie a restaurantului (cu care toti angajatii trebuia sa fie de acord) –  lucruri invatate in America-, si-a muncit 5 ani intens ca sa ajunga la 140 de angajati, 2 restaurante boutique, mii de clienti. Abia anul trecut a inceput sa spuna ca el este omul din spatele conceptului Chocolat, iar recunoasterea a venit ca invitat special in MasterChef si jurat in Top Chef Romania, emisiuni care l-au solicitat pentru rafinamentul si cultura lui gastronomica si care i-au adus notorietatea.

Numele restaurantului l-a pus de la un film: Chocolat – cu Juliet Binoche si Johnny Depp, o poveste despre oamenii care-si urmeaza visele, oameni calatori, care rareori vor sa prinda radacini, sa se aseze intr-un loc. Ca el.

***

Avea 23 de ani cind a plecat in America, la Miami, locul de unde se faceau recrutari    in capital industriei de croaziera, in tara tuturor posibilitatilor.

In doua luni pe un vas de croaziera, monotonia si sistemul militaresc fata in fata cu creativitatea si nonconformismul lui au creat un efect de apa cu ulei: a iesit imediat la suprafata, asa ca a demisionat ca  sa-si caute ceva mai aproape de temperamentul lui.

A aplicat dintr-un internet cafe la una dintre cele mai importante firme de consultata in “food & beverance”, si-a facut o prezentare frumoasa, a pus fotografii cu performantele lui din Belgia si l-au chemat la interviu. “Vorbeam stricat engleza, dar nu am avut complexe. Intotdeauna cind a trebuit sa-mi urmez visul, am uitat de orice, am mutat muntii”.

L-au angajat intr-o echipa de comando cu alti patru specialisti ca sa pregateasca lansarile celor mai importante vase de croaziera. “Millenium Celebrity Cruise Line – primul meu job – trecea la un nou nivel al business-ului: de la 1000 pasageri la 2500 pasageri, plus 1500 membrii ai echipajului. Veneau si ne spuneau: aratati-ne ce putem sa facem mai bine.
Incepeam sa ne documentam: cite feluri principale voiau, cite antreuri, pentru prinz, pentru cina. Umpleam schema cu retete pe care le prezentam clientului sa vedem ce fel de pozitionare isi doreste. Apoi incepeau calculele de cost si aplicatiile: citi oameni, ce ustensile, ce investitie. Acolo creierul meu s-a expandat. Am invatat enorm si-am aplicat idei de business pe care n-as fi putut sa le fac in alta parte.”

A plecat cind a simtit ca incepe sa fie institutionalizat. Avea putin peste 27 de ani si unul dintre cei mai importanti oameni ai companiei  Royal Caribbean, Adam Goldstein, l-a invitat la masa discutiilor:

– De ce vrei sa pleci?
– Vreau sa-mi deschid propria afacere.

Parinteste, Goldstein i-a facut o propunere.
– Uite, semneaza cu mine pentru 5 ani si eu iti garantez Green Card-ul. Ajuta-ne sa deschidem noile proiecte. Iti ofer un salariu de 60.000 de dolari pe an, plus toate cheltuielile platite.

Stia ca, dupa regulile americanilor, cuvintul dat e sfint si ca, daca ar fi acceptat, ar fi obtinut Green Card-ul si o afacere a lui in America, dar a plecat. Si-a urmat inima, la fel ca atunci cind a parasit Belgia.

***
Ajuns in Belgia in 1990. Imediat dupa Revolutie mama lui a decis sa -si faca o viata noua in Bruxelles, dar adolescentul Tudor Constantinescu n-a fost la fel de incintat. S-a trezit intr-o tara a carei limba nu o stia, fara prieteni, mergind la scoala intr-un sistem care nu semana deloc cu ceea ce invatase.

Cu timpul, si-a facut 4 prieteni, cei doi fii ai consulului Marocului la Bruxelles, plus un pusti belgian si altul francez, dar a fost impotriva sistemului belgian de la inceput. “Erau obsedati de regulile din tata in fiu, de imagine, de traditie, de …trebuie sa fii ca toata lumea, daca nu esti ca toti, esti condamnat. Cine te crezi tu sa gindesti altfel?”

Dupa o vreme s- a angajat la unul dintre cofetarii faimosi belgieni, Herman Van Dender.

“Era un patron tinar, avea 32 – 33 ani cind am ajuns eu la el. Era foarte pasionat de ceea ce facea, primise toata afacerea de la tatal lui, dar avea acest sprit creativ care misca lucrurile. De altfel, in laboratorul lui s- a creat tortul cu care echipa Belgiei a cistigat Cupa Mondiala in 1995. Eram si eu pe acolo la vase, la ajutoare, la alea alea,” ride Tudor.

Van Dender stia de pasiunea lui pentru ciocolata si-au inceput impreuna sa produca din nou praline. Au avut succes, dar a plecat, in ciuda prieteniei cu patronul, din cauza unui pariu.

“Am pariat ca pot sa-i fac 200 de kg de praline in trei zile. E enorm. Daca reuseam trebuia sa-mi mareasca leafa cu 50%. Mi-am facut strategie, retete; mi-am cumparat utilaje. Crema de cicolata –  ganache-ul ala care reprezinta miezul pralinei – se toarna intre doua felii de aluminiu de 9 mm; am cautat pe net in pagini aurii unde gasesc. Am lucrat alea 2 zile ca un ciine. A treia zi am mai muncit 4 ore ca sa fac cantitatea pe care o promisesem. Nu mi-a marit salariul si am plecat, dar e prietenul meu si acum.”

A continuat pe cont propriu: si-a facut un mic laborator in subsolul cladirii, facea patiserie noaptea pe care o vindea ziua la o taraba.

Nu regreta nimic din ce-a facut. “Daca am un vis, daca eu cred in ceva, daca eu vreau ceva, sunt in stare sa pun totul in joc ca sa -l implinesc.” Iar asta s-a vazut din copilarie.

***
La 6 ani a decis ca se va face bucatar ca sa nu mai fie nevoit sa manice toate lucrurile pe care i le puneau in fata parintii. Locuia cu un etaj mai sus, in acelasi bloc cu bunicii, asa ca a fost teroarea intregii familii pentru ca era atit de mofturos la mincare incit bunica se trezea la 5 dimineata sa-i pregateasca clatite inainte de a pleca la serviciu ca sa fie sigura ca maninca ceva ce-i place.

A ris toata lumea cind a anuntat ca se va face bucatar si-au inceput sa-i spuna “e greu, vor fi gindaci, trebuie sa cari greutati”, dar pustiul nu s-a lasat. Cind a ajuns la scoala i-a placut geografia si-a inceput sa calatoreasca in gind dupa indicatiile profesoarei. Tine minte perfect prima data cind a auzit cuvintul “chocolat”; l-a spus profesoara de geografie, doamna Petre, cind le-a predat despre arborere de cacao si tarile unde se cultiva.

Cind s-a dus in prima tabara, la Costinesti, si-a descoperit spiritul antreprenorial: cum si-a cheltuit repede banii pe care i-a primit de la parinti, a inceput sa adune sticle goale de pe plaja si sa recupereze garantia. In doua saptamini au facut 1000 de lei; colegii si-au luat tricouri si ochelari de soare, el s-a oprit in fiecare zi la cofetarie. Si-a venit si cu bani acasa.

A crescut intr-o lume frumoasa: mama lucra la Teatrul National, era inconjurat de artisti. “Cind veneau sarbatorile era minunat. Imi aduc aminte de Revelioane de 50 -70 de persoane la noi in casa, de week enduri in care se recitau poezii. Ce jocuri, ce strategii de carti! Se vorbea despre ce citeste fiecare, apoi a aparut video-ul si filmele rare. Asta era esenta vietii mele de atunci.”

Dupa care a plecat in Belgia si-a luat-o de la inceput. Prima oara.

***

Adesea Tudor Constantinescu isi fixeaza intilnirile de business in Chocolat-ul din Dorobanti; sta la cite o masa cu cel cu care are treaba, vecin cu clientii sai. Unii il recunosc de la televizor si-i zimbesc, altii sunt concentrati la ale lor si nu stiu ca proprietarul -vedeta e linga ei.

Desi n-ai zice, cind nu face business, Tudor e timid, asa ca i-a fost greu sa filmeze pentru Top Chef. “Ma uit la tv la mine nu critic, ci suferind… Am acceptat aceasta provocare dincolo de ego sau business, ca pe un mod prin care eu imi depasesc limitele. Nu puteam sa vorbesc la primele filmari. Recomand oricariu om sa aiba aceasta experienta in fata unei camere de luat vederi, e cea mai crunta oglinda.”

Exercitiul Top Chef e parte din auto perfectionarea lui. Marturiseste cu sinceritate ca, desi iubeste gastronomia, viata inseamna mult mai mult pentru el. Inseamna discutiile cu prietenul lui Adrian  Buga, istoric de arta, consilier al Casei Regale; inseamna calatoriile; cartile sau filmele pe care le descopera. Sau lucrurile pe care le inventeaza sperind la un progres in lume. Are la OSIM, pentru inregistrare, un proiect despre care crede ca va schimba industria auto la nivel mondial, cum are in lucru un site (tudorconstantinescu.com) unde va face consultanta pentru cei care vor sa faca un business adevarat in industria aceasta (de la hoteluri pina la cafenele), unde va oferi servicii de head hunting pentru cei mai talentati chef-i si unde-si va prezenta cartile pe care le va lansa la anul.

Tudor e unul dintre exemplele care demonstreaza ca un caracter de creator, o tipologie de om care actioneaza, nu asteapta sa i se intimple lucruri, poate reusi in orice si-ar dori. Sigur ca astazi (ca o mare parte din viata lui) are succes in gastronomie, pentru ca a aprofundat acest domeniu, dar daca te uiti la copilaria lui sau la adolescenta, intelegi ca si-a creat singur oportunitati-le, riscind; ca victoria a venit si pentru ca nu si-a imaginat niciodata ca va pierde, dar si pentru ca atunci cind a pierdut, a luat-o de la capat crezind in fortele sale.

Si nu e o intimplare ca la 36 de ani e in fata tuturor.

Tudor Constantinescu e o lectie buna pentru cei care la 35-40 de ani, generatia care la Revolutie era in adolescenta, inca mai asteapta sa li se intimple lucruri facute, gindite, create de altii.

Cheia? “Orice lucru pe care-l fac – ca e o cafea sau un avion de hirtie – trebuie sa-l fac cit pot eu de bine. Apoi, e important sa-mi fie bine si sa pot sa fac prin asta cit mai mult bine celorlalti. Si, atit cit pot eu, sa influentz in bine viata din jur.”

ianuarie 2013

4650
Dinu Damian_Beatrice_layoutinterviu: culisele unei relatii In deriva – Victor Rebengiuc si Crina Semciuc, tata si fiica pe ecran

interviu: culisele unei relatii In deriva – Victor Rebengiuc si Crina Semciuc, tata si fiica pe ecran


“E ca-n legende: De Niro cu Pacino, cine-i mai tare”, a exclamat un coleg jurnalist la vizionarea de presa a primului episod In deriva in care Victor Rebengiuc e fata in fata cu Marcel Iures. Se intimpla in sezonul 2 al serialului, sezon care incepe luni 5 noiembrie si e de departe punctul de atractie al acestei toamne in materie de televiziune. In episoadele in care cei doi se confrunta o vom intilni si pe Crina Semciuc, in ipostaza fiicei personajului lui Victor Rebengiuc.

***

“Imi doream foarte mult sa joc alaturi de Marcel”, recunoaste Victor Rebengiuc care e foarte riguros cind e vorba de alegerea rolurilor sale, si in teatru, si in televiziune. Pentru spectatorii care-l iubesc si care nu pot ajunge des la Bulandra, teatrul – casa al domniei sale, sau la Nationalul din Bucuresti, unde mai are colaborari, televiziunea e calea care le poate aduce bucuria.

“Am mai acceptat roluri la televiziune in ultimii ani in “La urgenta” (TVR), apoi 2-3 episoade in “Un pas inainte” (Pro TV), dupa care am plecat. Aveam cite o replica doua – “mai, copii, daca sunteti cuminti o sa plecati in vacanta nu stiu unde” si cu asta terminam. Le-am zis: “ori imi faceti un rol, ori la revedere”, desi luam niste bani acolo. Mi-au propus si in aia cu tiganii, dar nu m-am dus… Si a mai fost ceva, Fierbintii astia, ma chemasera pentru un rol, am citit nu mi-a placut, nu ma intereseaza.”

Acum de ce ati acceptat rolul lui Dinu Damian din “In deriva”?

E vorba de un personaj conturat solid. Si nu e telenovela, e un lucru serios. Ai niste caractere care se confrunta, exista o dorinta de a se linisti, o minte care se framinta pentru ca trece prin niste probleme foarte grave si cauta ameliorarea situatiei lui. Se duce la un specialist si ala il trimite la alt doctor. (ride)

Cum l-ati descrie pe Dinu Damian?

E un om cinstit, isi vede de treaba lui, mai si greseste din cind in cind.  E un tata putin cam exagerat, poate prea autoritar cu copilul lui si, evident, ca a creat un soi de rezistenta care s-a transformat intr-un soi de dezertare. A plecat fata sa-si caute independenta si linistea la Berlin; ce sa caute ea la Berlin?! E un om care avea talent (nota mea. Dinu Damian e actor), poate se si pricepea sa conduca o institutie, i-au gasit o hiba cu dosarul de la securitate care nici nu era de fapt, nu turnase pe nimeni… Si l-au dat jos…

***
Fiica lui Dinu Damian e Beatrice, interpretata de Crina Semciuc – tinara actrita pe care ati vazut-o in primul sezon “Un pas inainte”, dar si la Teatrul Metropolis sau Teatrul de comedie din Bucuresti. Crina a dat 3 castinguri pentru acest rol si abia la ultimul, cind s-a intilnit si cu Marcel Iures, a aflat ca tatal ei in film va fi Victor Rebengiuc.

“In secunda aia am inceput sa am cele mai mari emotii pentru ca stiam in mare ce am de facut si imi imaginam ca tata un actor mai dur care sa-ti permita sa urli la el, sa te desfasori. Cind am aflat ca tata va fi dl Victor Rebengiuc am avut un gol in stomac: “cum sa tip eu la dinsul?!”
Plus ca nu te lasa felul dinsului de a fi, e atit de cald, incit nu-ti permiti. Dar pot sa-ti spun ca, desi noi in pauze rideam, ne jucam pe telefoane, imi punea muzica domnul Rebengiuc – pot sa-ti spun ca stie ce face un iPhone mult mai bine decit mine (ride) -. in momentul in care am auzit “motor! actiune!” si i-am vazut privirea, am stiut: da, pot sa tip. Sunt oameni care stiu sa dea, sa te ajute. De asta spun ca a fost mai usor pe platou, desi erau Victor Rebengiuc si Marcel Iures linga mine, pentru ca amindoi stiu cind sa “dea”, ce sa “dea”, cum sa “dea” ca sa te ajute sa-ti faci personajul.“

Cum ai descrie-o pe Beatrice?

E un copil foarte, foarte rebel care-si iubeste foarte mult tatal si, dintr-o iubire prea mare – si a ei, si a tatalui fata de ea -, se creaza aceste probleme.

Ti-ai schimbat radical look-ul pentru personajul asta…

La castingul final, al treilea, a venit ideea ca eu sa ma tund scurt, sa se simta virsta ei. Un copil de 21 de ani, crescut foarte bine, dintr-o familie foarte educata, care nu voia sa faca rau, putea alege forma asta de revolta. Cel putin in prima parte ca dupa aia vom vedea ca ea s-a dus mult mai departe, cel putin mult mai departe decit se astepta tatal ei. Si, in repetitii, dupa ce am aflat ca o sa fie tata dl Rebengiuc, mi-am dat seama de diferenta de virsta si ca va fi o alta abordare tata-fiica, asa ca am zis ca cel mai bine pentru Beatrice ar fi sa fie cheala. Asta il va panica pe tata. Ea povesteste de ce s-a tuns si, ca sa fie credibila in gura mea, trebuia sa fie o schimbare radicala…

Cum a fost la casting?

Primele doua castinguri le-am dat cu dl Tica Popescu (nota mea. regizorul sezonului 2) cu care am avut o comunicare perfecta, ireala. A simtit ca sunt foarte timida si ca trebuie sa vorbeasca altfel cu mine.

Al treilea casting l-am sters din minte (ride). L-am dat cu dl Marcel Iures. Am avut cele mai mari emotii din viata mea si dumnealui si-a dat seama, incerca sa vorbeasca cu mine sa ma linisteasca. Eu ma uitam si aproape ca nu-l mai auzeam. Am fost atit de concentrata la problemele pe care le avea Beatrice, care nu au deloc legatura cu viata mea, si a trebuit sa uit de Crina si sa ma folosesc de toata energia mea pentru relatia pe care trebuia sa o am cu dl Iures, incit nu-mi aduc aminte ce am facut.

In curind o sa fii Anca in Napasta (regia Radu Afrim) pe scena Teatrului National din Bucuresti – cel mai mare teatru din Romania, toata tara te va vedea la HBO. Ai avut un an foarte bun…

Cineva acolo sus a zis “ia de aici, daca pot sa duci”. Ceea ce mi s-a intimplat anul asta e ireal. Dar veneam dupa 8 luni in care n-am lucrat si de asta am avut presiunea la castingul pentru Beatrice.

Mi-o doream foarte tare pe Beatrice pentru ca ar fi fost o compozitie si ca ar fi trebuit sa lucrez cu mine. Apoi, faptul ca dl Tica Popescu a avut incredere in mine, dupa ce foarte multi nu avusesera incredere, m-a facut sa vreau sa iau castingul ca o multumire pentru dinsul.

In Napasta va fi o surpriza. O abordare a textului cum stie Radu Afrim sa faca.

***
Am facut interviurile cu dl Victor Rebengiuc si Crina Semciuc separat si n-au stiut ca o sa le confrunt raspunsurile. Dar…

Crina spune ca, atunci cind a aflat ca dvs sunteti tatal ei, i-a fost frica…

(ride) Pai, sa-i fie…

Nu credea ca poate sa tipe in fata dvs. Spune ca ati ajuta-o mult. In ce a constat ajutorul?

Am fost foarte aproape de ea imediat. Eu n-am fite de actor:  “tu stai acolo ca eu vorbesc”. Am vazut colegi care au atitudinea asta: “eu sunt aici, voi stati in fund acolo.”

Am nevoie de partener, n-am nevoie sa ma vad pe mine. Relatia da nastere la tot ceea ce trebuie sa inteleaga publicul. Si, de fapt, relatia te scoate in evidenta si pe tine, si pe partener, pentru ca daca nu e relatie, nu e nimic.

Ati spus ca v-a fost mai greu la filmul asta decit la celelalte productii de televiziune. De ce?

In celelalte filme de televiziune nu aveam pagini de text, halci de text. Era dialog, trei patru replici, mergea. Era foarte simplu, nu era un episod intreg numai in doua personaje. Dar cind ai de invatat 12 de pagini  pentru un episod, din care 7 erau de text, e foarte greu. Si vorbesc eu, ca Marcel tace tot timpul. El da din cap intelegator si te asculta… Suporta ce zici…(ride)

Va regasiti vreun pic in personajul asta?

Nu. Decit faptul ca e actor, ca e director si eu am fost vreo 2 ani director.

Dar pentru ceva trebuie sa va fi placut, sa va fie simpatic…

E actor, asa ca sigur ca mi-e simpatic (ride). E bine intentionat in general. Am realizat o chestie cind am aflat ca  sursa de provenienta a scenariului este israeliana si, in povestea originala, fiica lui fuge la Berlin si se indragosteste, gaseste un guru, un turc. Imi dau seama ca la ei era vorba de un arab, conflictul capata alta amploare, la noi ar fi trebuit sa fie un tigan (ride)

Stiu ca dna Mariana Mihut se uita la productiile dvs si va spune parerea dinsei sincera de fiecare data. I-ati povestit despre rolul pe care il aveti de facut aici?

M-a auzit bodoganind ca am mult text.(ride)

***

“Domnul Rebengiuc e precum caii de rasa. Nu trebuie sa-i strunesti. Ii lasi liberi si te uiti cu uimire cum se misca”. Marcel Iures (psihologul Andrei Poenaru in serialul In Deriva)

foto Adi Marineci/ HBO

2684
virginia 008Virginia Zeani: Intotdeauna m-am simtit servitoarea publicului

Virginia Zeani: Intotdeauna m-am simtit servitoarea publicului

 

Duminica este ziua de nastere a uneia dintre cele mai mari soprane ale Romaniei, Virginia Zeani. Implineste 87 de ani. “Cind o femeie poate sa-si spuna virsta, poate sa spuna orice”, crede doamna Zeani.

Interviul de mai jos este o miime de milimetru din personalitatea fabuloasa a doamnei Zeani care are in cariera sa profesionala performante incredibile: a cintat pe toate marile scene ale lumii, a avut unii dintre cei mai faimosi parteneri de concerte. Intr-o vreme in care Callas era numita La Divina, Virginia Zeani era L’Assoluta.

Cititi printre rinduri si remarcati obsesia pentru perfectiune (cit de des apare cuvintul “perfect” in vorbele domniei sale) si modestia (atentie! ne vorbeste o femeie care e considerata oriunde in lume o DIVA ABSOLUTA).

Sunt multe detalii in vorbele domniei sale care ne arata ce caracter frumos avem in fata, dar fragmentul meu preferat e cel in care povesteste cu exactitate motivele pentru care a anulat doua spectacole in toata cariera sa (dintre mii de reprezentatii). Doar doua spectacole anulate. Pentru mine, e in detaliul asta o foarte mare dragoste pentru meseria pe care si-a ales-o, dar si o vointa incredibila.

La Multi Ani sanatosi, Doamna Virginia Zeani.

(Multumiri speciale lui Bogdan Enache pentru tot sprijinul si efortul pus in realizarea acestui interviu. Fotografii: Bogdan Enache , Arhiva personala)

***

Am citit cartea in care dl Sever Voinescu va intervieveaza (Canta che ti passa) si-am fost foarte impresionata de dorinta dvs de a impartasi ceea ce ati invatat, de generozitatea de a spune si altora ce stiti. Sunt foarte rari oamenii care vor sa dezvaluie secretele meseriei lor. De ce ati ales sa faceti asta?

Mi s-a cerut de multe ori sa scriu o carte despre viata mea, dar e mai interesant sa faci un interviu decit sa scrii o literatura care de multe ori trebuie inflorita si nu rezulta realitatea. Eu cred in interviuri pentru ca sunt momente unice, nu poti sa le schimbi. In carte insa poti sa schimbi mereu, sa rescrii. Depinde de umorul pe care-l ai.

E un fragment in carte in care spuneti ca pentru cineva care lucreaza cu vocea mult, cind invata sa impinga aerul corect pentru anumite sunete ajunge chiar la dureri de cap. A fost pentru prima data cind am constientizat ca exista si durere in meseria asta.
Puteti sa explicati mai exact ce se intimpla cu cineva care studiaza muzica si cum isi poate modifica/ antrena muschii corzilor vocale? Unde apare durerea.

(ride) Draga mea, n-am stiut niciodata ca exista o durere in voce. Nu, noi putem sa exprimam cu intensitatea vocii o anumita faza a unei dureri, a unei tristeti sau a unui plinset, dar vocea nu poate provoca dureri.

Citeodata poate provoca – asta mi s-a intimplat sa aud – cite o … aproape o lesinare, la cite un tenor. Nu intotdeauna si nu la toti. Se invirte ceva cu el. Se zice ca tenorul, daca ajunge la do natural, trebuie sa se tina de pian… Nu-mi amintesc ca printre colegele mele sa fi auzit ca au dureri de cap cind cinta. Nici mie nu mi s-a intimplat. Femeile au dureri de cap cind barbatii se comporta urit cu ele (ride).

In carte descriati ca un medic si mi-am dat seama ca stiti anatomie. Ati invatat anatomie cind ati inceput sa predati sau inainte?

Anatomia o inveti incet, incet cind incepi sa cinti. Anatomia cintului e ceva diferit de anatomia pe care o cunoaste un om obisnuit. Cintul este o miscare a muschilor diafragmei intr-un mod diferit de un om normal.

Uitati-va la un balerin cind intra pe scena, imediat are o atitudine. La fel trebuie sa facem si noi, chiar daca nu ne miscam picioarele. Vocea se aude intr-un fel sustinuta de diafragma, o miscare pe care o fac si bunii balerini. Ei au o incordare a corpului si in acelasi timp o mare relaxare.

E un sistem care nu se invata in cuvinte, nici in interviu. Trebuie sa arati celor care invata, ce trebuie sa faca. De obicei cu burta inauntru, coastele in afara. E la fel cum munceste un balerin care intra pe scena: facem aceleasi miscari ca sa dureze mult timp piruieta noastra vocala.

Va invidiez, cu drag, pentru prietenia cu Federico Fellini. Acum citiva ani m-am dus special la Roma pentru ca, mai bine de o saptamina, sa merg prin multe dintre locurile in care a trait, lucrat, mincat etc. Daca ar fi sa-l descrieti intr-o imagine, care ar fi aceea?

Era un om special, absent in societate, dar cu gindire specifica si o distribuire a prieteniilor cu foarte mare discretie. Ceea ce m-a impresionat la el este asemanarea in multe lucruri cu sotul meu , Nicola Rossi Lemeni, care si el parea citeodata absent si era in lumea lui. Dar, de exemplu, Nicola era un mare poet, a publicat 5 volume, a luat de 2 ori primul premiu pe Italia. Si el, Fellini, care a produs atitea filme speciale, vedeti ca e un om diferit, special, nu e comun. Avea o imaginatie a lui, isi exprima poezia lui prin filme.

Prietenia noastra a inceput cind lucram la casa noastra la Fregene, linga casa lor care era construita in acelasi an. Lucra Le notte di Cabiria in timpul acela, a vazut arborii pe care ii aveam in gradina – pini romani – si i-a folosit in film.

Era un om foarte viu, dar cu ochii foarte absenti. Avea ochi care priveau creierul, nu priveau in pamint.

Si frumusetea prieteniei noastre e ca lui ii placeau femeile plinute. Pot sa spun ca atunci cind eram tinara eram plinuta – acum sunt plina (ride) – si intotdeauna ma stringea in brate si imi zicea “Daca as fi fost Casanova, te-as fi invitat la pat”
“Din fericire, nu esti Casanova, si am un alt Casanova care e sotul meu”, rideam eu.

Sa nu uitam ca el a fost casatorit cu o alta mare actrita care de multe ori a fost sacrificata vietii lui, Giulietta Masina, daca va reaminti filmele ei. S-au cunoscut foarte tineri si s-au casatorit. Au murit acum citiva ani, dupa moartea sotului meu care s-a intimplat acum 21 de ani.  I-am vazut ultima data cind au fost sa-si ia Oscarul si am plins. Atunci Fellini a vorbit ultima data in public, rugind-o pe Giulietta: “non piangere”. Giulieta stia ca el nu e bine cu sanatatea.

E incredibil de frumoasa si de emotionanta secventa din carte in care Fellini si sotul dvs, Nicola Rossi Lemeni, se converseaza tacind. Spuneti ca amindoi aveau o lume interioara bogata, dar nu mentionati nicaieri despre lumea dvs interioara. In momentele dvs de tacere la ce va ginditi?

Dumnezeule bun si drag, ma gindesc la o mie si o mie de lucruri, dar dominant este intotdeauna o melodie. Si nu stiu cum imi vin in cap, pentru ca eu nu ma gindesc la o arie nici de-a mea, nici de-a altora. Deodata imi vine ceva in cap care-mi sufoca celelalte ginduri. Si ma gindesc: de ce imi vine in cap aria asta? N-am inteles niciodata de ce.

Cind ma gindesc la dvs va asociez cu un talent urias, dar si cu o mare responsabilitate pe care v-ati asumat-o pina la capat . Dar responsabilitatea implica seriozitate, foarte multa seriozitate. Ce va distreaza? Ce va amuza? Trebuie sa fie ceva care sa va si distreze.

Tot muzica. Si in special muzica de opera. Sau muzica usoara frumoasa, cintata de cintaretii de muzica moderna, dar nu “bum bum bum”, cum se spune. (ride) Pop.

Parca din muzica imi plac toate, dar nu cea cu versuri vulgare – nu m-a atras niciodata. Imi place muzica populara din multe tari, imi place Grigoras Dinicu. Imi vin in cap multe dintre cintecele noastre populare pentru ca, de cind m-am nascut, i-am auzit tiganii mei de la Solovastru care cintau la tambal ca sa joace taranii. Eu stateam intr-un colt si imi placea sa ii aud. Abia dupa ce am implinit 4 ani am inceput sa iubesc muzica. De mai inainte nu -mi amintesc multe lucruri.

[caption id="attachment_19414" align="alignnone" width="333"] Virginia Zeani la 4 ani[/caption]

 

Opera e pentru oamenii educati muzical, dar mi se pare cu atit mai frumos cind cineva care nu are educatia necesara – are urechile astupate, cum spun eu – se emotioneaza profund ascultind o interpretare de clasa. Vi s-a intimplat sa vina cineva la dvs si sa va spuna “M-ati emotionat? Nu am repere, nu stiu de ce, dar sunt profund miscat”?

Sigur, m-au impresionat persoanele care veneau pline de dragoste si de afectiune si de intelegere. Intotdeauna m-am simtit servitoarea publicului. Am cintat pentru mine, sigur, dar m-am gindit cum pot emotiona prin mine insami, adica trebuia sa dau eu emotia mea. De aceea multe lucruri poate nu sunt perfecte, dar emotia mea era enorma ca sa pot sa transmit celorlalti.

Si daca m-as intoarce inapoi as schimba multe lucruri, pentru ca evolutia unui spirit, a unei voci, nu se face intr-o saptamina ci intr-o viata. Te-ai intoarce inapoi sa pui punctele gresite la o parte, dar asta nu o putem face. Mergem inainte cu fruntea sus, cu drag pentru muzica si pentru cei care o iubesc.

Pentru cei needucati muzical, cum i-ati invata sa asculte opera? Ce ar trebui sa faca sa li se deschida inima si urechile?

Multe dintre persoanele pe care le cunosc si le frecventez nu iubesc opera, nu se lasa sedusi de melodie. Iubesc alte lucruri si nu pot sa le impiedic sa se duca pe strada lor, cum nimeni nu m-a impiedicat sa merg pe strada mea.

Dar sunt rare persoanele care nu iubesc niciun fel de muzica. Sunt atirea ramuri ca, daca nu iubesti opera, opereta sau nimic din ce e clasic, gasesti altceva sa-ti placa. De exemplu, mie imi place muzica country. E asa de inteligenta, de sentimentala.

Nu sunt suparata pe cei pe care nu iubesc muzica, e treaba lor. Nu ma bag in gusturile altora, le sustin pe ale mele.

Aveti o cariera fabuloasa – nu e la trecut, o aveti, e a dvs, va fi pentru totdeauna. Spuneati mai devreme ca, avind experienta de acum, ati face diferit  unele lucruri daca vi s-ar da posibilitatea…

Da, as face total diferit. Eu nu cred ca am facut lucruri extraordinare, dar tot ce am facut a fost cu o imensa placere pentru ca simteam muzica intr-un fel total. Exista lume mult mai culta muzicalmente decit mine, critici, dirijori, muzicologi…

Dar vreau sa te contrazic. Cariera fabuloasa nu exista, intotdeauna este un muzician mai mare decit tine. Cit timp placi si esti iubit – asta este fabulos. Daca reusesti sa ramii in memoria publicului care vine dupa tine, 50 – 100 de ani, inseamna ca era o cariera fabuloasa. Dar eu nu voi trai peste 100 de ani ca sa stiu cum va fi. Nu ma consider fabuloasa.

Care e cea mai pretioasa amintire din toti acesti ani? Cea care va vine in minte prima data…

Sunt un sir de amintiri. Ziua in care m-am casatorit cu Nicola, aveam mari emotii si stiam ca viata mea o sa aiba mari schimbari. Pina atunci eram carierista, nu stiam altceva decit sa studiez, sa studiez si, foarte rar, sa ma distrez. Nu aveam timpul necesar sa studiez cite opere am facut la inceputul carierei mele.

Dupa asta a fost momentul in care mi-am vazut parintii, in aeroportul din Roma, dupa 16 ani.
Ei ramasesera in tara, eu i-am cumparat in timpul regimului comunist ca sa-i pot aduce linga mine. Era ziua de 8 martie 1963.

Ati intilnit unii dintre cei mai mari si mai importanti oameni din lume si nu -i intilneati din ipostaza unui om obisnuit, ci din perspectiva unei persoane pe care ei o admirau. Ati fost vreodata emotionata- incurcat-rusinata  in fata vreunei persoane pe care ati intilnit-o?

Emotionata, dar nu incurcata. Cum sa nu! Intilnesti lume incoronata, ai emotii. Chiar si lume pe care nu o stii, dar o simti intr-un mod diferit decit pe ceilalti. Am cunoscut de la inceput lume foarte importanta din domeniul muzicii, dirijori celebri, colegi foarte talentati.

Prima mea iesire din Italia a fost la Cairo si Regele Farouk, dupa editia mea de Traviata, mi-a dat medalia de aur si m-a invitat sa cint la logodna lui cu Narriman Sadek. Eram asa de emotionata ca am intrat la aceasta logodna de vis, in 1951,ca n-am putut minca nimic. Si s-au servit lucruri in-cre-di-bi-le. Dar cind cinti nu poti sa maninci imediat inainte. Mi-am luat numai o inghetata care se numea Ali Baba, am riscat.

I-am cunoscut pe printul Rainier si pe Grace Kelly. Am fost la ei la masa la prinz, iar printesa si mama ei au venit sa ma vada in Traviata. La final mi-au adus o sampanie, dupa ultimul act, in cabina mea. Un gest foarte emotionant.

Emotiile sunt mari si cind ai si deschideri mari de scena, ca la Arena di Verona. Si trebuie sa te stapinesti si sa te domini intr-o maniera nemaipomenita ca sa iasa vocea corect. Asa ca am trecut prin mari emotii si am cunoscut multe multe personalitati din toate ramurile culturii. Le conserv si poate intr-o zi o scriu si o carte.


Ati avut extrem de putine spectacole pe care nu le-ati onorat in toata cariera dvs, iar asta arata o vointa incredibila si un mental teribil. Ce va spuneati, din ce va motivati?

Uite: e o problema foarte interesanta cum forta vine cintind si pofta vine mincind, cum se spune in Romania. Chiar daca incepeam un spectacol si ma gindeam “Dumnezeule, in seara asta nu ma simt bine”, pur si simplu ma concentram si ajungeam la sfirsit chiar daca poate cite o nota nu era perfecta. Si publicul ma iubea si ma astepta la usa. Ziceam “citeodata si imperfectiunea devine perfecta”. Se intimpla si minuni de genul asta.

Am pierdut doua spectacole.  O data am avut gitul intepenit. Era unul dintre spectacolele mele din Lucia di Lammermoor. M-am dus inainte sa vizitez o grota cu vinuri grozave, era foarte frig, in timpul primaverii, si se vede ca m-am bolnavit. A durat 3 zile si am pierdut un spectacol.

Si a doua oara a fost  la al treilea spectacol de la Traviata la Metropolitan cind am racit grozav. Am iesit in zapada de la o masa si am asteptat cam mult taxiul; a doua zi am avut o raceala grozava si dureri de cap, dar si vocea mi-era complet joasa. Atunci am pierdut un alt spectacol. Restul le-am cintat chiar daca nu am fost perfecta, dar multa lume n-a observat, stiam sa acopar.

Ma gindeam sa va intreb pentru final ce ma sfatuiti sa fac daca as fi o tinara care vrea sa aiba o cariera de succes in muzica (nu sunt, n-am deloc talent la muzica), dar mi-am dat seama ca e mai util sa va intreb “cum ne sfatuiti sa ne traim viata frumos”?

Imitati-ma pe mine, treceti prin greutati plingind, dar zicind “cinta ca-ti trece”. Asa am trecut de multe ori si mi-au trecut durerile si suferintele; poate ca perna era uda de lacrimi dimineata, dar cind ma trezeam imi ziceam:  “am un spectacol de cintat sau altul de invatat”. Asa ca durerile trec cind te gindesti ca viata este o minunatie dumnezeiasca.

***

 

Premii primite de Virginia Zeani de-a lungul carierei

1950 – Medalia de Aur pentru merit artistic – acordata de Regele Farouk al Egiptului – personal. Virginia Zeani a fost invitata sa aniverseze cei 100 de ani de existenta ai Teatrului Liric din Egipt
1961 – Commendatore della Republica Italiana
1963 – Medalia de Aur din partea Operei din Barcelona
1964 – Medalia de aur Roma Campidoglio – pentru cei mai buni cantareti – acordata Virginiei Zeani si tenorului Franco Corelli
1965 – Premiul National Diapason D’oro – (acordat doar de doua ori in 30 de ani – pentru Virginia Zeani si lui Mario del Monaco – tenor )
1967, 1970, 1974 – Premiul MASCHERE d’Argento – acordat celor mai buni interpreti de opera, dar si actori
1982- Verdi Prize
1992 – Puccini Prize
2000 – Steaua Romaniei in grad de Comandor
2011 – Ordinul Nihil Sine Deo – acordat de Regele Mihai al Romaniei

 

tartakovski bazavan webGenndy Tartakovski – de la Hotel Transilvania la Castelul Bran

Genndy Tartakovski – de la Hotel Transilvania la Castelul Bran

sunt rare cazurile in care un regizor american al unui film de mega succes vine la premiera intr-o tara in care banii incasati din cinematografie sunt mai putini decit costul excursiei sale.

s-a intimplat insa in acest week end cu Genndy Tartakovski, regizorul filmul de animatie Transylvania Hotel care a venit la Bran sa -si lanseze filmul despre Dracula in ipostaza de tata iubitor si prea protector.

am avut onoarea sa  fac un mic interviu cu domnul Tartakovski.

Alti 5 regizori au incercat sa lucreze la Hotel Transilvania inaintea dvs, timp de 4 ani. Imi imaginez ca atunci cind ati venit in echipa a fost destul de greu pentru ca erau o multime de tensiuni. Cum v-ati descurcat ?

A fost dificil, e adevarat. De obicei situatiile acestea sunt delicate pentru studioul producator pentru ca sunt mereu tensiuni cind business-ul se intilneste cu arta. De data asta insa era multa amareala in echipa pentru ca proiectul incepea si se oprea, iar incepea, iar se oprea dintr-o multime de motive. Cind am venit eu – care eram din TV – toti ziceau “cine e tipul asta?”. Am inceput sa lucram si uneori aveam aceleasi idei ceea ce era bine, dar cind aveam pareri diferite de ale lor, simteam tensiunea. Le-am cistigat increderea pas cu pas pentru ca fac de 20 de ani aceasta meserie si am incredere in instinctele mele. Asta e tot ce am, instinctul.  Dar n-a fost deloc usor.

Care a fost cel mai dificil moment al colaborarii cu echipa?

Cind muncesti la un film asa de mare sunt o multime de parti implicate: ai studioul, il ai pe Adam Sandler (nota mea. vocea personajului principal), sunt  oamenii mei care deseneaza, artisti, tehnicieni. La un moment dat am vrut sa plec. Era primul meu lung metraj, parea ca nu iese ce vreau, asa ca m-am gindit serios sa renunt. Solutia a fost sa gasesc o cale diferita de a aborda lucrurile. In genul asta de proiecte trebuie sa stii cum sa navighezi, sa stii cum sa infrunti valurile, dar sa mergi pe drumul tau.

Cind ne uitam la o animatie ne distram foarte tare, dar nu ne gindim niciodata cita munca e in spate. Care a fost cel mai dificil lucru tehnic la acest film?

Cel mai dificil lucru a venit din stilul de animatie pe care l-am dorit pentru acest film, cu personaje foarte realiste. Computerul a fost programat pentru asa ceva, dar cind un personaj se misca foarte repede – asa cum se intimpla cu Dracula de multe ori in film – nu toate componentele lui se comportau natural. De exemplu, cind filmezi cu oameni, hainele pe care ei le poarta se misca in mod natural cu trupul personajului. Asta ceream si eu de la programatori, dar nu ne-a iesit din prima. Au fost momente cind parul lui Dracula raminea in urma capului cind personajul alerga, sau momente cind o mina pleca spre stinga, desi tot corpul o luase la dreapta. Cel mai mult ne-a dat batai de cap pelerina lui Dracula, dar dupa cum ai vazut totul s-a rezolvat.

In filmul acesta Dracula e simpatic, e tatal unei fete aflate la majorat – ma rog, majorat de vampir 118 ani . Din ce v-ati inspirat pentru chipul lui Dracula?

Bela Lugosi, in clasicul Dracula al lui Bram Stoker a fost unul dintre repere. Inainte de a intra eu in proiect, la momentul la care se scria scenariul, o echipa a venit aici in Transilvania pentru documentare. Au luat ceva si din specificul local, pot sa spun acum dupa ce am vazut putin din Bran.

Dvs ati fi luat si alte detalii, acum ca stiti locul?

Am remarcat stucaturile de la case, atmosfera de pe drum, cu peisajele senzationale. Am citeva secvente frumoase in minte, le pastrez pentru viitor. Nu se stie niciodata la ce sunt bune. (ride)

O continuare? Filmul are deja 100 milioane de dolari incasari.

Nu stiu. Pentru moment ma bucur ca e bine primit si ca am avut sansa sa vin aici.

Cum l-ati descrie pe Dracula tatal?

Iubitor, ocrotitor. Poate putin cam prea protector.

E tata de fata, stiti cum sunt tatii de fete.

(Ride) Da, am doua fete. Stiu cum e.

Le-a placut Castelul lui Dracula?

Am facut cu totii un tur al castelului mai devreme si toti copiii (nota mea. are 2 fete si un baiat) au fost super incitati cind au mers prin pasajul secret. Toti suntem incintati ca ne aflam aici si putem vedea legenda cu ochii.

Ati spus cindva ca in adolescenta v-a fost foarte greu la scoala pentru ca toti va priveau ca pe un strain si ca nu v-ati adaptat. Imi puteti explica despre ce e vorba?

A fost o perioada grea pentru mine. Aratam diferit, aveam parul diferit, vorbeam diferit. Eram un rus venit in America si tot ceea ce ma interesa era sa ma incadrez in sistem. Sa fiu ca ei. Sa fac parte din gasca. Dar pentru ca eram atit de diferit, nu m-au acceptat usor. A trebuit sa lupt sa-mi gasesc calea mea.

Sa invatati sa navigati…

(ride) Da. Exact.

Astazi cind am aflat ca sotia dvs este unguroaica m-am gindit ca aveti un punct in comun, din aceasta perspectiva a strainilor in alta tara.

Da, nu m-am gindit la asta atunci. Sotia mea este foarte americanca, dar s-ar putea sa ai dreptate. (ride)

**

Sotia sa si-a adus indirect aportul la acest film. Exista o secventa in care personajele principale, fiica lui Dracula si iubitul sau pamintean, se urca pe acoperisul castelului Bran, iar pustiul ii spune, uitindu-se in zare “undeva acolo e Budapesta. am fost la un concert misto in orasul ala”. Tartakovski a explicat la conferinta de presa ca nu a incurcat Bucurestiul cu Budapesta, dar i-a facut o placere sotiei mentionindu-i orasul natal. “As fi dormit pe presul ciinelui daca nu faceam asta”, a ris regizorul.

***

la vizitarea castelului Bran, Tartakovski tatal s-a confruntat cu realitatea filmului sau: fetita cea mai mica (4 ani) n-a vrut sa intre prin pasajul secret.

“Mi-e frica. E Dracula acolo.”

“E doar o legenda, nu exista, crede-ma”, i-a explicat tatal, dar pina nu a luat-o, protector, in brate n-a vrut sa treaca pragul pasajului.

*

Multumesc frumos Ruxandrei Morariu pentru ca mi-a dat sansa sa fac acest interviu.

2247
Irina Pacurariu_ICH2213Irina Pacurariu “Poti sa ma trimiti dupa piine si sa ma intorc cu un tablou de familie”

Irina Pacurariu “Poti sa ma trimiti dupa piine si sa ma intorc cu un tablou de familie”

Imi place mult Irina Pacurariu, am rivnit la povestile din reportajele ei cu mult inainte de a fi existat emisiuni ca “Romania, te iubesc!” sau “In premiera”. Pentru mine e un model de perseverenta si profesionalism: cum a reusit sa aiba o viata linistita in Iasi, dar sa se remarce in toata tara cu proiectele sale jurnalistice. E mama a doua fete ( uitati-va mai jos la raspunsul pe care-l alege la intrebarea ce a impresionat-o in seria de interviuri:) ) si-a continuat sa-si sustina sotul, alpinistul Ticu Lacatusu, in expeditii spectaculoase, dar periculoase.

Timp de citeva saptamini a prezentat o noua serie de interviuri la TVR, Romania Desteapta, si i-am trimis pe mail citeva intrebari :)

Irina Pacurariu: “Poti sa ma trimiti dupa piine si sa ma intorc cu un tablou de familie”

In toata perioada in care n-ai mai facut interviuri si reportaje, ti-a fost dor de genul asta de intilniri? Cum ai compensat lipsa lor?
La piata, cu prietenii, oriune am iesit in lume. Cine ma cunoaste stie si ca functionez ca un magnet pentru povesti. Dupa atatia ani inca ma mai intereseaza ce se intampla in jur si as spune ca si istoriilor le e drag de mine. Daca ma trimiti dupa paine, sigur vin cu un tablou de familie sau cu cine stie ce instantaneu pe care l-am remarcat din mersul masinii. Chiar daca nu ajung cu toate in cabina de montaj, as spune ca, daca ar face cate un banut tot ce vad si tin pentru mine sau …pentru mai tarziu, as sta acum relaxata si fara grija banilor pentru vremuri negre.

Te-ai gindit vreodata ca ai fost cea care a deschis drumurile pentru emisiuni ca Romania, te iubesc sau In premiera? Ca o parte din subiectele lor le-ai abordat deja?

Nu am vanitati atat de mari, uneori imi regasesc personajele reluate si povestile respuse, dar este normal. Pamantul e cat o nuca si il rontaim fiecare cand si cum ne apuca foamea. Sunt doar foarte onorata ca, desi nu am avut de mult timp o emisiune constanta, care sa dureze cateva sezoane, inca ma mai compara lumea cu realizarile unor echipe intregi. Cred ca avantajul, cu ghilmele, este al varstei. Pe de alta parte, cimitirul este plin de oameni de neinlocuit, asa incat este de inteles ca fiecare cincinal schimba fortele chiar si in lumea reportajului, capodopera a jurnalismului, pe care este greu sa il faca cei fara o bruma de talent. Este ca si desertul in bucatarie, pentru ca suntem in plin asalt al show-urilor culinare, adica adevarata proba de foc.

Cum vezi emisiunile de reportaj /ancheta acum fata de momentul in care tu ai inceput sa faci asta?

Primeaza calitatea imaginii si a montajului care a evoluat enorm. Sunt emisiuni de reportaj excelente, ca si cele pe le-ai mentionat anterior, dar si caricaturi patetice de dat contraexemplu oricarui sudent la jurnalism. Inca de la primele cadre stii pe ce post e locul lor, chiar daca, sa spunem, ca ar lipsi sigla  perioada.

Nu putem face comparatie intre atunci si acum, singurul care nu are nici o vina ramane subiectul. De distrugerea sau salvarea lui ne facem responsabili doar noi.

De ce ai vrut sa faci seria asta “Romania Desteapta”? Va fi si un sezon 2?
De ce n- as fi vrut? La cate legende circula despre scoala “de afara”, oricine ar vrea sa verifice prejudecatile despre desteptii plecati, olimpicii de la export sau tinerii de bani gata trimisi la marile scoli ale lumii. Mai lipsea sa le pun si intrebarea sablon: va intoarceti sau nu in Romania?

Glumesc, a fost o idee, nu a mea; apoi erau acesti bani pentru deplasare in bugetul TVR International. A fost mai greu sa organizez totul. Sa iti faci loc in programul lor nu este usor, sa aduni mai multi intr-un loc – o provocare, sa faci toate astea in cateva zile – aproape imposibil. Pus cap la cap, au fost 2 saptamani de deplasare, 4 tari, 15 universitati, aproape o suta de intervievati. Unii absolut uluitori. O concluzie? Nu exista nici plecare fara intoarcere, nici revenire definitiva, lumea este in miscare. Un nou sezon? Poate. Ar iesi doar din mesajele si povestile venite dupa difuzari, chiar nu ma asteptam la reactii atat de explicite, la oameni care sa ma opreasca pe strada.

E vreun interviu din serie care te-a marcat in mod special?
Sunt multe. Nu voi uita, de exemplu, dimineata rece de toamna cand am intilnit-o pe Ruxandra Dorobantu, o tanara care a facut facultatea la Stanford, un master la Science Po si apoi un doctorat tot la Stanford. Micul ei secret? La finalul interviului, exact cand povestea de vizitele facute indrumatoarei de doctorat la Casa Alba, Condolezza Rice, din esarfa ei de la gat s-a auzit un zgomot. Era micuta Elise de cateva luni, care a scos nasul din culcus ca sa ne zimbeasca. A fost o binecuvintare neasteptata si de neuitat. Morala? Doar un politician ca distinsa doamna Rice poate provoca asemenea iesiri din anonimat. Nici nu am fi stiut ca Elise este acolo, a dormit mai mult de o ora cat am stat de vorba cu mama ei si am primit aproape nemeritat darul de a o vedea.Nu mai spun ce efect a avut pentru filmare!

Care va fi urmatorul tau proiect?

Deocamdata finalizam documentarul realizat de Ticu (n. mea. alpinistul Ticu Lacatusu) in Groenlanda: Aventura incredibila a doi romani care au traversat in premiera mondiala cea mai mare insula de gheata a lumii. 37 de zile de izolare, furtuna, sute de kilometri de pustiu alb in fata si tot atatia lasati in urma. O experienta uluitoare, pe care merita sa o traiesti secunda de secunda ca si cum ai fi parte din ea. Este un surogat de lume si viata traita la intensitate extrema, pe care il recomand oricui si-a facut din libertate valoarea suprema.

***

Romania Desteapta, ultima editie poate fi urmarita la TVR 1, luni 4 iunie, de la ora 21.00

2019
carmen avramdespre Carmen Avram si In premiera

despre Carmen Avram si In premiera

in ultimele doua duminici am plins cu suspine uitindu-ma la televizor. Cum sezonul 3 “In premiera cu Carmen Avram” a inceput cu reportaje care nu te lasa indiferent, m-am gindit sa pun aici pe blog interviul pe care l-am facut cu Carmen anul trecut pe vremea asta.

e lung pentru ceea ce inseamna text pentru internet, dar va rog sa-l cititi pina la capat pentru ca veti descoperi o parte din bunul simt, modestia si emotiile lui Carmen. daca puneti astea linga profesionalismul care e eticheta numelui ei, o sa intelegeti de ce eu (si alte citeva zeci de mii de oameni) o iubesc asa de tare.

fotografia este realizata de Marius Vilau pentru Adevarul si am ales-o pentru ca mi se pare ca o surprinde cel mai bine pe Carmen.

***
text aparut in Tabu, aprilie 2011

**

In diminea a zilei de 2 martie, Carmen Avram a plâns de bucurie. A sunat-o Mihai Gâdea i i-a spus ca prima editie a emisiunii „În premieră” a avut un rating imens. Imediat dupa asta, a intrat in panica.

La inceput Carmen Avram a refuzat oferta de a veni la Antena 3. Dar Mihai Gâdea credea cu putere in talentul ei de a descoperi povesti si, cum voia o emisiune care sa ofere publicului un alt tip de informatie si emotie, a perseverat. „A fost singura mea optiune pentru aceasta emisiune”, spune cu bucuria ca intuitia i-a fost confirmata de audientele primei emisiuni. Atunci, Carmen se uita neincrezătoare la el când ii spunea: „O sa fie cea mai frumoasa perioada profesionala din viata ta daca accepti acest proiect”.

Pentru ea, cele mai frumoase momente fusesera cele de la începutul Pro TV-ului, invatase cot la cot cu toata echipa cum se face televiziune, traise emotiile primului live, plecase in prima deplasare, fusese atacata cu pietre in Teritorii si, pentru ca scapase nevatamata, simtise iluzia invincibilitatii.

Vara trecută i-a dat seama ca dupa atâtia ani de munca in televiziune e momentul sa dea mai departe ceea ce stie, sa-i invete si pe ceilalti. „Astazi nu învata nimeni pe nimeni, toti copiii din tv fura meserie de pe unde pot, dar neghidati, necizelati. Si eu am învatat la fel, dar eram intr-o institutie in care toti invatam pentru ca era începutul.” Asa a acceptat oferta lui Mihai Gâdea.

La sfârsitul lui septembrie 2010 era numita sefa departamentului corespondenti speciali de la Antena 1 si Antena3, stia ca trebuie sa aiba in grija campaniile speciale ale celor doua posturi si sa-si faca echipa pentru emisiunea de reportaje si anchete „In premiera”. Când, cinci luni mai târziu, Gâdea anunta sec oamenii că, de la 1 martie, Carmen e director editorial al stirilor celor 2 posturi, echipa pe care abia si-o formase a izbucnit:
– Am venit aici sa invatam meserie si tu pleci.
-7 ani am fost autodidact si-am sperat ca acum voi invata de la tine, iar tu pleci si n-o sa mai ai timp de mine.

S-a suparat pentru ca i se reprosa ceva ce nu tinea de ea, a iesit din birou, dar s-a intors sa o ia de la capat in câteva clipe.

„Sunt niste oameni care depind foarte tare de mine. Eu n-am mai trait asta niciodata. La Pro TV esti parte dintr-o masinarie foarte mare si responsabilitatea a ceea ce faci tu e în alta parte. Acum, dintr-o data, responsabilitatea e cu totul a mea. A emisiunii, a oamenilor, a ratingului. Desi nu eu fac emisiunea, ceilalti o fac.”

Asa ca a mai străns putin butonul oalei sub presiune în care s-a bagat de buna voie si-a mers mai departe. La foc mare.

*

In duminica în care se difuza cea de-a doua editie a emisiunii „În premieră”, Carmen Avram a venit in redactia noastra. Îmbracata in pantaloni cu bretele si turul larg, cu un hanorac gri si o vesta de fâs bleumarin, parea o pustoaica pasionata de hip hop, departe de omul serios si, cumva, rigid pe care-l stiam din transmisiile in direct de la tv.

„Eu sunt o fire foarte emotiva. Chiar si dupa atâtia ani, pentru mine e un stres maxim să fac un live. Poate daca as fi avut in fiecare seara un live m-as mai fi obisnuit, dar asa… Îmi imaginez cum se uita la mine oamenii de acasa, imi spun ca ma fac de rusine daca ma încurc si-mi impun sa fie perfect. Mi-a povestit un prieten care lucra la radio ca, într-o zi când citea
jurnalul de stiri, a avut un blanc si nu a mai fost in stare sa rosteasca nimic.
Eu imi scriu pe un clipboard un text pentru situatiile astea. Problema mea e ca uit sa ma uit in clipboard-ul ăla. Un alt prieten german, care face la Pro 7 ce făceam eu la Pro Tv, mi-a spus «nu imi mai e frica din momentul în care am înteles ca cei din fata televizorului nu stiu ce am eu de zis si nu se prind daca am uitat ceva». Cu asta m-am mai relaxat, dar chiar si asa in 80% din live-uri sunt foarte stresata.”

Ne vorbea cu un usor accent ardelenesc, extrem de deschis, cu o voce mai „inalta” decât cea de la tv si, desi era îngrozitor de obosita (se culcase la 4 dimineata, iar la 1 era la noi proaspat machiata, pregatita pentru interviu si fotografii), simtul umorului si autoironia erau prezente in raspunsurile ei.

În ultimele doua luni, Carmen Avram n-a avut zile libere („dar nici nu ma gândesc la asta, n-am nevoie acum”), a muncit cu noua ei echipa pentru emisiuni („avem deja materiale pentru patru emisiuni”) i-a fost la un pas de a fi linsata in Egipt, intr-una dintre cele mai dificile deplasari din cariera.

*

Când a anuntat ca pleaca din Pro TV si ca va incepe o emisiune de reportaje si anchete la Antena 3, au aparut primii voluntari in echipa.

„Daca tu pleci, eu vin cu tine”, i-a spus Mihai Dină, operator la Pro Tv. A încercat să-i explice ca ea se baga într-o aventura, dar Mihai – cu care facuse multe reportaje – n-a cedat.

Apoi a sunat-o Andrei Captarenco, moldovean de peste Prut, pe care l-a placut atât de mult când au filmat în 2004 celebrul reportaj de la Cernobâl, încât l-a adus la Bucuresti.

– Carmen tu ai făcut mereu curbe în viata mea si acum eu vreau sa vin cu tine, într-o noua curba.
– Vorbeste cu sotia ta, s-ar putea sa nu fie la fel de fericita cu curbele astea, a râs Carmen.
– Am vorbit cu Maria, e bucuroasa sa merg cu tine, i-a replicat Andrei.

O parte din echipa s-a format asa: oameni care au aflat de proiect si s-au oferit cu entuziasm sa i se alature. Pe altii i-a rugat ea sa vina.

„Eu le spun «oamenii ultimei sanse». Sunt oameni din trei televiziuni: Pro TV, Realitatea si Antena. Cei mai multi dintre ei făceau stiri si erau pe punctul de a renunta la televiziune sau de a face orice altceva: prezentatori tv, promo. I-a unit entuziasmul pentru proiectul acesta.”

Astăzi sunt 22 de oameni în echipa dintre care 10 reporteri, 4 operatori, 2 editori de montaj. Muncesc intr-o mansarda unde si-au luat o canapea rosie de la Ikea – locul unde-si beau cu totii cafeaua si tin sedintele, iar entuziasmul inceputului a adus in ei un spirit autentic de familie. La prima difuzare „În premiera”, o parte din echipa a mers la Mihai Gâdea in emisiune,
iar cei care n-au fost în direct s-au întâlnit ca sa celebreze împreuna primul episod la care au muncit luni de zile, desfacând fiecare reportaj in zeci de bucătisi declaratii, asamblându-le si reasamblându-le ca pe un lego în căutarea formei care să aibă cel mai mare impact.

„Sunt foarte misto oamenii astia. Îi iubesc de nu mai pot. Mie nu mi-a zis nimeni de atâtea ori intr-un timp asa de scurt ca ma iubeste.” Când spune asta, Carmen are un ton cald, tandru si se uita undeva, in dreapta, in cautarea amintirii momentelor pe care le traiesc impreuna. Momente care, din afara, sunt incredibile: au vazut primul reportaj gata montat tinându-se de mâna; se imbratisează pentru fiecare reusita; când oboseala depăseste granitele imaginate, dupa ore în sir de montaj, se încurajează: „sunt îndârjit, nu renunt”.

*
La masa rotunda din sala de conferinte a redactiei noastre, Carmen Avram vorbeste aparent relaxat, dar cu ambitia ascunsa în inclestarea maxilarelor, despre cea mai recenta deplasare în Egipt. Când a aflat de conflicte, i-a spus lui Mihai Gâdea ca vrea sa relateze de la fata locului. „Du-te, dar sa stii ca eu nu sunt de acord”, i-a raspuns Gâdea precum un rabin care vrea sa dea dreptate tuturor.

A ajuns în Cairo în mijlocul a 20.000 de oameni care au avut ordin să –i prinda pe jurnalisti, sa-i bata, sa-i sperie, orice, numai sa-i alunge din tara. A fost prima zona de conflict în care jurnalistii au fugit, nu pentru ca era dificil, ci pentru ca ei erau cei vânati.

Televiziunea cu ajutorul careia facea transmisiile pentru Antena era într-un bloc pe malul Nilului, vis a vis de piata în care se afla masa de huligani. Înainte de direct, seful statiei i-a anuntat:

-Nu intrati în panica, dar avem informatii ca vom fi atacati. Sediul Associated Press a fost atacat, sediul Cairo Tv la fel.

Carmen transmitea cu spatele la piata, in fata unui geam si stia ca poate sa fie o tinta vie. L-a rugat pe director s-o lase sa relateze din partea celalalta a camerei, dar acesta a refuzat. N-a avut ce face si s-a asezat in dreptul geamului cu doua reflectoare îndreptate spre ea.

„Când am auzit «acum intrăm în direct», erau – fizic – două persoane în mine. De la brâu în jos era o persoană: picioarele îmi tremurau îngrozitor. Peste drum erau unii care se puteau juca, apăruseră luneti tii, tiam că sunt carne de tun.
Dar de la brâu în sus eram foarte bine, altă persoană. Am relatat fără probleme.
La sfâr it mi-am spus că dacă eu am putut să mă stăpânesc în seara aceea i să fac un live, înseamnă că n-am stat degeaba în televiziune atâ ia ani.”

În Egipt a sim it pentru prima dată bucuria că România e o ară în care nu se întâmplă asemenea conflicte. „Nu eram în siguran ă nicăieri; nici în hotel, nici în ma ină, nici pe stradă, nici măcar în ambasada noastră care era într- un bloc fără armată, fără pază. Am avut tot timpul un nod în gât i o stare de tensiune cum n-am mai avut în nicio altă deplasare”, recunoa te Carmen.

Dar asta n-a împiedicat-o ca atunci când era la un pas de a fi lin ată de 30 de huligani care îi văzuseră că filmau, să aibă o incredibilă prezen ă de spirit. Si-a adus aminte că arabii au o problemă cu femeile care plâng, s-a prefăcut bolnavă i -a început să plângă până când, ea i operatorul Cristi Tama , au fost lăsa i să treacă mai departe.

A plecat din Egipt cu convingerea că noua genera ie de tineri arabi va schimba lumea într-un mod dramatic în câ iva ani. A fost profund impresionată de câ iva adolescen i cu care a vorbit la o baricadă. „Când trăie ti într-o casă în care părin ii s-au temut toată via a să vorbească, să treacă la ac iune, să nu rămână fără mâncare, fără bruma de liberate, tu devii mai puternic i încerci să faci ceva pentru ei”, i-a spus un pu ti a cărui privire încă o mai urmăre te.

De fapt, asta o fascinează la deplasările în zonele de conflict: întâlne te oameni cu pove ti extraordinare, iar ei îi plac pove tile. Nu crede că e curajoasă, ci mai degrabă curioasă; e atât de fascinată să în eleagă ce se petrece, încât nu mai are timp să se gândeasca cât de periculos e. Dacă ar sta să con tientizeze asta, probabil că i-ar face
griji pentru îngrijorarea familiei ei.

*
Dupa aproape 15 ani de deplasari in zone de conflict, familia lui Carmen Avram a învatat sa faca pace cu emotiile. Glumeste si spune ca tatal ei a devenit atât de religios din cauza grijilor la care l-a supus cu deplasarile ei, dar apreciaza discretia lui: nu o suna niciodata sa o întrebe cum îi e într-o deplasare, prefera sa –i sune prietenii sau sotul (jurnalistul Adrian Ursu) si
îi trimite mesaje de încurajare. La fel fac si socrii care-i scriu în sms-uri ca o iubesc, iar când se întoarce acasa îi trimit flori sau mici daruri. Stie ca sunt mândri de ea, cum stie ca nu-si arată îngrijorarea pentru ca sa nu o faca sa se simta vinovata ca pleaca. Cel mai mândru e fratele mai mic care e inginer la Bosch în Viena. În seara difuzarii primului episod „În premieră”, i-a dat un sms: „esti mare, nu esti doar sora cea mai mare”.

Când e în zonele de conflict, cu el vorbeste cel mai mult; îi trimite sms-uri si bancuri („are cel mai misto umor pe care l-am întâlnit la un om”) si-l simte aproape chiar dacă îi despart multe mii de kilometri.

Poate ca asta e una dintre supapele de descarcare a emotiilor pe care le traieste în zonele de conflict. Multa vreme si-a spus ca nu se acumuleaza emotional nimic din stres-ul pe care-l traieste acolo. Pâna în iarna aceasta.

A fost în Cambogia si Venezuela într-o vacanta alaturi de sot, câtiva prieteni si de familia fratelui ei. La o plimbare printr-un sat lacustru, pe un canal îngust a început să simtă disconfort. Erau pe o barca, toti se simteau bine, beau sampanie; ea purta vesta de salvare si nu se distra foarte tare.

Când au ajuns în larg, fara niciun punct de sprijin la orizont, respiratia i s-a îngreunat, asa ca a cerut sa întoarca barca i sa se opreasca cât mai repede la mal. Dupa o exotica întâlnire cu un copil cu un sarpe atârnat de gât, o trecere pe lânga o crescatorie de pesti care se zbateau în apa si o groapa cu crocodili pe marginea careia prietenii faceau poze, a clacat: nu
mai putea respira, se sufoca, pierduse controlul. A avut nevoie de câteva minute bune ca sa-si revina din atacul de panica.

Mai târziu a derulat filmul evenimentelor si –a realizat ca declansatorul a fost gândul ca fratele ei ar fi putut cadea în groapa crocodililor pentru ca pasise pe o scândura fragila, dar în adâncul sufletului a stiut ca totul a fost o revarsare a emotiilor acumulate. Un pret pe care l-a platit pentru efortul pe care –l face mintea ca sa tina ritmul cu evenimentele.

*

Si-n ultimele trei luni a facut eforturi mari, chiar daca nu recunoaste. Pentru fiecare reportaj din „În premiera” a petrecut zeci de ore alaturi de reporteri si de editorii de montaj. Doar ca ei s-au rotit, pentru ca fiecare a avut în grija alt subiect, iar ea a ramas acolo, pentru fiecare, ca sa-i învete si sa-i cizeleze.

Cum a promis.

„Într-o buna zi eu nu o sa mai am ce sa caut acolo. O sa fie atât de buni singuri singurei; de fapt, o să fie perfecti, acum sunt foarte buni. Eu o sa vin, o sa prezint emisiunea si o sa ma duc la cafea. Scopul meu e să-i învat sa fie autonomi”, spune cu acelasi amestec bizar de îndârjire si umor pe care îl au toti din echipa. Când erau obositi si le era greu le- a explicat cât de important e sa lucreze la un proiect mare.

„Daca noi stabilim un reper cu emisiunea asta, daca o sa înceapa sa se vorbeasca despre noi «ati vazut ce au facut aia la „În premieră” aseara?», asta o sa fie foarte bine pentru echipa, dar extraodinar pentru fiecare în parte. Pentru ca daca
faci un produs foarte bun, te urmăreste. E important sa-ti legi numele de ceva care e puternic si pe care tu-l construiesti.” Asa i-a motivat si n-au mai simtit oboseala.

Cu emisiunea asta si-a propus mai mult decât o scoala în priza directa pentru o echipa de reporteri senzationali. Ai crede ca e mai degraba interesata de puterea informatiei, dar ea vrea sa expuna stari si sa transmita emotii. Carmen Avram vrea ca „În premiera” sa te socheze, emotioneze, distreze.

Spera ca oamenii, daca întâlnesc un produs jurnalistic bun, sa-l recunoasca si sa se bucure de el. Traieste un amestec de
bucurie si uimire pentru ca a început sa primeasca telefoane sau scrisori cu propuneri de subiecte, iar oameni pe care i-a intervievat în urmă cu multi ani o suna sa o felicite pentru noua emisiune.

A început chiar sa primeasca flori de la telespectatori, dar cu toate acestea e panicata. Stie ca odata cu prima emisiune a stabilit un standard pe care e nevoita sa-l depaseasca cu fiecare noua emisiune. De asta, pe 2 martie când a sunat-o Mihai Gâdea sa o felicite pentru audienta record, dupa lacrimile de bucurie a venit panica.

Când s-a dus în redactie în ziua aceea a vrut sa sarbatoreasca, sa bea sampanie. S-a luat însa cu treaba: „Avem materiale suficient de puternice pentru a ne bate propriul record?”

*
Emisiunea „În premiera” poate fi urmărita în fiecare duminica de la ora 21.00 la Antena 3.

3859
felicity antarticaExclusive interview: Felicity Aston

Exclusive interview: Felicity Aston

Felicity Aston – on victories, solitude & dealing with friends crisis

Maybe you’ve never heard of Felicity Aston and you don’t know anything about her mental power and her strong will, but the following few minutes will be a good emotional investment and a beautiful life lesson.

Felicity Aston is 33 years old. She’s a British writer and explorer. At the end of 2011, Felicity traveled 1.700 kilometers on a route that no one had skied before, to hit the South Pole, in a Kaspersky One Transantarctic expedition.  The expedition took 70 days
and beyond the physical performance there was (and there is) an incredible exercise of will.

Felicity had been ALONE during this expedition and had to fight not only with the most freezing cold, but also with her own mind.

Imagine 70 days of struggle, when your body suffers biological changes because of the cold and the atmospheric pressure, when you have to force your brain to keep alert. And these are 70 days when you can’t say a word; you can’t talk to anyone, not to mention haveing a shoulder to cry on.

I sent Felicity some questions before she left for the expedition. (Thank you Kaspersky Romania for all the help). She answered just a few days after she came back.
***
You said that you wanted to become the first person to cross Antarctica alone using only muscle power, but your adventure to Antarctica is more than a “power muscle” one. It would be nice and motivational for us if you would explain a little about your psychological training. How are you preparing to deal with the solitude on this trip?

I prepared with the help of a sports psychologist at the University of Hertfordshire who introduced me to techniques that would help me cope with solitude. However, much of the psychology of the journey was very unexpected. I found the experience of being alone more emotional than I imagined and this aspect of the expedition was by far harder than the physical challenge.
I’m sure that, during your past expeditions, there were difficult moments. Could you describe one of them? And, most important for me, could you describe what you told to yourself in your mind to go forward in such moments?
During team expeditions I found it was much worse to realize that a team-mate was in danger than to be in danger yourself. When you are in a crisis the adrenalin kicks in but watching someone else in a hazardous situation is terrifying.
When on my own, what was so frightening was the realization that I was completely responsible for myself – there was no one to raise the alarm or who was able to come to help in a hurry. What makes you move forward is the understanding that there is little choice; either you find a way to move past the danger or you stop and the expedition is over.
You’ve prepared a long time for this solo expedition (all your previous expeditions are part of this), but I suppose it was a time when you decided that NOW you’re ready for a solo one (the toughest). Could you describe that time, how did you realize that you were ready?
Two years ago I skied to the South Pole leading a team of international women during Kaspersky Lab Commonwealth Antarctic Expedition. When we arrived at the Pole, at the end of our journey, I remember looking beyond the pole and thinking that I would like to go on – and, more importantly, that I knew I could go on.
How does the expedition look like for your family? Your parents?
I have been going away on expeditions to the Polar Regions for more than 10 years now, so they are used to me going even if they don’t like to ask for too many details about what I will be doing and the potential dangers. My mum and my sister didn’t like the idea of me being alone – and so they are particularly glad to have me back home safely.
What will you eat during all this time on ice? (and from that part, do you have a favorite meal, any food that you’ll miss it during the expedition? )
I eat porridge or instant noodles for breakfast with coffee and for dinner I eat a Fuizion Freeze Dried meal followed by lots of chocolate and a High 5 Protein drink. During the day I graze on a bag of chocolate, nuts and sweets. I also take a number of different vitamin and mineral supplements with breakfast and dinner.
I didn’t really crave any food but I was upset when my one pot of peanut butter finally ran out. A spoonful of peanut butter had been my daily treat!
What do you like to do in your “civilian” life, when you are not on the mountains?
I am very fortunate to make a living from what I love to do. I have always enjoyed writing and now I also give talks professionally – I think it is the act of telling a story, whether in text or verbally, that I enjoy.
And also, it would be very nice if you ‘ll explain a little about how do you see the victories. In this kind of expeditions but also in life. (I have to admit that I suppose your perceptions about victories different about most of us: for exemple, at the end of this expedition you ‘ll celebrate your victory alone, it will be a victory for yourself. Us, “the others”, are used to obtain victory for people’s recognition & celebration, too.)
My foremost emotion when I finished the expedition was relief. Relief that I was safe now and could relax, relief that I hadn’t let anyone down (such as sponsors Kaspersky Lab and supporters who had gone out of their way to allow me the opportunity) and relief that this dream, this itch, had finally been scratched.
But that relief and sense of satisfaction was tempered with sadness that my big adventure was over. When I was told that the plane was on its way to pick me up I felt panick that those were my last moments alone in Antarctica – an incredible priviledge. Even now, I have a longing to see that awesome landscape again.
***
I know Felicity Aston impressed you with her mixture of force, ambition and vulnerability. Yet, please read once again the answer at the second question: Felicity speaks about the force you find in yourself when in extreme situations and the helplessness when it comes to others.

It’s the same with life, not only expeditions: sometimes we’d like to help someone around us, but the only thing we are able to do is to let that person find a solution himself. And when he can’t, his failure breaks us apart more powerful than our own crisis.
2205
S_McCurrySteve McCurry – on Timisoara Revolution, stories on people’s faces and… shyness

Steve McCurry – on Timisoara Revolution, stories on people’s faces and… shyness


“Are you married, do you have your own family, are you single?”
This was the line of questions I was asked by Steve McCurry, one of the most famous photographers in the world, within less than 2 minutes after walking into the conference hall of the Carlton Hotel in New York where the interview was going to be taken. I was the interviewer and he the interviewed.
Strangely enough, I did not mind him asking. I smiled; there was nothing ostentatious in his attitude.
When I walked into the room, Steve McCurry was on the phone to one of his staff arranging a trip abroad on the 10th of January. It was the 30th of December (2011), McCurry was coming from a long photo session, and the following day he was going to make three portraits of families from Europe, within the project Hotpoint Family Portraits. I wanted to walk out and return when he would have finished his conversation, but he invited me to sit on his right hand side, at a large conference table.
He was dressed in black: jacket and shirt, trousers and shoes. Nothing striking. And he did not have his camera with him. When he finished his telephone conversation he started interrogating me: “Do you live in Bucharest? Are you a blogger? Do you know my blog?”; then – as I confessed not having seen his latest blog post – he invited me to take a look on the telephone. “It is about old age”, a series of touching photographs with elders in various poses, in various corners of the world. He particularly liked a photograph from Macedonia, with two elders (a man and woman) leaning against each other as they climbed up a mountain path.
“You may find just as beautiful things and people in Romania too. You must come”, I said as he was passing his finger on the telephone screen for me to see the rest of the photographs…
That’s when he asked: “Are you married, do you have your own family, are you single? What would your boyfriend say if you went on a trip with me? Would he feel threatened?” …and started laughing…

***

Steve McCurry (61) is one of the most famous photojournalists, holder of major awards in photography for his testimonials from the main conflict zones in the world. The “Afghan Girl”, the photograph featuring on the cover of National Geographic Magazine is one of the most recognized photographs in the world, possibly also because 20 years later, McCurry returned to Afghanistan to search for her, without knowing her name, only relying on her photograph and her green eyes, and this experience was recorded in a documentary film. Actually, portraits are his “personal brand”, as he manages to grasp on each face expressions that tell as much as a novel or a film.

When you meet for the first time someone you are going to portray, what are you looking at?

There are people with very powerful faces, they have emotions on their face, faces that tell stories. Some characters can be read on the face. I am fascinated with what a face can tell. Because every each of us has several “faces”… Some are very common, others very beautiful, but beyond it you sometimes see faces with something archetypal on them, something extremely powerful…

And how do you convince them? I guess many are shy… They are common people and you convince them to look
into the camera and the result is such a natural image…

Not quite… You can have people relax. I think everybody wants to be liked, we want people to like us and if you walk up to somebody and tell them “I think you are awesome, extraordinary and I would very much like to portray you because you seem to be such a wonderful person”, most people would stop for you on the street… Most agree exactly because you placed them there, you gave them that position…

Because they have an ego…

Yes, but also because they want to participate, to be helpful, and especially not to let down. If someone tells them “you are so beautiful”, they won’t tell you not to take a photograph of them, although they might not agree with what you are saying. It is the information they want to honour by accepting they’re photographed.

Sometimes they don’t know who you are, they don’t know your work.

It is not important who I am. I am simply another person just like them. You must win their confidence and you sometimes can be convincing and then when they see how excited I am they can get excited. They want in, they want to share the experience… because ‘look this guy is holding a camera, he seems like a good person, he’s well mannered… I should help out.” But you must choose the right time, the right words. When we speak, our expression changes and you can lead the way.
If I’d be talking to you about something serious now your expression would turn serious; if I am funny – tell a joke – you are likely to smile. Even if out of politeness. You can help people turn the way you want them to. Then, you need to be experienced to quickly understand reactions of the body, the moment you’re asking for something, how to relate with certain type of a person, the light, the background… And how to manage it all in a few seconds…

But sometimes they don’t speak English, they’re poor Indians or countrymen from Paraguay or street children in
Cambodia.

This doesn’t matter, because if I laugh or act congenially, you will smile…

So you’re an actor?

I wouldn’t say that… Look, we just met. Really, we actually just met. (He laughs) I may choose to tell you any story – a funny or a sad one – and get what I want from you – in terms of your facial expression. It’s not about acting but about sharing an experience with somebody, and relate to them, create a connection in a certain sense…

***
After graduating college, Steve McCurry went to University to study cinematography and filmmaking, graduating however magna cum laude in theatre arts in 1974. For two years he worked for a magazine but resigned to become a freelance photographer. His career was launched when he illegally crossed the Afghan border before the Russian invasion and recorded Taliban life in its most intimate stances, often facing death “naively” as he later confessed. His photographs featured on the covers of Paris Match, New York Times etc., and has since faced death in some other occasions.

If you were to choose a photo to describe your life, which would it be?

Life is so complicated, it is difficult to describe it in one sentence, or one idea… (takes a few long moments to think looking down at his shoes). Maybe the photograph of the child running on an alley between two walls painted in children hands… That might be the image to represent me (ed. note, the photograph makes the cover of the book Steve McCurry: The Unguarded Moment )

Your name is always mentioned in relation to the “Afghan Girl” but I am sure that there are many other
photographs you have taken that you like just as much.

Certainly, like the photographs taken in India of the sand storms (ed. note: you may see one of these photos here), or the one with the mother and son looking out of a car’s window, in India again. The old woman at the pedestrian crossing in Yugoslavia… There are many photographs just as great but people decide what they like and you can’t control their taste.

You must have taken millions of photographs in the over 30 year’s career. Do you ever think that you might lose
your archive?

We live with so many fears, fear of losing one’s life, fear of losing one’s friends… You can’t live in fear all the time, you do what you can and let life go on. I archive them and to all I can to preserve them safely, but the rest… whatever happens…

Talking about life, were you ever afraid of losing yours?
Many times.

And why do you continue?
This is a question I don’t have an answer to… It is a mystery, it is the same with war photographers and journalists… I think we want to witness history, to see events which were not recorded yet. We want to be where history is being written because, after all, we live a common, boring life… And you want to see the change, the transition, you want to see how others deal with situations you will never find yourself in.
A good example is the Romanian transition, Timisoara and the Revolution – those where moments which changed the life of many people. Something like this never happened to me.

What where you doing then?

I was in Belgrade, I came by car and stayed only for 2 days in Timisoara. Those were historical moments. I was driven by the curiosity and the possibility of documenting in my own way such a historical moment, a deep change in the history of Romania. I would like to return to Romania. I would like to have stayed more than the 2 days in Timisoara 20 years ago, to have gone to several places, see more of what happened.

***

When he is not in some remote corner of the world to photograph wars or the human face of the most difficult, controversial moments, Steve McCurry holds photography workshops in New York or India, the country which taught him how to see life. According to his rough calculations, in 2012, he spent less than 4 months in New York, where his home is.

Did you ever think of stopping? Of quitting this profession?
No, never. Not even for a second.

Did you ever go on holidays without your camera?
No. I always have the camera with me, although I’m not always taking photographs, but one never knows…

If you were to chose a place to go to without your camera, just to relax, where would you go?
Italy maybe… Without a camera? (sighs)… Japan. There are places where I like to go, without needing the camera or my profession to visit and I like Japan… But you know it is more than unlikely for me to go anywhere without my camera.

I know… You are now working until the last day of the year.
Yes, but this is not unusual to me. Sometimes you can’t control things, and they happen when it can take place. But that’s ok, I don’t mind working on the last day of the year.

How much holiday did you take this year?
I don’t make such estimates, it’s not how I look at my days. If I enjoy life and what I do it is wonderful – with or without holidays. I don’t think about holidays, I think about something interesting, exciting – something to keep me going, to make me happy, to fill me with positive energy. This is more important to me than holidays. Then you are filled with many joys and peace and serenity. This is more important to me than lying on a beach and sunbathe or… whatever people do on the beach.

But I still believe people need relaxing…
Oh, certainly. But relaxation can come in different forms, people are different and some relax in the mountains, others on beach or in a country where they have wine…

And how about yourself?
I watch a movie…

You have met many people. Is there still anyone whose encounter can make you feel uneasy, nervous with having to meet?
Yes, but I can’t think of many of those, maybe Meryl Streep or Sean Connery… I don’t think so much about meeting stars…

I wasn’t talking necessarily about stars, but rather wanted to know if you’re ever shy in front of someone you meet…
Sure, I am sometimes intimidated by some gestures, some people. I am a very shy person in my private life but I can hide my shyness in many ways and force myself to overcome my fears and limits…

In your home do you display on walls photographs that you have taken?
No, nothing, there are no photographs at all.

But do ever accept being photographed?
Mmmm, no.

Why not?
I never thought about it, I don’t know. (he pauses for a while). I sometimes accept my photo being taken, but not usually, I do it very rarely.

Ok, I believe it, you are a shy.
Yes, I told you: I am shy.

***

We said goodbye in the hotel lobby; he was going to walk home as he lived a few blocks away and I went up to my hotel room thinking of his awkward smile while he blushed saying, “I told you I was shy”. Only later did I realize that the line of questions about my life at the beginning of the conversation was one of his tricks: it was his way of complimenting me (he was interested in my life), as well as setting his ground, somehow taking control. And that, actually, those questions spoke indirectly of his shyness. Perhaps that was why I did not mind the questions.

The following day, at the photo session for the portrait of the Romanian family within the HotPoint Family Portraits project I realised that Steve McCurry is that kind of people who want to “leave a trace”, leave something meaningful behind him – either it is a documenting of an historical event, or a photograph which will have the place of honour on some family’s mantelpiece in some corner of the world.

And I saw that despite his shyness, you can hear him say when making such a beautiful gesture as the present to the family Babos from Cluj (an album with their family photographs): “Let’s take a picture together.”

In a few days, the portrait Steve McCurry made for the Baboses from Cluj will be public, and then I will tell you about his involvement in the Hotpoint Family Portraits project.
***
(The photograph is a self-portrait that Steve McCurry made for the project Kodakchrome – he was the photographer to use the last roll produced by Kodak, this is frame 32. You can see more photographs by Steve McCurry on his blog.)

***

here is a romanian version of this interview

7563
S_McCurryexclusiv  Steve McCurry – Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate

exclusiv Steve McCurry – Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate

Steve McCurry – despre Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate

“Esti casatorita, ai o familie, esti single?”

Asta a fost seria de intrebari pe care le-am auzit de la Steve McCurry, unul dintre cei mai celebri fotografi din lume, la mai putin de 2 minute dupa ce intrasem in sala de conferinte a hotelului Carlton din New York unde urma sa aiba loc un interviu. Eu eram reporterul, el subiectul.

In mod ciudat, nu m-au deranjat intrebarile. Am zimbit; nimic din tonul lui nu parea ostentativ.

Cind intrasem in camera, Steve McCurry vorbea la telefon cu cineva din staful sau arajindu-si o plecare in afara tarii, pe 10 ianuarie. Eram in 30 decembrie (2011), McCurry venea de la o lunga sedinta foto, iar a doua zi urma sa faca trei portrete pentru familii din Europa in cadrul proiectului Hotpoint Family Portraits. Am vrut sa ies, sa revin cind termina conversatia, dar ma invitase sa stau in dreapta lui, la o masa mare de sedinte.

Era imbracat in negru: sacou si camasa, pantaloni si pantofi. Nimic care sa-ti atraga atentia. Si n-avea aparatul de fotografiat cu el.

Cind a terminat de vorbit la telefon a inceput sa ma interogheze: “Locuiesti in Bucuresti? Esti bloggerita? Stii blogul meu?”, apoi – pentru ca ii maturisisem ca nu vazusem ultima postare de pe blogul lui- m-a invitat sa ma uit pe telefon. “E despre batrinete”, o serie de fotografii emotionante cu batrini in diverse ipostaze, in diverse colturi ale lumii. Ii placea o fotografie din Macedonia, cu doi batrini (un el si o ea) care se sprijineau unul pe celalalt ca sa urce pe un drum de munte.

“Ati putea gasi lucruri si oameni la fel de frumosi si in Romania. Trebuie sa veniti”, i-am replicat in timp ce isi plimba degetele pe  ecranul telefonului ca sa vad si restul de fotografii…

Atunci au venit intrebarile: “Esti casatorita, ai o familie, esti single? Ce-ar spune prietenul tau daca ai pleca intr-o excursie cu mine? S-ar simti amenintat?”… si-a inceput sa rida…

***

Steve McCurry (61 de ani) este unul dintre cei mai celebri fotojurnalisti, detinator al celor mai importante premii pentru fotografie cu marturiile sale din principalele zone de conflict ale lumii. Fata afgana, fotografia care a fost coperta revistei National  Geographic e una dintre cele mai cunoscute fotografii din lume, poate si pentru ca la 20 de ani distanta, McCurry s-a intors in Afganistan ca sa o caute, nestiindu-i numele, bazindu-se doar pe fotografie si pe ochii ei verzi, iar experienta a fost transformata intr-un documentar. De fapt, portretele sunt “brandul lui” pentru ca reuseste sa surprinda pe chipuri expresii care spun cit o nuvela sau un film.

Cind intilniti pentru prima data o persoana pe care urmeaza sa o fotografiati, la ce va uitati?

Sunt oameni care au fete foarte puternice, au emotii pe fata, chipuri care spun povesti. Unora le intuiesti caracterul din chip. Sunt fascinat de ce poate sa-ti spuna un chip. Pentru ca fiecare dintre noi are mai multe “chipuri”…Unii sunt foarte banali, altii sunt f frumosi, dar dincolo de asta intilnesti citeodata pe un chip ceva arhietipal, ceva care e foarte puternic…

Si cum ii convingeti? Ma gindesc ca sunt timizi…  Sunt oameni obisnuiti si-i convingeti sa se uite in camera, iar rezultatul e o imagine naturala…

Nuuu… Poti sa faci oamenii sa se relaxeze. Cred ca noi toti vrem sa fim placuti, vrem ca oamenii sa ne placa si daca te apropii de cineva si ii spui “cred ca esti extraordinar, iesit din comun si as vrea foarte mult sa fac un portret de-al tau pentru ca pari a fi o persoana minunata.”, cei mai multi dintre oameni se opresc pe strada… Cei mai multi sunt de acord tocmai pentru ca i-ai pus in pozitia asta, le-ai dat acest status…

Pentru ca au ego…

Da, dar si pentru ca vor sa coopereze, vor sa-ti fie de ajutor si, mai ales, vor sa nu dezamageasca. Daca cineva le spune ” esti atit de frumoasa”, nu vor spune ca nu vor sa le faci o fotografie, chiar daca nu sunt de acord cu ce spui. E o informatie pe care vor sa o onoreze acceptind sa faca fotografia.

Uneori ei nu stiu cine sunteti, nu stiu munca dvs.

Nu conteaza cine sunt. Sunt pur si simplu o alta persoana asemeni lor. Trebuie sa le cistigi increderea si uneori pot fi convingator, apoi vazindu-mi incintarea pot si ei deveni incintati. Vor sa participe, vor sa fie parte din aceasta experienta… pentru ca “omul asta poarta o camera, pare ca e un barbat serios, are maniere… hai sa-l ajut.”  Trebuie insa sa stii sa alegi momentul potrivit. expresia potrivita. Cind vorbim, expresiile noastre se schimba si-i poti conduce.

Daca tie, acum, ti-as vorbi despre ceva serios, expresia ta va deveni serioasa, daca ma port intr-o directie amuzanta – o gluma – e posibil sa zimbesti. Chiar si daca o sa o faci din politete. Poti sa-i ajuti pe oameni sa imbrace forma pe care o doresti. Apoi trebuie sa ai ceva experienta ca sa intelegi repede expresiile corpului, momentul in care le ceri ceva, cum sa relationezi cu un anume gen de om, lumina, background-ul… Si cum administrezi toate lucrurile astea in citeva momente…

Dar uneori ei nu stiu engleza; sunt indieni saraci sau tarani din Paraguai sau copii ai strazii din Cambogia.

Nu conteaza, pentru ca daca eu rid sau daca am un comportament care e jovial, o sa zimbesti…

Deci sunteti ca un actor?

N-as spune asta… Uite, noi abia ne-am intilnit. Pe bune, literalmente chiar abia ne-am intilnit. (ride) As putea alege sa-ti povestesc orice – de la amuzant pina la trist – si sa obtin ce vreau de la tine – ca expresie a chipului. Nu e despre a fi actor, ci despre a imparti cu oamenii niste experiente, a relationa cu ei, a te conecta pe o anumita directie…

***

Dupa ce a terminat colegiul, Steve McCurry s-a inscris la universitate sectia cinematografie si imagine, a obtinut insa o diploma magna cum laude in teatrologie in 1974. A lucrat 2 ani pentru un ziar, dar si-a dat demisia si-a devenit fotograf freelancer. Cariera sa a luat amploare cind a traversat ilegal granita in Afganistan inainte de invazia rusilor si a surprins vietile talibanilor in cele mai intime ipostaze, aflindu-se de multe ori in fata mortii “cu naivitate”, dupa cum marturisea mai tirziu. Fotografiile sale au ajuns pe copertele Paris Match, in New York Times etc, iar de atunci a mai fost de citeva ori fata in fata cu moartea.

Daca ar fi sa alegeti o fotografie ca sa va descrieti viata, care ar fi aceea?

Viata e asa de complicata, e greu de descris intr-o fraza, intr-o idee… (se gindeste citeva secunde lungi, privindu-si pantofii) Poate fotografia copilului mic care alearga pe o alee dintre doua ziduri, iar pe ziduri sunt urme de miini de copil… Poate asta e o imagine care sa ma reprezinte. (nota mea, fotografia e coperta cartii Steve McCurry: The Unguarded Moment )

De fiecare data cind se pronunta numele dvs apare imediat si mentionarea “autorul fotografiei fata afgana”, dar sunt sigura ca sunt multe alte fotografii facute de dvs care va plac cel putin la fel de mult.

Sigur, fotografiile din India cu furtunile de nisip (nota mea: una dintre fotografii din aceasta serie o puteti gasi aici ), sau cea cu mama si fiul uitindu-se prin fereastra unei masini, tot din India. Femeia batrina de la trecerea de pietoni din Yugoslavia…Sunt multe alte fotografii care sunt cel putin la fel de bune, dar oamenii decid ce le place si nu poti controla gustul lor.

Cred ca ati facut milioane de fotografii in cei mai bine de 30 de ani de cariera.  V-ati gindit vreodata ca ati putea sa va pierdeti arhiva?

Traim cu o multime de frici; sa ne pierdem vietile, sa ne pierdem prietenii… Nu poti sa traiesti in frica tot timpul, faci tot ceea ce tine de tine si lasi viata sa-si urmeze cursul. Eu le arhivez si fac tot ce depinde de mine sa fie in siguranta, restul… cum va fi sa fie…

Vorbind despre viata, v-a fost vreodata frica ca o sa va pierdeti viata?

De multe ori.

Si de ce continuati?

Asta e o intrebare la care nu stiu sa raspund… E un mister, e valabil pentru fotografii de razboi si pentru jurnalisti… Cred ca vrem sa fim martori la istorie, vrem sa vedem evenimente care n-au fost inca inventariate. Vrem sa fim in locurile in care se scrie istoria pentru ca , de fapt, traim o viata banala si plictisitoare… Vrei sa vezi schimbarea, tranzitia, vrei sa vezi ce fac altii in situatii in care tu nu ai cum sa fii.

Un exemplu bun e tranzitia romaneasca, Timisoara si Revolutia – acelea au fost momente care au schimbat viata multor oameni. Mie nu mi s-a intimplat asta.

Ce faceati la acel moment?

Eram la Belgrad, am venit cu masina si am stat in Timisoara doar 2 zile. Erau momente istorice. M-a impins curiozitatea si posibilitatea de a documenta in felul meu un moment istoric, o schimbare profunda in istoria Romaniei. Mi-ar placea sa mai vin in Romania. As vrea sa fi fost acolo acum 20 de ani mai mult decit cele 2 zile de la Timisoara, sa fiu in mai multe locuri, sa surprind mai mult din ce s-a intimplat.

***

Cind nu este in cine stie ce colt al lumii ca sa fotografieze razboaie sau fatza umana a celor mai dificile- controversate momente, Steve McCurry tine seminarii de fotografii la New York sau in India, tara care l-a invatat sa se uite la viata. Dupa calculele sale sumare, in 2011 a stat mai putin de 4 luni la New York, acolo unde are resedinta.

V-ati gindit vreodata sa va opriti? Sa nu mai faceti meseria asta?

Nu, niciodata. Nici macar o secunda.

V-ati luat vreodata o vacanta fara aparatul de fotografiat cu dvs?

Nuuu. Am intotdeauna aparatul cu mine, chiar daca nu fotografiez mereu, dar nu se stie…

Dar daca ar trebui sa alegeti  un loc in care sa mergeti fara aparat de fotografiat, doar pentru relaxare, unde ati merge?

Italia, poate… Fara camera? (ofteaza)… Japonia. Sunt locuri unde imi place sa merg, nu am nevoie de camera si de job ca sa le vizitez, imi place Japonia… Dar stii ca e mai mult decit ipotetic ca as pleca undeva fara aparatul de fotografiat.

Stiu… Acum munciti pina in ultima zi a anului.

Da, dar asta nu e ceva neobisnuit pentru mine. Uneori nu poti controla lucrurile, se intimpla cind se pot intimpla. Dar e ok, nu ma deranjeaza ca muncesc in ultima zi a anului.

Cite zile de vacanta ati avut anul acesta?

Nu fac asemenea evaluari, nu asa clasific zilele. Daca ma bucur de viata si de ceea ce fac, e minunat – cu sau fara vacanta. Nu ma gindesc la vacante, ma gindesc la ceva interesant, viu – care sa ma tina activ, ceva care sa ma faca fericit si sa-mi dea o energie pozitiva. Asta e mai important pentru mine decit vacanta.  E vorba ca te incarci cu o multime de bucurii, si de pace, ca te implinesti, in timp ce-ti faci munca, arta, fotografiile, scrisul. De asta perseverezi, pentru ca iti aduce un fel de placere si de pace, de liniste interioara. Pentru mine asta e mult mai important decit sa stau pe o plaja si sa ma bronzez, sau… ce fac oamenii pe plaja.

Dar tot cred ca e nevoie de relaxare…

O, sigur; dar relaxarea poate veni in diferite forme. oamenii sunt diferiti si unii se relaxeaza pe munti, la plaja, intr-o tara cu vin…

Si dvs?

Ma duc la un film…

Ati intilnit foarte multi oameni. Mai exista cineva la a carui intilnire sa fiti stingher, sa va emotioneze faptul ca-l aveti in fata?

Da, dar nu pot sa ma gindesc la multi oameni, poate Meryl Streep sau Sean Connery… Nu ma gindesc atit de mult la a intilni personalitati…

Nu e neaparat despre personalitati, sunt curioasa daca sunteti vreodata timid in fata unei persoane pe care o intilniti…

Sigur, citeodata ma intimideaza unele gesturi, unii oamenii. Sunt o persoana foarte timida in viata privata, dar pot sa acopar timiditatea in multe feluri si sa ma imping sa-mi depasesc fricile si limitele…

Aveti fotografii acasa facute de dvs, pe pereti?

Nu, deloc, niciun fel de fotografie.

Dar stati sa vi se faca fotografii?

Mmmm, nu.

De ce?

Nu m-am gindit, nu stiu. (pauza lunga)  Uneori mai stau sa mi se faca o fotografie, dar nu e ceva uzual, fac asta rar, extrem de rar.

Ok, m-am convins, sunteti o persoana timida.

Da, ti-am spus: sunt timid.

***

Ne-am despartit in holul hotelului; el urma sa mearga pe jos catre casa, statea la citeva strazi distanta, iar eu am urcat in camera mea gindindu-ma la zimbetul incurcat si imbujorarea cu care rostise ” ti-am spus: sunt timid”. Abia mai tirziu mi-am dat seama ca seria aceea de intrebari despre viata mea de la inceputul conversatiei era unul din trucurile lui: era o forma de a ma complimenta (era interesat de viata mea), dar si de a-si aseza teritoriul, de a prelua cumva controlul. Si ca de fapt, intrebarile acelea vorbeau indirect tot despre timiditatea sa. Poate ca de asta nici nu ma deranjasera.

A doua zi la sedinta foto pentru portretul familiei din Romania in cadrul proiectului HotPoint Family Portraits am realizat ca Steve McCurry este din categoria aceea de oameni care vrea “sa lase urme”, sa ramina ceva important dupa el in viata – fie ca e documentarea lui asupra unui eveniment istoric, fie ca e o fotografie care va sta la loc de cinste in vitrina unei familii dintr-un colt de lume.

Si am vazut ca, in ciuda timiditatii lui, in fata unui gest frumos asemeni cadoului facut de familia Babos din Cluj (un album cu fotografiile lor de familie) il poti auzi spunind “Nu vreti sa facem o fotografie impreuna, cu totii?”

In citeva zile va fi public portretul pe care Steve McCurry l-a facut familiei Babos din Cluj, iar atunci am sa va povestesc despre implicarea sa in proiectul Hotpoint Family Portraits.

***

(fotografia este un autoportret Steve McCurry realizat pentru proiectul Kodakchrome – a fost fotograful care a utilizat ultima rola de film produsa de Kodak, acesta este frame 32. mai multe fotografii realizate de Steve McCurry puteti gasi pe blogul sau)

o versiune in engleza a acestui interviu puteti gasi aici

brindusa niroromance destepte part 1: Brindusa Niro

romance destepte part 1: Brindusa Niro

pentru ca tot este 1 decembrie si e in plina desfasurare campania “romanii sunt destepti”, m-am gindit sa va arat niste romance destepte si foarte speciale despre care nu scrie foarte multa lume, romance despre care am scris sau am publicat articole anii trecuti.

citeste despre alte romance destepte si celebre in lume, aici
***

Brândușa Niro, O româncă guru în lumea modei la New York
februarie 2008

„Ce am acum pe birou? Un laptop Sony Vaio; un CD cu filmul lui François Truffaut ‹‹Day for Night›› (n. red.: ‹‹Noaptea americană››, în traducerea românească) pentru că mă inspiră la ce lucrez acum pentru noul număr de revistă, și am și câteva numere din Daily-ul curent. Mai e aici o poză fabuloasă cu Ana Wintour și Andre Leon Talley (n. red.: icon-uri ale revistei Vogue SUA) care citesc Daily, și altă poză foarte mare a unei alte fete care tocmai a fost aici, australiancă, pe care cred că o vom fotografia pentru numărul viitor. Mai am o poză a lui Toma, mare, foarte frumoasă, ca eternă inspirație, apoi am zeci de alte mici fotografii și bilețele de la designeri, actori, modele, colaboratori de la Michael Kors la Giorgio Armani, cu ‹‹mulțumesc pentru asta ori pentru aia›› și e drăguț când primești mulțumiri, așa că le păstrezi. Mai am câteva articole. Cam astea sunt în birou.“

Ne-am „întâlnit“ via telefon, și cum tot ceea ce știam despre Brândușa Niro venea din articolele scrise despre ea (de la Vanity Fair până la The New York Times), am vrut să o simt dincolo de descrierile de business. Așa că am pus întrebarea despre cum arată biroul și mi-a plăcut că toate numele mari pe care tocmai le-ați citit au fost rostite fără nici un semn de laudă, cu aceeași tonalitate cu care mi-a povestit începuturile carierei sale extraordinare.

Când ați plecat din țară?

Brândușa Niro: În 1979, în Franța, imediat ce am terminat facultatea. Eu eram studentă la teatru și am făcut câteva filme în România. Am jucat în „Nea Mărin miliardar“ (r. Sergiu Nicolaescu), în „Filip cel bun” (r. Dan Pița) și am mai jucat în „Rătăcire” (r. Alexandru Tatos). La facultate eram colegă cu Mihaela Caracas (care s-a măritat cu Pino Caramitru), cu Mirela Gorea, Mariana Buruiană, Adrian Pintea (am auzit că a murit, îmi pare rău, am jucat cu el mult în școală). și cu splendidul Marcel Iureș. E genial, e ceva de vis acest om.

V-ați mai întâlnit cu el?

M-am întâlnit întâmplător pe stradă, în New York, în timp ce filma „The Peacemaker” cu George Clooney. Pe vremea aia îl cunoșteam bine pe George Clooney, nu era așa de faimos cum este acum, și mă duceam la hotelul Peninsula ca să mă întâlnesc cu niște prieteni comuni. Se filma în zona aia și am dat peste Iureș; n-aveam nicio idee că e în acest film, l-am întâlnit la colțul străzii și mi-a zis «hai să vorbim mai încolo că sunt în cadru». Filmau goana prin New York. Ne-am văzut câteva secunde, dar a fost simpatic, nu ne mai văzuserăm de 10 de ani sau mai mult chiar. și el a rămas complet siderat.

Care a fost primul job în străinătate?

B.N.: În Franța am luat niște cursuri de istoria artei, mă gândeam să fac poate publishing în teatru. M-am gândit că pot ajunge critic de teatru și film. Apoi la Toronto, unde am plecat pentru că așa își dorea primul meu soț, am început să lucrez în publishing. Mi-au dat să scriu un articol pe săptămână, apoi, după trei luni, făceam patru pagini. Am ajuns editor de fashion & beauty. A fost o șansă formidabilă. și după asta am primit job-uri la reviste din Canada, mereu mai mari.

Dar cum ați ajuns la toate astea de la marketing?

B.N.: Când m-am mutat la New York, am primit un job foarte mare la Hugo Boss ca Senior Vice Președinte Global Marketing. Am lucrat cu Richard Avedon, a fost fantastic, o altă mare oportunitate.
Am lucrat cu Sundance Film Institute și Robert Redford de la bun început; noi am fost primii care am sponsorizat Sundance-ul. Eu am fost responsabilă pentru toate astea din partea Hugo Boss.
Am stat acolo opt ani, după care am plecat la Ralph Lauren pentru a dezvolta un proiect mare.
Apoi am primit o ofertă la The New Yorker. M-am dus pentru că devenisem prietenă de-a lungul anilor cu președintele New Yorker-ului de la vremea aia, Tom Florio, care e acum publisher-ul lui Vogue.
El m-a invitat să-l ajut să creeze un mediu interesant pentru publicitarii din fashion & luxury. Am lucrat cu Tina Brown (n. red.: fostul redactor-șef de la Tatler, și fost redactor la Vanity Fair, două dintre cele mai celebre publicații din lume) care era redactor-șef la The New Yorker. Am fost legătura între marketing, bussines, redacție și lumea modei. și în timp ce făceam asta, am vrut să-mi deschid compania mea. Am făcut o companie de Internet care era asemănătoare cu ce fac acum pentru IMG, dar era în ’99, când toată lumea făcea afaceri pe net. Compania a avut succes imediat, se numea Fashion Wire Daily, era ca un Associated Press on line pentru industria modei. Din păcate, după 11 septembrie, a fost complet răvășită.

Cu o idee similară v-ați dus la IMG.

B.N.: M-am gândit cum să creez o companie care să combine și ceea ce făcusem pentru net, dar să fie o conexiune între internet și presă. Căutam un brand solid în ambele platforme. Am ales această companie și le-am propus lor afacerea pentru că sunt proprietarii lui New York Fashion Week și a multor altor Fashion Week din lumea întreagă. Au cea mai mare agenție de modele din lume, IMG MODELS. Mi s-a părut că sinergia e extraordinară pentru că puteam să creez o revistă care are acces la cele mai tari lucruri imediat. știi cât de greu e dacă voi vreți să o puneți pe Giselle pe copertă în shooting-ul propriu. Așteptați imens, dacă nu cumva e aproape imposibil. Doar dacă ești Vogue merge mai repede.
Dar noi avem acces direct la cele mai tari evenimente de modă pentru că suntem publicația exclusivă a New York Fashion Week. Am dezvoltat proiectul și on line, apoi am făcut Fashion Mini care este o revistă pe care o găsești la tarabe, lunară, care, de anul viitor, va avea un Hollywood Mini și Model Mini. Anul trecut în decembrie am cumpărat Tennis Magazine, numărul 2 în America în publicațiile de sport. și i-am refăcut designul, am reorientat revista… a fost un succes imens.

Ați făcut actorie, vă plăceau literele, apoi v-ați dus într-o zonă tehnică. Cum ați făcut switch-ul?

B.N.: Am învățat totul făcând, n-am un master degree în business, masterul meu e în artă teatrală și cinematografică. Însă mi-a folosit tot, fiecare element, spiritul antreprenorial pe care probabil că îl am din familie, de la bunici, combinat cu imensa iubire pentru reviste și
publishing. Când ești redactor șef la o revistă, trebuie să ai 70 de idei și toată credibilitatea pentru ca oamenii tăi să le transforme în realitate. Sigur că e nevoie de mult timp ca să ajungi la fiecare dintre membrii echipei, dar dacă ai o echipă talentată, creativă și care generează efervescență, este incredibil ce lucruri se pot întâmpla.

Cum erați în copilărie?

B.N.: Absolut întotdeauna am fost prima în clasă. N-am avut note mai mici de 10, dar nu în modul ăla în care să stai să studiezi mult. Întotdeauna m-am distrat, ieșeam cu fetele în parc, chiuleam, eram foarte naughty. Dar pe de altă parte, eram întotdeauna foarte atentă în clasă și nu trebuia să-mi petrec foarte mult timp acasă facându-mi lecțiile pentru că foloseam timpul din clasă.
și asta fac și acum, adică sunt foarte concentrată când sunt la birou, nu-mi pierd vremea nicio secundă, dar pot să am o viață personală. și am o viață care îmi place foarte mult.

Vă veți opri cândva?

B.N.: Probabil că o să fac meseria asta toată viața. Pentru că iubesc ce fac, ador. Mă culc seara și mă gândesc: ce minunat, mâine mă duc din nou la muncă! Într-o zi, când voi ieși la pensie, dacă o să mi se întâmple vreodată asta, aș vrea ori să scriu o carte ori să predau, pentru că e foarte important cum să faci să transformi o idee într-o afacere.

Ați cunoscut o mulțime de personalități. E cineva pe care v-ați dorit să-l întâlniți și nu s-a întâmplat încă?

B.N.: Am cunoscut cam pe toată lumea pe care am vrut să o întâlnesc, pentru că nu mi-am dorit niciodată să întâlnesc președinți de stat sau lucruri de genul ăsta. Eu vreau să cunosc scriitori, oameni de artă.

Dar nu ați mai tremura un pic la gândul ca v-ați întâlni cu cineva anume?

B.N.: Gabriel Garcia Marquez. Aș muri să mă întâlnesc cu el, dar mi-e frică. Uneori e mai bine să-ți păstrezi idolii în memorie așa cum ți-i imaginezi.

Regretați că nu aveți copii?

B.N.: Niciodată n-am vrut cu adevărat copii, să spun foarte drept. Îmi plac copiii, dar nu m-am văzut pe mine mamă. Întotdeauna am avut o pasiune pentru libertate absolută și m-a și pasionat foarte tare profesia. și mi-am dat seama că nu poți să le ai pe toate în viață; sau poate poți, dar nu la același nivel. Sunt așa de implicată în ce fac, încât n-ar mai rămâne destul loc. Să-l faci și să-l lași bonei? Nu știu, nu critic asta, poate e bine pentru alții, dar n-aș fi făcut așa ceva. Eu sunt o persoană care se dedică total.

Am vorbit mai mult de o oră, nu doar despre munca sa, ci și despre România, revistele pentru femei de aici, despre cum vede țara de la un an la altul când vine acasă, despre copilărie și inconveniențele plecării – „Mi se pare absurd faptul că a trebuit să plec din țara mea ca să pot să fac o carieră când ar fi trebuit să pot să o fac acolo“.
și dacă mi-a plăcut cu adevărat ceva în toată conversația noastră a fost pasiunea cu care își susținea punctul de vedere, focul interior pe care-l simțeai.
Recunoștea fără emfază că e bună în ceea ce face, că a fost întotdeauna prima și la școală și în business, și simțeai forța cu care poate să facă lucrurile să meargă.
Iar eu mai știam un detaliu care mi-o făcuse dragă; în fiecare duminică la ora 17 ora României, oriunde ar fi în lumea asta, își sună mama, profesoara Matilda Caragiu Marioțeanu.

(nota mea din decembrie 2011, Doamna Caragiu Marioteanu a incetat din viata in urma cu un an. Pe Brindusa am si intilnit-o cind a venit la Bucuresti si e la fel de savuroasa si in realitate. Anul acesta a scris cronici pentru The One)

6378
320094_10150342552291440_10666686439_8841590_652168188_nInterviu exclusiv Milla Jovovich

Interviu exclusiv Milla Jovovich

Cind a intrat in meeting room-ul din luxosul hotel Four Seasons, Milla Jojovich avea atitudinea unei dive si zimbetul unei liceence. Geanta crem, asezata pe antebratul flexat catre fata, pantofii bleumarin cu tocuri de 12 cm si combinatia curajoasa de buline mari (intr-o camasa bordo) cu buline mai mici (intr-o fusta bleumanin care se termina exact deasupra genunchilor) – toate Prada, in semn de respect pentru orasul in care se afla, Milano- subliniau diva care a facut reclame pentru Christian Dior, L’Oreal, Versace sau Mercedes; o trada insa zimbetul strengaresc si „girlish”, precum si unghiile foarte foarte scurte, de femeie practica, lacuite cu lac nude.

Nu stiam ca Milla e un amestec din aceste doua laturi pentru ca imaginea ei de pe ecrane e de eroina neinfricata si razboinica, dar cind o auzi vorbind, te farmeca imediat tonul molcom si, pentru ca primeste fiecare intrebare cu maxima seriozitate, cind raspunde simti cum in spatele cuvintelor se afla imaginile de acasa, lucrurile la care face referire. Sunt pauze aproape insesizabile, urme de zimbet sau privirile jucause pe care le arunca in jur, in cautarea unui reper similar cu ceea ce are in minte cind povesteste…

Intilnirea noastra era prilejuita de lansarea Calendarului Campari 2012 care – folosindu-se ca tema de propunerea ca 2012 ar insemna sfirsitul lumii – celebreaza viata si bucuria de a trai.

“Nu cred ca are sens sa fim speriati pentru ca, daca va exista sfirsitul lumii, chiar o sa se intimple si fara voia noastra. E mai bine sa ne bucuram de ce avem acum, astazi, nu sa ne gindim la ce o sa fie… De asta de fiecare data imi spun: bucura-te! petrece-ti timpul cu oamenii pe care-i iubesti si traieste ce-ti place”, a explicat repede Milla interpretarea personala, proiectia ei, asupra temei calendarului.

Era vis a vis de mine, dincolo de o masa ca de sedinte si miinile ei faceau tumbe una dupa alta, in sprijinul vorbelor. Ramineau insa tot timpul deasupra mesei, nu ajungeau niciodata in dreptul fetei, semn ca nu se temea (nu se acoperea, din timiditate) cauta doar un sprijin ca sa puna cit mai mult in evidenta ceea ce voia sa spuna. Putin mai tirziu am inteles ca, de fapt, are o preocupare atenta pentru a scoate in evidenta lucrurile care i se par importante, fara insa sa fie ostentativa.

“N-a fost o sedinta foto obisnuita pentru ca trebuia sa fac o multime de miscari, a fost mai aproape de filmele de actiune in care am jucat. In plus, e destul de usor cind ai atit de mult machiaj si scenografie, sa fii inghitita cu totul in peisaj, iar una dintre provocarile mele era sa gasesc o cale sa ies din fotografie. Cu fotografiile mai ai o problema de rezolvat, trebuie sa le faci sa fie vii, sa traiasca, sa nu fie ceva static. Si asta tine de energia pe care o imprimi acolo, pentru ca trebuie sa simti bucuria, fericirea personajului cind te uiti la fotografie. ”

Cind nu e pe ecran eroina zombie in Resident Evil sau eroina care salveaza lumea ca in Al cincilea element, Milla isi gaseste fericirea in fetita ei (Ever, 4 ani), sotul ei (regizorul Paul W.S. Anderson) si in colectia impresionanta de carti…

“Cartile mele? Sunt foarte organizata cu ele, am o biblioteca in care sunt asezate riguros, pe categorii, multe carti despre arhitectura, despre fotografie, despre moda, fictiune, nonfictiune, spiritualitate…”

“Dar poti sa estimezi cam cite ai? Pentru ca am citit ca ai o colectie mare de carti de arta… ”

“Ufff, ma feresc de cifre… Pot sa spun ca am unele pe care le tin inca in niste cutii mari, pe jos intr-o camera, pentru ca nu mai au loc. Am crezut ca Ipad-ul o sa ma salveze si n-o sa mai cumpar atit de multe carti, dar… E ceva legat atingerea si mirosul lor pe care nu o pot pierde, pur si simplu… Una dintre cartile mele preferate in acest moment este albumul Pucci. Cel in care este el fotografiat pe coperta la masuta de cafea… E si cartea pe care o iubeste fiica mea. Povestim des despre fetele-femeile printese (adica despre eleganta si gratia unor femei) si ma roaga sa-i desenez printese, apoi ia cartea si se inspira de la materialele din ea ca sa le coloreze rochiile, dupa care trebuie sa-i laminam desenele si sa le punem prin camera peste tot…

Tot asa a invatat si tipurile de materiale si ma roaga sa-i croiesc haine pentru papusile ei, din materiale foarte specifice, stie exact ce vrea”

“Cit de mult mai esti legata emotional acum de lumea modei?”

“Gindeste-te ca numai la faptul ca am crescut in industria asta (n mea; a inceput la 11 ani cu o campanie Revlon fotografiata de Richard Avedon) si am fost foarte rasfatata pentru ca am lucrat de la inceput cu cei mai mari designeri, in sedinte foto incredibile cu unii dintre cei mai mari fotografi, stilisti, oameni de creatie din lume, iar asta mi-a influenat gustul, educatia artistica. A fost o a doua scoala pentru mine. Si mi-a ramas dragostea pentru haine… Plus am o mare problema, nu pot arunca nimic. Tot timpul ma gindesc, daca fiica mea cind va fi mare isi va dori ceva din ce am acum? pentru ca atunci toate acestea vor fi cu adevarat vintage valoros… Mi-o imaginez cum ar veni si mi-ar spune “Mama, nu pot sa cred ca le-ai aruncat” … Pentru ca si eu am fost foarte furioasa pe mama ca a aruncat hainele din tineretea ei. Bunica mea de fapt le-a aruncat cind ne-am mutat din Rusia in America.”

“Dar te-ai mai intoarce la lumea modei? Pe podium sau ca designer?”

“Off, am avut atit de multe comeback-uri in cariera mea… Pe podium poate ca ma voi intoarce, ca model, nu se stie niciodata. Pentru linia mea de haine?! Nu cred. Stii cum e? Mi-ar placea sa desenez din nou, la un moment dat si sa fac colectii mici pentru anumiti designeri, dar experienta mea de business cu propria mea linie a fost, cum sa-ti spun, m-a vlaguit… Am facut o multime de greseli de business. In primul moment a fost minunat sa vad ca s-a dezvoltat, dar in cele din urma a fost un dezastru.

Nu eram pregatiti pentru business-ul asta; am fost perfecti ca organizare si mod de business cind faceam 3-4 perechi de pantaloni dintr-un model, dar cind a trebuit sa facem 3-400 a fost un dezastru. Si-a fost greu sa fac fata emotional la infringerea asta in business, sa-mi dau seama ca nu pot face fata, mai ales ca tocmai ce ramasesem insarcinata. De asta spun ca mi-ar placea sa desenez pentru branduri, cindva, pentru ca bucuria creatiei si adrenalina gasirii unor solutii speciale pentru niste haine – asta nu mi-a disparut, dar sa-mi mai fac eu linia mea de haine, nu cred…

****

Eu nu o vedeam asa pe Milla Jovovich (chiar mi-ar placea sa-mi spuneti cam care era/este imaginea voastra despre ea), dar este o femeie foarte constienta de calitatile ei si invata tot timpul cum sa si le administreze. In viata din afara ecranului, dar si pe ecran.

“Fac o multime de filme independente care nu ajung in cinematografe, dar de care te poti bucura pe dvd, blu ray acasa … Pentru genul asta de filme e destul de greu sa gasesti distributie in movieplex-uri. E evident ca Hollywoodul ma place cind trag cu arma, cind sunt erou de actiune, dar pentru mine, incerc sa echilibrez lucrurile. Uite, in Faces in the crowd sunt o femeie care isi pierde capacitatea de a distinge fetele oamenilor si e urmarita de un criminal. E un personaj foarte vulnerabil. Dar stii cum e? De cele mai multe ori oamenii vor sa ma vada ca stiu sa folosesc o arma, in locul vulnerabilitatii… Fanii mei de pe twitter imi spun ca au vazut si filmele astea, si se bucura ca le-am facut…

Nu cred ca studiourile mari imi vor da un rol intr-o comedie pentru ca sunt perceputa de majoritate drept “action hero”, dar uite tocmai ce am facut o comedie in Rusia. Si vorbesc ruseste. (ride)”

E vorba de Lucky Trouble, o pelicula in care joaca alaturi de mama ei, Galina Jovovich, o faimoasa actrita in Rusia in anii 80… La momentul interviului n-am stiut acest lucru, din pacate, pentru ca as fi intrebat-o mai multe despre mama ei si ar mai fi dezvaluit lucruri din partea vulnerabila, feminina, nu cea de erou de actiune.

Dar, dincolo de surpriza descoperirii unei femei elegante, destepte si amuzante, ce mi-a placut cel mai mult din toata conversatia noastra a fost urmatoarea marturisire.

“Pentru mine sfirsitul lumii si catastrofele, nu sunt despre senzational, ci despre senzorial…Am avut intotdeauna vise in care eram in mijlocul catastrofelor (poate si pentru ca am jucat in multe asemenea secvente), tornade in mijlocul carora sunt impietrita… Si mereu m-am gindit: nu ar fi minunat ca oamenii sa poata sa supraviatuiasca in fata unor asemenea catastrofe? De fapt, sa invete sa supravietuiasca? Dar pentru mine, visele astea si gindul la o asemenea probabila intimplare sunt mai ales despre cum esti fata in fata cu un sentiment care te poate coplesi, cum te descurci cu emotiile tale.

Si mai cred in ceva. Am citit recent, intr-unul din articolele care onorau memoria lui Steve Jobs, o referire la un speech de-al lui in care spunea daca te trezesti mai multe zile la rind, te uiti in oglinda si vezi ca esti nefericit pentru ca incepe o noua zi, e momentul pentru o schimbare. Cred ca puterea de a face schimbarea ar trebui sa fie mai puternica decit gindul ca e posibil sa vina sfirsitul lumii. E important sa ne simtim bine aici, cit suntem aici.”

Si mi-a mai placut momentul in care s-a rusinat cind am intrebat-o despre frumusetea ei. Conversatia a decurs asa:

“A existat vreodata vreun dezavantaj al faptului ca esti atit de frumoasa? Te rog spune da, gaseste un motiv cit de mic, pentru ca toata lumea te invidiaza pentru cit esti de frumoasa. Ne-ar fi mai usor, daca am stii ca ai si dezavantaje.”

S-a uitat la mine surprinsa, a rosit.

“Gosh… Am fost fost foarte norocoasa in viata. Multumesc lui Dumnezeu.”

A zimbit incurcata, s-a inchinat ca la catolici si-a continuat.

“Fiica mea e sanatoasa, sotul meu e sanatos, eu sunt sanatoasa… facem ce ne place, nu am motive sa spun ca am vreun dezavantaj.”

A tacut si-am lasat tacerea sa se prelungeasca pentru a o obliga sa continue intr-o directie, Voiam sa vad unde merge cu raspunsul… In privirea ei se simtea cit de in serios a luat intrebarea… Era stinjenita, se uita in jos si dupa o vreme a revenit cu ochii ei albastri gri, fixindu-ma.

“I’m so sorry as fi vrut sa spun ceva care sa nu para atit de perfect, dar nu am de ce sa ma pling, acum cred ca te dezamagesc, nu?”

“Nuuu, era doar o forma prin care iti spuneam ca te invidiem cu totii pentru frumusetea ta…”

“Ooo, iti multumesc foarte mult. Mult.”

Am vazut in ochii ei ca s-a relaxat si, dupa citeva franctiuni de secunda, a inceput sa rida.

***

Calendarul Campari este publicat in fiecare an in 9.999 exemplare si este foarte apreciat de colectionari. pentru editia 2012, Milla Jovovich a fost fotografiata de Dimitri Daniloff.

Mai am citeva raspunsuri frumoase din interviu pe care insa le fac cadou unor bloggeri. asa ca … fiti atenti in jur:)

Marley Africa Road TripZiggy Marley- despre familie, datorie, educatie

Ziggy Marley- despre familie, datorie, educatie

exclusivitate S!mpa.

Ziggy Marley este cel mai mare dintre fiii lui Bob Marley si cel care se straduieste cel mai mult sa duca mai departe mostenirea tatalui sau. Impreuna cu 2 dintre fratii sai a traversat cu motocicletele Africa, pe un traseu pe care si Bob Marley l-a facut. Intreaga excursie este subiectul unui documentar pe care -l difuzeaza Discovery World incepind cu 2 noiembrie, in fiecare miercuri de la ora 21.05 si in reluare simbata de la ora 22.00. Documentarul se numeste “Fiii lui Bob Marley in Africa”, iar prin intermediul Discovery World am realizat acest interviu in exclusivitate pentru bazavan.ro :)

După ce ai traversat continentul Africa şi ai ajuns până în Africa de Sud, crezi că există vreo melodie a lui Bob Marley care ar rezuma cel mai bine experienţa ta de motociclist care a străbătut Africa ?

Ziggy Marley: Da, dar n-aş spune că e doar o melodie, ci un întreg album, mai exact *Survival. *Cred că e cel mai “afrocentric” album al lui Bob şi sunt mai multe melodii de pe albumul ăsta la care m-aş gândi pentru întrebarea ta. Una dintre ele ar fi *Ride Natty Ride*. Fiindcă atunci când ai o misiune de îndeplinit, asta e ideea: “Ride Natty Ride”. Cred că asta ar fi o melodie bună, fiindcă noi am mers mult cu motocicleta şi am avut cu adevărat o misiune.

(poti asculta aici Bob Marley – Ride Natty Ride live in Santa Barbara 1979)

Cum a fost să filmezi Marley Africa Road Trip împreună cu cei doi fraţi ai tăi ? Au existat şi momente de rivalitate între fraţi? Sau aţi colaborat fără probleme ?

Ziggy Marley: Noi colaborăm foarte bine, dar suntem diferiţi. Mie îmi place aventura. Fratele meu Rohan nu e aşa de pasionat de aventură, nu-i place să meargă cu cortul… Iar Robbie e cel mai tăcut dintre noi, deci combinaţia a fost foarte interesantă. Călătoria ne-a arătat diverse faţete ale fiecăruia dintre noi. Mie îmi plac lucrurile mai dure, în timp ce Rohan… Ne-am făcut prieteni şi, la un moment dat, el a plecat mai departe într-un Rolls Royce. Eu credeam că trebuie să mergem doar pe motociclete, să fie o experienţă dură, dar iată că el a urcat într-un Rolls Royce, la un moment dat. Aşa că i-am spus vreo două pe tema asta… Am avut şi noi discuţiile noastre în contradictoriu, dar ne înţelegem foarte bine între noi şi râdem mult, fiindcă suntem nişte tipi ca lumea. Suntem nişte fraţi care se înţeleg bine, dar evident că mai există şi diferenţe între noi. Există diferenţe pe care oamenii le vor vedea, clar !

Intr-un alt interviu ai declarat că soţia ta Orly a pus sub semnul întrebării motivele pentru care ai făcut această călătorie şi a râs la ideea că ar putea fi vorba despre o criză a vârstei mijlocii. Tu ai spus că asta este responsabilitatea ta. Cum stau lucrurile ?

Ziggy Marley: Am acest sentiment, îl simt în sinea mea… Îl simt astăzi, o să-l simt şi mâine şi tot timpul… Simt în mine dorinţa de a promova unitatea Africii. Poate că e vorba de ideile tatălui meu, dar cred că această unitate ar fi cu adevărat benefică pentru continentul african, care trece printr-o suferinţă atât de mare. Ar fi un lucru bun, iar eu vreau să văd că se întâmplă lucruri bune în Africa. Vreau să văd că se întâmplă lucruri pozitive acolo şi că Africa merge înainte. E un sentiment al meu… Simt că am în mine chestia asta. Nu ştiu de ce. Asta e tot ce pot spune acum: simt în mine ceva care mă împinge să susţin permanent această idee şi să le-o transmit şi altora.

Ai cinci copii. E greu să fii tatăl a cinci copii ? Există ceva anume ce ţi-ai dori să îi poţi învăţa pe copiii tăi ? Un crez de viaţă, un anumit mesaj ?

Ziggy Marley: Acum am şase copii. Am avut cinci, dar anul ăsta am şase. Şi vreau să îi învăţ pe copiii mei să respecte oamenii, să fie disciplinaţi, să muncească serios, să se iubească între ei şi să aibă idei pozitive. Copiii mei cresc în alte condiţii decât am crescut eu, la fel cum şi eu am crescut în alte condiţii decât părinţii mei. Copiii din ziua de azi au mai multe decât aveam noi, la vârsta lor, şi tot aşa… Dar lucrurile pe care noi le-am învăţat fiindcă nu aveam atât de multe pe cât au ei astăzi trebuie să le transmitem mai departe, chiar dacă ei au atât de multe acum. Noi oricum trebuie să transmitem mai departe acele idei, cum ar fi faptul că nu poţi să ai niciodată tot ce îţi doreşti, iar excesul de obiecte, de lucruri materiale, nu este acceptabil. Trebuie să îţi iei doar lucrurile de care ai nevoie cu adevărat. Trebuie să transmitem mai departe aceste lecţii de viaţă, pentru a-i împiedica pe copiii noştri să devină răzgâiaţi sau să fie lipsiţi de recunoştinţă şi de respect faţă de oameni. Aşa vrem noi să ne creştem copiii !


Ai făcut un documentar despre tatăl tău fiindcă ai vrut să prezinţi o latură emoţională a lui. Dintotdeauna am crezut ca artiştii pot vorbi despre ei înşişi doar prin arta lor. Ce parte a lui Bob Marley a rămas secretă până acum ?

Ziggy Marley: Documentarul despre care vorbeşti este cel la care lucrăm, care va fi lansat anul viitor. Prin acest film, noi încercăm să le oferim oamenilor o perspectivă mai deschisă asupra vieţii tatălui nostru. Atât de mulţi oameni îl iubesc în toată lumea… Şi cred că toţi merită să îl vadă aşa cum nu l-au mai văzut până acum, adică într-un mod mai real, mai viu, mai adevărat. Ca pe un om pe care îl cunoşti personal, nu ca pe un om despre care doar ai auzit. Prin acest documentar, vrem să îi ajutăm pe oameni care îl iubesc pe Bob să îl şi cunoască pe Bob – nu doar ca artist, ci şi ca om. Şi cred că am reuşit acest lucru.

Se spune că e foarte greu să trăieşti când ai un nume celebru, moştenit de la un tată celebru sau de la o mamă celebră. Te-ai întrebat vreodată “Şi dacă n-o să fiu la fel de bun ca tatăl meu ?” Şi, dacă da, ce anume te motivează să mergi mai departe ?

Ziggy Marley: Eu nu mă gândesc aşa, fiindcă nu cred că aş putea fi vreodată la fel de bun ca tatăl meu. El e un om cu totul deosebit. Experienţa lui a fost diferită, iar eu nu încerc să fiu la fel de bun pe cât a fost el. Eu încerc să fiu eu însumi. Încerc să fac lucrurile pe care mi-am propus eu să le fac, nu vreau să repet ce a mai făcut altcineva. Tot ce pot să fac este să joc rolul pe care mi-a fost sortit mie să îl joc în această lume. Aşa că nu mă gândesc dacă aş putea fi la fel de bun ca el, fiindcă ştiu că nu am cum. Eu pot să fiu doar eu însumi. Şi accept acest lucru cu umilinţă şi recunoştinţă, pentru că am avut un tată care a influenţat lumea într-o măsură atât de mare. Fiecare dintre noi trebuie să îşi joace doar propriul rol. E ca într-o echipă de fotbal. Ai un atacant, un mijlocaş, un fundaş, un portar… Fiecare îşi vede de treaba lui, dar cel care dă pasa decisivă şi înscrie cele mai multe goluri este cel care joacă rolul cel mai important. Însă fiecare jucător trebuie să îşi joace rolul cât mai bine, la rândul său.

*

Pe Ziggy Marley impreuna cu ceilalti doi frati ai sai, Rohan si Robbie, il puteti vedea in documentarul Fiii lui Bob Marley in Africa, incepind din 2 noiembrie care va fi difuzat in fiecare miercuri de la ora 21.05, pe Discovery World si in reluare sambata de la 22.00.

P.S. daca este cineva fan Bob Marley sau Ziggy Marley, sa lase un mesaj; ii pot face cadou citeva declaratii din interviu, pe care nu le-am folosit (am vrut sa pastrez directia de familie pentru mine, dar mai am muuuulte povesti de la Ziggy)

Marley Africa Road Tripexclusivitate S!MPA: Ziggy Marley

exclusivitate S!MPA: Ziggy Marley

gratie Discovery World am avut onoarea sa fac un interviu cu Ziggy Marley, fiul lui Bob Marley.

Ziggy a realizat un documentar care va fi prezentat in premiera la Discovery World in 2 saptamini. Programul se numeste Fiii lui Bob Marley in Africa si va fi difuzat in fiecare miercuri de la ora 21.05, pe Discovery World si in reluare sambata de la 22.00.

astazi este ziua lui Ziggy Marley si m-am gindit, in avanpremiera, sa pun aici un mic mic fragment din interviu. (saptamina viitoare public interviul)

Ai cinci copii. E greu să fii tatăl a cinci copii ? Există ceva anume ce ţi-ai dori să îi poţi învăţa pe copiii tăi ? Un crez de viaţă, un anumit mesaj ?

Ziggy Marley: Acum am şase copii. Am avut cinci, dar anul ăsta am şase. Şi vreau să îi învăţ pe copiii mei să respecte oamenii, să fie disciplinaţi, să muncească serios, să se iubească între ei şi să aibă idei pozitive. Copiii mei cresc în alte condiţii decât am crescut eu, la fel cum şi eu am crescut în alte condiţii decât părinţii mei. Copiii din ziua de azi au mai multe decât aveam noi, la vârsta lor, şi tot aşa… Dar lucrurile pe care noi le-am învăţat fiindcă nu aveam atât de multe pe cât au ei astăzi trebuie să le transmitem mai departe, chiar dacă ei au atât de multe acum. Noi oricum trebuie să transmitem mai departe acele idei, cum ar fi faptul că nu poţi să ai niciodată tot ce îţi doreşti, iar excesul de obiecte, de lucruri materiale, nu este acceptabil. Trebuie să îţi iei doar lucrurile de care ai nevoie cu adevărat. Trebuie să transmitem mai departe aceste lecţii de viaţă, pentru a-i împiedica pe copiii noştri să devină răzgâiaţi sau să fie lipsiţi de recunoştinţă şi de respect faţă de oameni. Aşa vrem noi să ne creştem copiii !

*
David Ziggy Marley este cel mai mare dintre fiii lui Bob Marley, are o trupa cu care continua traditia muzicala a tatalui lui, dar e si un activist social foarte influent. In programul pe care-l va difuza Discovery World, Fiii lui Bob Marley in Africa ( miercuri 21.05, sambata 22.00) veti descoperi o multime de amanunte inedite din viata lor.

pina atunci: La Multi Ani Ziggy Marley.
stiu ca n-ai cum sa afli ca am scris asta, dar… in timp ce vorbeam la telefon, am inceput sa caut disperata pe net, oare nu e cel cu care trebuie sa vorbesc? ai o voce foarte foarte proaspata si tinara.

1041
JulieTaymorcu Julie Taymor – despre a fi diferit, Steve Jobs si oglinzi

cu Julie Taymor – despre a fi diferit, Steve Jobs si oglinzi

Daca as face un film doar ca sa-ti pun o oglinda in fata, nu te-ar interesa; e o imagine pe care o stii, ti-ai mai vazut fata. Dar daca as pune oglinda aici (si duce mina dreapta la ceafa), sau aici (mina se intreapta care urechea dreapta) sau aici (mina e la piept, in dreptul inimii), ai vedea altceva. Iar eu vreau sa pun oglinda in felul asta, ba chiar sa desfac ce e aici (arata din nou pieptul, in dreptul inimii), sa pun o oglinda inauntru si sa-ti arat ce n-ai cum sa vezi. Asta e treaba mea ca artist. Daca nu-ti place, e ok. Uneori insa publicul nu stie de ce-i place ceva, iar asta e cel mai bun lucru care ti se poate intimpla. Inseamna ca i-ai dus pe un teritoriu nou. Atunci stiu eu ca am facut ceva special, unic.

Julie Taymor mi-a spus cuvintele acestea in urma cu doar 2 ore, intr-un meeting room din hotelul Howard Johnson. Era imbracata cu o camasa alba si pantaloni negri, foarte elegant minimalist si-avea un machiaj f f fin cu negru in jurul ochilor. Arata mult mai tinara decit anii din buletin (58) si, desi e foarte sigura pe ea cind incepe sa vorbeasca despre teatru, film sau opera, trada timiditatea. Vazusem asta si mai devreme in conferinta de presa ROIFF, din gesturile ei care erau ample- aproape ca o acopereau, din cum isi explica teoriiile precum un personaj – femeia sigura pe ea, artistul care are premii si care e antrenat sa raspunda la intrebari delicate.

Dar Julie, dincolo de interfata oficiala, e un artist care a facut lucruri foarte diferite de restul lumii in teatru, film sau opera; bazindu-se de fiecare data pe backgroundul sau impresionant: a facut actorie cind era mica, apoi a studiat scenografie si costume (cu o specializare pe masti antice si pe teatru de papusi – de fapt, umbre ale papusilor), ca sa ajunga la regie de teatru si film.

– Am ajuns la teatru gratie surorii mele care e cu patru ani mai mare si care ma obliga sa facem piese in curte, ea le regiza si mie imi dadea toate rolurile personajelor rele. Dar nu ma suparam, era chiar mai interesant. Aveam 4-5 ani pe atunci.

– Si nu va e dor de actorie?

– Cind regizez, ma folosesc de actorie, nu ca sa le dau direct solutia actorilor pentru modul in care sa-si spuna replicile, ci pentru a-i duce intr-o stare care sa-i faca sa-si gaseasca singuri linia pentru replici. Dar mi-ar placea sa mai joc, sa fiu actrita.

– Intr-o piesa de teatru sau intr-un film?

– Mai degraba intr-un film, un cameo. Pentru ca nu am timp ca sa fiu atasata unei piese de teatru pentru o stagiune intreaga. Dar oamenii nu se gindesc la mine ca la o actrita si nu-mi propun asta.

***

Nici n-au cum sa se gindeasca la ea ca la o actrita cind are in portofoliu filme precum Frida, Across the Universe sau Titus (cel mai violent film pe care l-am vazut vreodata, desi extrem de arty si de spectaculos), premiul Tony pentru un musical (singura femeie regizor care are premiul acesta), opere montate pe marile scene ale lumii.

Filmele va sunt mai la indemina si daca nu le-ati vazut inca, ar trebui sa o faceti. Niciunul nu seamana cu celalalt; sigur ca e o atmosfera comuna, data de eleganta imaginilor, de atentia pentru detalii si culori, dar ca structura, compozitie, actorie si viziune – niciunul nu seamana cu celalalt.

Cind am vazut prima data Across the Universe, am plecat de la cinema de parca m-ar fi batut cineva in cap. Nu intelegeam cum poti sa iei cintecele lui Beatles si, puse unul linga altul, fara sa le modifici versurile, sa-ti rezulte o poveste despre iubirea dintre doi tineri care sunt exponentul unei generatii incercate de razboiul din Vietnam si de droguri. Astazi am aflat ca e cel mai personal dintre filmele sale, ca personajele principale sunt inspirate din problemele cu care se confruntau in anii 60, cei doi frati ai sai.

Dar si fara sa stii asta, ca spectator – fata in fata cu amestecul de surreal cu muzica si politica – esti bulversat: cum naiba a reusit sa te tina in sala si sa te mai si emotioneze?

“Ma gindesc ca e greu, dar nu ma gindesc la succes. Pentru ca a face ceva diferit nu e despre succes. Seara trecuta la CNN l-am reasculat pe Steve Jobs, cred ca era o persoana incredibila. Stii, a inventat Mac-urile si apoi a fost concediat pentru ca nu s-au vindut imediat. Dar asta era pentru ca el facea ceva diferit. Si cum spunea si el in discurs, ai niste puncte in viata care, in cele din urma se leaga intre ele, si cind se creeaza imaginea din puncte, e ca o explozie; oamenii exclama “gata, m-am prins!”. Toti cei care vor sa faca ceva nou trec prin asta, nu au succes imediat.
Across the univers – producatorii au vrut sa-l schimbe – “prea multa arta”, “prea multa politica”… Putea sa fie un succes si mai mare doar ca nu l-au distribuit peste tot, dar n-am cedat: ceea ce ai vazut e viziunea mea. Insa a mers mult mai bine pe DVD.

Ceea ce cred ca trebuie sa faci, ca vizionar – artist sau cercetator stiintific – e sa –ti faci o protectie, ca la ochelarii de cai, sa vezi doar drumul tau si sa stii unde ai de ajuns. Sa fii pregatit ca va fi o multime de cleveteala in jurul tau, blogging sau alta presa, mai ales acum cind toata lumea are o opinie.
Trebuie sa auzi ce sa intimpla, dar sa nu lasi intimidat. Pentru ca nu poti sa faci arta cum iti cer criticii.
Cu filme ca Inception sau Matrix creatorii nu s-au intrebat ce o sa le placa publicului, chiar daca in sala unii au spun “ce naiba e aici?”. Totul este despre vise, si iar vise, si despre puterea imaginatiei. Isi punea cineva problema in urma cu citeva sute de ani, cind Shakespeare a scris Visul unei nopti de iarna daca e ceva real acolo? Cred cu tarie in puterea povestilor de a-ti spune unele lucruri si de a –ti transmite emotii. Din mitologie traim si ne inspiram de la ele.”

***

Mai aveam o curiozitate; Julie e foarte legata de teatru, dar duce unele piese celebre (Shakespeare) pe marile ecrane, in filme, asa ca m-am gindit ca e posibil sa aiba o teorie despre moartea teatrului.

“Nu cred ca va muri vreodata teatru. Pentru ca e vorba despre ritualul de a merge undeva si a vedea live pe cineva. Tu esti aici pentru ca ai vrut sa ma vezi pe mine, live, sa-mi vezi gesturile, privirea. Asta vor oamenii de la alti oameni si o sa gaseasca mereu la teatru. Ma ingrijoreaza mai degraba viata cinematografelor pentru ca acolo nu e un ritual al intilnirii, nu se pregateste nimeni ca va incepe un spectacol la 7 seara si se va vedea cu alta lume asemeni lor. Atita timp cit tinerii vor crea teatru pentru virsta lor, si e loc destul pentru toate tipurile de teatru – clasic, opera, stand up, musical -, teatrul nu o sa moara.”

Am mai vorbit despre Andrei Serban si cit de provocator e sa lucrezi cu un regizor ca el care inoveaza usor si-l poate inspira orice, iar asta inseamna ca si poate schimba orice in timpul repetitiilor. “La Andrei, a fost ultima data cind am facut costume si decoruri pentru o piesa de teatru. Incepusem deja sa fac regie si n-am mai avut timp. Dar am incheiat frumos cu The King Stag, piesa pe care am facut-o cu el.”

Cind am plecat de la intilnirea cu Julie Taymor ma gindeam cit de mult mi-a placut mie Frida, cit de tare m-a emotionat si cit de frumos a reusit sa vorbeasca despre o femeie care avea putere si dorinta de control (o si exercita), dar inauntrul ei era vulnerabila.

Ultimele noastre vorbe din interviu fusesera asa…

– Intrebarea aceasta e personala, daca e prea mult, putem sa o sarim, ok?

A inclinat din cap zimbind si-am continuat.

– Cind ati plins ultima data?

S-a uitat drept in ochii mei, incruntindu-se, nu a suparare ci a cercetare. Ochii ei pareau ca ma intreaba “de ce vrei sa stii asta?”, in schimb rostit altceva.

– Daca as fi fost un barbat regizor, m-ai mai fi intrebat asta?

– Da, intreb adesea asta.

N-a parut convinsa, dar a continuat…

– Am plins mult anul acesta. Cred ca femeile au acest avantaj de a plinge pentru ca e o forma de relaxare, de liniste.

– Imi puteti spune pentru ce?

A miscat capul catre dreapta zimbind si-am inteles ca nu.

*
Pe Julie Taymor o puteti vedea in aceasta seara ( 7 octombrie ) la Cinema Corso, dupa proiectia celui mai recent film al sau Tempest (Furtuna), cind va raspunde la intrebarile publicului. Julie Taymor este invitata speciala a festivalului RoIFF 2011.

*
unii oameni primesc excursii, flori, bomboane etc de ziua lor. printre darurile din acest an, eu am primit si acest interviu. 

1715
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!