Category : reportaj & story

gaga passDespre rigoare, disciplina, profesionalism si Stefani Germanotta cu romanul care a lucrat pentru Lady Gaga

Despre rigoare, disciplina, profesionalism si Stefani Germanotta cu romanul care a lucrat pentru Lady Gaga

De la sfarsitul lui septembrie, pe Netflix e disponibil documentarul Five Food Two – Lady Gaga. Pentru multi dintre cei care nu apreciau artistul Lady Gaga, ma includ aici cu varf si indesat, acest documentar este o sansa foarte mare de a vedea ce om misto e in realitate Stefani Germanotta.

Sigur ca e un documentar produs si realizat de echipa ei, deci au controlat informatiile ca sa iasa cel mai frumos portret dar, chiar si asa, daca te uiti cu atentie la reactiile ei, la selectia oamenilor din echipa, la relatia cu parintii si bunica ei, cu managerul – Sonja Durham-  care era sub tratament pentru ca fusese diagnosticata cu cancer la momentul filmarilor intelegi ca e o femeie sensibila si foarte atasata de oamenii pe care-i are aproape.

(Sonja Durham a decedat la inceputul acestui an, iar zilele trecute Gaga i-a adus un omagiu super emotionant pentru ca ar fi fost ziua ei de nastere)

Ca o completare a portretului de pe Netflix, am vorbit cu romanul care in 2012 a lucrat pentru turneul Lady Gaga – Born This Way Ball.

*

alin loboda 2       Alin Lobodă are 36 de ani si lucreaza in cadrul unei multinationale, dar inainte de asta a lucrat ca specialist in efecte pirotehnice pentru artisti romani, cat si pentru spectacole de teatru, dar si la nivel international pentru artisti aflati in turneu in tarile vecine: Metallica, Iron Maiden, Rammstein, Guns n’ Roses, Kiss etc.

„In sistemul international pentru profesionistii dedicati industriei divertismentului exista patforme registru cu oameni din diferite domenii: tehnicieni de lumini, tehnicieni de sunet, tehnicieni video, tehnicieni care construiesc scena (riggers), dar si meserii nisate dar necesare in timpul unui turneu – bucatar,  florist etc. Ca sa apari pe o asemenea platforma de unde esti recrutat pentru job-uri iti trebuie recomandare si un CV care sa arate ca ai facut meseria pentru care aplici. Esti verificat in detaliu si trebuie sa dovedesti in multe feluri ca esti omul din CV, ca ai facut lucrurile trecute acolo. In platforma se lucreaza pe call-uri, odata ce bifezi ca esti activ si te solicita cineva pentru un job, ai voie sa refuzi trei cereri. Dupa al treilea refuz, esti dezactivat si treci iar printr-un proces de verificare ca sa arati ca te-ai reapucat de munca pana esti aprobat din nou.

Eu inca sunt acolo, dar sunt inactiv. Sunt ca si cum ar fi „in rezerva”, la armata.”, explica Alin procedura prin care a ajuns sa lucreze pentru asemenea proiecte.

„In 2012 am fost solicitat pentru efecte pirotehnice pentru show-urile din Sofia si Bucuresti ale turneului Lady Gaga – Born This Way Ball. Am primit efectele pirotehnice cu o luna inainte de showuri. Ei nu calatoresc cu asemenea echipamente, ci le trimit inainte contactelor locale din fiecare tara care trebuie sa aiba grija sa le aduca la locul evenimentului si sa le predea echipei, dar si sa obtina toate aprobarile – politie, pompieri, salvare etc. Conform contractului, am mers in Bulgaria cu o saptamana inainte de show-ul propriu zis pentru a participa la toate pregatirile pentru turneul european.”

*

gaga pass  Conceptul pentru Born This Way Ball a fost un mix intre simboluri Disney, cultura pop, mesaje despre egalitatea de sex, toate adunate in “Geneza Regatului Faimei”, o constructie muzicala ca o opera punk – pop- rock cu influente electro. Scena a fost formata dintr-un castel urias, dar si un catwalk care ingradea o parte din zona din fata scenei, destinata fanilor foarte devotati (cei care veneau la concerte costumati sau aveau mesaje speciale pentru artista). Pentru accesul in acest “Little Monsters Pit” nu s-a platit un pret suplimentar, selectia facandu-se la fata locului de catre membrii echipei Lady Gaga.

”Am vazut cum se facea selectia si cat de misto erau reactiile copiilor / fanilor cand erau alesi. Stiu ca se filmau lucrurile astea, dar habar nu am daca apar pe undeva”, spune Alin.

Chiar daca nu au fost comunicate oficial cifre exacte, pentru partea asiatica a turneului s-a vorbit ca despre cea mai mare scena construita vreodata pentru un turneu al unui artist. Scena a fost usor modificata pentru Europa, date fiind locurile in care concertul urma sa se desfasoare.

Reformatarea tehnica s-a facut intr-o sala polivalenta din Sofia – Armeec Arena – cand, timp de doua saptamani, intregul staff a trecut pas cu pas prin fiecare moment al show-ului, reasezandu-l pentru noile dimensiuni.

“Mai intai s-au ocupat de scena pentru a seta detalii de timing si organizare. In prima saptamana au montat si demontat scena de trei ori! Mi s-a parut incredibil, stiam ca se fac asemenea lucruri, dar nu mai vazusem niciodata pentru ca atunci cand ajung artistii cu show-urile la noi, tehnicienii lor sunt deja rodati cu partea de montare – demontare.

Acum lucrau in bucataria interna. Cronometrau cat le lua sa monteze fiecare dintre parti, faceau mici retusuri la décor care avea o alta vizibilitate pentru ca era expus altfel. Stabileau oamenii responsabili pentru fiecare segment de scena, asezau totul pe culori, stiau in ce TIR vor fi urcate, in ce ordine vin TIR-urile la incarcat/descarcat. Au facut asta de trei ori – au montat si demontat o scena uriasa, au notat greseli si au reparat ce nu le iesea in timp – pentru a fi siguri ca atunci cand pleaca in turneu totul este perfect setat si stiu exact in cat timp pot face fiecare operatiune. In saptamana doi au repetat cu artistii (Stefani- Gaga, dansatorii, trupa) si au reasezat luminile, efectele video etc”, isi aminteste Alin. S-a repetat o saptamana cu artistii, prima saptamana a fost doar pentru set-up si set-down.

*

Aproape 150 de oameni au mers in sala polivalenta Armeec Arena din Sofia si au petrecut acolo pana la 12 ore zilnic, respectand niste reguli foarte stricte.

“La ora 9 aveam call-ul, trebuia sa fim toti prezenti in sala, indiferent ce se repeta in ziua respectiva. Nu exista artist, muzician, tehnician care sa nu fie prezent la ora 9 in sala, nu intarzia nimeni, totul era ceas.

Erau destul de multe momente moarte – se reaseza coregrafia si cand dansatorii se odihneau, se mai setau luminile – dar nu pleca nimeni din sala.

Nu aveai voie sa scoti telefonul, nici macar ca sa te uiti la el. Daca trebuia sa vorbesti, ieseai afara, se inchideau usile la sala. Exista paza bulgara suplinita de paza lor si erau foarte stricti: foloseai telefonul in sala, veneau la tine, ti-l luau si-l puneau intr-o punga neagra, il sigilau si spuneau „il iei diseara cand pleci”.

Exista o pauza de masa de maximum 2 ore, dar uneori chiar si Lady Gaga cerea sa manance pe scena, alaturi de artisti, alteori mergea intr-o curte interioara doar ca sa mai vada putin lumina zilei in timpul mesei pentru ca se repeta pana seara.”

Dar dincolo de rigoarea de armata a orarului si a muncii efective, ceea ce l-a impresionat foarte mult pe Alin Loboda a fost constiinta faptului ca fiecare e foarte bun la ceea ce face, deci e respectat pentru munca lui, fara orgolii si fara discutii.

“Era un singur lider in sala: Mo Morrison. El era regizorul care dadea indicatiile tehnice despre lumina, scena, coregrafii, urmarind sa fie respectate lucrurile din brief-ul initial. El era Dumnezeul, cand vorbea nu mai comenta nimeni.”

mo morrison lady gagaLady Gaga si Mo Morisson

(Morrison avea la vremea respectiva 59 de ani si mai lucrase la turneele mondiale pentru Michael Jackson, Grateful Dead, The Rolling Stones, Prince,  dar si pentru diferite show-uri americane ale unor artisti ca Britney SpearsJustin TimberlakeBarbra StreisandPaul McCartney sau KISS. Doi ani mai tarziu de la momentul Born this way ball, in aprilie 2014, Mo Morrison a incetat din viata.)

„Nu exista diferentiere, nu exista ego. Regizorul ii spunea inclusiv ei – „Stefani, vezi ca iesi din formatie, vezi ca nu te-ai centrat cu dansatorii.” Scurt, eficient si toata lumea asculta. Daca ii zicea sa stea 5 min in picioare intr-un anume loc pana faceau lumina, nu se misca din locul acela. Nu punea pe altcineva „hai, stai tu in locul meu”. Pentru ca faceau totul la detaliu, pe inaltimea ei.

Stiam ca sunt asa, dar sa vad real atat de multa disciplina a fost incredibil. Gaga nu a marait, nu a protestat la nimic. Se vedea ca nici macar nu gandea ca s-ar putea sustrage de la vreo munca, de la a nu fi egala cu toti cei de pe scena.”

Pentru Alin, care are si experienta artistilor romani – uneori mai relaxati la repetitii, alteori mai orgoliosi sau mai cu pareri tehnice -, aceasta a fost una dintre cele mai impresionante lectii.

„Sunt convins ca atunci cand a facut conceptul show-ului, Lady Gaga – Stefani a avut pareri, a spus lucruri, dar la implementare a executat tot ce au pus-o altii sa faca, fara sa se protejeze vreo secunda de oboseala sau orice alt disconfort.

E vorba de respectul  muncii lor, mentalitatea lor e diferita. Artistul intelege care e treaba lui: trebuie sa cant bine, sa dansez bine, sa dau bine pe scena. Deci sa-i lasam pe oamenii care stiu cu lumina, cu sunetul sa-si faca treaba ca sa-mi fie mie bine cand imi fac treaba.”

*

Alin crede ca in Romania nu se vor intampla prea curand repetitii de o asemenea amploare si rigurozitate, din doua motive: artistii nostri sunt prea orgoliosi  si nu-i lasa pe cei din echipa tehnica sa faca lucrurile cum cred ei ca e cel mai bine, dar si pentru ca nu au asemenea bugete de productie.

“A fost foarte scump sa tii aproape 150 de oameni la Sofia – cazare, mancare, transport – timp de doua saptamani ca sa pregateasca show-ul, iar toata investitia a apartinut echipei Lady Gaga, nu a fost a sponsorului sau a promoterului local. In acest show, efectul pirotehnic pe care-l aveam in grija era super simplu: tragea la un moment dat cu un pistol. Parea ca loveste un lacat, care era actionat mecanic si deschidea poarta castelului. Asta era tot. Si pentru asta eram 3 oameni, doi ai lor – adusi din America-  si eu, contactul local. Despre asta vorbim cand spun ca respectau specialistii si pe fiecare om cu specialitatea si munca lui”, spune Alin.                .

Conform cifrelor oficiale anuntate de Live Nation (compania care a produs show-ul Born This Way Ball), turneul a avut incasari de 183.9 milioane de dolari, cu spectacole in 98 de orase, 33 fiind doar in Europa. In aceasta suma sunt incluse si merchandise-ul, dar si produsele auxiliare care au fost create in legatura cu turneul – un joc pe computer si o linie de cosmetice impreuna cu compania MAC.

Aici puteti vedea un timelapse cu montarea demontarea scenei…

Aici o spectaculoasa prezentare a elementelor scenei

 

Pe Alin il mai gasiti, in fiecare toamna, la Festivalul Whisky-ului, un eveniment dedicat iubitorilor de whisky pe care–l organizeaza anual. Detalii despre acest eveniment aici.

 

3094

BENDEAC, PR-UL LUI GRACE DE MONACO, SMILEY – 3 reportaje S!MPA care au fost virale

pentru ca tot blogul are hainute noi, m-am gindit sa scot din arhive 3 dintre reportajele care au depasit 30.000 de vizualizari in prima saptamina. vorbim de jurnalism de forma lunga, adica texte cu care internetul nu e obisnuit in RO.

va multumesc frumos pentru ca ati sfidat statisticile romanesti :)

El, Mihai Bendeac, cum e?

„Aveam cam 8 ani cind am fost la Teatrul de Comedie – mama si tata m-au luat la spectacole de pe la 3 ani – si s-a intimplat sa avem bilete in primul rind. A fost un moment in care actorii se certau pentru o punga cu bani pe care au aruncat-o in sus. O moneda a cazut printre scinduri si-a inceput sa o ia la vale catre sala. Niciun spectator nu se mai uita la moneda aia, doar eu o vedeam cum vine – ca intr-un relanti. Imi tineam respiratia: se rostogolea o data si inca o data, apropiindu-se tot mai mult de marginea scenei. A cazut la picioarele mele. N-am ridicat-o, am asteptat pauza. Si cind am luat-o in mina… tin minte si acum senzatia… era ca si cum atingeam ceva magic. Era ceva ce coborise de pe scena.”

A zis „magic” in soapta, iar „scena” ca si cum era cel mai important lucru din lume. Si-a schimbat brusc discutia; „Unde la Universitate stai?”

Intregul text poate fi citit aici

*

Nadia Lacoste – PR-ul roman care a transformat-o pe Grace Kelly din actrita in printesa

Inainte de a fi PR-ul Casei Regale de Monaco, din 1945 timp de 8 ani, Nadia Marculescu a fost PR-ul reprezentantei studiourilor Metro Goldwyn Mayer in Paris. A renuntat la job in momentul in care s-a indragostit de seful ei, Robert Lacoste, pentru care timp de multi ani nu a avut mai mult de sentimente de amicitie. Nadia isi aminteste ca relatia lor a crescut de la prietenie la iubire intr-un mod organic, natural pentru ca isi petreceau foarte mult timp impreuna in birourile de la Paris.

Nadia Marculescu lucrase insa inainte de mutarea pariziana, la New York la aceleasi studiouri. Mai intii ca secretara care face programari pentru make-up vedetelor. Printre ele Greta Garbo si Grace Kelly, vedetele MGM ale epocii, pentru ca mai apoi – cind i-au fost descoperite abilitatile la limbi straine (stia franceza, engleza, spaniola si germana) sa treaca la departamentul in care citea scenariile si facea un rezumat al lor, pentru sefii studiourilor.

intregul text poate fi citit aici

*

Andrei Tiberiu Maria e (si) seful lui Smiley

”E legendara insa una din zilele de inceput  Radio Killer – un proiect de DJs creat de ei, aproape necunoscut in Romania, dar cu multe No 1 in tari importante -, cind  Andrei a ajuns la biroul care era intr-o casa mica, dar cu o curte generoasa, si a inceput sa urle la ei de pe pajiste: “Suntem licentiati in Rusiaaa!”. Statea acolo pe pajiste, sarea in sus de bucurie si urla la cei care erau in casa, la birouri. Si si-a urlat bucuria pina au iesit toti afara.

Citeva saptamini mai tirziu toata echipa,  cu mic cu mare,  intr-un inceput calduros de iunie se inghesuia intr-un birou ca sa asculte cu rasuflarea taiata, cintec dupa cintec , cel mai important radio britanic care difuzeaza muzica dance, intr-o zi in care stiau ca Radio Killer urma sa aiba prima piesa romaneasca, Loney Heart, difuzata la BBC One. Era emisiunea “Ready for the weekend”, prezentata de veteranul Scott Mills.

intregul text poate fi citit aici

2134
smiley 1REPORTAJ: Andrei Tiberiu Maria e (si) seful lui Smiley

REPORTAJ: Andrei Tiberiu Maria e (si) seful lui Smiley

“Auzi, dar tu ca sef cum esti? Nu cred ca oamenii isi imagineaza cum e  Smiley ca sef al unei companii”, i-am spus domnului care are un act de identitate pe care scrie  Andrei Tiberiu Maria .

“Ei ma stiu de la televizor, e suficient, nu trebuie sa-si imagineze cum sunt ca sef.”

Cind spune asta Andrei , adica Smiley in varianta in civilie, sta la in biroul dedicat “sedintelor” din aripa noua a studiourilor HaHaHa Production,  o incapere decorata simplu, cu trei birouri bej, doua fotolii de culoare rosie si- o masuta de cafea . Singurul indiciu ca nu esti intr-un birou al unei corporatii e un tablou urias de pe peretele cel mai lung al camerei: un desen cu Smiley cintind la microfon , imbracat in haine bej de scena, desenat pe un fundal  verde aprins. Un cadou de la colegi primit la o aniversare.

Ca sa salveze timp in perioadele aglomerate, toate intilnirile se tin la birourile HaHaHa, fie ca sunt de business, fie ca sunt de creatie, asa ca biroul acesta e BAZA, ca la armata. Toti se aduna aici cind trebuie sa ia decizii.

*

Ca sa ajungi la biroul lui Andrei Tiberiu Maria din HaHaHa Production trebuie sa parcurgi insa un hol lung parca scos dintr-o secventa cu Alice in Tara Minunilor.

Dusumeaua e ca o tabla de sah, iar peretii negri par un drum colorat printr-un tunel, cu picturi in rosu, galben, verde…Un pian dintr-un tablou are o prelungire a picioarelor dincolo de rama, desenate direct pe perete –   o continuare a imaginatiei intr-o alta realitate. Pe peretele opus, o masa dintr-un alt tablou se continua ca un desen cu creta. Doua oglinzi mari lasate pe podea, sprijina, de o parte si de alta, holul ingust – intrari spre lumi ale egoului, caci ce ar fi arta si artistii fara egoul lor, iar intre ele – in rosu si verde-  usile spre lumea magica a creatiei: studiourile in care se fac hiturile. HaHaHaLand.

Pe dreapta prima usa e studioul lui Serban Cazan, unul dintre prietenii si partenerii lui Andrei in HaHaHa Production, doua usi mai incolo ar fi trebuit sa fie studioul dedicat exclusiv lui, un fel de “acasa”pentru Smiley – Andrei in HaHaHa Production, doar ca el a decis sa-l imparta cu restul pentru ca acum compania e mai mare si au nevoie de mai mult spatiu. In Hahaha Production lucreaza 40 de oameni.

Pe holul asta s-a cristalizat ideea #maimusic, unul dintre cele mai nebunesti proiecte muzicale ale acestui inceput de an: 31 de zile, 31 de piese noi, 31 de videoclipuri.

*

La mijlocul lui aprilie, intr-o noapte petrecuta la  HaHaHa, Andrei a intrat in studioul lui Serban Cazan care voia sa-i arate o piesa .

“Facuse piesa Jazzy-Jo-Amor-Amor“, isi aminteste Andrei si , in felul din care rosteste cursiv numele artistului linga piesa, cu aceeasi tonalitate ca si cum ”amor-amor” e parte dintr-o propozitie cu ”jazzy-jo” intelegi ca ei compun ca parte dintr-o identitate muzicala stabilita dinainte pentru fiecare artist HaHaHa Production.

A ascultat cintecul, au discutat detalii tehnice, apoi l-a intrebat pe Serban:

” Ce piese mai avem la Jazzy Jo?” , iar cind Serban i-a aratat 6 piese printre care una scrisa in urma cu 3 ani (Maea) a exclamat: “Dar ce faceti cu ea?! Nu o scoateti?!”

A iesit din studio si, pe holul lung coborit din Tara Minunilor, mintea a inceput sa-i lucreze in flashuri care se suprapuneau vijelios: “Ce-ar fi sa scoatem in fiecare zi din luna mai cite o piesa?” , “Stiu cit de multe piese avem in studio”, “Piesele playlistului de la radio sunt in numar finit, cite de la noi sa incapa?! Nu mai bine le scoatem noi pe net?!”, “Cite hituri or fi prin calculatoarele noastre si zac de atitia ani pentru ca noi consideram alte piese proaspete mai bune?”

Si-a dat seama ca regula pe care o respecta toti cu sfintenie “sa facem 100 de cintece ca sa avem 10 hituri,  pentru ca numai din munca multa poate sa vina succesul” nu ii e aliat mereu, asa ca a intrat in biroul de la management & promovare hotarit si incintat:

Cum ar fi ca in luna mai sa scoatem cite un cintec nou in fiecare zi, cu tot cu videoclip?!

 *

Andrei isi aminteste amuzat ca a vazut fetele celor care formeaza echipa de management, Ramon  Laurentiu Militaru si Robert Dulica, care spuneau “frate, esti nebun la cap”, dar i-a auzit replicindu-i doar  “Si cum facem? Avem atit de multa muzica?”

Citeva ore mai tirziu gasisera 8o de piese noi doar intr-un calculator, artistii prezenti in studiouri la munca incepeau sa se gindeasca la forma pe care o va lua videoclipul piesei lor sau a colegilor. Si decisesera sa numeasca proiectul #maimusic

Era intr-o noapte de la mijlocul lunii aprilie. Mai aveau doua saptamini pina la marea aventura pe care tocmai o puneau la cale, un proiect de-a dreptul nebun luind in calcul timpul de filmare, de montare, dar si celelalte proiecte in care toti erau implicati: Concertul Smiley de la Arenele Romane (cu discutii inca in desfasurare pe momentele sponsorilor, dar si chestiunile tehnice ale show-ului), filmarea videoclipului pentru “Oarecare” ( piesa care din prima zi in care a ajuns la radiouri a intrat in turatie maxima in play listuri), turul de promovare al clipului cu Smiley la radiouri si televiziuni, dar si concertele lui Smiley (unul la Londra pentru comunitatea romaneasca de acolo), precum si semifinalele live de la Romanii au talent.

Nu s-a gindit nimeni ca e inca un proiect care le complica viata, ci ca e o provocare unica in lume care pune in valoare intreaga companie, fiecare artist, fiecare compozitor. Chiar daca asta urma sa insemne o munca draconica.

“Asta ne motiveaza cel mai tare:  sa te gindesti in fiecare zi la ceva nou, fara sa-ti zici: dar cit costa, sau ce rezultat o sa avem?”, spune Andrei in sala de sedinte, avindu-l pe Ramon in dreapta lui care zimbeste cu atitudinea ca intelege profund ce se afla dincolo de aceste cuvinte.

Andrei Tiberiu Maria e un lider, chiar daca lui nu ii place sa spuna asta. “Ma entuziasmez si incerc sa-i conving sa facem ceva,  cred in ideea mea si la inceput trasform in avantaje contra argumentele pe care le aduc ei.” Asa isi justifica el faptul ca toti din companie il urmeaza in ceea ce par la inceput cele mai nebunesti idei.

Ramon ride cind il aude si adauga: “ii ziceam saptamina trecuta:  tu ne arati un norisor asa, in zare, abia conturat si ne faci sa credem ca e real. Si tie iti place atit de mult norisorul ala pe care noi abia il zarim incit incepem si noi sa credem ca e frumos.”

Ramon – care a fost seful de proiect pentru #maimusic – recunoaste pe jumatate intelegator, pe jumatate amuzat: “Nu ai cum sa-i zici: nu cred ca putem. In a doua etapa de entuziasm iti mai da si niste hinturi… Iti arata: uite turnul ala, hai sa mergem impreuna sa ne urcam acolo si o sa vedeti norisorul”.

In ultimul stadiu al entuziasmului, Andrei devine foarte serios si analitic, si-i provoaca pe toti sa -si spuna parerea. “Nu vreau sa ma pacalesc singur, stiu ca daca ma entuziasmez ii pot lua si pe ceilalti…In capul meu eu vad ca se poate face, dar trebuie sa creada si ei, altfel sunt doar un nebun care striga in pustiu: trebuie sa facem asta”.

*

Cind au pornit Hahaha Production le-a spus ca o sa aiba piese licentiate in strainatate, ca o sa vina americani pentru care ei o sa compuna muzica, ca vor avea artisti pe care sa-i creasca dupa cum cred ei ca se formeaza un muzician, nu neaparat dupa ce cere piata intr-un anume moment. Cei citiva din gasca de la inceput au ris.

E legendara insa una din zilele de inceput  Radio Killer – un proiect de DJs creat de ei, aproape necunoscut in Romania, dar cu multe No 1 in tari importante -, cind  Andrei a ajuns la biroul care era intr-o casa mica, dar cu o curte generoasa, si a inceput sa urle la ei de pe pajiste: “Suntem licentiati in Rusiaaa!”. Statea acolo pe pajiste, sarea in sus de bucurie si urla la cei care erau in casa, la birouri. Si si-a urlat bucuria pina au iesit toti afara.

Citeva saptamini mai tirziu toata echipa,  cu mic cu mare,  intr-un inceput calduros de iunie se inghesuia intr-un birou ca sa asculte cu rasuflarea taiata, cintec dupa cintec , cel mai important radio britanic care difuzeaza muzica dance, intr-o zi in care stiau ca Radio Killer urma sa aiba prima piesa romaneasca, Loney Heart, difuzata la BBC One. Era emisiunea “Ready for the weekend”, prezentata de veteranul Scott Mills.

” Lucrurile pe care am zis ca o sa le facem le-am facut. Am plecat de la un studio de productie si am ajuns aici. Avem artistii nostri, schimbam muzica, schimbam lumea. Schimbam conceptii. Avem perspective pentru afara.”, rezuma simplu Andrei momentul la care se afla businessul lor.

*

Dar Andrei Tiberiu Maria nu vede lucrurile din meseria asta in termeni de bani sau de succes. Pentru el e bucuria, daca exista si e intensa inseamna ca isi face treaba bine.  Daca nu exista…

De fapt, deocamdata nu stie cum e sa nu existe bucuria de a face muzica.

“Eu tot timpull ii incurajez pe cei de aici sa guste bucuria. Le spun mereu: nu ezitati sa va bucurati de actul creatiei, pentru ca bucuria asta nu o sa vi-o ia nimeni niciodata si nici nu costa nimic. Dupa aia, s-ar putea ca piesa scrisa sa nu aiba succes.”

Atitudinea aceasta ii da relaxarea de a nu face nicio presiune la statiile radio pentru difuzarea cintecelor lor. George Zafiu, directorul de programe Europa FM, spunea la inceputul lunii mai ca apreciaza ca Smiley nu poarta pica pieselor pe care el le credea hituri si n-au prins la public sau n-au fost difuzate de radiouri. Si ca trece imediat la o alta piesa.

Relaxarea vine, spune Andrei, si din faptul ca stie ca au alte piese in sertar. Ca pot scoate imediat alta, ca publicul e imprevizibil, dincolo de orice stiinta si analiza, si ca mereu se poate mai bine. Stie ca va analiza impreuna cu colegii ce a mers si ce nu a mers la fiecare piesa nou lansata, tot asa cum va analiza si de ce plac unele piese ale concurentei care lui nu i se par potrivite pentru moment sau piata de aici.

La fel de bine stie ca se va mai trezi in miez de noapte cu gindul ca o anume piesa putea fi facuta “putin mai bine” chiar daca a fost un super hit, sau ca va plati masterul unui cintec de 3 ori pentru ca ii va aduce noi si noi imbunatatiri. “Uneori aud si chestii care nu sunt pe piesa, iar Serban imi spune contrariat cu computerul in fata: nu vezi, mai, ca nu e nimic aici din ce zici tu?!”, ride Andrei de lupta sa interioara pe granita dintre “nimic nu e perfect” si “intotdeauna se poate mai bine”.

“Hai recunoaste, cu o asa tipologie spre perfectionism, sigur ai fost premiant la scoala”, ii zic si el incepe sa rida si mai tare: “Pai cum nu?! Cu coronita, cu 10 pina la liceu, dupa care m-am prins cum sta treaba si am inceput sa invat selectiv”.

 *

“Nu sunt un sef dictator”, spune relaxat Andrei Tiberiu Maria cind vine vorba despre faptul ca, in ziua dinaintea intilnirii noastre, ratasera un clip din #maimusic. Piesa Dianei, Cadoul, a iesit pe piata doar cu o fotografie.

Ramon era profund dezamagit, i se parea ca e vina lui ca nu a anticipat unele lucruri, dar in nebunia productiei zilnice, o parte din responsabilitate a fost la fiecare artist. Andrei avea insa argumente obiective pentru decizia luata si le spunea fara nicio suparare: “fata din clip se machiase prea mult si oricit au incercat din montaj sa ajusteze impactul imaginii ei, nu s-a putut. Ea e frumoasa si copilaroasa si nu era potrivit ce aveau in clip.”

Cu diplomatia unui frate mai mare, sau a unui psiholog, ii explicase si Dianei care nu se suparase, stia ca gresise cu make-up-ul.

O parte importanta din munca lui Andrei Maria la Hahaha Production e cea de frate-mai-mare- psiholog- manager-sfatuitor pentru fiecare artist pe care-l au in grija.

“Spun mereu ca eu traiesc zilnic toate etapele vietii unui artist: de la fricile debutului, nelinistea asteptarii reactiei industriei la o piesa noua, bucuria unei piese de succes, oboseala urmata de senzatia ca nu mai poti dupa zeci de concerte, dorinta de abandon, senzatia ca lumea nu intelege creatia ta si nevoia de o motivare emotionala suplimentara. Artistii nostri ma suna pentru ca stiu ca se pot baza oricind pe mine cu un sfat sincer;  stiu cum e: am fost si eu pe drumul asta.”

Cind nu e manager, psiholog pentru colegi, showman cu concerte prin tara, negociator creativ in intilnirile cu sponsorii, jurat la Vocea Romaniei, prezentator la Romanii au talent, Andrei Maria e …compozitor si producator muzical. Scrie piese nu doar pentru el ci si pentru artistii de la Hahaha Production sau pentru nume ca Loredana, Corina, Antonia, Delia sau Snoop Dog, In-grid etc.

“Nu imi place sa fac fotografii, dar intr-un fel fotografiez stari, le tin minte si le folosesc cind se cristalizeaza ideea. Cind compun plec de la o stare pastrata in minte, iar cind am piesa , ea e cu totul in cap, o aud cu toate detaliie. Mi-ar placea sa se inventeze un gadget care sa scoata muzica din cap exact asa cum o aud eu.”

Il intreb daca nu e tentat ca atunci cind se prinde ca a creat un hit sa pastreze piesa pentru el si spune scurt si repede “Nu. Niciodata nu m-am gindit la asta”, apoi dupa ce mai analizeaza putin situatia detaliaza: “Nimeni nu vrea sa cinte piesele pe care le compun pentru mine. Fie nu le simt asa cum le simt eu, fie nu le plac. ”

In faza aceasta a activitatii lui, Andrei Maria devine seful lui Smiley. Stie exact ce se potriveste pentru artistul Smiley, cum trebuie sa arate clipurile si conduce intilnirile  cu detasare, ca si cum ar fi vorba nu de el, ci de oricare alt artist HaHaHa Production.

Ca atunci cind au gindit clipul pentru Acasa. Erau de citeva ore in biroul baza si discutau,  clipul parea ca va fi o naratiune cu povesti care se intrepatrund. Andrei i-a intrerupt:

“Despre ce e vorba in clipul asta?”

Toata lumea a inceput sa detalieze, un copil care … un soldat care…, dar el i-a intrerupt din nou

“Puteti sa spuneti totul intr-o fraza? Daca nu puteti, inseamna ca nu e bine, e prea complicat pentru audienta.”

Si cind toata lumea se reseta ca sa inceapa cu idei noi, el le-a spus: “Despre ce e vorba in clipul asta? Despre un om care isi construieste o casa intr-un loc magic” si-asa a aparut clipul cu povestea emotionanta a casutei din padure.

*

Programul lui Andrei Maria incepe pe la 10 si se incheie la 3 dimineata, cind insa e in perioadele de promovare pentru o piesa de-a sa si trebuie sa mearga la televiziuni sau radiouri, se trezeste la 6 jumatate. Isi ia vacanta doar 2 saptamini pe an, in ianuarie cind stie ca activitatea in industria muzicala este mai relaxata.

E tot timpul conectat la activitatile companiei, chiar si cind e la filmarile pentru Vocea Romaniei sau Romanii au talent, iar pauzele publicitare din transmisiunile live ale acestor emisiuni sunt sprinturi in dialog cu cei din echipa lui pentru ca le raspunde prin sms/whats app la intrebari.

In pauzele pe care doar el le gaseste continua sa se preocupe si de o slefuire interioara: a urmat cursurile de actorie ale Ivanei Chubbuck (cea care le-a fost profesoara lui Brad Pitt, Halle Berry sau lui Beyonce) sau merge sa intilneasca mari traineri in leadership sau inovatori ai lumii (Richard Branson sau Robin Sarma).

De fapt, si la HaHaHa Production e mai preocupat de evolutia echipei decit de partea financiara si spune despre nebunia #maimusic: ”Banii astia nu ma astept sa-i scot, dar e o investitie in increderea oamenilor, in repertoriul artistilor, in talent. Am invatat multe in campania asta. Fiecare artist, fiecare compozitor va avea concluziile lui. Eu imi justific mie investitia, nu stiu cum sa vi-o justific voua.”

Si da, la anul va fi o noua editie #maimusic, pe care o vor ”complica” in desfasurare. ”E ca la un joc, trecem la nivelul urmator. E normal sa fie mai complicat. Despre asta e evolutia.”

*

Cind intilnirea noastra s-a incheiat si a iesit, politicos, sa ma conduca spre holul magic din HaHaHaLand n-a apucat sa depaseasca pragul spre iesire: colegii il pindeau cu diverse probleme – nu erau mentionati intr-un spot radio, nu aveau o situatie de la niste difuzari etc. L-am lasat acolo, zimbind , stiind ca de cel putin 3 ore, 20 de metri mai incolo, spre iesire, Silviu Pasca astepta si el, la Serban Cazan in studio, pentru ca avea o problema cu o rima.

Andrei isi schimbase deja ritmul cu care vorbea, era mai alert, gesticula mai mult si, cum vorbea doar cu baieti, frecventa de ”bai” era foarte mare printre cuvinte, dar zimbea mai mult decit in conversatia cu mine (in care mai si risese printre raspunsuri, ce-i drept).

Se simtea ca ii place ce face, ca e bucuros cu ce se intimpla chiar daca era obosit si ii incurcasem si eu programul cu o lunga conversatie. Am plecat avind in minte imaginea lui care gesticula mult pe hol si cum a descris nuantele despre bucuriile pe care le implica meseria asta.

Sa stii ca bucuria in momentul in care creezi ceva e mai mare decit bucuria cind vezi ca ai rezultate. E total diferita. Bucuria pe care o ai cind creezi ceva este bucuria sufletului, bucuria pe care o ai cind vezi rezultatele e bucuria ego-ului.”

Poate de asta, oglinzile – semn al ego-ului – stau pe jos pe holul care are portile catre HaHaHaLand.

aici puteti asculta toate cele 31 de piese din campania #maimusic

ANGELA GHEORGHIU 3STORY: ANGELA GHEORGHIU – DIVA VIITORULUI

STORY: ANGELA GHEORGHIU – DIVA VIITORULUI

Aseara am vazut-o pe Anghela Gheorghiu pentru prima data live, pe scena Operei Romane. Un spectacol in onoarea unui fost coleg de clasa, Mihnea Lamatic, spectacol incarcat de emotia unui simbol aparte “prima reprezentatie pe scena Operei de la momentul studentiei”.

Cind am plecat de la Opera, pluteam. A fost magnetica, nu puteai sa te uiti la nimic altceva de pe scena, iti atragea privirea pur si simplu.

M-am gindit ca in Romania e singura, dar absolut singura, DIVA AUTENTICA.

Si mi-am adus aminte ca in martie 2010 am scris, pentru Tabu, un profil al dinsei. L-am recitit astazi cu mare frica, mai sta in picioare textul asta? Arata o parte din personalitatea sa? Stiu ca atunci cind ma documentam pentru articol, am vazut inregistrarile marilor sale creatii in Opera, dar la fel de bine stiu, de aseara, ca nimic nu e comparabil cu energia uluitoare pe care o degaja pe scena.

E frumos ca si in text si aseara am spus acelasi lucru, desi nu mai stiam ce scrisesem acum 5 ani:)

Iata textul din 2010, fotografiile sunt facute de Cosmin Gogu in 2010.

*

Angela Gheorghiu – Diva viitorului

 

„Bine aţi venit!”

O femeie brunetă, îmbracată într-o rochie roşie cu o palmă deasupra genunchiului asortată la nişte delicioase cizme animal print se îndreaptă spre mine. Pe cap are o căciuliţă neagră, tricotată, cu un ciucure care se mişcă vesel. Mă încrunt.

Mă aflu în livingul uneia dintre cele mai celebre soprane din lume şi mă despart doi metri de o femeie care emană ceva din prospeţimea şi veselia unei adolescente. Cum n-am ochelarii de vedere la mine, aerul său adolescentin mă face să fiu încurcată: „Dacă nu e EA?”

Nu are nimic din rigiditatea pe care o bănuiam la un star de operă. E amuzantă, copilăroasă, delicată şi, mai ales, caldă. I-am auzit vocea. Clară, închizând perfect toate consoanele şi arcuind frumos vocalele. Ar putea fi ea.

„Îmi pare bine să vă cunosc”, vorbeşte din nou.  Îmi strânge mâna, cu fermitate.

La o distanţă decentă pentru miopia mea, chipul ei capătă liniile pe care le ştiam din fotografii. Îi recunosc privirea hotărâtă. Uimirea, însă, continuă să crească.

„Puteţi să mergeţi în dormitorul meu. Vin şi eu imediat şi trecem la treabă”, ochii i se îndreaptă jucauş şi spre Laura Cârnici, colega mea, senior fashion editor, împreună cu care am venit la întâlnire.

Acestea au fost primele 30 de secunde din întâlnirea cu Angela Gheorghiu.

Eram faţă în faţă cu femeia a cărei voce divină i-a făcut pe regi şi pe preşedinţi de state să o ovaţioneze minute în şir. Cu soprana pentru a cărei Traviata, BBC şi-a întrerupt programul obişnuit. Cu artista pentru care regizori ca Franco Zeffirelli sau Richard Eyre sunt gata să zboare în celălalt capăt al lumii pentru a monta împreună un nou spectacol. Şi această femeie ne invita, cu cea mai mare naturaleţe, în dormitorul ei.

Asistenta, Florentina Bucos, ne-a condus către cameră. Cel mai intim colţ din casă urma să devină locul nostru de muncă pentru următoarele ore. Probele de costume pentru şedinţa foto Tabu aveau să se ţină aici.

Eram privilegiate: fanii Angelei, care o aşteaptă şi ore în şir pentru un autograf, ar fi dat orice să fie în acest loc sau să afle măcar o descriere a lui.

Am desfăcut rochiile pe patul mare, lăsându-le să acopere cuvertura de un violet regal. Am înşirat pantofii pe covorul moale. Am zâmbit la vederea colecţiei de filme cu Toma Caragiu de lângă televizor, am admirat patefonul expus cochet pe o coloană de marmură lângăuşade la balcon, m-am amuzat la vederea unor papuci pufoşi cu chip de ursuleţ, aşezaţi la perete, lângă o cutie de chitară decorată cu multe etichete.

Chiar dacă n-ar fi fost comoda din lemn masiv pe care se aflau cutiuţe misterioase şi suveniruri de peste tot din lume, şi chiar dacă n-am fi zărit partiturile cu însemnări de pe scaunul de lângă pat, tot am fi ştiut că suntem în dormitorul unei dive. De la draperiile bej şi până la pernele de pe fotoliile de lângă pat totul transmitea voluptate şi răsfăţ.

„Probăm?” ne-a întrebat simplu când a intrat în dormitor şi a văzut zecile de haine.

Laura a sugerat politicos că le poate proba doar dacă simte că e necesar.

„O, nu, probăm, dacă tot trebuie să alegem”, a aruncat căciuliţa cu ciucure în mijlocul patului. Cu acest gest jucăuş, Angela Gheorghiu era pregătită de prima rochie.

Aşa a început un spectacol uluitor al limbajului nonverbal.

Văzând-o pe Angela Gheorghiu privindu-se în oglindă cu un nou outfit, mi-am dat seama că atunci cind ia o decizie, primul factor care acţioneză e instinctul. Dacă spatele se îndrepta, umerii deveneau fermi, braţele se cambrau abia sesizabil, transmitea înainte de orice cuvânt că e o rochie care i se potriveşte. Apoi, se ridica uşor pe vârfuri ca şi cum ar fi purtat tocuri – imaginându-şi postura completă. În următoarele secunde, intra în acţiune mintea. Chipul Angelei lua expresii diferite – zâmbet, forţă, amuzament – în căutarea unei stări care să se potrivească cu rochia. Abia după aceea, veneau şi cuvintele cu care confirma alegerea ţinutei.

Nu e de mirare postura perfectă. Încă de mică, pe vremea când i se spunea Gina, Angela Gheorghiu a învăţat bunele maniere şi marea clasă. „Mergi mai drept”, „Nu încrucişa atât de mult picioarele”, „Pieptul înainte”, îi spunea aproape zilnic mama ei, croitoreasă în Adjud, supraveghindu-i ţinuta. Astăzi, eleganţa Angelei Gheorghiu e apreciată de designeri celebri ca Oscar de la Renta, care i-a devenit prieten.

–          Arătaţi incredibil, i-am spus în timp ce îmbraca un body negru care-i sublinia foarte puternic talia.

–          Ştiu, acum suntem la partea cu complimentele, a părut să nu se lase convinsă.

–          Nu. Nu era un compliment, era o rampă pentru o întrebare legată de o prejudecată despre femeile care cântă operă.

–          Vă rog, a spus în timp ce ochii căprui mă fixau ca şi cum ar fi putut să treacă prin mine.

–          În lumea dvs, sunteţi o excepţie în materie de siluetă. Ajută kilogramele în plus pentru tehnică, pentru volumul vocii?

I-a apărut un zâmbet în privire, chiar dacă chipul a rămas la fel de serios, preocupat de body-ul pe care şi-l lipea de trup.

– Nu., a cântat scurt silaba.  Dumnezeu pune voce în orice trup vrea El. Nu ai cum să ştii în ce trup ai să o descoperi.

Şi a început să-şi închidă capsele de la body.

*

Vocea Angelei Gheorghiu a fost descoperită de la grădiniţă. La cor cânta cel mai tare dintre toţi şi, după ce a remarcat-o profesorul, a învăţat foarte repede, după ureche, un lied complicat. Până să ajungă la şcoală, îşi găsise un studio de repetiţii: umbra unui copac din curte. Era „supravegheată” de peste gard de un vecin care, într-o zi, i-a spus „Tu trebuie se faci operă, nu operetă.”

Aşa că a ştiut încă de pe atunci ce vrea să fie când o să fie mare. Şi-a rămas consecventă cu dorinţa ei oricât de multe sacrificii a trebuit să facă. A dat la liceul de muzică din Bucuresti, s-a mutat la cămin la 14 ani şi îi era atât de greu încât la început îşi ruga mama să vină să o vadă la fiecare două săptămâni. „Mă ţinea în braţe şi mă lăsa să plâng până mă satur”, îşi aminteşte Angela despre debutul a ceea ce, paradoxal, urmau să fie cei mai frumoşi ani ai săi.

La liceu a întâlnit-o pe profesoara Mia Barbu, care i-a şlefuit personalitatea şi i-a insuflat încredere în sine. „Mi-a dat grija pentru detaliu. M-a învăţat să fiu perfecţionistă. Şi mi-au rămas în minte vorbele ei: ‹‹Nu te risipi. Ai răbdare. Intră întotdeauna peuşacea mare, principală. Oamenii care sunt în jurul tău să fie tot ce poate fi mai bun.››”

Aşa că şi astăzi, când trebuie să facă parte dintr-o echipă pentru un proiect, preferă să fie înconjurată de cei mai buni: de la regizor până la partener, de la membrii orchestrei până la maşinişti. Chiar dacă asta înseamnă de fiecare dată un efort mare pentru sine – să ţină mereu ştacheta sus. Sau poate tocmai de asta.

*

La clubul unde am făcut fotografiile pentru transformarea Tabu, Angela Gheorghiu a venit învăluită într-o blană albă, lungă şi moale. Era diva după care nu aveai cum să nu-ţi întorci privirea. Fiind dimineaţă, nu purta makeup – tocmai urma să intre pe mâinile stiliştilor – şi avea părul, proaspăt spălat, strâns într-o coadă simplă, la spate. Însă felul în care mergea şi energia pe care o degaja aveau o eleganţă supremă.

Câteva clipe mai târziu, eleganţei aveau să i se adauge simţul umorului şi povestitul cu tâlc.

Aşa s-a întâmplat în momentul cel mai tensionat al şedinţei foto. Peruca blonda

Era singurul lucru pe care nu-l testase în dormitorul unde probasem rochii şi ţinute şi, pentru că ştiam că e decisiv instinctul său în luarea unor decizii, aşteptam cu nerăbdare să vedem cum se va simţi purtând-o. Chiar şi Florentina, asistenta sa de mai bine de 8 ani, avea emoţii.

Când membrii echipei fremătau la câţiva metri şi tăcerea devenise apăsătoare, s-a auzit dintr-o dată, un „A – A – A” pe note înalte şi scurte, apoi un râs cristalin. „Trebuia să vă scot din tensiune”, a replicat râzând când a simţit tresărirea tuturor.

Cu peruca blondă, îmbrăcată în auriu, într-un décor suprarealist, a smuls urale din partea tuturor doar cu privirea, gesturile şi energia pe care o transmitea. Şi toate telefoanele s-au transformat în aparate de fotografiat amintiri personale. Era simpatia pe care a câştigat-o prin charismă. O simpatie care trecea cu mult dincolo de muzica ei.

Iar după ultimul cadru fotografiat, vocea Angelei Gheorghiu, inchizând perfect consoanele şi rotunjind vocalele, s-a auzit peste toţi:

–          Să facem şi o fotografie de grup, vă rog mult.

Aşa s-au încheiat cele 10 ore în care muncise cot la cot alături de noi.

*

Ce nu ştiam atunci era că atenţia sa pentru detaliu şi pentru membrii echipelor cu care lucrează e la fel de celebră ca vocea Angelei Gheorghiu. Maşiniştii de la Scala din Milano i-au făcut cadouri când s-a întors, după multă vreme, să monteze un spectacol. Erau bucuroşi că o pot revedea.

Dar secretul Angelei e, de fapt, pregătirea minuţioasă pe care o face înainte de orice proiect în care se implică: filmarea unei emisiuni, o şedinţă foto, un interviu. Şi, mai ales, la repetiţiile pentru spectacole. Vine cu lecţiile învăţate de acasă. Întotdeauna lucrează singură; fără profesor, fără pianist.

Dar munca pe care o face cu ea însăşi e o intimitate pe care o preţuieşte mult. Nici măcar soţul şi partenerul său în foarte multe spectacole, Roberto Alagna, de care s-a separat pentru o vreme, nu a auzit-o vreodată repetând.

„Ma duc în Elveţia, unde am o casă, şi studiez singură. Când accept un rol, încep studiul ca la şcoală, citesc pe note. Îl cânt pe note. După ce-l termin, citesc textul ca pe un roman. Cânt în italiană şi franceză, limbi pe care le vorbesc foarte bine şi înţeleg până la nuanţă ce rostesc. După aceea încep să studiez momentele cele mai dificile, ariile cele mai dificile. Am auzul meu interior care funcţionează perfect şi repet. Repet, repet.

Ţin foarte mult la frazele lungi, încerc pe cât posibil să-mi antrenez diafragma. Şi de foarte multe ori chiar joc. Mă gândesc că la scena respectivă s-ar putea ca regizorul să vrea ceva anume. Mă întind pe jos şi cânt, în poziţii dificile. De foarte multe ori regizorii nici nu-mi cer ceea ce eu am pregătit acasă ca să pot să cânt o anumită frază în ipostaze cât mai atipice. Dar fac asta ca să ştiu că pot. De foarte multe ori sunt dezamăgită că regizorii nu încearcă mai mult pentru că îşi imaginează că n-aş face. Mi-ar plăcea să mă provoace mai mult.

Adevărata Angela e în momentul în care sunt singură pe scenă şi nimeni din lume nu mă poate ajuta. În care nimeni nu îmi poate da sau lua. Sunt eu cu mine, cu Dumnezeu, cu tot ce am acumulat eu vreodată. Şi dau examentul asta crucial în fiecare seară. Să nu credeţi că nu am emoţii. La 18 ani, când făceam emisiunea „Vă place opera” făceam crize de spasmofilie de emoţii. Dar pe scenă se întâmplă ceva magic, pe care nu vreau să-l explic şi nici nu e de explicat. E de simţit.

Dacă sunt artistă, trebuie să înţeleg şi lucrurile care vin cu asta. Jurnaliştii, paparazzi, tot. În momentul în care tu ai înţeles că eşti un fel de saltimbanc şi te afişezi în faţa oamenilor, într-un anumit fel, te-ai dat lor, le aparţii. Şi-atunci nu trebuie să te plângi.

Oricum, Dumnezeu le întoarce în aşa fel încât vine ziua demonstraţiei. Eu cu tot ce sunt  –  şi cu bine şi cu rău – sunt aceea de pe scenă.”

La a treia noastră întâlnire, la barul elegant al unui hotel din mijlocul Bucureştiului, am întrebat-o când şi dacă plânge.

„Sigur că plâng. Ce bine e să plângi. Omul care ştie să plângă e fericit. Oamenii care nu plâng sunt încrâncenaţi. Dacă nu dau afară supărarea din ei, adună frustrări şi nu e bine.”

Venise îmbracată într-un deux pieces a cărui fustă cu un volan vesel lăsa să se vadă puţin, dar convingător, din gambele impecabile, bine conturate de cizme negre, lungi. Dincolo de strălucirea momentului, aveam, însă, să descopar încă o Angela Gheorghiu.

„Nu ezitaţi să spuneţi mereu că sunteţi din România”, am provocat-o.

„De ce puneţi voi, jurnaliştii, mereu problema aşa? Cum să nu spun, dacă aşa este. Îi pun să scrie că sunt din Adjud din România, nu doar ţara. Dacă m-aş fi născut într-un sătuc dinAmerica, n-as fi avut acelaşi respect?”, a ripostat strângând pumnul drept şi aducându-şi mâna pe lângă corp.

„De asta cântaţi în oricare dintre galele mari şi un cântec românesc?”

” Pentru mine, muzica românească e maximul de emoţie. E ca şi cum ai scana omul; sunt eu până în ultimul meu detaliu. Un rus dacă va cânta în ruseşte va fi mult mai puternic emoţional decât dacă va cânta în franceză. Chiar dacă şi în franceză cântă perfect. Aşa şi eu, muzica românească ajunge până în ultima mea emoţie. Şi mai e ceva.” Degetele mâinii drepte s-au strâns din nou, iar palma devenită pumn a vibrat a hotărâre.

„Cei care se duc în Parlamentul European ar trebui să-i invite pe miniştrii educaţiei şi învăţământului din toată Europa să introducă în programa şcolară un capitol despre cultura ţărilor din Est. Aşa cum eu, la şcoală, am învăţat despre Baudelaire, despre Goethe, Shakespeare, despre ruşi, polonezi, şi ei ar trebui să înveţe despre noi.

Şi acesta e un motiv pentru care cânt în româneşte. Mă uit la public şi-mi vine să le spun: Domnilor, voi n-aveţi nicio vină că n-aţi auzit de Eminescu, Paul Constantinescu, Enescu. Dar dacă eu sunt pusă în faţa voastră, fără să vreţi auziţi de ei.

Şi pot să fac asta, cu instrumentele mele, artistice. Aşa oamenii văd că, dacă ei nu îi ştiu pe marii artişti români, nu înseamnă că sunt mai puţin importanţi.”

A spus-o cu forţă, continuând să strângă discret pumnul. E gestul ei preferat. Îl face în toate momentele de convingere şi hotărâre. Gestul unei femeie care, de ani de zile, a luat singură absolut toate deciziile din viaţă. Profesionale sau personale.

Privindu-i pumnul strâns şi amintindu-mi toate momentele în care a condus discret echipa în timpul şedinţei foto, i-a făcut să zâmbească pe colegii mei etc, mi-am dat seama de un lucru. E magnetică. Când vorbeşte cu tine, nu mai auzi nimic altceva din jur. E ca şi cum, în momentul acela, n-ar mai exista nimeni şi nimic. Doar Angela Gheorghiu.

1999
desene animate influentaCum influenteaza desenele animate standardul de frumusete si industria muzicala

Cum influenteaza desenele animate standardul de frumusete si industria muzicala

Intre artistii din muzica anilor 2000 si desenele animate exista legaturi puternice si, dupa cum merg lucrurile, putem anticipa cam care va fi idealul de frumusete al pustoaicelor care au acum 10 ani pe cind vor fi adolescente. Si, implicit, putem planifica “look-ul” vedetelor care vor fi pe placul lor, ca sa fim cit mai eficienti in business-ul care se numeste entertainment.

Ginditi-va la asta cind copiii vostri se uita la desene animate.

*
Prima “printesa” din anii 2000 in divertisment

 

Primul album al lui Britney Spears – Baby one more time a aparut in ianuarie 1999 si, la sfirstul anului, era denumita “printesa” pop, idolul adolescentilor din lumea intreaga. Pina atunci fusese cunoscuta (doar) in America ca vedeta a unei emisiuni de televiziune, The Mickey Mouse Club, un show pe care Walt Disney l-a gindit in 1930 ca sa completeze aparitiile lui Mickey Mouse (cel mai bine vindut brand al sau) intre doua premiere de filme animate. Britney a fost vedeta in versiunea anilor 90 a acestei emisiuni TV, alaturi de Christina Aguilera, Ryan Gosling si Justin Timberlake.

Inca de la inceputul carierei Britney a avut imaginea unei versiuni moderne a personajului principal din animatia Disney – Frumoasa din Padurea Adormita, iar in 2005 cind a devenit imaginea parfumului Fantasy al casei Elisabeth Arden, pozitionarea ei de “Frumoasa din Padurea Adormita” a fost si mai evidenta.

Reclama parfumului o arata drept o printesa moderna care alearga printr-o padure unde un cavaler o loveste cu sageata lui magica transmitindu-i dragostea, o versiune de 30 de secunde a unei povesti asemeni celor desenate de echipele Disney, condimentata cu erotism.

Ce alte vedete ale muzicii pop au fost ajutate sa semene cu un personaj celebru din desenele animate?

Katty Perry vs Alba ca zapada

( o versiune cu mult sex appeal si nuditate a aceleasi declinari – Dida Von Teese- cintareata de cabaret)

Jared Leto – capitanul Hook din Peter Pan (par lung, haina lunga, eventual un accesoriu in spate in prelungirea hainei, uneori palarie plus un accesoriu metalic pe o mina)

O versiune mai agresiva a capitanului Hook, si poate nu la fel de celebru ca Leto – Russel Brand – vedeta britanica de radio si tv.

Lady Gaga – Maleficent din Frumoasa din Padurea Adormita

Iggy Azaleea – Cruella

Taylor Swift – Wendy (din Peter Pan)

De ce tin aceste vedete sa semene cu un personaj Disney macar in citeva aparitii? (sa nu ne imaginam ca e o coincidenta, lucrurile la nivelul acesta se fac cu multe echipe de specialisti)

*

Desenele animate sunt primele povesti pe care le descoperim

 

Sunt primele vise cu iluzie de realitate care poarta ACELASI CHIP pentru toata lumea si lasa amprente puternice in personalitatea fiecaruia.

Walt Disney a fost CREATORUL lor.

El a creat primul desen animat cunoscut peste tot in lume, strategia lui de a structura povestile si de a le da un “twist” foarte emotional-apropiat de spectatorii de toate virstele se pastreaza si astazi pentru toate animatiile. Iar industria pe care a creat-o cu parcurile de distractii si show-urile de televiziune prelungire a filmelor animate e, la aproape 100 de ani distanta, mai infloritoare ca oricind.

Ba chiar a scos din necaz industria muzicala care – in epoca internetului – nu mai traieste din vinzarea albumului, ci din spectacolul pe care-l poate oferi. (am mai scris despre strategiile de captare a atentiei si de creare a unei dependente emotionale la vizitarea parcurilor Disneyland aici)

Filmul Alba ca Zapada (primul lung metraj animat din lume, realizat in 1937), inspirat de un basm al Fratilor Grimm adaptat de Walt Disney e, in esenta, povestea unui copil amenintat de gelozia parinteasca manifestata prin pedepse care-l fac pe cel mic sa evadeze intr-o lume unde gaseste alinare, dragoste, independenta si, in cele din urma, autoritate. E povestea de viata a lui Walt Disney – iar el recunoaste acest lucru in cartea lui Neal Gaber – Walt Disney, The Triumph of the American Imagination , dar este si povestea in care se pot regasi milioane de copii din lumea intreaga. Copii care pleaca de acasa si isi inlocuie familia biologica, cea in care s-au nascut, cu una urbana (prieteni) pina la casatorie, formarea unei noi familii traditionale.

Cenusareasa vinde ideea de a scapa de saracie prin casatoria cu un tinar bogat, un model de viata pe care-l urmeaza multe tinere astazi si care a fost urmat de tinere din totdeauna.

Peter Pan este cel care nu mai vrea sa creasca, iar studiile arata ca avem o generatie intreaga de Peter Pan (tineri care nu vor copii, nu sunt interesati sa stringa bani pentru pensie/batrinete, ci vor doar sa traiasca momentul. Am mai scris despre asta aici)

evolutia vizuala a personajului Alba ca zapada

Martin Lindstrom, un faimos specialist in marketing, scrie in cartea sa Brand Washed despre cum brandul “Justin Bieber” e construit sa atinga atit nevoile tinerelor  de 14-20 de ani , dar si pe cele ale mamelor lor (care doresc si sa fie confirmate in ochii fiicelor ca mai sunt tinere, dar si sa ramina “actuale” ) prin asemanarea lui Bieber cu o vedeta a anilor 70, Donny Osmond.

In acest fel, mama e incintata sa mearga cu fiica la concert (deci e gata sa plateasca mai multe bilete) , iar bunica isi aminteste cu drag de vremea in care fiica ei avea virsta nepoatei si le valideaza experienta.

Tot Lindstrom povesteste despre desenele animate ale ultimilor ani care sunt construite cu un limbaj cu dublu inteles, astfel incit sa-l distreze pe copil, dar si pe parinte (care descopera subtile trimiteri sexuale: pe regele din Shrek il cheama Farquaad, care se pronunta FUCKwad; scene intregi din The Simpsons pun accentul pe tensiuni homoerotice pe care niciun copil nu le simte, el fiind mai interesat de cit de nataflet este Homer; sau…”in Toy Story 2, cind se indragosteste de vacuta Jessie, lui Buzz i se intaresc aripile”.) Lindstrom numeste aceaste situatii “strategia Shrek (am mai scris despre asta aici)

Astazi, contextul e creat in asa fel incit parintii sa-si doreasca sa-si duca odraslele la desenele animate si  tot mai multi copii se intilnesc tot mai devreme cu animatiile.  E normal ca peste o vreme sa reactioneze aproape instinctual cind vad pe un ecran, intr-un videoclip, ca fantezia din copilarie a prins viata.

E normal sa i se activeze simpatia, pentru ca i se pare un subiect – infatisare – familiara si sa dezvolte o afectiune: ceea ce visa in copilare poate deveni realitate si pentru el. Cum e natural ca parintele sa plateasca pentru concert sau merchandise (tricouri, papusi etc) cu vedeta respectiva pentru ca vrea sa ramina “cool”, tinar si , instinctual, simte si el ceva familiar la personajul respectiv.

Ce se intimpla insa cind esti in industria divertismentului si stii ca asta e una dintre retetele care te pot duce la succes in epoca fast forward, cind nu mai asteptam sa creasca florile sau copacii pe care-I sadim, ci ii plantam in curte direct infloriti; epoca in care daca un obiect e defect nu cautam sa-l reparam, ci sa-l inlocuim?

*

Animatiile si operatiile estetice

 

Cei care au acum 20-25 de ani au crescut cu un desen animat pe nume Josie & the Pussycats – versiune reactualizata a unei animatii din anii 70. Unul dintre personajele cele mai indragite din aceasta poveste animate era Foxy Love – o vulpitza cu un posterior proeminent, cu lenjeria la vedere, vulgara si obraznica.

Poate ca nu e intimplator ca Nicki Minaj si-a operat posteriorul devenind o versiune aproape unu la unu cu Foxy Love . ( aici o fotografie dintr-un concert al lui Nicki Minaj in care o defectiune a costumatiei arata operatia estetica de marire a posteriorului).

Si-ajungem astfel la mutatiile de look si comportament pentru ca astazi stiinta a ajuns la nivelul in care putem lua de-a gata (cu ceva operatii estetice, adica) orice infatisare ne dorim. In cazul lui Nicki Minaj e vorba de infatisarea care sa atinga publicul afro american, dar si tinerii care au fost fanii serialului cu Foxy Love.

In aceeasi directie, Iggy Azaleea si-a scos coaste pentru a avea o talie mai subtire si si-a marit si ea posteriorul ( e daca vreti, versiunea blonda a lui Nicki Minaj), iar din showbiz lucrurile coboara usor spre public: fete care – prin operatii estetice – au luat chipul unor personaje animate Elsa din Frozen, Barbie etc  au ajuns in showbiz fiind platite cu bani fumosi sa apara la televiziune sau la petreceri private.

In varianta mai putin extrema si agresiva cu propria persoana, dar care poate arata lipsa unei culturi si a oricarui alt model de viata in afara desenelor animate asimilate fara eforturi prea mari, e  look-ul multor tinere de 20-25 de ani. Versiuni de Barbie, Rapunzel, Alice in Tara Minunilor etc, un comportament echivalent cu al copiilor care n-au ajuns inca la scoala ca sa aiba posibilitatea sa aiba si alte repere.

*

Animatie – Realitate. Dus – intors

 

In 2013, la Festivalul de film de la Cannes a avut premiera filmul The Congress in care Robin Wright interpreteaza o actrita careia ii sunt surprinse emotiile si caracteristicile pentru a fi transformata intr-un personaj animat, cedindu-si pentru totdeauna unui studio drepturile de utilizare asupra persoanei sale ca actrita. Motivatia directorului studioului este legata de imbatrinirea iminenta a actritei care o va duce in imposibilitatea de a mai putea juca in filme de actiune. (am mai scris despre film aici)

Filmul e o metafora frumoasa despre cum distanta dintre lumea animata si cea reala s-a redus tot mai mult, iar personajul lui Wright – ajuns la batrinete – se duce la un congres al personajelor animate ca sa intilneasca versiunea sa desenata, la multi ani distanta de cind “nu-si mai apartine”.

Pentru ca e un limbaj universal si e una dintre industriile care pot “produce” vedete care stau independent in business (actorii, de exemplu, depind de alti colegi si de regizori), muzica e exemplul cel mai bun despre cum nevoile pe care animatiile le sadesc in mintea copiilor capata o noua viata in lumea reala.

Desigur, si traseul invers – pentru ca e foarte profitabil – functioneaza. In muzica avem nu doar artisti care se inspira in look din desene animate ci si unii care au propriile seriale de benzi desenate si jocuri  (cu ei super eroi) sau linii de papusi cu infatisarea lor. Miley Cyrus e cel mai bun exemplu.

E o evolutie fireasca a pietei.

Din copilarie ni se sadeste o saminta care creste frumos si e imposibil ca, intr-o lume care scoate orice pe taraba, sa nu fie fructul cules de cineva si folosit. Ce fac echipele de marketing ale vedetelor din muzica e doar sa foloseasca intr-un mod eficient nevoile si emotiile care ne-au fost create de-a lungul timpului.

Cu putina imaginatie, dat fiind succesul imens al filmului Frozen de anul trecut, putem sa presupunem cam cum va arata viitoarea vedeta care va cuceri lumea muzicala internationala in 3-5 ani si care va fi idealul de frumusete pentru tinere peste 10 ani.

*

In Romania, echipele celor care fac muzica sunt la inceputul drumului catre un business eficient, marketat in asa fel incit sa speculeze nevoile create de altii.

Inna a avut aparitii care o duceau in zona Pocahontas, Elena Gheorghe a avut de citeva ori un look asemanator cu al lui Ariel, Andreea Balan are adesea un look de Barbie, CRBL este protagonistul unui joc pentru copii “Fanica si CRBL” in care artistul e ilustrat intr-o versiune animata, iar baietii din trupa VUNK au fost super eroi pentru cel mai important concert al lor din 2014.

Doar ca, intr-o lume in care distanta nu se mai masoara in centrimetri ci in fractiuni de secunda – cit atingi un ecran ca sa accesezi un nou link-, nu va imaginati ca, daca sunt prea putini dintre “ai nostri” care folosesc puterea animatiilor, copiii vostri nu sunt atinsi de strategiile altora care vor sa aiba un loc mai bun in industria divertismentului.

 

Multumesc frumos Edi Enache (Urban.ro)  pentru ajutorul acordat la realizarea acestui articol. 

3005
grace-kellyNadia Lacoste – PR-ul roman care a transformat-o pe Grace Kelly din actrita in printesa

Nadia Lacoste – PR-ul roman care a transformat-o pe Grace Kelly din actrita in printesa

In contextul filmului Grace de Monaco (si al cartii Povestea unei printese: Grace de Monaco, – Jean Des Cars, lansata recent de editura Corint, despre care am scris aici ) e frumos sa dam creditul pe care-l merita femeii din spatele lui Grace Kelly devenita Grace de Monaco.

Nadia Lacoste – fosta Marculescu – este cea pe care Casa Regala de Monaco a angajat-o in 1955 ca PR si i-a dat in grija transformarea lui Grace Kelly de la actrita la printesa, dar si imaginea tarii care avea drept obiective dezvoltarea relatiilor cu Franta, dar si cu America, proaspat inrudita.

In 2008, pe cind lucram pentru Tabu, am negociat pentru revista un interviu cu doamna Nadia Lacoste (realizat cu sprijinul exceptional al domnului Paul Balley, redactor BBC Londra, caruia ii mai multumesc si aici, la multi ani distanta). Am fost editorul pentru articolul de atunci (care se axa pe prietenia speciala dintre Doamna Nadia Lacoste si Mihail Sebastian) si care a fost scris de Robert Ratiu.
Mai jos cititi povestea primului PR al Casei Regale de Monaco, o romanca foarte foarte desteapta: Nadia Lacoste.

*

Cind Grace de Monaco a murit, ca urmare a unui accident de masina, numele Nadiei Lacoste a fost mai pomenit ca niciodata. Era 13 septembrie 1982 si Grace de Monaco decisese ca poate cobori singura cu masina de la palat catre croitorul din oras, desi nu era o soferita buna si ii era frica de soseaua cu multe serpentine pe care trebuia sa o parcurga. Avea insa multe bagaje in masina si soferul si fiica sa nu mai incapeau, asa ca l-a rugat pe sofer sa vina cu o masina in spatele ei si l-a asigurat ca va conduce prudent.

Masina s-a rasturnat la o curba si-a coborit in panta pina in gradina directorului artistic al hotelului Loew’s, Jaques Provance; fiica sa, Stephanie, a fost ranita usor, iar printesa a murit citeva ore mai tirziu ca urmare a ranilor pe care le avea.

Biograful printesei, Jean des Cars, scrie in cartea “Povestea unei printese” ca parte din zvonurile si din legendele prinvind conspiratia mortii printesei au aparut din cauza unei coincidente nefericite.

“ De vina e absenta Nadiei Lacoste, directoarea Centrului de Presa al Principatului. Dupa o vara plina, Nadia Lacoste tocmai plecase in vacanta in Germania, in Muntii Padurea Neagra, unde sotului ei ii placea sa pescuiasca. Aceasta remarcabila profesionista, pe care Printul i-o prezentase lui Grace, este o femeie cu multa experienta. Cunoaste toti jurnalistii si, mai important chiar, toti jurnalistii o cunosc.

Se bucura de ani de zile de respectul tuturor, pentru ca stie ce trebuie sa spuna, cum sa spuna, cind sa spuna sau cind sa taca pur si simplu. Chestiune de meserie si de incredere.

(…) Nadia Lacoste, care se afla intr-un loc izolat si dispune de un echipament telefonic limitat, afla vestea de la radio. Lovindu-se ea insasi de dificultati in incercarea de a obtine amanunte, se grabeste sa se intoarca la Monaco.

Dar se vede obligata sa ia un avion de la Strasbourg la Paris, apoi altul de la Paris la Nisa.
In absenta ei, misiunea de a informa presa cade asadar in sarcina unor persoane lipsite de experienta. Medicii nu dau niciun comunicat oficial, Palatul nici atit, ca si cum tacerea ar fi o modalitate de a pacali fatalitatea.”, scrie Des Cars in cartea sa.

Cum isi aminteste doamna Lacoste intimplarea?. „Eram atit de izolati incit la pensiunea la care stateam nu exista telefon, a trebuit sa fug in sat pentru a gasi unul, am reusit sa revenim in tara abia a doua zi.”
Cind, in sfirsit, a ajuns la Monaco a preluat cu discretie si fermitate comunicarea si a avut grija ca familiei sa-i fie respectata intimitatea.

Nadia Lacoste a fost timp de 50 de ani PR-ul Casei regale, iar dupa moartea printesei a continuat sa administreze imaginea micutei tari despre care se spune ca e astazi recunoscuta la nivel mondial si datorita abilitatilor ei de a aseza corect in pagina notorietatea lui Grace Kelly cu discretia regala. A renuntat la job-ul ei cind avea 65 de ani, pentru ca asa cerea legea, iar Printul a rugat-o atunci sa aiba in grija societatea care administra hotelurile si cazinourile din Monaco, dar si biblioteca irlandeza, pe care Principatul a infiintat-o dupa moartea printesei.

*

La vremea accidentului fatal, Nadia Lacoste era sefa Biroului de presa la principatului de 27 de ani. Fusese rugata de Print sa aiba in grija imaginea tarii sale si a viitoarei sale sotii in 1955 si acceptase pentru … citeva luni, de proba. Avea experienta in promovarea filmelor (fusese responsabila cu promovarea in biroul de la Paris al studiourilor Metro Goldwyn Mayer), dar nu si experienta promovarii diplomatice a unei tari. “Noroc ca era o tara mica”, obisnuia sa glumeasca Nadia Lacoste.

In Principat vestea ca printul se va casatori cu o actrita de la Hollywood n-a fost lucrul cel mai agreat, iar monegascii s-au uitat cu suspiciune la printesa pentru multa vreme. Nadia Lacoste a fost cea care a condus abil informatiile si-a folosit abilitatile organizatorice ale printesei in folosul unei imagini mai bune, si pentru tara, dar si pentru sotia printului.

Asa a ajuns Printesa sa fie presedinta Asociatiei Crucea Rosie si sa conduca, dincolo de aparitiile oficiale, misiunile umanitare ale acesteia.

Tot Nadia Lacoste a fost cea care a negociat diplomatic, atit cu printesa cit si cu studiourile de la Hollywood numele actritei pe afisul filmului pe care-l filmase inainte de a se casatori cu Printul de Monaco (ultimul sau film, High Society, alaturi de Cary Grant) si care urmeaza sa aiba premiera si in principat, dar si cea care i-a recomandat Printesei sa acorde un interviu in … Playboy , in numarul aniversar din 1966, editia Americana in care isi exprimau parerile si Jean Paul Sartre si Somerset Maugham. Un interviu in care a expus pareri pertinente despre dezvoltarea economica si sociala a Principatului si care a facut ocolul lumii, pentru ca a fost cel mai bun ambasador al strategiei de dezvoltare, asa cum fusese gindita de consilierii Printului.

Pina la intilnirea cu Nadia Lacoste, Grace Kelly comentase mai mult sau mai putin inspirat relatiile sale anterioare (printre ele – Cary Grant, Sinatra, dar si un designer divortat de doua ori, Oleg Cassini), dar post intilnire, chiar inainte de casatoria cu printul, domnisoara Grace Kelly si-a desavirsit discretia. In plus, ca prin magie ( tradusa in limba PR-ului prin “negocieri ferme”) in majoritatea articolelor post mariaj, trecutul printesei a fost uitat.

Presa americana a numit-o pe Nadia Lacoste “ the acid breathing dragon” pentru fermitatea cu care rezolva situatiile care nu puneau in lumina potrivita Casa Regala de Monaco.

***

Inainte de a fi PR-ul Casei Regale de Monaco, din 1945 timp de 8 ani, Nadia Marculescu a fost PR-ul reprezentantei studiourilor Metro Goldwyn Mayer in Paris. A renuntat la job in momentul in care s-a indragostit de seful ei, Robert Lacoste, pentru care timp de multi ani nu a avut mai mult de sentimente de amicitie. Nadia isi aminteste ca relatia lor a crescut de la prietenie la iubire intr-un mod organic, natural pentru ca isi petreceau foarte mult timp impreuna in birourile de la Paris.

Nadia Marculescu lucrase insa inainte de mutarea pariziana, la New York la aceleasi studiouri. Mai intii ca secretara care face programari pentru make-up vedetelor. Printre ele Greta Garbo si Grace Kelly, vedetele MGM ale epocii, pentru ca mai apoi – cind i-au fost descoperite abilitatile la limbi straine (stia franceza, engleza, spaniola si germana) sa treaca la departamentul in care citea scenariile si facea un rezumat al lor, pentru sefii studiourilor.

Absolvise Stiintele Politice la cel mai prestigios colegiu de fete din America, Wellesley, acelasi colegiu pe care l-au urmat si Madeleine Albright si Hilary Clinton, si incercase sa obtina un job ca reporter la Newsweek sau Time unde fusese refuzata politicos pentru ca, in epoca, femeile nu ajungeau reporter, cel mult documentarist sau secretara.

Cind in 1945, Hollywood-ul a intrat in greva generala si Nadia Marculescu n-a mai putut munci la MGM, nu s-a sfiit sa se duca sa culeaga struguri de pe o plantatie californiana, doar ca sa ramina independenta financiar.
Vedea dintr-o Romanie incercata de saracie si stia ca munca si inteligenta sunt singurele lucruri pe care se poate baza ca sa reuseasca.

***

In decembrie 1940, familia Marculescu , impreuna cu fiica lor Nadia, a plecat din Romania pentru ca tatal Nadiei – care era directorul financiar pentru Europa al companiei americane Standard Oil – urma sa fie relocat in America de sud din cauza razboiului. Au ajuns la Paris cu ultimul tren care a plecat din Romania, apoi a inceput razboiul si urmatoarea plecare, spre New York, s-a facut abia in aprilie. Au ajuns in America dupa 3 luni si jumatate, iar distanta a fost parcursa cind cu trenul, cind cu vaporul, familia folosindu-se de prieteniile pe care le avea, uneori nestiind care va fi destinatia viitoare.

In Bucuresti, familia Marculescu locuia pe Bulevardul Regia Maria, linga Facultatea de Drept, iar adolescenta Nadia – care era in grija bunicilor – avea preocupari diferite de cele ale fetelor din generatia ei. Ii placea teatru si voia sa se faca regizoare; nu se considera nici frumoasa, nici talentata, asa ca excludea posibilitatea de a se face actrita.

Primise un aparat de fotografiat si voia sa documenteze munca actorilor si folosindu-se de mici contacte si prietenii, a ajuns sa-l cunoasca pe George Vraca si a intrat la repetitiile actorilor. Prin George Vraca l-a cunoscut si pe Mihail Sebastian, care la vremea respectiva tocmai avusese premiera cu Accidentul, si au legat o strinsa prietenie. Ea l-a iubit ca o adolescenta, el a pastrat o distanta rezervata dar a incurajat-o mereu sa-si urmeze instinctul si sa-si indeplineasca visele. Sa invete mult ca sa devina jurnalista si sa publice despre lume asa cum o vedea ea.

Nadia Marculescu avea 16 ani cind a publicat un prim articol intr-unul dintre ziarele vremii si-a mers, conform uzantelor de politete, cu bunica la redactie cind cei de acolo au vrut sa o cunoasca.

*

Nadia Lacoste traieste discret in apartamentul ei din Paris, foarte aproape de Arcul de Triumf si continua sa pastreze scrisorile care au insemnat corespondenta cu Mihail Sebastian, tot asa cum continua sa vorbeasca o limba romana perfecta.

Imediat dupa Revolutie, pe cind inca mai era reprezentanta oficiala a Principatului de Monaco, a vizitat Romania ca sa –si implineasca o dorinta: sa ingrijeasca mormintul lui Mihail Sebastian.
Mormintul, care se afla in Cimitirului Evreiesc Filantropia, are linga cruce, o trufa de liliac pe care Nadia Lacoste a plantat-o in acea vizita.

Fiul doamnei Nadia Lacoste, Thiery Lacoste, este avocatul Casei Regale de Monaco si un consilier important al printului Albert de Monaco.

6770
Dresden, Tote nach BombenangriffTRUE STORY: omul din tren care a inviat din morti.

TRUE STORY: omul din tren care a inviat din morti.

L-am intilnit in tren. Era la clasa I si eu cautam o priza ca sa-mi incarc computerul sa pot lucra mai departe. Linga el erau singurele scaune libere, de fapt era singurul care, din tot compartimentul lung, n-avea vecini, asa ca am cerut voie sa ma asez.

Pe masa mica de linga fereastra trenului erau doua carti – una cu coperte negre cu roshu,  cu hirtia ingalbenita de vreme si cu litere kirilice, de format A5. Alta cit o patrime din prima si mult mult mai groasa: clasicul dictionar de buzunar englez roman.

Arata ca o versiune mai slaba a domnului Ion Ratiu in ultimii sai ani de viata. Si banuiam ca are undeva peste 80 de ani.

“Calculatorul face rau la sanatate, ca nu mai faceti sport”, a zis si mi s-a parut ca si vocea, accentul, modul in care pune pauzele intre cuvinte seamana cu felul in care vorbea dl Ratiu.

Am inchis calculatorul politicoasa, oricum asteptam sa se mai incarce si l-am intrebat ce citeste in limba rusa.

“E un ghid de conversatie rus englez, e a treia oara cind m-am apucat sa invat engleza. Mi-e mai usor prin rusa pentru ca stiu limba mai bine.”

S-a dovedit ca stia rusa, poloneza, slovaca,  sirba, italiana, germana si invata engleza. Franceza i se paruse cea mai grea si n-o mai vorbea demult. Fusese traducator din germana si rusa, condusese un department pentru traduceri tehnice la o companie din Ploiesti care se ocupa cu exportul de petrol . Pentru o vreme predase si la facultate, la inginerie, pentru ca asta era meseria lui de baza.

Desi avea casa si la Ploiesti, se mutase la Cluj unde putea avea o viata sociala mai activa. Se plimba cu bicicleta in fiecare zi, facea cursuri la Clubul Pensionarilor (“sunt mai mult doamne acolo”, zimbise cu autoironie); invatase sa lucreze cu computerul si, acum, o lua inca o data de la capat cu engleza, ca sa o invete ca uitase mult din ea.

“Ati prins Razboaiele?’, l-am intrebat incercind sa-i intuiesc virsta.

“Da”.

A facut o pauza lunga, prima pauza lunga de cind ma asezasem linga el, altfel parea foarte vorbaret, si s-a uitat in stinga. Isi aducea aminte de ceva.

“Care e cea mai socanta amintire pe care o aveti din razboi?”

***

“Eram in Dresda la bombardamentul din februarie 1945. S-a zis ca au murit atunci 20.000 de oameni, dar au fost mult mai multi. Locuiam cu mama, tata, fratele meu mai mare, o surioara de doua luni si o alta familie de imigranti din Silezia. La 10 seara au interrupt stirile si s-a anuntat bombardament. Am luat rucsacul pe care-l tineam pregatit pentru situatiile astea si am coborit la subsol. A durat 24 de minute. Mai tirziu am aflat ca au fost 244 de avioane engleze care au aruncat peste centrul orasului peste 650.000 de bombe. peste doua ore a fost un nou bombardament si-a trebuit sa iesim ca se prabusea casa peste noi. Eu cu tata, mama si surioara am fugit catre un adapost, fratele meu mai mare catre un parc. Era aglomerat si fum si nu mai puteam respira in adapost , am iesit si pe drum am lesinat. Am cazut impreuna cu cei care erau raniti.

M-am trezit intr –o gramada de oameni. Nu intelegeam la inceput unde sunt. Era o doamna cu parul lung deasupra mea si ii ridicam capul de pe mine, tragind-o de par si-i ziceam “dati-va jos ca nu pot sa respir”, iar ei ii cadea capul la loc peste mine. Avea singe la gura si-am stiut ca e moarta.

Apoi am vazut soldatii care carau morti si-i puneau unii peste altii si-am inteles ca sunt intr-o groapa comuna printre cadavre. M-am speriat foarte tare, am strigat si niste soldati m-au scos si m-au lasat pe margine.

Nu mai puteam sa-mi misc picioarele. Am mers de-a busilea. Peste citeva zile au venit medicii sa faca evaluarile ranitilor. Se uitau la oameni si ziceau “el nu mai rezista”, “lui taiati-i mina, nu se mai recupereaza”. Mie mi-au zis ca imi vor taia picioarele, dar mama s-a opus. Tata murise in bombardament, la fel si surioara noastra. Mama le-a zis medicilor ca  o sa ma maseze ea citeva saptamini si poate ma fac bine.

Dupa trei saptamini de masaje puteam sa merg. Problema fusese ca am stat 2 zile in groapa printre cadavre si, din cauza greutatilor de peste mine, imi fusese afectata circulatia membrelor.

De atunci am invatat sa nu ma incred in medici.”

*

“… sa nu ma incred in medici”. A fost primul moment in care a zimbit si singurul in care s-a uitat la mine din momentul in care incepuse povestea.

Apoi in gluma mi-a povestit cum medicii l-au pus sa se opereze la prostata in urma cu citiva ani si ca el a ramas consecvent sa nu se increada in ce-i spun. Avea insa acasa atlase de anatomie si compendii de medicina pe care le citea in detaliu cind il durea ceva. Unele dintre carti le-a cumparat de la fiica lui din Olanda, de la un tirg de vechituri . Fiica a plecat sa lucreze la Philips, sediul central, inca inainte de revolutie si pina acum trei ani, cind a renuntat sa mai conduca, se ducea o data pe an la ea in Olanda, cu masina. Dormea in parcari si se spala in benzinarii.

L-am intrebat cum a ajuns din Dresda in Romania si de ce, daca stie atit de multe limbi straine, n-a vrut sa ramina in alta tara.

“Dupa bombardament , am ramas cu mama si fratele meu. Eu aveam 11 ani si doar fratele isi gasise de lucru, desen tehnic la o companie. Mama care era profesoara de istorie a cerut statului roman sa o primeasca si i-au dat post. Noi fuseseram emigranti de la Cernauti, unde tata era avocat, iar mama profesoara.

La liceu am ajuns la Baia Mare, unde am fost in echipa de gimnastica si-am participat la campionatele nationale. Mai am si acum carnetul de note cu insemnarile profesorilor si zice ca eram obraznic, dar cel mai bun gimnast din clasa. Eu care era sa ramin fara picioare.”

Fratele sau a ajuns profesor universitar la ASE, a decedat de citiva ani. El a facut facultate, a muncit, s-a casatorit si are o fata care e specialista in computere. De sotie a divortat in urma cu citiva ani si era in tren pentru ca se intorcea de la Baia Mare, unde ceruse autoritatilor niste acte: voia certificatul de deces al tatalui lui pentru a depune actele pentru recuperarea unei case.

“In viata ai nevoie de miscare, de activitate, astea te tin viu. Nu munca si goana dupa bani. Eu am o pensie mare, dar cheltuiesc 500 de lei lunar; eu imi fac piine, eu fac mincare, prajituri o data pe saptamina. Acum o sa cumpar fructe sa fac dulceata. Cind sunt suparat, cind ma mai prinde necazul ca singuratatea e grea, ma sui pe bicicleta, fac citiva kilometri , usor cit sa puna singele in miscare si sa nu ma doara inima. Creierul se oxigeneaza, organismul se invioreaza si… uite asa (arata cu mina ca si cum ar sterge ceva)… dispare orice gind de suparare.”

*

Il cheama Olch Lemnij si, daca nu am gresit calculele si-am tinut bine minte cifrele pe care le-a mentionat, anul asta implineste 80 de ani. S-ar putea sa-l vedeti cu bicicleta prin Cluj. Sau pe la conferintele din oras. Sau la clubul pensionarilor din cluj, luptindu-se cu limba engleza. Seamana cu unul dintre personajele lui Balzac, dar va las pe voi sa descoperiti asta in detaliu, daca-l intilniti.

 

fotografia de cover , arhiva Centro Studi La Runa, o groapa de cadavre din bombardamentul de la Dresda din 1945.

2249
mickey minnie parisReportaj (EXCLUSIV): In culisele Disneyland Paris

Reportaj (EXCLUSIV): In culisele Disneyland Paris

In culisele Disneyland Paris – sau ce pot invata adultii de la Walt Disney

La sfirsitul anilor 40, Walt Disney obisnuia sa-si duca cele doua fete in fiecare duminica in Griffith Park, un parc de distractii de linga casa. Acolo, plictisindu-se in timp ce ele se distrau, si-a spus pentru prima data: “Nu e nimic de facut pentru parinti in parcurile de distractii. Trebuie sa existe un loc in care intreaga familie sa se poata amuza.”

Walt Disney n-a avut niciodata intentia de a concepe un parc de distractii, ci un intreg univers al imaginatiei – mai degraba o tara decit un parc; a vrut si a reusit sa dea o forma palpabila pentru ceea ce isi imaginau oamenii (de orice virsta) despre povesti si le-a spus celor pe care i-a antrenat pentru a fi personaje in lumea lui fantastica: “Sa facem totul atit de bine, incit vizitatorii sa fie uimiti de perfectiune si sa vrea sa se intoarca aducindu-si prietenii.”

Aceasta este o excursie in culisele Disneyland Paris, un rollercoaster prin timp in care aflati povestea intretinerii perfectiunii visului lui Walt Disney la aproape 60 de ani de la inaugurarea primului tarim magic creat de el. (Primul Disneyland a fost inaugurat in 17 iunie 1955, in Florida)

[caption id="attachment_27794" align="alignnone" width="389"] imagine din show-ul Disney Dreams!, realizat printr-o tehnica revolutionara – mapping (proiectii pe cladiri si suprafete create de caderi de apa)[/caption]

 

CUM SE INTRETINE PERFECTIUNEA UNUI TARIM AL FANTEZIEI?

La Disneyland Paris nu e niciun moment din zi, noapte sau an cind pe aleile de linga Castelul Frumoasei din Padurea Adormita sa nu se afle citeva sute de oameni, chiar si in afara orelor de vizitare. La ora 23.00 dupa ce ultimul vizitator a parasit lumea fantastica, pe mijlocul aleilor rasar iluminatoare din locuri care par guri de canalizare, iar spatiul e invadat de crew members, cei care intretin perfectiunea.

Aproape de miezul noptii incep verificariile in detaliu, sector cu sector. Sunt inlocuite florile care s-au ofilit sau au fost bruscate de vizitatori, sunt verificate fiecare dintre elementele atractiilor – barci, lifturi, papusi mecanice etc– si reconditionate daca a aparut o zgiriietura, cum sunt verificate si fiecare dintre costumele papusilor mecanice.

Vorbim de o suprafata de 2230 hectare pe care se afla 35.000 de copaci, 450.000 de tufisuri si peste un million de flori plantate in fiecare an. 130 de gradinari specializati intretin zilnic toate aceste plante cu ajutorul unui sistem de irigatii de 6000 de km de tevi care se afla in pamint, departe de ochii vizitatorilor.

O parte din peisagisti au in grija tunsul copacilor, operatiune care, intern, e numita “lacing”, dantelarit, asta pentru ca fiecare element din parc trebuie sa fie mereu ca si cum ar fi fost desenat pe un ecran urias, fiecare copac trebuie sa aiba proportia perfecta de frunze care lasa sa se intrezareasca un anume peisaj ca sa trezeasca curiozitatea sau uimirea privitorului.

[caption id="attachment_27783" align="alignnone" width="581"] in stinga varianta decoratiunilor rezultate din desenul gindit pe computer, asa cum arata in dreapta[/caption]

Cea mai recenta dintre temele paradelor Disney se numeste Swing into Spring si poate fi vazuta pina la sfirsitul lui iunie. Tema reuneste personajele din filmele Disney a caror actiune e in legatura directa cu natura, cu aparitia primaverii – Bambi, Lion King, Pisicile Aristocrate, Pinocchio -, dar si pe celebra Mary Poppins – pentru ca la inceputul anului a fost lansat Saving Mr. Banks, un film despre viata lui Walt Disney din perioada realizarii filmului cu dadaca magica.

Asa ca in Disneyland tufisurile au fost luat forma lui Bambi sau ale lui Simba si Nala, personajele din Lion King, Mickey si Minnie Mouse se imbratiseaza de la balconul in forma de portativ muzical si, intr-o piateta de pe Main Street, doua tufisuri au forma a doi tineri care danseaza Charleston.

Dar, ca sa fie pregatiti pentru oricare situatie de criza, pentru fiecare dintre aceste instalatii exista o dublura in depozitele din backstage.

FANTEZIA A FOST CONSTRUITA PE UN TEREN VIRAN

Imaginati-va ca in 1987 cind statul francez a semnat acordul cu Euro Disney S C A pentru ca la 32 de km de Paris sa fie Disneyland, pe locul respectiv era un teren viran, fara riuri, vegetatie luxurianta sau roci muntoase. Tot ceea ce se afla in tarimurile fanteziei au fost construite dupa schite realizate pe calculator, ca intr-un décor urias de film in care vizitatorii sunt personajele principale.

Plantarea copacilor si crearea lacurilor artificiale a inceput cu 4 ani inainte de a fi inaugurat parcul, iar intregul domeniu e controlat de specialisti in biodiversitate (in parc nu exista pasari, desi se aud triluri specifice pentru fiecare regiune geografica ilustrata cu plante; plantele care au fructe sunt curatate noaptea pentru a evita degustarea realizata de copii, vizitatorii sunt protejati de albine si alte insecte prin instalatii speciale care sunt ascunse la baza coroanelor copacilor etc.)

Perfectiunea merge pina la detalii incredibile: pentru ca la Paris ploua mai mult decit in Florida, iar cerul este mai multe zile pe an un albastru gri, simularile pe computer au aratat ca pentru un cadru perfect in fotografii in orice conditii meteo, Castelul Frumoasei din Padurea Adormita ar trebui sa aiba mai mult roz cenusiu decit alb, asa ca in Paris castelul arata putin diferit de cel din Florida.

[caption id="attachment_27787" align="alignnone" width="557"] Disneyland: in stinga Castelul din Florida, in dreapta cel din Paris[/caption]

*
D’ISIGNY = DISNEY, radacinile franceze ale lui Walt

Parizienilor le place sa povesteasca despre stra stra strabunicul lui Walt Disney, Robert d’Isigny un francez care a calatorit in Anglia cu William Cuceritorul pe care englezii, pentru ca nu i-au inteles corect numele, l-au rebotezat scriind Disney. In semn de omagiu, dar si pentru o poveste buna, in restaurantele hotelurilor din Disneyland se gaseste Beurre d’Isigny, un unt produs in zona de la care isi luase numele stra stra strabunicul.

Walt Disney a fost insa prezent in Franta la 16 ani ca sofer pe ambulanta cind n-a fost acceptat in armata pentru a lupta in primul razboi mondial si s-a inscris in Crucea Rosie. Venea dintr-o familie saraca. Pe perioada scolii generale vinduse ziare in fiecare zi, de la 4 dimineata pina cind incepea cursurile. Cind tatal i-a spus ca poate sa lucreze la mini fabrica de jeleuri pe care o crease, a preferat sa se duca functionar intr-o banca. Si-a dorit dintotdeauna sa fie ilustrator si-a desenat tot ce se putea pentru ziarul scolii sau publicatiile locale care l-au bagat in seama.

Prima animatie cumparata si difuzata de un studio producator a fost cu Oswald- iepurele norocos, dar pentru ca n-a stiut sa negocieze contractul, a pierdut repede dreptul de a utiliza personajul.

MICKEY MOUSE A APARUT LA SUPARARE, NU DINTR-UN ACT CREATIV LIBER

Faimosul soricel a aparut intr-o excursie cu trenul pe care o facea impreuna cu sotia lui, Lilian, dupa o vacanta in care incercase sa si calmeze nervii pierderii intregii sale munci. Il chema initial Mortimer. Doamnei Disney nu i s-a parut insa potrivit asa ca Walt a propus Mickey, un nume irlandez care suna prietenos, dar nu era folosit in America. Prima aparitie a lui Mickey Mouse a fost in noiembrie 1929 si pina in 1947 vocea personajului a fost chiar cea a lui Walt Disney. A devenit rapid cel mai indragit personaj in America si scenaristii s-au aflat intr-o situatie delicata: nu mai puteau construi povesti cu suspence pentru ca publicul nu voia ca Mickey Mouse sa faca nicio actiune controversata. Asa a aparut antiteza lui Mickey, Donald Duck.

DONALD DUCK SI IMPOZITELE AMERICANILOR PE TIMP DE RAZBOI

In 1941, imediat dupa ce japonezii au atacat Pearl Harbor, secretarul trezoreriei l-a rugat pe Walt Disney sa-l puna pe Mickey Mouse in slujba intereselor tarii ca sa-i convinga pe americani sa-si plateasca taxele. Walt n-a vrut sa-l dea pe Mickey, l-a propus insa pe Donald Duck , iar filmul pe care l-a facut – New Spirit – a fost vazut de 35 de milioane de americani. Conform unui sondaj Gallup de la acea vreme, 37% dintre spectatori au recunoscut ca filmul i-a influentat sa-si plateasca taxele, iar 86 % au spus ca Disney ar mai trebui sa faca si alte filme pentru guvern.

 (Puteti vedea aici filmul New Spirit cu Donald Duck )

In cei 12 ani de la crearea lui Mickey Mouse si pina la acest rezultat spectaculos, Walt Disney isi perfectionase tehnica de a se adresa publicului, de a-i capta atentia. Vizionarul Walt Disney le spusese scenaristilor sai inca din 1930 ca o poveste trebuie sa plece de la starile pe care trebuie sa le transmita spectatorilor si abia apoi trebuie gasite actiunile care pot genera acele emotii.

Astazi asta e cheia functionarii oricareia dintre atractiile din Disneyland. Si reteta dupa care se scriu scenariile pentru blockbustere.

Asa cum Walt Disney a visat inca din primele clipe, Disneyland-urile sunt locurile in care vizitatorul traieste intr-o lume in care fanteziile sale iau formele gindurilor lui, iar atentia ii e captata integral, indepartindu-l de la problemele zilnice.

CUM POTI SA RUPI UN OM DE LUMEA LUI SI SA-I DAI ILUZIA CA TRAIESTE INTR-UN VIS?

Tehnica pe care oamenii de la Disneyland o folosesc se numeste IMMERSION (imersie). Termenul vine de la scufundarea totala a unui corp intr-un lichid si s-a extins la acapararea integrala a atentiei unei persoane. Tehnica (dezvoltata in doi pasi – frustrare/constringere si recompensa) sta acum la baza tuturor jocurilor pe computer sau a activitatilor cu care se creeaza dependenta de lumea virtuala.

Disneyland Paris e un mare platou pentru un joc asemeni celor de pe playstation sau computer,iar experienta vizitatorilor e gindita ca intr-un scenariu in care ei sunt personajele principale; angajatii se numesc “cast members” – adica membri in distributia filmului, iar fiecare dintre atractii/ jocuri are un desfasurator pe scene, la fel ca la orice film: scena 1: intrarea (decorul e cu x si y, in fata personajului principal apare z, in stinga are un perete pe care se afla t… etc etc), scena 2, scena 3…

Muzica joaca si ea un rol important in inducerea unei stari sau in localizarea geografica pentru un anumit tronson din parc si difuzoarele sunt amplasate dupa o structura inteligenta care face ca vizitatorul sa auda in fadein/ out “sonorul” in timp ce trece de la o atractie la alta.

IMERSIUNEA – PRINDEREA SPECTATORULUI IN MREJELE POVESTII SE REALIZEAZA DIFERIT DE LA O ATRACTIE LA ALTA, DAR DUPA ACEEASI STRUCTURA

In Walt Disney Studios (cel de-al doilea parc de distractii din Disneyland Paris) intrarea din curtea interioara catre studioul propriu zis se face pe porti ca la stadion, foarte inguste, ingradite de pereti care au si gratii de otel, iar tavanul e foarte jos. Vizitatorul trebuie sa parcurga citiva metri prin acest culoar ingust, insotit de un zgomot de fond de foiala umana (care se aude din boxe ascunse in perete) si subconstientul sau reactioneaza instant trimitind semnale de disconfort. 10 pasi mai incolo, vizitatorul intra intr-un hangar liber, imens, foarte inalt, luminat puternic si, din nou, subconstientul reactioneaza: “waaaaw”. In mai putin de 1 minut , vizitatorul a fost rupt de lumea lui si introdus intr—o lume de poveste, a fost uimit, iar creierul lui – pentru ca i-a placut surpriza – secreta dopamina. Deci incepe sa simta fericirea. (Fiecare vizitator trece de cel putin 5 ori prin acest ritual intr-o vizita de o zi, iar creierul incepe sa simta efectul de drog al dopaminei, asa se explica de ce toti vizitatorii vor sa se reintoarca, sa retraiasca bucuria recompensei.)

La atractia inspirata de Toy Story – una dintre cele mai populare intrucit te poti lupta in lasere cu Buzz Lightyear – imersiunea se realizeaza in spatiul liber: vizitatorii merg pe o alee care are o curba amplasata strategic astfel incit decorul din jur (copacii masivi) sa ii separe vizual de restul parcului, aleea e in panta descendenta, iar in stinga si-n dreapta sunt versiuni uriase ale personajelor din Toy Story. Vizitatorii au senzatia ca se fac mici (coboara pe linga niste personaje uriase)si, citiva pasi mai incolo, sunt de aceeasi dimensiune cu personajele din Toy Story. Din nou o senzatie de disconfort (mersul in panta, senzatia de micsorare) pentru ca sa vina recompensa ca te poti juca de la egal cu o jucarie care ti-e draga.

Poate cea mai reusita si mai emotionanta dintre imersiuni este cea la intilnirea cu Mickey Mouse, intr-un teatru in care el urmeaza sa apara intr-o piesa. Prin abilitatea de a se juca cu nevoile si emotiile oamenilor, scenaristii atractiilor Disneyland au transformat o banala sedinta foto intr-o intilnire memorabila si emotionanta. O intilnire in care, din nou, detaliile duc catre perfectiune: Mickey Mouse este de 1,5m desi ar fi putut fi o mascota mai inalta. Explicatia? Copiii trebuie sa se bucure de intilnire, sa-l considere egalul lor, nu sa fie dominati de prezenta soricelului magic.

E un exemplu foarte bun despre cum e dusa mai departe viziunea lui Walt Disney care a intuit, inca din anii ’40, puterea tehnicilor cu care se poate realiza imersiunea. In ciuda comentariilor ca Disney ar fi fost interesat sa controleze magia, pentru el intotdeauna a fost vorba despre magia de a sti sa detii controlul mintii spectatorilor.

*
Walt Disney a vrut intotdeauna ca spectatorii sa traiasca exact emotiile pe care el si echipa de scenaristi si tehnicieni le-au imaginat, oricit de mult ar fi insemnat efortul de a reduce catre zero distanta dintre gind si fapta.

Pentru premiera de la Fantasia (1940) a refacut sistemul sonor al cinematografului de pe strada 53 din New York cu un echipament care cintarea peste 30 de tone, chiar daca a fost nevoie de o saptamina de lucru in plus.

IMAGINEER – MAGICIANUL CARE STIE SA TRANSPUNA FANTEZIA IN REALITATE

Inca din 1940 au fost angajati la studiourile Walt Disney oameni care aveau o slujba pe care Walt a numit-o “Imagineer” – un mix intre “imagination” si “engineering”, acei magicieni care cautau solutii tehnice ca sa integreze fantezia in lumea reala. Walt Disney Imagineering este compania care are acum in grija layout-ul si creatia tuturor atractiilor din Disneyland.

Compania Walt Disney Imagineering are peste 100 de brevete de inventii care au schimbat lumea enterteinmentului, cu artificii care nu fac zgomot, efecte speciale sau sisteme super performante de sunet. Poate cea mai celebra inovatie este Animatronicul – o papusa animata care permite interactiunea in 3D cu personajul si care a fost creata inca din 1964. Ea poate fi gasita in parc la Piratii din Caraibe, Casa Bintuita sau, noua atractie pe care Disneyland Paris o va avea de la anul, Ratatouille.

Tot Walt Disney a inteles inca de la inceputul vietii lui Mickey Mouse ca daca vrea sa-l transforme intr-o figura emblematica trebuie nu doar sa investeasca in publicitate, ci si in brand extension, asa ca inca din 1930 au existat benzi desenate cu Mickey Mouse care erau publicate in 40 de ziare din 22 de tari pentru realizarea carora Walt angajase ilustratori noi.

Un an mai tirziu a inceput sa licentieze figura lui Mickey Mouse, licente din care a obtinut anual – de atunci – mii, apoi milioane de dolari pentru tricouri, cani, ceasuri, cereale etc. Dorinta lui de a-si face filmele tot mai cunoscute, dar si de a controla senzatiile pe care le va avea publicul, l-a facut sa creeze un program de televiziune – Disneyland s-a numit initial – care a ajutat la promovarea lansarii primului sau tarim al fanteziei.

O lectie pe care au invatat-o foarte bine toti cei care lucreaza pentru Disneyland-urile din toata lumea, dar si in studiourile Walt Disney.

***
Pe aleea principala – The Main Street USA –in Disneyland Paris miroase a turta dulce (parte din ideea imagineer-ilor de a experimenta cu toate simturile lumea fanteziei). In stinga si-n dreapta sunt magazine cu nume si vitrine diferite, toate gindite de departamentul de design in identitatea temelor paradelor sezoniere, acelasi department care are in grija si costumele pentru show-urile de strada. E vorba de 10 designeri de costum si vitrinieri si alte 45 de persoane care intretin (curata, retuseaza) costumele care apar in paradele zilnice.

Perfectiunea se intretine cu multa munca si magia nu apare daca nu e totul perfect, asa ca pentru fiecare costum din parada mai exista cel putin doua dubluri, uneori mai multe, iar pentru realizarea lor se lucreaza pina la 50 de versiuni de schite. In plus, sunt multe elemente de luat in calcul cind e vorba de materialele din care sunt facute pentru ca trebuie sa reziste si pe ploaie, si pe vint si sa le permita dansatorilor din show-urile de strada sa-si faca miscarile cu lejeritate.

Pentru cea mai recenta parada, Swing into Spring, s-a muncit mai bine de 10 saptamini la realizarea celor peste 200 de costume noi pentru care au fost folosite 6,500 de metri de material.

Temele paradelor sunt gindite cu multe luni inainte (pina la un an si jumatate) pentru ca, asa cum Walt Disney i-a invatat, o parte importanta din business se face din merchandise si e nevoie de timp pentru ca toate produsele sa poata fi prezentate simultan, integrat, publicului.

ACEEASI CROIALA, CULORI DIFERITE PENTRU FIECARE PRINTESA

Unul dintre cele mai bine vindute item-uri de merchandise e “rochia de printesa”- creata in culori distincte pentru fiecare poveste in parte, in dimensiuni potrivite de la 4 la 16 ani.

Geniul lui Walt Disney se simte insa si aici, pentru ca inca de la primele desene de lung metraj pe care le-a creat, a avut grija ca vestimentatia printeselor (din oricare poveste ar fi fost) sa fie aproximativ la fel: mineci bufante, un corset pe talie, o fusta ampla, clos si doua falduri laterale. Diferenta se face, intr-un mod genial pentru cei care au gindit personajele luind in calcul si merchandise-ul, doar in culoarea rochiei, iar fetitele stiu ca mov e Rapunzel, bleu e Cenusareasa, roz e Aurora, iar albastru cu galben e Alba ca Zapada.

Si cind se imbraca, peste hainele lor de strada, cu o rochita cumparata din magazinele de pe Main Street se intimpla magia: oricit de frig/cald ar fi, oricit de mult au mers prin parc, ele fac pasi mici dar semeti, cu spatele drept si miinile alunecind pretios pe linga fusta cu tul. Devin PRINTESE.

In cei 85 de ani de la aparitia lui Mickey Mouse, Walt Disney a schimbat lumea entertainment- ului mai mult decit si-a imaginat in cele mai indraznete vise. Si a visat intotdeauna sa invinga imposibilul.

Personajele sale sunt cunoscute peste tot in lume, milioane de copii din 100 de tari se bucura de 6 canale Disney dedicate lor, filmele animate (sau nu) care dau forma fanteziilor copiilor din fiecare dintre noi au declinari in carti, e book-uri, jocuri pe computer, iar muzicieni cu hituri in toate marile clasamente au inclus pe albumele lor cintece pe care le-au interpretat pe coloanele sonore ale filmelor Disney.

Ryan Gosling, Justin Timberlake, Britney Spears si Christina Aguillera au fost copii vedeta in The New Mickey Mouse show, o emisiune celebra in America anilor 90, iar astazi sunt lideri informali pentru milioane de tineri.

Madonna, Lady Gaga sau Miles Cyrus folosesc tehnica pe care imagineer-ii lui Disney o numesc immersion si aduc la concertele lor alte milioane de tineri. (Cel mai bun exemplu e show-ul MDNA 2012 in care spectatorii sunt introdusi in atmosfera apasatoare a unui ritual bisericesc, simtindu-se vinovati pentru pacatele nerostite, pentru ca apoi sa vina rasplata: aparitia somptuoasa a Madonnei – deschiderea unor usi gigantice, spargerea geamurilor si largirea spatiului de spectacol. Urmariti aici primele 7 minute din show)

Iar cea mai rafinata dintre inovatiile lui Walt Disney – Disneyland – locul in care iti poti trai propria fantezie, locul in care esti egalul personajelor care au happy end, locul in care la fiecare “atractie” primesti o puternica rasplata emotionala, are anual milioane de vizitatori. (In Disneyland Paris in 2013 s-au bucurat de magie 14, 9 milioane de oameni, iar de la inaugurare- 1992- si pina in prezent parcul a fost vizitat de peste 275 de milioane de persoane).

REGULILE INTERNE DISNEYLAND APLICATE IN AFARA TARIMULUI FANTEZIEI

De fapt, Walt Disney a identificat esenta umanitatii si-a speculat-o intr-un tarim al fanteziei pentru ca daca privim viata ca un spectacol pe o scena, regulile dupa care functioneaza  in Disneyland cast members (angajatii care fac parte din show-ul pe care-l vad vizitatorii) se aplica si dincolo de tarimul magic si pot face lumea mai buna:

1. Fiecare e parte din spectacol si e preocupat sa-i fie bine celuilalt.

2. Spectacolul nu se opreste niciodata. Fiecare isi poarta costumul si respecta regulile personajului. Relaxarea si pauzele se fac dincolo de ochii vizitatorilor.

3. Fiecare este responsabil pentru ca scena sa fie curata, prietenoasa si, mai presus de orice, sa fie distractie.

4. Fiecare e atent la cei care au nevoie de ajutor si isi arata disponibilitatea, inainte de a fi solicitat.

5. Fiecare face o fapta buna cind vizitatorii se asteapta mai putin.

***
Diane, fiica cea mare a lui Walt Disney isi amintea despre ziua de 17 iunie 1955 cind a fost inaugurat primul Disneyland: “N-am mai vazut niciodata un om atit de fericit. Cind tata a iesit din biroul lui amplasat linga Statia Pompierilor din Disneyland si s-a uitat de-a lungul strazii principale, avea lacrimi pe obraji. La sfirsitul zilei a privit focul de artificii in timpul unei cine pe care a luat-o alaturi de prietenul lui Art Linkletter (nota mea. vedeta tv/radio a epocii), iar Art ne-a povestit ca tot timpul a notat ceva. S-a dovedit ca numara cite artificii au fost lansate ca sa fie sigur ca e ceea ce el a gindit.”

(Poti vedea aici discursul lui Walt Disney de la inaugurarea Disneyland)

Disneyland Paris – numarul 1 in destinatiile turistice din Europa – e o lectie despre cum magia se intretine vizind perfectiunea lucrurilor marunte, o lectie despre cum o tara a fanteziei poate fi reala daca munca intru perfectiune nu se opreste vreodata. E o lectie pe care mai ales adultii trebuie sa o inteleaga ca sa poata sa o dea mai departe.

*

Air France este linia aeriana preferata a Disneyland Paris.  Pina la 5 zboruri zilnice va vor purta spre tarimul distractiei. Detalii pe www.airfrance.ro

Pentru familiile din Romania care merg catre Disneyland cu Air France exista discounturi speciale de acces in parc, dar si facilitati gindite pentru confortul copiilor la bord. 

Copiii pina in 12 ani calatoresc GRATUIT la Disneyland cu Air France. Afla aici detalii.

 

Pentru acest articol au fost folosite informatii oferite de Luc Behar- Bannelier – Director Nature & Environment Disneyland Paris, Kat de Bois – director artistic Disneyland Paris, Laurent Cayuela – Imagineer Disneyland Paris, informatii din cartile Walt Disney: The Triumph of the American Imagination (Neal Gabler) si Dream It! Do It!: My Half-Century Creating Disney’s Magic Kingdoms (Marty Sklar), dar si informatii din studiile Immersion and Emotion: Their Impact on the Sense of Presence (Barnos, Botella) si Sensory and Emotional Immersion in Art, Technology and Architecture (Richard Almond)

Multumiri Speciale Air France pentru sprijinul acordat la realizarea acestui articol.

3231
atilla kimAttila Kim – despre personalitatile caselor si cum capata ele chip dupa oameni

Attila Kim – despre personalitatile caselor si cum capata ele chip dupa oameni

Cel ce doreste sa-i fie construita o locuinta invata pe drumul la idee la caratul bagajelor citeva notiuni tehnice:  o cladire e alcatuita din componente pe orizontala -partiuri si pe verticala- etaje sau niveluri.

Ce nu stii atunci cind iti alegi o casa e ca rezultatul este dupa chipul si asemanarea ta. Casa va avea personalitatea ta, iti va deservi nevoile, va gazdui genul de emotie si de energie care iti aduce tie confort.

Nu m-am gindit niciodata la cladiri ca la oameni pina cind sa-l intilnesc pe Attila Kim (36 ani), unul dintre  cei mai buni architecti romani. (Attila ar strimba din nas la etichetarea asta; ar spune: “in raport cu ce bun? ce ma califica pentru asta?”.)

Attila e genul de om pentru care parcursul e mai important decit destinatia, care pleaca de la fond pentru a ajunge la forma, care are o poveste, o justificare, un concept aproape filosofic pentru fiecare dintre pasii pe care-i face cind e curatorul unei expozitii (Wool & Wood – design romanesc in cadrul Stockholm Design Week) ), cind face arhitectura de expozitie ( Q,E.D Mircea Cantor), cind reaseaza in spatiul lor moral cladirile care i se par a fi dezavantajate de context ( Sala Elvira Popescu) sau cind construieste un interior pentru un spatiu destinat confortului intelectual al publicului (librariile Carturesti – Timisoara si Arad).

Daca ar fi o casa, Attila KIM ar putea arata cam asa…

PARTERUL sau… din clasa V-a am facut Liceul de arta. Stiam ca merg sa invat sa desenez ca sa ma fac architect.

In copilarie am avut astm si am stat foarte mult acasa. Ai mei au descoperit destul de repede ca singurul lucru care ma tine ocupat sunt jocurile de tip Lego, sau de constructie, si mi-au cumparat toate variantele; si de lemn, si de plastic. Asa stateam linistit, uitam de crizele de astm. Apoi, vazind ca ma intereseaza sa construiesc, au inceput sa-mi explice ce e ala un architect si, cumva, din clasa a patra am stiut ce o sa fac.

Tata era farmacist, mama pianista, profesoara de pian. Am o sora cu 10 ani mai mare, ea a terminat pianul, e muzicolog si cind a trebuit sa incep eu sa invat sa cint la pian, ea dadea admiterea la Conservator, la muzicologie, unde era un singur loc (se intimpla in anii 80). Si din tot contextul acela a rezultat ca din muzica fie iesi stresat, fie mori de foame, si m-a lasat in pace cu pianul.

Bunicul meu a fost pictor, am mostenit talentul lui la desen si incepind din clasa V-a am facut Liceul de arta. Dar stiam ca merg sa invat sa desenez ca sa ma fac architect.

*

ETAJUL 1  sau… A fi un profesor bun inseamna sa faci ca studentii sa descopere meseria si sa o descopere in ritmul lor.

Am inceput sa predau la 24 de ani pentru studentii din anul 4, apoi 5. In educatia de arhitectura, una dintre materii este proiectarea. In programa sunt 7-8 ore pe saptamina, inveti meseria in sine si toate celelalte cursuri sustin acest studio. Asta am predat, proiectare.

Am fost extrem de entuziasmat si mi-am zis ca asta e maximum ce pot sa fac. Am predat 5 ani, apoi am avut un concediu de 3 ani ca sa fac doctoratul, dupa care – brusc – mi-am dat seama ca nu mai vreau sa predau.

Retroactiv, cred ca am fost profesorul cel mai prost posibil.  A fi un profesor bun inseamna sa faci ca studentii sa descopere meseria si sa o descopere in ritmul lor. Eu ma enervam daca studentii nu faceau lucrurile la nivelul la care credeam eu ca sunt in stare sa le faca. Eram dezamagit si de ei si de mine.

Mi-am dat seama ca pe la 60 de ani as putea sa predau, ca deocamdata nu am rabdarea necesara care sa-mi permita sa devin un profesor bun.

***

ETAJUL 2 sau… Munca de reabilitare este sa-i dai o sansa adevarata unei cladiri care, cumva, s-a nascut fara un picior si fara o mina.

Elvira Popescu e o cladire la care tin foarte mult. Era mereu tratata ca o cladire secundara in spatele Institului Francez, dar avea un rol principal in activitatea Institutului. Arata ca o mica centrala termica.

Eu nu m-am atins de ELVIRA POPESCU, am construit o fatada noua in fata, ca sa ajung la aceleasi proportii arhitecturale ca sa nu mai exista concurenta intre cele doua cladiri. Cumva, consider ca e o reusita pentru ca in viziunea bucurestenilor a aparut dintr-o data acea cladire.

Munca de reabilitare este sa-i dai o sansa adevarata unei cladiri care, cumva, s-a nascut fara un picior si fara o mina.

***

MANSARDA sau…trei locuri preferate din Bucuresti

 Imi place foarte mult Gara Baneasa, cum imi place si terasa de la MNAC – acolo daca stai pe un scaun si e soare, dupa masa, vezi doar lampadarele pe margine si perscarusii. Ai impresia ca esti la mare.

Parcul Ioanid – Imi place Parcul Monceau  din Paris care a inspirat si Parcul Ioanid. Imi plac cladirile care isi intorc a doua fatada catre un parc si aceasta a doua fatada devine mai importanta. Toate cladirile de pe Dumbrava Rosie au o fatada foarte discreta fata de cea dinspre parc.

*

ACOPERISUL sau… “cum sa procedezi ca un grup de oameni sa observe ca nu sunt singuri… sa-i faci sa inteleaga ca pot sa se sprijine si in viata pe care o traiesc, nu doar in filosofia religioasa.”

Anul trecut in iulie am fost rugat sa ma gindesc la un proiect pentru o biserica, iar de atunci ma confrunt cu intrebarea asta.

Ce mi se pare important, si de ce mi se pare ca cineva s-ar simti implinit intr-o biserica, e sa simta un anumit tip de suport care vine din credinta sau vine din comunitatea care e din jurul tau. Cred ca e mai mult din comunitate, pentru ca altfel – daca exista credinta – biserica nu este necesara. E o traire atit de personala si intima, incit iti cistigi echilibrul singur.

Cind mergi la biserica conteaza sentimentul pe care-l creeaza comunitatea, iar cind vine vorba despre arhitectura unei biserici acest lucru ar trebui sa-l puna pe primul plan: cum sa procedezi ca un grup de oameni sa observe ca nu sunt singuri… sa-i faci sa inteleaga ca pot sa se sprijine si in viata pe care o traiesc, nu doar in filosofia religioasa.

De-a lungul istoriei arhitecturii, arhitecura bisericilor a trecut prin multe transformari. In Gotic, arcele care sa-ti conduca privirea in sus, in timpul Renasterii concentrarea asupra omului si asupra valorilor umane, dupa care Barocul care era un fel de spectacol – teatru sacru. In secolul 20 s-a ajuns la nevoia de a tine comunitatea apropiata. Cei care sunt singuri sa-si gaseasca sentimentul apartenentei la o comuniatte, unde nu mai exista rivalitate, toata lumea merge cu acelasi scop, esti inconjurat de oameni care oricind pot sa te ajute.

***

VECINII sau… Primaria e ca si constructorul unei case: iti livreaza casa cu pardoseala si ferestre, dar nu-ti aduce obiectele personale, nu-ti creeaza intimitatea.  Oamenii ar trebui sa invete ca noi populam spatiul comun si-i cream intimitatea.

Tema pe care am ales-o pentru Romanian Design Week este “Cum spatiul public ajunge spatiu comun”. Intr-un mod foarte gresit (mai mult in Bucuresti), spatiul public e vazut al nimanui sau al Primariei. Cumva, noi nu ajungem sa ne insusim spatiul comun si nici nu ne asumam responsabilitatea.

La Romanian Design Week incercam anul acesta sa atragem atentia oamenilor ca nu mai trebuie sa criticam orasul si sa facem ceva pentru el. Primaria e ca si constructorul unei case, iti livreaza casa cu pardoseala, dar nu-ri aduce obiectele personale, nu-ti creeaza intimitatea. Si asta ar trebui sa invete oamenii ca noi populam spatiul comun si-i creem intimitatea.

Noi insa ne multumim cu minimum necesar – e pavaj, e curat. In momentul in care toate problemele de spatiu public sunt vazute si lumea se simte mai atasata de spatiul care ne inconjoara, atunci altfel se vor rezolva si problemele din categoria “ce facem cu gradina de la Casa Poporului”.

*

LOCUIREA, OBIECTELE PERSONALE, INTIMITATEA

Cu siguranta ca sunt mult mai multe niveluri in “casa Atilla Kim”, la fel cum inca ma mai gindesc daca jocurile lego din copilarie n-ar fi mai degraba “demisolul” sau poate chiar “fundatia”, dar cum l-am intilnit doar pentru citeva ore la o minunata cina Glenfiddich, n-ar fi fost foarte politicos sa vizitez toate “camerele”.

Attila Kim este in proiectul Book of Success prin care Glenfiddich incearca sa arate romanii valorosi pe care nu-i vedem foarte des in presa, dar care ar putea deveni oricind un exemplu prin structura lor profesionala si morala.

Dar daca e sa-mi imaginez ce obiecte personale am gasi in casa Attila Kim, cu siguranta unul dintre ele ar fi decenta.

“La o cladire apreciez decenta fata de locul in care e. Exact la fel cu momentul in care stai la o masa cu multa lume si apreciezi persoanele care nu ies in evidenta. Asa e si in arhitectura, strada e un mediu mai restrins de personalitati, fiecare cladire cu personalitatea proprie, si ansamblul formeaza o constructie urbana, din tensiunea si armonia dintre diverse elemente din spatiu.

Pentru tine cladirile au personalitati, sunt ca niste oameni, personaje…

Pai nu sunt?!”

2738
simpa hadad somonReteta S!MPA a lui Joseph Hadad

Reteta S!MPA a lui Joseph Hadad

Sa-si faca timp cel mai important chef din Romania sa creeze impreuna cu tine o reteta noua e o mare onoare. Sa te mai si primeasca in bucataria lui si sa te lase sa pui mina pe ustensilele despre care vorbeste ca si cum ar fi niste diamante e aproape incredibil.

Joseph Hadad, juratul Top Chef, cel care a gatit pentru Bill Clinton, Mihail Gorbaciov sau Madonna, m-a invatat sa gatesc somonul ca si cum l-as picta cu mirodenii.

“O sa facem un preparat semi crud.” mi-a spus in timp ce imi aranja minecile halatului pe care trebuia sa-l port in bucatarie. Apoi mi-a legat un servet albastru la cordon si-a ris “tu nu maninci?”, uitindu-se la miinile mele mici si subtiri. “O sa pregatim ceva cu putin japonez, putin mediteranean.” Habar n-avea ca mie-mi plac lucrurile foarte foarte simple, cu mici ingrediente accesoriu care sa dea culoare si savoare.

Dar, pentru ca inspiratia lui din ziua respectiva s-a intilnit undeva in aer cu dorinta mea, aveam in fata pe masa de lucru linga o bucata mare de somon mai multe recipiente mici cu urmatoarele ingrediente.

anghinare proaspata, telina americana, conopida carpacio crocanta, ridichi carpacio, alune de padure caramelizate, ierburi aromate (coriandru, frunza de morcov, cimbru si busuioc tratate cu putin ulei de masline), icre de manciuria, coaja de portocala in ulei de masline extravirgin.

***

Joseph a devenit bucatar la recomandarea tatalui, tunisian mutat in Israel: “Daca o sa fie saracie si foamete, sa ai ce sa maninci”.

Un sfat pe care l-a dat si celorlalti doi frati mai mari, dar pe care doar unul dintre ei l-a urmat devenind patiser. In familia lui Joseph Hadad mincarea a fost intotdeauna pretuita ca o comoara; tatal care lucra pe vas avea grija sa le aduca copiilor peste, fructe de mare, ulei de masline, dar ii invata discret respectul pentru ceea ce aveau.

La 10 ani cind a mers la ziua de nastere a unui prieten, Joseph i-a dat copilului in loc de cadou o cutie cu sardine. A fost ideea tatalui lui. Era saracie si darul a fost primit mai frumos decit orice altceva. “Mi-as dori sa fie mereu ziua mea de nastere ca sa primesc de mincare”, i-a spus prietenul, iar Joseph tine minte in detaliu si emotia de atunci, dar si lectia pe care a primit-o.

Astazi are grija sa utilizeze cit mai mult si mai eficient fiecare dintre alimentele pe care le achizitioneaza; nu e vorba de a fi econom, din contra – clientul din restaurantul lui trebuie sa plece satul si multumit -, e vorba de a nu risipi ingredientele.

**

“O sa taiem din somonul asta mare o bucata pentru ce ne trebuie noua acum”, imi arata jumatatea curatata impecabil a unui somon frumos. Taie mai intii o bucata si spune: “Asta nu e buna pentru noi aici ca nu are forma perfecta, dar o punem deoparte si va fi folosita la un tartar”.

Taie apoi bucata pe care urmeaza sa o pregatim si, inainte de a pune restul pestelui la pastrare, ii acorda pentru citeva clipe atentie ca unui bebelus: pielea de pe care desprinsese bucata pe care urma sa o gatim e lipita de carnea pestelui ca si cum ar fi fost marginea unui plic .

“Trebuie sa avem grija sa nu se usuce aici la margine.”

**

Tatal lui, Eliah, are  76 de ani si e in continuare o inspiratie pentru Joseph: cind merge in Israel, fac  amindoi in piata cumparaturi si gatesc, iar Joseph noteaza retete si trucuri cu ingrediente venite din toate colturile lumii. In 2007 Eliah a venit in Romania pentru 30 de zile si-au pastrat acelasi ritual: dincolo de plimbarile prin Bucuresti, de darurile pe care Joseph i le facea tatalui, la 2-3 zile mergeau in piata la cumparaturi si-apoi intrau in bucatarie si gateau amindoi.

Joseph are 3 copii, un baiat – Dor David- de 21 ani si doua fete – Daniela 18, Lipaz  8 ani – si cea mica pare ca-i va merge pe urme. In week end-uri – simbata seara si duminica dimineata vine in bucataria restaurantului si spala vase pentru ca asa vrea ea, nu pentru ca e dorinta tatalui. Stie ca asa o sa invete trucuri pe care n-o sa i le spuna nimeni .

Un parcurs pe care l-a facut si Joseph in tinerete cind  mergea la scoala de bucatari: era primul care venea la scoala si pleca ultimul ca sa aiba timp sa invete cit mai multe lucruri, sau mai tirziu cind a muncit cite 18 ore pe zi, fara nicio zi pauza, in cel mai mare si mai faimos restaurant din Tel Aviv si-a devenit cel mai tinar chef executive al locului, la 32 de ani. Una din marile bucurii ale meseriei lui.

***

Cu bucata de somon pregatita, Joseph incepe sa faca magie intr-o tigaie cu ulei incins, linga care a asezat un vas cu apa si gheata. Pune pestele in ulei rind pe rind pe fiecare dintre cele patru laturi, il lasa 10-15 secunde, cit sa prinda o crusta de 2 milimetri si, cind stie ca e facut uniform peste tot, il pune in vasul cu apa si gheata.

“Gheata opreste caldura sa lucreze inauntrul pestelui. Noi vrem sa avem un peste crud pe dinauntru si gheata ne ajuta sa pastram pestele cum ni-l dorim”

Pune apoi pestele pe masa de lucru si-mi intinde doua servetele de hirtie: “Tamponeaza-l pina ii scoti toata apa. Cu grija pentru ca pestele e fragil si nu trebuie sa-l deformam”

Pentru urmatoarele 2-3 minute am tamponat, mingiiat, bucata de somon ca si cum as fi sters cristale de Bohemia.

***

Hadad a venit in Romania in 1997 pentru a putea munci impreuna cu sotia lui si a avea o viata de famile frumoasa. Mai tirziu cind, in urma unei boli grele, sotia a decedat, s-a gindit ca i-ar fi mai usor sa se intoarca in israel, dar copiii aveau prieteni aici, le-ar fi fost greu cu mutarea si-a cautat confortul lor.

A muncit timp de 18 ani la Casa Vernescu pentru ca patronul de acolo era un prieten si n-a putut sa se desparta de el, i se parea ca-l tradeaza daca pleaca. Anul trecut si-a deschis propriul restaurant: la 53 de ani a facut pasul cel mare sa fie antreprenor.

A avut emotii mari. Dupa ceremonia de deschidere la care au participat 400 de persoane, dincolo de miezul noptii – cind au plecat toti invitatii – si-a chemat echipa si-au mai trecut odata in revista ce trebuiau sa faca pentru a doua zi cind veneau primii clienti adevarati, consumatori pe care nu i-a invitat la un cocktail ci care vor sa manince la prinz sau la cina intr-un loc rafinat. Au muncit pina dimineata doar ca sa fie siguri ca totul va fi perfect.

Si-a doua zi, cind a venit primul client, l-a privit prin fereastara bucatariei cu curiozitatea unui copil: ce comanda, cum reactioneaza cind primeste mincarea, ce face dupa ce maninca. Clientul, un om obisnuit, n-a aflat niciodata cit de mult l-a studiat Joseph in ziua aceea.

Astazi sunt clienti care nu pleaca din restaurant pina nu vine el ca sa -si faca o fotografie, iar Hadad are un ritual al politetii si respectului fata de cei care-i calca pragul: oricit de ocupat ar fi in bucatarie (el gateste in continuare, ajutat de un sous chef – Valentina ), iese in restaurant pentru o tura in care ii saluta pe cei de la mese si le multumeste ca l-au vizitat.

***

Cu bucata de peste curatata de apa, un bol adinc ca de supa si o farfurie de sticla, plata, mov, Jadad incepe pictura.

Taie in bucati patrate pestele si marginile rumenite pe foc formeaza o rama ca de tablou pentru fiecare bucata astfel obtinuta. Aseaza 6 bucati pe platou si, cu o penseta, incepe sa puna anghinarea, conopida, nucile caramelizate, icrele de manciuria (cite doua boabe pentru fiecare bucata), ridichiile, ierburile aromate, apoi cojile de portocale si sarea,

Pune o ultima tusa de ulei de masline si, in mai putin de 15 min, preparatul care arata ca o pictura e gata.

“Poti sa ai ingredientele pregatite inainte, pestele il faci repede cind vin musafirii si apoi doar decorezi. In mai putin de o jumatate de ora ai totul gata. Si servesti cu piine prajita”.

Din mina lui, cu indeminarea, grija si dragostea lui pentru fiecare dintre ingredientele pe care le-a asezat pe fiecare bucatica de somon, totul pare foarte foarte simplu.

***

In timp ce maninc ceea ce a creat, iar aromele mi se amesteca in gura intr-un mod senzational (icrele de manciuria cind se sparg formeaza impreuna cu legumele marinate si cu busuiosul sau coriandrul o explozie de gusturi care imi umple gura) il intreb:

“Chef Hadad care e mincarea dvs prefarata?”

“Piine prajita, brinza proaspata, ulei de masline, masline grecesti si un ou moale. Cind se amesteca galbenusul moale cu uleiul de masline si inting cu piinea prajita acolo, apoi iau brinza si masline… asta e pentru mine cea mai buna mincare.”

Hadad e cel mai faimos chef din Romania, are unul dintre cele mai bune restaurante din tara, poate sa pregateasca cele mai rafinate mincaruri pe care ti le imaginezi, dar el – acasa – a ramas acelasi om simplu pe care tata l-a sfatuit sa se faca bucatar.

il puteti intilni la Restaurant Joseph si puteti invata dintre retele lui pe care le posteaza pe blogul personal.

 

Fotografii de Adi Popa.

1880
mihai pohontu 1Mihai Pohontu, Vicepresedinte Game Operations, Disney Interactive: “Sa incerci cu adevarat sa intelegi ce-i motiveaza pe oameni”

Mihai Pohontu, Vicepresedinte Game Operations, Disney Interactive: “Sa incerci cu adevarat sa intelegi ce-i motiveaza pe oameni”

“Cind ma gindesc la business deviza care imi vine in minte e din MAO: Este mult haos sub cer, totul merge conform planului. Cu cit totul este un haos controlat, ai mai mult succes cu cit gasesti o structura de a controla acest haos.”

Cind spune cuvintele astea Mihai Pohontu are o liniste si un zimbet cald de parca ar vorbi despre familia lui, iar haosul la care se refera ar fi deranjul pe care l-au facut cei doi copii in camera lor. De fapt, Mihai Pohontu vede lucrurile global pentru ca are in grija citeva mii de oameni in birouri din mai multe colturi ale lumii, iar business-ul de care se ocupa are o cifra de afaceri de citeva sute de milioane pe an.

“A fi manager bun inseamna sa-i educi pe oameni; pe cit te folosesti de ei, tot pe atit trebuie sa le si creezi posibiliatea dezvoltarii personale, nu numai profesionala. E important sa delegi foarte mult si sa imputernicesti oamenii din jurul tau ca sa realizeze si ei lucruri extraordinare.”

Sta la o masa intr-un restaurant select din nordul capitalei, vorbeste despre realitati virtuale si despre cum cea mai mare provocare in tehnologie este ca informatia sa ajunga direct in cortex; spune ca a vazut lentile de contact care acceseaza direct internetul si poti avea informatia intr-o clipa pe retina si stie ca inovatia aceasta, care va fi in citiva ani pe piata, va schimba definitiv sistemul de invatamint: “Scoala trebuie sa-i invete pe copii sa interpreteze datele si sa extraga substanta, nu sa le memoreze.”

Explica aplicat – din doar citeva cuvinte – unde e gresit sistemul de invatamint, iar rezultatele lui profesionale, consolidate pe baza unui sistem american de invatamint ( a plecat din Romania imediat dupa ce a terminat liceul), sunt dovada ca are dreptate, insa romanii nu-l cunosc, presa nu i-a acordat atentie, iar reprezentantii ministerului invatamintului nu si-au pus niciodata problema ca ar putea cere de la oameni ca el solutii pentru scoala copiilor nostri.

In plus nu e doar unul dintre romanii care ocupa una dintre cele mai importante pozitii in companii majore din lume, dar e si genul acela de patriot care se intoarce acasa ca sa-I promoveze pe ai lui. A venit in tara pentru a definitiva noul proiect la care au un colaborator roman – o firma mica de la Iasi – jocul Maleficent, inspirat de filmul cu acelasi nume in care joaca Angelina Jolie. E aceeasi firma condusa de Constantin Marcu care a produs si Fall Frozen – cel mai de succes joc al anului trecut pentru Disney cu 1,5 milioane de dolari incasari in fiecare luna.

Are 35 ani, e unul dintre cei 7 vicepresedinti Disney Interactive, a influentat capital piata de jocuri din Romania (managerii marilor reprezentante ale companiilor care produc jocuri in Ro au fost scoliti de el sau i-au fost colegi), munca lui ajunge zilnic la milioane de copii si el, in restaurantul sofisticat de linga Herastrau, imbracat modest – intr-un pulovar cu guler, maro – isi comanda somon cu legume si cartofi cu rozmarin.

Nimic ostentativ, ceva simplu, practic, sanatos si natural. Asa e Mihai Pohontu.

*

In 2003 Pahontu tocmai termina cursurile University of California Los Angeles, specializarea politici externe si i se propusese sa fie asistent universitar al unuia dintre cei mai renumiti profesori speciazati in istoria tarilor din Europa de est. Era insa un domeniu mult prea static pentru felul lui de a fi si a preferat sa se alature unor prieteni cu care muncise pe perioada studentiei ca sa creeze o noua companie. Patru tineri si o idee vizionara: jocurile pe consola care incepeau sa ocupe tot mai din timpul unei familii ar trebui sa aiba si versiuni pentru telefonia mobila.

Nu era o activitate foarte creativa, dar era foarte complexa din punct de vedere tehnic, mai ales ca la vremea respectiva nu exista un telefon dominant pe piata; trebuia sa portezi un joc la 200 de modele de telefoane.

Patru tineri, plus alti patru programatori. Asa a inceput compania Jam Data. “Ne-am dezvoltat foarte rapid in SUA unde devenisem publisherul numarul 1, detineam 60% din piata de mobile. Dar nu aveam un business in Europa, unde retelele de telefonie erau diferite si nu puteam face din America portari. Oricit am fi incercat sa cumparam un studio din Europa, nu ne permiteam: traiam din banii pe care ii faceam.”

Pohontu le-a propus colegilor lui sa faca un studio de la zero in Romania, bazindu-se pe talentul la matematici si programare al romanilor, dar si pe cunostintele mamei lui care fusese cercetator la Istitutul de calcul din Bucuresti.

In 2005 i-a fost aprobat business planul, si-a luat sotia (o pictorita americanca de origine asiatica) si s-a mutat in orasul pe care-l parasise cind era adolescent. A inceput sa caute programatori, a adus un sef de proiect din Irlanda si afacerea din Romania a inceput sa functioneze.

S-a miscat atit de repede incit prima leafa pentru angajati s-a platit cu banii veniti prin Western Union pentru ca firma nu avea inca toate actele facute. “Am iesit cu o sacosa plina de bani de la Western Union”, povesteste rizind cu drag, tot asa cum isi aminteste de tinerii pe care ii angajase atunci “copii super pasionati de jocuri”. Astazi acesti copii sunt manageri in companiile multinationale specializate in jocuri care si-au deschis filiale in Romania.

In firma lui de apartament se gaseau prototipuri de telefon care au ajuns pe piata peste foarte multi ani, asta pentru ca marii producatori le trimiteau telefoanele ca sa testeze jocurile lor si sa-i ajute sa-si perfectioneze cercetarile in softuri.

In 2006 Jam Data a ajuns 1000 de angajati in toata lumea si era una dintre cele mai atractive companii din industria jocurilor asa ca a fost cumparata de unul dintre cei mai mari publisheri de jocuri, Electronic Arts, pentru 750 de milioane de dolari. O oferta de care au beneficiat toti cei care fondasera compania. Odata cu vinzarea companiei el a primit si oferta de a fi general manager Electronic Arts Romania si a pus aici bazele locului unde se produce pentru toata lumea, printre altele, celebrul joc FIFA.

In 2007 cind sotia l-a anuntat ca a ramas insarcinata si ca isi doreste sa nasca in Statele Unite, s-a hotarit sa plece din Romania si a inceput sa-si caute alt job. Asa a aparut propunerea Disney care i-a oferit nu doar coordonarea tuturor echipelor care testau si analizau jocurile, ci si crearea unui nou department in care sa dezvolte colaborari cu tineri programatori din toata lumea, genul de inovatori care pot misca lumea cu o firma mica de apartament. Odata cu aceasta propunere a venit si pozitia de vicepresedinte Disney Interactive, o ipostaza la care nici nu visa cind a devenit student in SUA.

*

Cind a ajuns in America la facultate, Mihai Pahontu stia ca are bani ca sa traiasca decent pentru doi ani. Si-a facut un calcul rapid: primii doi ani de scoala pareau usori (deja lua note maxime), asa ca e putea folosi timpul ca sa munceasca sa stringa bani pentru urmatorii doi ani de facultate.

A vindut pizza, a spalat pahare, s-a mutat in afara campusului ca sa economiseasca bani. Intr-o zi a descoperit un anunt in ziar pentru job-uri la testat jocuri, iar el in copilarie fusese un pasionat jucator pe computerul parintillor.

S-a dus la interviu, a dat proba practica. Trebuia sa parcurga un joc si sa identifice momentele in care acesta nu functiona in parametri, sa sintetizeze informatia si sa o transmita intr-un limbaj care sa fie accesibil programatorului. N-avea cea mai buna engleza, dar stia foarte bine jocul pe care-l testase (era jocul copilariei lui) si l-au acceptat ca junitor tester.

In citeva saptamini crease o procedura prin care colegilor lui sa le fie mai usor cind sintetizau informatiile si devenise seful echipei care testa jocul lui, in citeva luni coordona toate echipele de testing din cladire.

Cind a terminat facultatea era unul dintre oamenii de baza ai companiei, dar n-a vrut sa ramina acolo, a plecat cu alti 3 colegi sa schimbe lumea si-a creat Jam Data – prima companie din lume care a portat jocurile clasice pentru telefonia mobila.

*

Acum, chiar daca ajunge rar in Bucuresti, Pohontu a ramas legat de Romania nu doar prin colaboratorii pe care persevereaza sa-I caute aici ca sa-I promoveze pe romani, ci prin mici detalii de “acasa”: transforma supa milestrone a sotiei intr-o ciorba folosindu-se de zeama de lamiie si are intotdeauna in debara castraveti murati, ca la mama acasa.

Peste 10 ani, ar vrea sa se intoarca in Romania, dupa ce va fi vindut doua companii (pe care inca nu le-a creat, dar le are in plan).

In mintea lui, lumea virtuala e linga cea reala cu aceeasi forta si eficienta financiara pentru ca stie ca in “virtual” e viitorul. Tot asa cum stie ca in meseria lui e un mix exceptional de stiinta si arta: “Stiinta e captarea datelor, arta e scinteia, e sclipirea in care identifici care e detaliul care va modifica produsul din mormanul de date captate.”

Mihai Pohontu e astazi unul dintre romanii pe care i-am pune in rama si ne-am lauda cu ei, de parca fiecare dintre sucesele lor sunt si ale noastre, uitind munca si sacrificiile lor. Uitind ca noi avem mai mult haos si mai putina atentie pentru a crea structuri prin care sa-l controlam. “Singura constanta in lumea jocurilor e schimbarea. A crea echipe care sunt reziliente si agile prin toate aceste schimbari este cheia succesului; a avea abilitatea de a lucra bine cu oamenii, de a le intelege motivatiile lor profunde e tot un principiu al succesului.” spune Mihai si adauga dupa o pauza: “Sa incerci cu adevarat sa intelegi ce-I motiveaza pe oameni”

Despre Pohontu, colegii lui de liceu isi amintesc ca era “genul de om care iti povestea o idee nebuneasca intr-un asemenea fel incit ti se parea aproape de tine, stiai ca o poti realiza.” Era genul de copil care isi petrecea mult timp cu jocurile pe calculatorul parintilor, traind intr-o lume a lui.

Mama a fost cea care a observat aptitudinile speciale ale copilului si, ca sa poata sa-si urmareasca visul (voia sa fie expert in politici externe), si-a vindut apartamentul si l-a trimis la studii in America. Pentru ca fusese atenta si intelesese ce-l motiveaza cu adevarat ca sa faca lucruri in viata. Asa a inceput aventura lui.

*
Mihai Pohontu mi-a fost introdus prin amabilitatea Glenfiddich in cadrul proiectului Book of success, o plantforma cu povesti incredibile ale unor romani de succes.

2160
adaPozitia Producatorului – Ursul de Aur la Berlin

Pozitia Producatorului – Ursul de Aur la Berlin

 

In februarie 2012 am fost la filmarile pentru Pozitia Copilului in regia lui Calin Peter Netzer.

In sala Atelier a teatrului Odeon se filma o secventa cu Leontina Vaduva, Natasa Raab si Luminita Gheorghiu; momentul care urma sa rastoarne actiunea filmului: mama – Gheorghiu – era anuntata de cumnata – Raab- ca fiul ei a facut un accident de masina si a omorit un baiat.

In hol producatoarea Ada Solomon supraveghea discret desfasurarea evenimentelor si-i privea de la distanta pe jurnalistii care fusesera invitati la filmare. In prima pauza tehnica (se schimbau luminile si se reasezau camerele de filmat pentru o noua secventa), Ada a devenit gazda pentru jurnalisti si mama pentru echipa ei: a incurajat-o pe Natasa Raab sa raspunda la intrebari, a protejat-o pe Luminita Gheorghiu care nu trebuia sa apara in cadrele televiziunilor pentru ca transformarea ei sa fie o surpriza pentru spectatori in cinematografe.

Am vorbit citeva minute. Era preocupata sa gaseasca finantare pentru filmul lui Vali Hotea, Roxanne, pe care planuia sa-l produca in toamna.

Simbata seara, ascultind-o in minunatul discurs de multumire cind a ridicat Ursul de aur pentru filmul Pozitia copilului, mi-am adus aminte de cele citeva minute din holul teatrului Odeon. Era pe platoul de filmare, in priza, atenta la orice detaliu, orice ar fi afectat confortul echipei ei – de la regizor pina la actori-, dar se gindea si la ceea ce urma. La proiectul pentru care avea de muncit citeva luni bune pina sa stringa o suma decenta ca sa poata sa prinda viata.

Si cuvintele ei de pe scena festivalului de la Berlin – “sunt mai obisnuita sa fiu luptatoare decit cistigatoare” – au capatat intelesuri mai profunde.
***

Ada Solomon are 43 de ani, este inginer de profesie (a absolvit facultatea de instalatii) si conduce doua companii importante din industria filmului romanesc.

Una dintre ele e HiFilm, o companie care a produs filme romanesti cu multe premii internationale (Din dragoste cu cele mai bune intentii, Toata lumea din familia noastra, Medalia de onoare, Cea mai fericita fata din lume, Razboi pe calea undelor, Kapitalism – reteta noastra secreta etc), dar a fost si partener pentru coproductii germane sau italiene (MarNero, Tom Sawyer).
Cel de-a doua, Parada Film, e o companie de distributie creata impreuna cu 3 prieteni (unul dintre ei, sotul din dotare – regizorul Alexandru Solomon) care face magie in lumea filmelor de arta – prin campanii neconventionale reuseste sa aduca in sala spectatori in numar impresionant (filmul despre coregrafa Pina Bausch e cel mai bun exemplu).

Ada Solomom si echipa ei se afla si in spatele a doua festivaluri importante de film: OneWorld – un festival dedicat filmului documentar, si NexT , un festival de scurt metraje care are o sectiune speciala in memoria regretatului regizor Cristian Nemescu.

Acasa, in familia pe care a construit-o cu Alexandru Solomon, are doi copii – Filip, proaspat elev in clasa I si Marc, licean cinefil cu sute de filme vazute pe an, in ultimii multi ani. O “activitate” consumatoare de mult timp, dupa cum pot depune marturie toate mamele din lume.

Si cu toate acestea (adica, problemele pe care le aduc imposibilele finantari ale filmelor romanesti, lobby-ul in festivaluri internationale, zilele lungi de filmare, dedicatia pentru familie), Ada Solomon este un spectator fidel de teatru. Merge des sa-i vada pe regizorii tineri, sa descopere talente si sa se bucure.

***

In industria cinematografica romaneasca sunt citiva producatori femei cu succese notabile la nivel international. Oana Giurgiu (Libra Film), Anca Puiu (Mandragora) si Ada Solomon (HiFilm). Pe toate le leaga un detaliu: sunt sotii de regizor si au ajuns in industrie pentru ca noul val al filmului romanesc s-a dezvoltat antreprenorial, ca breslele mestesugarilor.

Dar au ramas in industrie si au avut succes, nu pentru ca au fost sotiile barbatilor lor, ci pentru ca intr-un fel aproape magic au gasit resurse nesfirsite sa impace nonconformismul si indirjirea regizorilor de a face film de arta, cu perseverenta diplomatica – asemeni unei picaturi chinezesti – de a aplica pentru fonduri la toate institutiile nationale si internationale, dar si puterea de a ramine tot timpul calme in orice situatie extrema de pe platourile de filmare. Si pentru ca au flerul sa stie ce scenariu poate fi un film bun si rabdarea exersata pe copiii de acasa, sa uneasca echipele chiar si cind membri lor au idei disjuncte.

In plus, e acolo o prietenie care e dincolo de concurenta distribuirii unor filme sau a obtinerii unui buget mai mare din mica visterie a CNC-ului. Familia Solomon merge in vacanta cu familia Giurgiu, iar Stefan – baiatul Oanei si al lui Tudor Giurgiu – e unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Filip, baiatul cel mic al familiei Solomon.

***

Simbata seara, romanii au vazut-o pe Ada Solomon la pupitrul premiantilor in ceremonia finala a festivalului de film de la Berlin. Vorbea rar, asezat, marcind cele mai importante momente din cariera ei, dar si din industrie: au inceput sa fie recunoscute femeile intr-o meserie a barbatilor, oamenii care n-au crezut in ea au ambitionat-o, distribuitorii filmelor de arta sunt tot mai rari si trebuie pretuiti.

Avea emotii; o tradau degetele mari care jucau o hora in causul palmelor asezate pe pupitru.
In dreapta ei era Peter Calin Netzer, regizorul filmului premiat, citiva pasi in spate erau Bogdan Dumitrache, unul dintre actorii principali ai filmului si Wong Kar Wai, presedintele juriului.

Era o metafora frumoasa acolo, una din rarele ocazii in care regizorul unor capodopere – In the mood for love, 2046 sau Chungking Express – era pus in umbra de romani.

“E din ce in ce mai greu si, probabil, daca ar fi trebuit sa facem filmul acesta acum in Romania, nu ar mai fi fost la acelasi nivel pentru ca nu mai avem suport. Cred ca politicienii romani ar trebui sa acorde mai multa atentie cinematografiei pentru ca este un ambasador real al tarii”, a  spus Ada Solomon si publicul a izbucnit in urale.

In aplauzele acelea, din inima, carnoase, era confirmarea ca, mai ales pentru o tara ca a noastra, reusita unui film sta in pozitia producatorului, in verticalitatea si in ambitia lui de a transforma o idee pusa pe hirtie intr-un film pentru ca apoi sa continue sa se lupte dramatic ca el sa ajunga la spectatori.

Intre ceea ce vedem la festivitatile de premiere cind filmele romanesti iau trofee si momentul in care un scenariu bun ajunge pe masa unui producator care spune “as vrea sa fac filmul asta” e un drum care n-are nicio legatura cu covorul rosu. Un drum care seamana mai degraba cu Golgota, locul unde te rogi pentru fiecare secunda de viata a personajelor- un cent in plus pentru filmul tau, locul in care cauti solutii inimaginabile ca sa ai actorii / muzica / decorurile pe care le vrea regizorul.

Stiu ca ne e mai usor sa promovam regizorul si actorii dintr-un film, dar in Romania se fac filme mai ales pentru ca producatorii sunt nebun de perseverenti si ca regizorii sunt pe jumatate producatori.

*

Acum trei ani am fost pentru o zi la filmarile de la “Principii de viata”, un alt film produs de Ada Solomon. Ma aflam acolo pentru ca ma documentam pentru un profil pe care urma sa-l fac actorului din rolul principal, Vlad Ivanov.

Dupa a doua dubla, directorul de imagine, Liviu Marghidan i-a spus Adei ca au o problema cu una din camerele de filmare. Ea a scos telefonul si a inceput sa sune la case de productie sau studiouri de film in cautarea unui nou aparat.

Vorbea – din nou – calm, asezat. Ii zimbea directorului de imagine dupa fiecare telefon, ca si cum nu era nimic imposibil sa rezolve problema, desi tocmai primise un refuz: nu puteau sa le imprumute o noua camera. Actorii repetau in locatie, era o secventa lunga care necesita multe sincronizari si coordonari. Habar nu aveau de tensiunea care era in incaperea alaturata.

Dupa o jumatate de ora Ada a gasit rezolvarea si, in urmatoarea clipa dupa ce l-a anuntat pe Marghidan ca va avea in doua ore o camera noua, s-a intors catre mine si-a inceput sa-mi dea informatiile de care aveam nevoie pentru articol. Ca si cind n-ar fi fost o situatie de criza.

Imi pare foarte rau ca nu imi aduc aminte gesturile pe care le exprimau miinile ei atunci.

P.S. un pic din Ada Solomon de acasa, intr-o minunata poveste pe care a scris-o pentru un ebook cu povesti de Craciun pe care l-am publicat in 2011. Pentru ca, intr-un mod surprinzator pentru unii, un om atit de ocupat si care realmente a schimbat ceva in industria in care munceste isi gaseste timp si pentru lucruri si intimplari cu suflet.

1995
imagesAleksandra Ørbeck Nilssen, frumoasa din jungla

Aleksandra Ørbeck Nilssen, frumoasa din jungla

In 2009 norvegianca Aleksandra Ørbeck Nilssen avea 19 ani. Se afla la New York, tocmai terminase un film si incheiase o serie lunga de prezentari de moda pentru unele dintre cele mai mari branduri din lume. Era obosita si cum sentimental nu statea prea bine, iar pina la urmatorul job avea 2 saptamini de pauza, s-a gindit sa-si ia o vacanta.

O vacanta utila, in care sa voluntarieze pentru oameni care aveau nevoie de timpul si cunostintele sale: in tribul San, din Namibia, una dintre cele mai vechi civilizatii din lume.

Un top model cu o cariera ca a ei e obisnuit cu frumusetea. Cu toate formele de frumusete, din cele mai luxoase locuri ale lumii. Numai ca a ajuns in rezervatie la ora apusului si, in soarele acela perfect, rosiatic, a auzit ragetul leilor: un vuiet care venea de departe si se rostogolea amplificindu-se ca un ecou. Nu i-a fost frica, dar a realizat ca in locul acela era mai multa frumusete decit vazuse vreodata. Si-a decis ca o sa ramina o vreme in Namibia.
***

 Cind era mica Aleksandra adora sa se uite la Pocahontas si iubea animalele. A facut tot ce depindea de ea sa aiba acasa macar o gaina, daca nu au lasat-o cu un ciine sau o pisica. Citiva ani a crescut aproape de o ferma si a avut 2 ciini, dar cind parintii s-au mutat, n-a putut lua ciinii si-a decis ca, din cind in cind, va fi ea un ciine. S-a jucat apoi de-a “iepurele” si parintii ca sa o linisteasca i-au luat 2 pestisori.

I-a considerat plictisitori; nici macar nu putea sa-i pupe, ii alunecau printre degete.

La 15 ani a descoperit-o o agentie de modeling – inalta, blonda, cu picioare lungi si fusiforme – si-a trimis-o la Paris. Ziua mergea la castinguri, seara invata ca sa-si ia examenele via internet. La 18 ani s-a mutat la New York, sa invete actorie si-a continuat acolo modelingul. Intr-un an a obtinut 3 roluri mici in filme cu bugete mari, un agent foarte important si-avea o cariera foarte mare in fata.

Cam pe atunci si-a luat vacanta si s-a dus in Namibia.

***

In primele zile in tribul San a incercat sa cunoasca  cit mai multi localnici. Intr-o zi a intilnit o femeie care statea pe un scaun linga o coliba. Avea picioarele incrucisate intr-o pozitie care aducea cu exercitiile de yoga pe care ea le facea la New York, iar chipul femeii, cu pielea neagra si lucioasa, nu trada nicio virsta.

Au stat de vorba ajutate de un translator si femeia i-a spus ca, in limba tribului San, nu exista cuvintele “iubire” si “ura” , ci doar “sa iti pese”. Verbul acesta insotit de adverbe potrivite da sensuri de iubire sau ura. “Nu poti sa urasti pe cineva, daca nu-ti pasa”, i-a explicat femeia.

S-a ridicat apoi de pe scaun cu o miscare svelta, de sportiva, ca si cum n-ar fi facut nici cel mai mic efort ca statea in pozitia aceea, contorsionata. Cind Aleksandra a intrebat-o citi ani are, a raspuns zimbind “92”, iar primele ei ginduri au fost: “oare ce maninca oamenii astia, ce fac de arata si se misca asa?”

***
 Ca voluntar, Aleksandra a inceput sa ingrijeasca animalele ranite, sa vorbeasca cu localnicii ca sa le explice reguli de igiena si si-a confruntat propriile frici.

Intr-o dimineata a deschis valiza care era la marginea cortului si-a gasit un pui de ghepard. A lasat usor capacul la loc si a rugat pe cineva sa vina sa o ajute. Intr-o alta zi, in timp ce ingrijea impreuna cu un alt voluntar un pui de elefant, acesta s-a speriat si, cu trompa, i-a rupt – fractura deschisa – mina colegului.

A invatat repede ca in salbaticie daca ti-e frica mori, dar in acelasi timp trebuie sa stii sa lasi garda jos pentru ca sa-ti functioneze simturile, inainte de a reactiona mintea. Doar asa eviti incidentele.

Dupa 2 saptamini a sunat telefonul; agentul o anunta ca are un nou job la New York. I-a spus “nu ma mai intorc” si- a inchis repede telefonul, deconectindu-l.

Cind au vazut ca ramine, localnicii i-au lasat la usa 2 pui de babuini; mama lor fusese omorita de braconieri si indienii stiau ca voluntarii sunt acolo sa-i ajute.

A hranit puii de babuini cu seringa, la fiecare 4 ore, pentru ca erau prea mici ca sa manince. Cind au mai crescut, au inceput sa faca boacane: sa sparga lucruri, sa fure obiecte pe care le duceau in padure. DarAleksandra n-a avut voie sa-i certe sau sa incerce sa-i domesticeasca, trebuia sa-i lase liberi; cind erau independenti si se puteau hrani singuri, plecau in padure.
Despartirea a fost dureroasa, dar Alekxandra stia ca asta va urma.

Pina acum citeva saptamini Aleksandra a fost mama pentru 3 pui de ghepard. A fost istoria clasica: braconierii au omorit mama, a gasit puii la usa si-a trait cu ei un an si jumatate. Nu mai erau deloc pui cind s-au despartit, iar imaginile cu ei alaturi par trucaje.

***

Abia dupa 2 ani s-a intors prima data in “lumea civilizata” – nu mai voia sa voluntarieze pentru altii, voia sa-si faca propria asociatie, care sa militeze pentru pastrarea traditiei tribului San si -avea nevoie de aprobari, acte etc.

De atunci face naveta intre America sau Norvegia si Nanofasa Reserve, locul ei , parcela ei de pamint african pe care o protejeaza. Participa rar la shootinguri sau prezentari de moda, iar banii pe care-i obtine ii foloseste pentru asociatia ei. Are 2 angajati din tribul San si inca unul in Norvegia care o ajuta cu lobby-ul guvernamental, cu obtinerea de fonduri la nivel global.

In acesti ani a inceput sa-i invete pe localnici carte; a creat Barefoot Academy un proiect in care batrinii predau traditiile tinerilor – dansuri, povesti. Copiii primesc diplome si sunt incep sa fie calificati in a-i asista pe cei care vin sa-i ajute sa ingrijeasca animalele – notiuni de medicina veterinara, de igiena.

Aleksandra ii numeste mentori pentru voluntari. De fapt asta este strategia ei de a le fi alaturi; “Nu le spun ca ii ajut, le spun ca am nevoie de ei. Ceea ce e foarte adevarat, pentru ca si eu m-am schimbat fundamental invatind de la ei.”

 

Puteti urmari viata Aleksandrei din jungla pe blogul ei, tot acolo puteti face mici donatii pentru asociatia ei. Mi-a spus ca fiecare dolar conteaza pentru ca in jungla un dolar inseamna mult mai mult decit in orice oras al lumii si m-am gindit ca ar parea ca o magie ca de niciunde sa inceapa sa primeasca citiva dolari din Romania. De la oamenii care i-au citit povestea incredibila.

Citeva sute de oameni de la celalalt capat al pamintului, cu cite un dolar fiecare. N-ar fi o poveste magica? (in marginea de jos a blogului ei, e o aplicatie pentru donatii)

 

***
Aleksandra Ørbeck Nilssen a fost una dintre cele 5 finaliste ale concursului Walk in Style organizat anual de brandul Ecco, concurs care premiaza  cu 35.000 de euro femeile din Europa care stiu sa mearga elegant prin viata, facind fapte bune.

Ceremonia desemnarii cistigatoarei a avut loc saptamina trecuta la Copenhaga in deschiderea Copenhagen Fashion Week; am sa va spun curind si povestea cistigatoarei care e la fel de spectaculoasa.

Alaturi Walk in Style, Ecco organizeaza o alta mare actiune orientata catre beneficiarii pantofilor lor – Walkathon – un maraton prin Copenhaga la care participa mii de oameni, cu intreaga familie; pentru fiecare kilometru parcurs, Ecco doneaza un euro unei asociatii umanitare.


 

2926
ak4reportaj: Aplaudac la Akram Kahn

reportaj: Aplaudac la Akram Kahn

text de Adrian Telespan

Acum cateva zile, Cristina (Bazavan adica) mi-a trimis un link din care am inteles ca unii, care fac un film coregrafiat de Akram Khan, au nevoie de voluntari pentru o filmare duminica, 6 ianuarie. Tot ea, Cristina, mi-a impus sa ma duc (pentru conservatori, eu si C.B. avem o relatie care nu presupune rugaminti). Avand in vedere ca mi-a fost sefa vreo doi ani, am cam ramas cu reflexul de executant si m-am dus! Nu. Mint. Nu m-am dus de asta. M-am dus pentru ca este o persoana influenta si, mai devreme sau mai tarziu, sigur voi avea nevoie de ajutorul ei si mi-am propus sa-mi incep doleanta viitoare cu urmatoarele vorbe: “Mai tii minte cand m-am dus 80 de kilometri prin ploaie ca sa aplaud gratis pentru tine?”.*

Inainte de a trece la subiect am o mica atentionare destinata celor care au deschis postul pentru impresii hipstero-artistico-contemporane. Nu ma pricep conceptual la niciun fel de arta, asa ca va imbratisez cu drag.

Filmul despre care vorbeam mai sus se numeste “Desert Dancer” si este bazat pe povestea reala a lui Afshin Ghaffarian, un cunoscut dansator/coregraf de origine iraniana care si-a riscat viata pentru a putea dansa. In Iran dansul este interzis. Secventa in care am figurat eu are ca subiect fix momentul in care Ghaffarian, in timpul unui turneu de teatru in Franta, in mijlocul piesei, a inceput sa danseze si a spus, mai mult sau mai putin exact: “Numele meu este Afshin Ghaffarian. Sunt dansator. Vreau sa dansez! Libertate in Iran!”. Asta se intampla prin 2009.

“Desert Dancer” este regizat de Richard Raymond care, conform imdb, este la primul lungmetraj, iar protagonistii sunt Freida Pinto (Slumdog Millionaire), Reece Ritchie (Lovely Bones) si Tom Cullen (Weekend). Toate secventele de dans din film au fost coordonate de Akram Khan care a si repetat cu actorii timp de 14 saptamani.

Cum a fost ziua filmarii. M-am trezit. Recunosc, nu foarte devreme. Fiind duminica transportul in comun din Londra e mai lenes, iar echipa de filmare a tinut cont de asta si a chemat voluntarii in jurul orei 11.00. Am luat doua autobuze si doua trenuri din zona 2 pana in zona… 2 si am ajuns. Filmarea avea loc in teatrul unei scoli in curtea careia, pe o ploaie marunta, ceata si nor cat cuprinde, vreo 30 de copii jucau cricket in pantaloni scurti.

La intrare, o doamna m-a intrebat: “Are you here to be crowd?”. I-am raspuns ca da si m-a dus intr-o sala in care multimea deja ajunsese. Dupa vreo jumatate de ora identificasem trei categorii de oameni: hipsteri, asistati sociali (era si un pranz inclus in toata treaba asta, se justifica usor prezenta lor) si ceilalti.

Mai fac o paranteza. In mailul trimis de productia filmului, voluntarii erau rugati sa vina imbracati french chic. Ulterior, am aflat ca ma inselasem complet in privinta asistatilor sociali. Erau, de fapt, figuratia platita. Dar jur ca nu erau french chic imbracati. Mai degraba Ramnicu Valcea 1994. Probabil, costumierii fiind britanici, si-au zis: “Hai mah sa le dam o palma francezilor astora care pretind ca au inventat moda. In your face!”

In privinta hipserilor nu m-am inselat, insa! Discutii superbe ca la Bucuresti… “Tocmai m-am intors de la Berlin. Acolo nimeni nu spune La Multi Ani de Revelion. Nici eu nu ma mai obosesc sa spun acum. E redundant!” Pfoa! Mi-am pus castile. In fata mea, la masa, s-a asezat un baiat, hipster cu tot sufletul. A mancat un biscuit mic, din ala uscat gen de ovaz, iar apoi s-a lins pe degete 10 minute, cum fac eu cand mananc ostropel cu mana. Cred ca voia sa fie senzual sau, cine stie, chiar i s-o fi prelins biscuitul pe degete. Ulterior, am aflat ca mama lui se va casatori la vara. Am stat in sala de asteptare aproape trei ore, timp in care am si mancat, am baut, am fumat si am facut record dupa record la Chicken Invader. Nu pot sa ma plang ca m-am plictisit. Din 10 in 10 minute venea cate un membru al echipei de filmare sa ne multumeasca pentru rabdare.

Pe la ora 14.00 am fost condusi spre sala de teatru. Ni s-a spus ca putem sa ne asezam unde vrem noi, dar sa tinem minte locul. Pe scena, printre vreo 15 oameni de la productie, lumini, camera etc., Akram Khan si Reece Ritchie repetau impreuna. Nu ma omor dupa dansul contemporan, dar Khan chiar se misca bine, natural, cu lejeritate si, chiar si pentru un ochi necunoscator, diferenta intre miscarile lui si ale lui Ritchie era evidenta. Khan radea mai mereu, glumea, mai punea cate o piedica mica, facea cate o modificare in miscari. Si asta mi-a placut cel mai tare la el. Nu facea modificari dramatice. Se uita la actorul care dansa si vedea cum putea sa-l faca pe acesta sa arate si mai bine atunci cand danseaza. Genunchiul indoit cu un grad mai putin, degetul tinut altfel, umarul drept dat puuuutin mai in spate. Si ce era si mai misto era faptul ca toate aceste ajustari le spunea ca si cum ar fi fost sugestii, nu corecturi. Nu am putut auzi prea mult din ce vorbeau pentru ca in sala era galagie, iar pe scena se vorbea destul de incet. Si ce mi-a mai placut la el e faptul ca arata impecabil. La 38 de ani nu ii dai mai mult de 28. Cam asta a facut Akram Khan in toate cele trei ore si jumatate cat a durat filmarea. De fapt, in total, nu cred ca s-au tras mai mult de 7 minute de pelicula. Repetau foarte mult inainte, iar cand piciorul era unde trebuia, pumnul cadea unde trebuia, mana se ridica cu forta cu care trebuia sa se ridice, filmau. De doua ori au tras doua duble. O data cand s-a impiedicat actorul de cortina si a doua oara pentru ca publicul avusese o reactie usor exagerata. Si toti erau foarte calmi. Era genul de echipa de ardeleni pe Xanax comparativ cu ce traiam eu in Buftea.

La scurt timp dupa ce am intrat in sala de teatru a aparut si regizorul care s-a uitat in sala si a zis cu o mutra acra: “Baietii de la balcon, va rog eu… Scaunele alea se pot misca, dati-va mai in spate si mai aproape de balustrada si mai repede ca nu stam dupa voi!”. Mi-am zis: “Frate ce nesimtit, dupa ce ca au au venit gratis!”, mai ales ca baietii de la balcon erau doua doamne foarte dragute, aranjate si cochete si un domn in varsta cu o fata de om bun. Oamenii s-au ridicat, si-au tras scaunele s-au reasezat si n-au zis nimic. Zambeau, asa, a relaxare. Apoi regizorul a continuat: “Doamna blonda, mai aproape, nu vreti sa fiti in rand cu ceilalti, nu vedeti ca nu e simetrie??”. Imi venea sa-l pocnesc, norocul lui ca a mai zis ceva: “Doamnelor si domnilor, ei sunt mama, tata si matusa! Ii iubesc si-au venit sa imi umple sala. N-as putea sa vorbesc asa unor straini!”.

Ce mi-a placut mie cel mai mult si cel mai mult la ziua asta?:)) Mie imi place sa aplaud. Cand merg la spectacole, aplaud. Ca mi-a placut, ca nu mi-a placut, eu aplaud ca prostu’. Mai ales dupa un spectacol prost, mi se pare singurul moment emotionant. Jumatate din filmarea asta a insemnat aplauze. Asta mi-a placut cel mai tare!

*Pentru cititorii fara umor, am mers la filmare pentru ca m-a rugat Cristina si suntem prieteni.

***
Adrian Telespan este jurnalist freelancer, a fost producator de televiziune si locuieste la Londra.

2277
x factor grupculisele celei mai dramatice editii X factor

culisele celei mai dramatice editii X factor

Ieri a fost prima zi in care am putut vedea cum arata – din interior – o zi de competitie (cu gala live) pentru concurentii de la X Factor. Ce fac in culise in pauzele publicitare sau in perioada votului si, mai ales, cum e sa mearga acasa, in aceeasi masina, cistigatori si eliminati.

*

La 10 cind incepe o zi de pregatiri cu gala live, in simbata lui 8 decembrie livingul din casa X Factor e gol. In bucatarie Irina, mama Iuliei Manolache, vorbeste la telefon in timp ce vocalizele fiicei sale se aud de la etaj.

Primul coboara Ioan Man; sta in camera cu sora lui si Natalia Salagean si, pentru ca el se imbraca primul, le lasa pe fete sa se pregateasca in liniste. Isi ia calculatorul si-si verifica mesajele pe facebook cu un program de citire a textelor. Apoi vine Tudor Turcu  care se aseaza la calculatorul administratorului casei verificind si el acelasi lucru: reactia fanilor de pe Facebook.

Dupa regulile concursului sunt obligati – de producatori, stilisti, presiunea din jur – sa faca schimbari in look, in vestimentatie sau in stilul in care cinta, asa ca se simt din ce in ce mai nesiguri. Familia, publicul, fanii care incep sa apara in jurul lor – online sau offline – sunt sursa de confirmari ca sunt pe drumul bun. Si ca vor lua voturi ca sa mearga mai departe.

Cind se face galagie in bucatarie stii ca s-a trezit Dragos Udila. Acum e intr-o disputa cu Oana Roman (din trupa Red) care tocmai ce l-a ciupit de fund, iar reactia lui Dragos a pus in pericol toate farfuriile din jur, asa ca intra in living intr-un val de injuraturi, urmat de Oana rizind cu cafeaua in mina.

***

La 13.30, inainte de snur , repetitia integrala pentru gala de seara, Tudor Turcu sta sigur, cu castile in urechi,  in gradena din sala unde va fi gala. Una dintre dansatoare il vede, se aseaza linga el si incearca sa-i distraga atentia.

“Uite pot sa-mi ridic piciorul pina aici”, ii flutura ea osatura lunga cu muschii fini prin dreptul ochilor, iar el nici nu clipeste. “Hai, nu poti sa-mi spui ca nu ma auzi”, protesteaza fata.

Turcu pare concentrat la ceea ce asculta, dar citeva minute mai tirziu cind ii vine rindul la repetitii acuza dureri in zona pieptului si sta in mijlocul scenei fara sa mai cinte, doar sa ajute dansatorii sa-si repete numarul.

De trei gale, inainte de show, Tudor Turcu are probleme de sanatate. E o forma prin care iese din trupul lui presiunea concursului si producatorul show-ului, Sorin Popa, intrerupe repetitia pentru el.

“Datoria mea este sa asigur sanse egale pentru toti. Daca se simte rau, trebuie sa-l vada un medic si sa gasim o solutie sa fie apt pentru show. Il duceti acum la spital si ma anuntati ce spun medicii imediat cum aflati”, spune ferm Popa.

Ioana Anuta are emotii cu Billy Jean si e aproape sa plinga cind nu-i iese cintecul. Delia si Dan Bitman o incurajeaza din scaunele juratilor, ii explica unde intra gresit si cind, in sfirsit, ii iese cum trebuie, apare din nou zimbetul pe chipul ei.

Cind vine rindul fetelor de la Red, Delia pleaca de la masa juratilor, se aseaza in fata lor, jos, pe scena, si le da indicatii.

***

De la 17.30 concurentii incep sa intre rind pe rind la make up si coafura, iar cind sunt gata ajung la costume. In cabina cu costume, raiul pantofilor de toate marimile, Catalin Enache si asistentele lui, Elena si Maria, muncesc deja de citeva ore bune: transforma geci sau sacouri obisnuite in costume care seamana cu epoca Michael Jackson sau Elvis Presley. Lanturi, papusi, ace de siguranta, perle si tot felul de accesorii sunt cusute pe hainele care capata imediat alt chip.

In aceasta cabina, dezbracati – la propriu -, concurentii isi arata caracterul. Catalin, Maria si Elena le stiu deja fricile, nesigurantele si incearca sa-i mobilizeze pentru show: cu unii sunt fermi, cu altii blinzi, dupa nevoile emotionale pe care le intuiesc.

(Cu Catalin am lucrat citiva ani la Tabu si stiu cit este de maniac profesionist, de atent la detalii; de exemplu,verifica personal axilele fiecarui concurent si le da cu antipespirant, ba chiar – in cazul in care au haine de culoare deschisa – foloseste niste benzi de protectie anti transpiratie pe care le aplica pe minecile hainelor ca nu cumva un strop de transpiratie sa tradeze emotiile concurentilor si sa le strice look-ul.)

In timpul show-ului, echipa de la costume stie, fara sa vada live-ul, care a fost evolutia concurentilor: ii simt dupa dinamica pe care o au cind vin sa se schimbe intre numerele de pe scena si ii incurajeaza din nou.

***

La aproape o ora dupa ce s-a incheiat emisiunea, concurentii au terminat de filmat declaratiile post show si ajung din nou in cabina costumelor.

“Catalin, iti multumesc mult mult. Iarta-ma pentru toate blestemele pe care le-am spus in gind. La multe gale am zis – daca pic e din cauza rochiei aleia sau aleia. Iarta-ma.”, spune Elena de la Red, fericita ca a ajuns in semifinale.
“Adica ti-era mai usor sa dai vina pe orice altceva decit pe ce-ai facut in scena”, ride Catalin intelegator.

“Nu-ti spun nimic. Doar te imbratisez”, zice Catalin cind apare Iulia Manolache care a fost eliminata direct din votul publicului, marele soc al serii. Fata il priveste drept in ochi, il imbratiseaza si-si incordeaza maxilarele.
“Nu-mi spune”.

“Doamnelor, va ofer privilegiul sa ma dezbracati pentru ultima oara”, intra rizind Ioan Man care a cazut la duel cind Cheloo a ales-o pe Natalia Salagean.
Maria il imbratiseaza, in timp ce sora lui Ioan plinge. Catalin ii stringe mina “Mi-a facut placere sa lucram impreuna. Am fost onorat.”

 

Natalia vine ultima, plingind. Nu se poate bucura de victoria ei pentru ca ii pare rau ca a iesit Ioan.
“Asta e show-ul” o incurajeaza Catalin si Maria.
“Stiu, dar nu ma pot opri” se scuza in timp ce-si sterge machiajul care curge pe obraji.

***

O jumatate de ora mai tirziu, in microbuzul care duce concurentii acasa, risetele si hohotele de plins se amesteca.

Pe scaunul din spatele soferului, Ioana Anuta vorbeste cu Tudor Todut la telefon. Cum Todut a vazut show-ul la Baia Mare acasa la Boti din Nordx, au comentarii pe care le rostesc printre hohote de ris.

In spatele ei, Natalia Salagean isi verifica sms-urile printre suspine. Linga ea, Ioan Man vorbeste cu tatal lui la telefon.

“Mi-am atins obiectivul, nu-mi pare rau ca ies. Din citeva sute am fost in primii sapte”, spune Ioan si, cind din partea cealalta vin incurajari, continua “N-am plins, de ce sa pling…. Da, ea e mai afectata, dar o sa am grija de ea. O sa o pun la tren pentru Cluj miine la 2, sa o asteptati voi. Eu ma opresc la Predeal…. da, am de munca de saptamina viitoare… Ai grija de mama, de ea imi e cel mai frica, sa nu se consume.”

Apoi cind mama vine la telefon, isi schimba vocea si devine mai vesel -“Suntem in masina, atmosfera e inversa: eu rid, Natalia plinge” – si dupa ce asculta ce-i spune mama, i-o da pe Natalia la telefon care incepe sa plinga si mai tare.

“Multumesc, va multumesc… multumesc” e tot ce spune, printre suspine, la incurajarile care vin via telefon.

In spatele ei, sora lui Ioan Man plinge, Dragos Udila isi citeste sms-urile, iar Iulia Manolache o tine in brate pe sora ei de 4 ani, Anastasia, invitata surpriza in show. A adormit. Tudor Turcu e ultimul, in spate; nu scoate niciun cuvint.

***
E ora 2, dimineata, cind intra in casa X Factor. Iulia urca sa-si faca bagajele (va pleca imediat cu familia ei care a fost invitata in show), Ioan planuieste o petrecere monstru in baza unei sticle de palinca pe care o are Dragos.

Toata lumea urca in camere ca sa se schimbe, doar Ioan Man si sora lui raman pe canapeaua din living. Se tin in brate, cu capetele acoperite, si pling in surdina.

“Hai mai, Maneee”, protesteaza Udila cind coboara cu palinca. Ioan se desparte din imbratisare si-si sterge lacrimile.

“Da, da-le naibii. Sa bem”.

2139
BoardingHouseLynne Tolley – cum poti sa schimbi lumea dintr-un orasel cu 600 de locuitori

Lynne Tolley – cum poti sa schimbi lumea dintr-un orasel cu 600 de locuitori

In fiecare vineri, in oraselul Lynchburg din Statul Tennessee, Lynne Tolley sta intr-un birou cu trei pahare de whiskey in fata, numerotate de la 1 la 3. Lynne e o doamna respectabila, nascuta si crescuta alaturi de ceilalti 599 de locuitori ai orasului Lynchburg, un oras cu un singur drum principal si un singur semafor.

In birou are ritualul ei: acopera primul pahar, il roteste, apoi incearca sa-i simta aroma; ia o inghititura, plimba whiskey-ul prin toata gura si-l scuipa. Bea apa.
Face acelasi lucru cu fiecare dintre cele trei pahare sub privirile colegilor si daca gaseste vreo diferenta intre gustul bauturii de la un pahar la altul toata lumea se ingrijoreaza.

Lynne Tolley este degustator de whiskey, e stra stra nepoata lui Jack Daniel, domnul care da numele whiskey-ului celebru in lumea intreaga si e una dintre persoanele care are in grija pastrarea aceluiasi gust al bauturii de la an la an, de la o recolta la alta.

***
“Daca ar fi trait astazi Jack Daniel ar fi fost foarte mindru de ceea ce fac oamenii din orasul lui”, mi-a spus Lynne asezata comod pe o canapea de piele intr-o mansarda cocheta din Bucuresti.

Avea un accent delicios, postura si silueta unei balerine – cu spatele drept si picioarele frumos aliniate. O doamna ca ea nu poate fi intrebata despre virsta, dar am inteles cumva ca are peste 50 de ani, chiar daca chipul – fara interventii chirugicale – arata tinar. Si stralucitor.

“Bine, Jack Daniel ar fi si foarte surprins pentru ca acest whiskey fabricat in Tennesse este in Romania… Doamne, Dumnezeule, probabil ca nici nu stia de existenta unei tari pe nume Romania in 1911 cind a murit.”, a inceput Lynne sa rida.

Povestea ei, ca si a unchiului celebru, ar putea fi oricind un subiect de roman, dar Lynne isi traieste viata cu modestie, notindu-si zilnic intr-un jurnal intimplarile extraordinare prin care trece, locurile minunate pe care le viziteaza, nu pentru o carte sau un film, ci pentru vremurile cind nu va mai putea calatori. Are si o colectie de carti cu fotografii din toate locurile in care a fost, tot pentru vremea amintirilor, desi cei mai multi dintre vecinii ei au colectii cu editiile speciale Jack Daniels. Asa e ea, a fost intotdeauna diferita de restul lumii si nu i-a fost teama ca va fi judecata.

***

Intr-o epoca in care cei mai multi incercam sa ajungem in marile orase – industriale, moderne – ca sa putem avea o viata plina, ba chiar sa facem ceva care, speram noi, “sa schimbe lumea”, sa lase o urma a existentei noastre, Lynne a ales sa traiasca in oraselul din Tennessee si, cu priceperea ei, sa ajute la realizarea unui produs care ajunge in toata lumea. La fel fac alti 375 de locuitori din Lynchburg, asa ca ei i se pare firesc. E o traditie de familie.

Cum i se parea a fi in traditia familiei faptul ca nu se va casatori. Treceau anii si Lynne nu gasea pe nimeni cu care sa simta ca poate sa -si petreaca viata pina la capat. A avut sute de blind date-uri, prietenii si rudele au tot incercat sa -i prezinte pe cite cineva, dar ea raminea tot celibatara.

“Ma obisnuisem cu gindul ca seman cu Jack Daniel pentru ca nici el nu a fost casatorit vreodata. El locuia intr-o casa impreuna cu una dintre surorile lui si sotul acesteia. Jack venea dintr-o familie cu 13 copii, asa ca a avut multi nepoti. Era un om caruia ii placea sa socializeze, a fost singurul care a avut o sala de bal acasa, o imensa sala de bal cu draperii de catifea rosie si pianina, dar nu s-a casatorit niciodata. Credeam ca sunt ca el. Am o viata fericita, calatoresc mult, am un frate care are deja doi nepoti, deci am o familie. Nu mi-a fost niciodata frica de singuratate.”

Un prieten a rugat-o sa mai accepte un ultim blind date si, pentru ca-l stia pe fratele celui pe care urma sa-l intilneasca, a acceptat. “Era frumusel fratele, asa ca m-am gindit ca nu poate sa fie dezatruoasa o singura intilnire, dar… incredibil, a fost ceva aproape instant. Ne-am placut din prima clipa. Bine, l-am facut sa treaca prin 5 ani de intilniri pina cind m-am hotarit sa ne casatorim. El era hotarit cam dupa un an de cind ne-am cunoscut, dar mie mi-era foarte frica de casnicie – am vazut atitea cupluri care au sfirsit prost un mariaj. Locuia in Nashville care e capitala statutului nostru si i-am spus ca daca vrea sa ne casatorim, trebuie sa se mute in orasul meu mic.”

E casatorita de citiva ani si vorbeste despre sotul ei cu entuziasmul unei adolescente, dar si cu intelepciunea unei femei mature “Calatoreste cu mine doar in locurile in care poate sa joace golf pentru ca asta e pasiunea lui. O respect si, in restul timpului, calatoresc singura.”

***

Lynne a creat o bautura calda pe baza de whiskey – Winter Jack – care e ca o poveste la gura sobei intr-o seara de iarna: are suc de mere, scortisoara, cuisoare desigur Jack Daniel’s si ceva ingrediente magice pe care nu le spune.

Inainte de a fi degustator de whiskey, Lynne a fost nutritionist asa ca e o abila minuitoare a ingredientelor, iar simplitatea ei si felul in care crede si promoveaza lucrurile mici care fac diferente mari, am simtit-o si cind am vorbit despre mincare.

“Stii , eu nu cred ca daca gatesti cu dragoste o sa-ti iasa mincarea mai buna. O mincare buna are legatura cu ingredientele pe care le pui in ea”, i-am spus din experienta mea de bucatareasa nu foarte talentata.
.
“Da, dar recunoaste, cind gatesti pentru cineva pe care-l iubesti iti iase mincarea mai buna”, mi-a replicat rizind.

Lynne gateste zilnic doua meniuri: pentru mama sa care are 95 de ani si are nevoie de un regim special, dar si pentru ea si sotul ei. In fiecare week end prepara dulciuri pentru ca e o mare iubitoare de ciocolata. De fapt, una dintre amintirile cele mai dragi din copilarie, e cea cu mama in bucatarie pregatind un “angel cake”, un fel de pandispan cu alune si/sau ciocolata.

“Care e ingredientul magic cu care poti salva cele mai multe dintre mincaruri?”, am incercat sa aflu unul dintre secretele ei.

“Sarea. Imi place sa maninc sarat desi nu e bine pentru inima si incerc sa ma ponderez, dar cartofi prajiti cu sare sau un gratar…mmmm.”

Crede ca secretul siluetei ei de invidiat e faptul ca bucatareste, pentru ca altfel nu face niciun fel de sport si pe oriunde calatoreste ii place sa incerce toate mincarurile locale.

“Sunt aventuroasa”, ride din nou in cascada Lynne. “Am mincat sarmale chiar ieri si mi-au placut foarte mult.”

*

Multa vreme dupa ce m-am despartit de Lynne m-am gindit ca poate fi un bun subiect de roman, ca multe femei si-ar dori sa aiba o viata ca a ei – sa calatoreasca prin toata lumea, sa faca lucruri apreciate pe tot globul, desi locuiesc intr-un orasel cu o populatie mai mica decit locuitorii din 10 blocuri din Titan, sau sa-si gaseasca marea iubire cind nu se mai asteapta.

Cind o aveam in fata, ii simteam insa optimismul si exercitiul de a se bucura de orice i se intimpla, grija de a pastra momentele frumoase si pentru vremurile cind nu vor mai fi, asa ca am intrebat-o: “Cind ti-e greu, cum te remontezi? Ce-ti spui ca sa poti sa mergi mai departe? Pentru ca nu se poate sa nu fi avut si momente grele in viata”.

“Miine o sa fie mai bine. Traieste ziua de astazi, treci peste ea cum poti. Miine o sa fie mai bine.
Tata a murit cind aveam 21 de ani. Eram fata tatii si cind a murit – a fost un cancer neasteptat – pur si simplu am fost distrusa. De fapt, cred ca niciodata nu am putut sa trec peste asta, dar mi-am spus si imi spun in fiecare zi: miine o sa fie mai bine, traieste ziua de azi.”

Cu o zi inainte de intilnirea noastra fusese ceata, atunci era insa soare. Avea in plan sa descopere Bucurestiul.

Lynne Tolley a venit in Romania ca sa lanseze Winter Jack, o bautura calda pe baza de whiskey – are 30% din compozitie whiskey restul sunt suc de mere, scortisoara, cuisoare; ingredinte care va vor aminti de povestile spuse la gura sobei. Ca povestea ei.

2445
x factor grupLa repetitii cu concurentii X Factor (reportaj)

La repetitii cu concurentii X Factor (reportaj)

Pe canapeaua din livingul casei X Factor, asezate pe umerase individuale, din sirme subtiri, sunt haine proaspat intoarse de la curatatorie. Baietii – rockerii din grupa 25+, Dragos Udila si Tudor Turcu – si le aleg pe ale lor, le scot de pe umerase, le impacheteaza dupa cum se pricep – le ciufulesc in mare parte -, dar e prea de dimineata ca sa le pese si oricum nu pare ca fac diferenta.
Celalalt rocker – din grupa sub 25 – Tudor Todut se uita la televizor, la reluarea de la Next TopModel, asteptind semnalul de plecare.

E 17 noiembrie si mai e o zi pina la gala 2 a sezonului 2 X Factor Romania. Ziua a inceput la 9 dimineata cind a fost adunarea in livingul casei, iar concurentii care au preferat sa mai doarma putin au mincat doar o banana, in mare viteza…

O parte din fete sunt afara, pe veranda, la un ultim fum de tigara. Au de infruntat frigul pentru ca in casa nu au voie sa-si aprinda tigarile, iar cafeaua de dimineata e bauta intre fulare groase, in picioare, pe terasa.

Cind Florin, gardianul casei X Factor (cel care sta om la om pe tot terenul cu concurentii), da semnalul de plecare, apar toti pe veranda infofoliti, cu ochii mici de nesomn si cu chicoteli de tabara de liceeni.

“Ne sabotezi”, zice rizind Todut catre Raduly care a uitat sa inchida fereastra peste noapte. Se tem ca au racit.
“Daca e sa racim, eu sunt primul, ca am dormit linga fereastra”, raspunde incurcat-serios Raduly.

Ii asteapta o zi grea, au invatat deja asta pe pielea lor din gala trecuta, asa ca jumatatea de ora pe care o vor petrece in microbuzele care-i duc la Castel Films, studioul unde se filmeaza X Factor, o vor folosi ca sa faca mai lenta trecerea catre munca.

E liniste in microbuze.

***

La ora 10, in studioul de la Castel Films, doua femei de serviciu curata cu aspiratorul mochetele gradenelor.
“Cine e saptamina asta la Capatos?”, intreaba una dintre ele si, dupa ce-si verifica programul unde va munci zilele viitoare, continua sa parcurga centrimetru cu centrimetru fiecare parte din sala. Pe scena se monteaza decoruri, iar baietii de la lumini fac probe.

Concurentii s-au oprit in cabina lor din backstage, o incapere cit jumatate din livingul din care au plecat, mobilata cu fotolii-pufi in culorile sponsorului, negru si portocaliu, asezata intre cabina destinata machiajului si cea destinata garderobei. Pe usa camerei magice care ascunde sute de costume (sunt peste 100 de tinute vestimentare pentru concurenti si dansatori in fiecare show) e un mesaj de la stilisti: “aici se face curatenie doar in prezenta noastra”.

In cabina concurentii stau mare parte din timpul fiecarei Gale Live. Acum o asteapta pe Crina Mardale – antrenoarea lor vocala – pentru “incalzire”: vor face vocalize timp de doua ore, rind pe rind. Conform programului, la ora 12.00 trebuie sa intre in scena pentru repetitiile in care vor fi ultimele retusuri tehnice – de la sunet si coregrafie pina la cadrele in care vor fi decupati pe ecran de operatori, si se vor intilni pentru prima data cu elementele de scenografie pentru momentele lor.

***

Cind e aproape de ora 12 studioul e mult mai animat si mai colorat. Printre tehnicienii imbracati in negru sau gri au aparut dansatorii cu haine sugubete: colanti gauriti, tricouri fluorescente, pantaloni cu turul aproape de genunchi. In gradene si pe scena se face stretching, iar printre barbati e o altfel de energie si-au aparut zimbetele: fete frumoase isi forteaza articulatiile in spagat sau fandari, muschii lor supli si fini sunt supusi la tensiuni in pozitii care par imposibile pentru cei mai multi oameni.

Producatorii muzicali Laurentiu Niculescu si Razvan Vasilache, plus orchestra The Colors care va cinta live cu fiecare concurent, au intrat in scena, Crina a venit si ea de la cabina unde a facut ultimele pregatiri, iar la marginea gradenei sunt Mihaela Cernea si Raluca Leoaca- profesoarele concurentilor. Fiecare se va ridica si va merge linga scena cind va fi rindul unuia dintre elevii sai, dindu-i ultimele indicatii ca un antrenor care-si pregateste gimnasta sau atletul pentru saltul final.

Primele care intra pe scena sunt fetele de la RED, chiar daca in show-ul live nu vor deschide ele gala.. Fetele au o coregrafie si o scenografie complicata si toate echipele – tehnic, dansatori, sunet – au nevoie de repetitii pentru coordonare.
Dupa 5 repetitii fetzele fetelor sunt incruntate; coregrafa show-ului, Daniela Serafimovici (Furnica), pune presiune pe ele – “daca nu va concentrati si nu va vindeti momentul, nu primiti voturi” – si simti tensiunea in grimasele care apar cind greseste una dintre colege.

Cind, in sfirsit, totul a iesit cum a fost gindit, una dintre fete o saruta pe obraz pe Bianca – dansatoarea roscata cu parul cirliontat pe care au pomenit-o toti la lectiile de canto pentru ca isi gasesc un sprijin in ea de fiecare data cind le e greu pe scena. Si de data aceasta Bianca le -a ajutat chiar daca, din sala, ca spectator, n-ai simtit unde le-a scos din incurcatura.

Dansatorii sunt ca niste atleti de performanta. Sunt grupati toti intr-o gradena (cea in care, in emisiunile live, stau de obicei rudele si sustinatorii concurentilor), isi filmeaza momentele si le vizioneaza in pauze, fiind atenti la orice detaliu.

In lumea lor, cea in care numele tau nu e pe generic si nici nu iei premiul final, desi esti o parte importanta din spectacol si din succesul fiecarui concurent, celebritatea se cistiga in secundele de prim plan. Cum nu stiu niciodata cind cadrul va fi pe ei, dansatorii lupta pentru fiecare moment de perfectiune.

***

[caption id="" align="alignnone" width="448"] imagine de la repetitii, 17 nov[/caption]

La 14.00, intr-un colt de scena, Natalia Selegean se pregateste sa repete; parcurge in gind fiecare moment al coregrafiei si murmura versurile. Peste citeva clipe va umple scena cu miscarile ei, dar acum pare un personaj de desen animat pus pe fast forward pentru ca fixeaza cu gesturi rapide, intr-un spatiu foarte ingust, coregrafia pe care a pregatit-o. E atit de concentrata, incit nici nu-i simte pe recuziterii care misca decorurile fetelor de la RED foarte aproape de ea.

In sala, in gradene, acolo unde vor sta spectatorii in mai putin de 40 de ore, ceilalti concurenti isi ocupa timpul cu glume, cu mici pauze facebook sau cu discutii in care continua sa se descopere:

– Care e numele tau: Nadir sau Tamuz?, intreaba unul dintre baietii de la Station 4. Cum ti se spune?
– Tamuz. Dar oamenilor le mai usor sa-mi zica Nadir. La fel si fratelui meu, raspunde cel despre care Bittman – mentorul lui – a glumit spunind ca e un Smiley mai brunet, iar colegii de competitie il alinta si cu apelativul kefir.

Blonzii de la Nordix ar vrea sa -si faca fotografii la masa juratilor si Tudor Todut ii incurajeaza.

– Ti-am vazut zimbetul pervers care spune “las, sa o patiti voi, nu eu”, ride Flavia careia nu-i place sa i se spuna Ileana Cosinzeana si nici Claudia Schiffer, cum au supranumit-o spectatorii dupa ce au vazut-o la auditii.

Peste ceva vreme cind isi fac curaj doi dintre concurenti sa mearga la masa juratilor, Sorin Popa, producatorul show-ului, ii executa scurt “Ce cautati acolo? Locul vostru e in gradena!” si pleaca aliniati ca niste copiii care au fost prinsi cu lectiile nefacute.

Ioana Anuta face calcule: “As vrea sa mai stau macar inca o gala. Imi place mult melodia pe care o am in gala 3 si, daca ies acum, saptamina viitoare am trei teze. Nu vreau sa ma duc saptamina viitoare la scoala.” E in clasa a XII si e printre cei mai tineri concurenti.

Singura care pare ca nu face parte din gasca e Iulia Manolache; sta cu castile pe urechi ascultindu-si la nesfirsit melodia pe care o are de interpretat in gala 2. Iulia are unul dintre cele mai dificile si mai curajoase momente din spectacolul care urmeaza si isi doreste ca interpretarea ei sa fie mai buna decit originalul. Pe chipul si in concentrarea Iuliei se vede ambitia, aceeasi cu care a slabit 12 kg de la momentul in care a trecut de Judge House si s-a calificat pentru gale, ca sa arate cit mai bine “pe camera”.

Peste citeva minute, cind ii va veni rindul sa cinte in repetitii, mama ei – care si-a luat concediu fara plata ca sa stea in casa X Factor (Iulia are 16 ani) – ii va suna profesorul de la Birlad si pe tot parcusul repetitiei, il va lasa sa asculte performanta elevei lui.

“A lucrat 3 ani si jumatate cu ea, nu poate sa vina aici pentru ca are si alti elevi, dar mi se pare frumos si corect sa stie ce face Iulia”, explica mama ei mai tirziu.

 

***

La 18.00 apar pe rind juratii si prezentatorii. Cheloo ride cind da mina cu baietii de la Station 4
– “Am sa am eu grija de voi” – iar baietii zimbesc incurcati.
Bittman vrea sa-si asculte concurentii, dar au de repetat lucruri tehnice.

Printre multe hohote de ris provocate de Razvan si Dani, plus replicile acide ale lui Cheloo, repeta intrarile si eliminarile pentru ca regizorul Millo Simulov sa stabileasca decupajele pentru fiecare secventa. Millo e cel care la TIFF-ul de anul acesta a prezentat primul film interactiv din Romania, Kiddo, viata unei fete care face box, o poveste in care spectatorii puteau sa-si aleaga finalul.

Sorin Popa discuta cu Delia vestimentatia pentru show – au de ales intre mai multe variante si producatorul stie exact ce vrea sa obtina de la momentul intrarii juratei in scena.

Concurentii sunt trimisi la cabina lor si, fara ei, incep sa se repete partile tehnice ale surprizelor din show, dar – desi niciunul dintre cei posibili surprinsi nu mai este in sala – repetitia e atit de codificata incit nu ai niciun indiciu despre cine va fi protagonistul.

***
E trecut de ora 20.00 cind Millo convoaca toti concurentii in cabina lor pentru ultimele indicatii. O sedinta inchisa, doar pentru ei. Pe hol asteapta Ioana – sora lui Ioan Man si mama Iuliei Manolache discutind despre lucruri casnice.

Putin dupa ora 21.30 vor face o escala la McDonald’s ca sa se rasfete pentru ziua aceasta, care vine dupa o alta zi de repetitii incheiata aproape de miezul noptii. Miine dimineata la ora 10 vor fi din nou la Castel Films, vor face un snur al spectacolului, iar dupa masa de prinz – care va fi in cantina de linga studio – vor intra la make-up, la costume, pregatindu-se pentru show. Nu vor avea timp de odihna si, doar daca sa vor folosi de pauzele scurte, isi vor putea salva putin din energie.

La 20.30 vor intra pe scena incercind sa dea maximum din talentul lor artistic ca sa ramina in competitie, vor fi in tensiune si stres pina dincolo de miezul noptii. Si se vor expune judecatilor publicului caruia nu-i va pasa de efortul lor, ci de doza de divertisment sau emotie pe care o vor putea transmite.

Sunt ore in care, fara sa-si dea seama, invata in varianta hardcore ca performata in showbiz nu e joaca.

Oricare dintre ei va fi eliminat din competitie va fi aflat – nu din vorbe, ci din oboseala de pe umeri – ca fiecare moment al unui spectacol e construit cu multa munca. O lectie dura pe care si-o vor aminti multa vreme.

Urmatoarea eliminare e in mai putin de 24 de ore.

2041
akram khaningerii lui akram khan

ingerii lui akram khan

aseara am vazut DESH – un spectacol de/cu Akram Khan, unul dintre cei mai celebri coregrafi si dansatori din lume  (il stiti din ceremonia de deschidere de la jocurile olimpice de la londra, momentul cu dansatorii care pareau ca fac arte martiale si cu copilul care era simbolul sperantei)

DESH este despre trecerea de la copilarie la maturitate si despre conflictul lui Akram Khan cu tatal lui.

la sfirsitul spectacolului l-am intrebat: “ce a zis tatal tau despre acest show?”  si de aici a pornit ceva genial.

“inainte de a-i invita la show pe parintii mei, l-am sunat pe tata:

– noul meu spectacol este despre tine si incepe cu tine mort. te inmormintez.

s-a suparat. mama insa s-a bucurat. am o relatie de respect cu parintii mei, doar ca pe mama o respect intr-un mod sacru, iar pe tata intr-un fel total opus sacrului.

cind a venit la spectacol si-a inteles ca eu sunt el pe scena si ca aproape tot show-ul e despre el, a intrebat:

– vrei sa urc pe scena? sa zic ceva?

era foarte mindru pentru ca toate spectacolele mele de pina aici au fost mai mult despre mama, niciodata despre el.

–  e spectacolul meu tata, doar eu apar pe scena, nu trebuie sa urci.

in copilarie am avut o relatie foarte tensionata cu tatal meu si 3 sferturi din pregatirea pentru spectacolul asta m-am mintit. voiam sa fac ceva despre “acasa”, despre originile mele si povesteam mult despre mama. mi-am dat insa seama ca ma minteam si imi minteam si colaboratorii: adevaratul conflict era cu tata, din tensiunea lui putea iesi spectacolul.

dar sa-ti spun cum mi-a venit ideea acestui show .

acum 4 ani eram la Syndey, in australia cu spectacolul cu Juliette Binoche. in seara de dupa a patra reprezentatie, am iesit din Opera si m-am dus sa iau un taxi din statia din fata teatrului. eram foarte obosit si tot ce voiam sa vad era patul din camera de hotel.

am deschis usa la taxi si un cuplu de australieni, care erau in spatele meu, a intrat in masina. credeau ca eram baiatul care deschide usile. dupa ce au intrat si-au inchis usa, au deschis geamul s-au uitat la mine si s-au prins cine eram:

– esti akram khan?

– poate.

le-am raspuns suparat, eram nervos ca-mi luasera masina.

– ai jucat in spectacolul care tocmai s-a incheiat?

– poate ca da, poate ca nu.

le raspundeam scrisnind din dinti.

– multumim pentru spectacol.

au ridicat geamul si-au plecat.

m-am dus la al doilea taxi si pentru prima data in viata am simtit nevoia sa-l sun pe tata. nu suntem apropiati, nu avem o relatie in care sa vorbim la telefon despre rutina zilnica. am sunat, nici nu m-am gindit ce ora era in anglia:

– ce vrei? au fost primele lui cuvinte.

– sa vorbesc cu tine.

– ai probleme cu politia?

– nu, sunt in australia, tocmai am terminat un spectacol.

– ai nevoie de bani?

– nu.

– atunci ce dracu vrei?

– sa vorbesc cu tine.

a strigat-o suparat pe mama ca sa-i dea ei telefonul, in timp ce eu protestam

– dar nu cu mama vreau sa vorbesc, cu tine.

nedumerit ca nu am nimic sa-i spun, mi-a inchis. am purtat aceasta conversatie in taxi, in bengaleza si imediat dupa ce am terminat, taximetristul m-a intrebat:

– tatal tau este Musharraf Khan?

am recapitulat tot ce vorbisem si nu rostisem numele tatalui meu; in cultura noastra, nu te adresezi pe nume parintilor.

– de unde stii asta?

– mai raspunde-mi la o intrebare, a continuat taximetristul in bengaleza. e din Manchikon?

Manchikon e un sat care are 200 de oameni, am inceput sa devin paranoic, ma gindeam la KGB, CIA.

– spune-mi de unde stii un amanunt atit de exact despre mine altfel ma dau jos din masina, am urlat la el.

– raspunde-mi la intrebare si-ti spun.

– da, tata se numeste Musharraf si s-a nascut in Manchikon.

s-a dovedit ca taximetristul era prietenul din copilarie al tatalui meu, cel care ii daduse toti banii – putini – pe care-i strinsese ca adolescent pt ca tata sa-si cumpere bilet catre londra. emigrase si el de citiva ani, vazuse la tv ca fiul prietenului lui e dansator, dar nu stia cum sa reintre in legatura cu tata. cind a inceput sa povesteasca plingea si, trebuie sa recunosc in mintea mea erau doua lucruri.

1. am avut tensiune si suspence, acum am dat peste melodrama

2. vrea sa-i dau banii inapoi.

de fapt voia sa vorbeasca cu prietenul lui, asa ca l-am sunat pe tata din nou:

– vrea cineva sa vorbeasca cu tine.

– cine?, a ripostat tata suparat.

l-am privit pe sofer si l-am intrebat in bengaleza

– cum vrei sa-i spun tatalui meu ca te numesti? cu cine va vorbi la telefon

– Binloopi, Abas Binloop.

tata a auzit si pentru citeva secunde a fost liniste. apoi, pentru prima data in viata mea, l-am auzit pe tata plingind.

anul urmator, cind am venit cu un nou spectacol la Sydney, i-am luat si pe parintii mei si s-au reintilnit.

m-am gindit de multe ori ce sanse erau sa se intimple ce s-a intimplat in seara aceea. a fost suprarealist: n-am luat primul taxi, am simtit nevoia sa-l sun pe tata desi nu fac asta niciodata, taximetristul era prietenul lui.

am mai povestit intimplarea la intilnirile cu public de dupa spectacol si,  peste citiva ani de la acest eveniment, un tinar din sala m-a intrebat:

– v-ati gindit ce relatie aveti dvs cu cuplul care v-a luat primul taxi?

i-am raspuns ca in momentul acela, desi nu-i cunosteam, au fost dusmanii mei.

–  eu cred ca au fost ingerii dvs.”

*

roma, sept 2012.

DM_CoverFace to face with Demi Moore

Face to face with Demi Moore

(romanian version, here)

When you’re thinking of Demi Moore scenes from Ghost, A Few Good men, Indecent Proposal come to mind. If you’re a man, maybe the lascivious dance from Striptease or the forceful seduction ritual from Disclosure.

Your instinct is telling you: That’s a strong, determined woman. Even the pictures from the commercials of the products she’s been promoting or the photo sessions from the magazines all over the world show her as a determined woman with a powerful firmness in her eyes.

But the perspective changes when Demi Moore is in front of. You can feel her shyness. You can find the way she covers her chest when she speaks.

At the end of August, Oriflame launched in Stockholm the most luxurious line of products celebrating 45 years on the market, in collaboration with the American actress: More by Demi.  As part of the promoting campaign, Demi Moore was present in front of 100 journalists and more than 5000 people at the Gold conference – the anniversary of the company. And everybody could remark her timidity.

“You’d be surprised to discover how nervous I can be when speaking in front of so many people”, she admitted with her unmistakable voice, nasal, vocals pushing the air through the nose as a race horse.

She’s practical, wears her nails short, in a dark shade nail wear matching her black dress with white and red stripes that fits her envied body. Though, her shoes are golden with high, slim heels and on her ankle you can see a small tattoo.

I was thinking Demi Moore has a practical side that fits so well the activism she’s been doing lately, producing a miniseries on abortions for HBO and creating a foundation that fights sexual slavery, but what amazed me was her honesty when it comes technology.

“I’m more interested in meeting people directly. With so much technology we tend to come apart one from the other. That’s why I like the Oriflame concept so much: when you love something, you want to share it directly, through human connection.”

These words come from someone who’s using technology with grace and perfection, in a way that speaks rather about taking control than about informing: Demi Moore has over 2 million fans on Facebook and 5,5 million followers on Twitter and at the beginning of 2012 she launched, together with her friend Amanda De Cadenet a show with interviews which they mainly promote through a web platform: theconversation.tv

“The best thing when you’re coming from nothing is that you have nothing to lose. When we think of people we name courageous, or fear free, or risk takers it doesn’t mean they don’t feel fear anymore, it means they took the fear and transformed it in something they want it to be”, Demi Moore explained looking back at the timidity she felt at the beginning of her career.

At 17 she dropped high school for a modeling career. A year later she married musician Freddy Moore, and when only 18 she had already a small part in a movie.

“When I was fifteen I wanted to be an actress. It was my dream, but it was not only about acting. It was then when I met a beautiful actress that was very confident of herself (Demi Moore was living in the same building with Nastassja Kinski who inspired her) and I wanted to have her confidence. I thought confidence would come with acting; I wanted it as much as I wanted to be part of a community.”

Few years from her big screen debut she had become the best paid actress in the world – 12, 5 millions of dollars for her role in Striptease –, and one of the most wanted stars.

“It’s impossible to go beyond where you are and take control if you don’t get out of your comfort zone, and like everybody else I had to go out of it to be a better person. I am able to stay here in front of so many people because I conquered one more element of my fear”.

Of course you know these things in theory, but you never think a woman like Demi Moore, who’s both Oscar and Golden Globe nominated, who’s hunted by paparazzi and whose life means for many people the sheer embodiment of success, can be this shy. I had seen this type of shyness at many actors. The explanation lies, I’ve been told, in that when they’re filming, they do things easily because they’re trained, they had rehearsed so that the words and gestures of a character become their own. But when taken out of their medium they feel vulnerable. At some level, this happens to us, ordinary people. When taken out of our comfort zone we become fragile.

This is why I think what Demi Moore accomplished is so fit for the concept of the Oriflame campaign. More by Demi means taking life moments and transforming them in fairy tales: you can be both Cinderella and Snow White.

“Sometimes you can do extraordinary, inspiring things just to be in a story, other times it’s OK to play with the elements in your life just to get where you want to. The truth in fairy tales is always adversity, yet there is always magic and there’s always a reward for overcoming. I think this is what More is about.”

The truth is that however big we are, however successful, we’re all ordinary people at home. And however glamorous, strong and invincible the stars seem to us happens also because we always see them as heroes in a story, with all that involves, from script to costumes and make-up.

We can also cheat a little. With the right make up, with a good perfume, with accessories that bring out our personality. It’s the same thing the stars we’re looking up to are doing.

The most beautiful thing Demi Moore said?

“It is said you believe when you see it, but the truth is you’ll see it when you believe… because it is our belief that comes first and the results second. You have to believe to see it.”

More by Demi, the new Oriflame line consists of  make-up kit, shower gel, body lotion, perfume, a bag, a necklace and earrings. They’re available in the October Oriflame catalogue.

The concept: Everything is possible. You can be anything you desire in your imagination. Fantasize on what you want to be: more glamorous, happier, it’s just more.

sept 2012.

Romanian version, here.

2344
DM_CoverCu Demi Moore in fata

Cu Demi Moore in fata

(english version, here)

Cind te gindesti la Demi Moore iti vin in minte imagini din Ghost, A Few Good men, Indecent Proposal. Poate – daca esti barbat – dansul lasciv din Striptease sau seductia in forta din Disclosure. Instinctul iti spune ca e o femeie hotarita, puternica. Chiar si fotografiile din reclamele produselor pe care le-a promovat sau din sedintele foto pentru reviste din toata lumea, o arata cu o privire ferma, hotarita.


Cind Demi Moore e in fata ta perspectiva se schimba si ii poti simti timiditatea. In gesturile cu care-si acopera bustul in timp ce vorbeste.

La sfirsitul lui august, Oriflame a lansat la Stockholm, la aniversarea a 45 de ani ai companiei, cea mai luxoasa gama din istoria sa, in colaborare cu actrita americana: More by Demi. Parte din promovarea gamei, Demi Moore a fost prezenta in fata a 100 de jurnalisti din toata lumea, la o conferinta de presa, dar si in fata a peste 5000 de oameni la conferinta Gold – aniversara a companiei. Si toata lumea a remarcat timiditatea ei.

“Ati fi surprinsi, daca ati descoperi cit de stresata sunt cind vorbesc in fata a multi oameni”, a admis repede cu vocea-i pe care ai recunoaste-o dintr-o mie, nazala, cu vocalele care par ca imping aerul catre nas ca la un cal de rasa.

E o femeie practica – isi purta unghiile scurte, lacuite intr-o culoare inchisa, asortate cu rochia neagra cu dungi roshii si albe, care-i urma linia corpului atit de invidiat. Avea insa niste pantofi aurii, cu un toc fin si foarte inalt, iar pe glezna se zarea un tatuaj mic.

Partea practica a lui Demi Moore o intuiam – sa mina-n mina cu militantismul (a produs pentru HBO o mini serie in patru episoade despre avort si a creat o fundatie care lupta impotriva sclaviei sexuale), dar ce m-a uimit a fost raportarea onesta la tehnologie.


“Ma preocupa mai mult intilnirile directe intre oameni, cu atit de multa tehnologie ne indepartam foarte mult unii de altii. De asta imi place conceptul Oriflame: cind iti place ceva, vrei sa-l imparti cu altcineva intr-un mod direct, de la om la om.“

Vorbele astea vin de la cineva care utilizeaza exemplar tehnologia, intr-o forma care vorbeste deja de a prelua controlul, nu de a informa: are peste 2 milioane de fani pe facebook si 5,5 milioane de followers pe twitter, iar la inceputul acestui an a lansat impreuna cu prietena ei, Amanda de Cadenet un show de interviuri  a carui promovare se bazeaza foarte mult pe o platforma web: theconversation.tv

“Cel mai bun lucru cind nu ai nimic de la inceput e ca nu ai ce pierde. Am avut acest privilegiu. Cei mai multi oameni pe care noi ii numim curajosi sau ca isi asuma riscuri, nu inseamna ca nu mai simt frica; inseamna ca au reusit sa transforme frica in ceea ce vor ei sa fie”, si-a mai explicat Demi timiditatea facind trimitere la inceputurile carierei ei.

La 17 ani a renuntat la liceu si-a plecat sa faca o cariera in modeling, s-a casatorit un an mai tirziu cu muzicianul Freddy Moore, iar la 18 ani deja avea un mic rol intr-un film.

“Cind aveam 15 am vrut sa fiu actrita. A fost visul meu, dar n-a fost  vorba doar de actorie. Atunci am intilnit o frumoasa actrita care era foarte increzatoare in ea (nota mea. locuia in aceeasi cladire cu Nastassja Kinski care a inspirat-o) si imi doream sa am si eu increderea ei. Am crezut ca increderea vine odata cu actoria, imi doream asta, cum imi doream sa fiu parte dintr-o comunitate. Acum, daca ma uit inapoi, am avut incredere si mai am, o buna parte din viata, si fac parte dintr-o comunitate frumoasa.”

In citiva ani de la debut a ajuns cea mai bine platita actrita din lume, cu 12, 5 milioane de dolari pentru filmul Striptease si una dintre cele mai cautate vedete pentru campanii publicitare sau aparitii pe coperte de revista.

“E imposibil sa mergi mai departe si sa incepi sa preiei controlul daca nu iesi din zona de confort si, ca toata lumea, incerc sa fiu un om mai bun. Astazi pot sa stau in fata atit de multor oameni pentru ca am cucerit inca o parte din  frica mea.”

Sigur ca stii lucrurile astea din teorie, dar nu te gindesti ca o femeie ca Demi Moore care are nominalizari la Oscar, la Globurile de aur, care e vinata de paparazzi si a carei viata inseamna pentru multi ideea de succes – e atit de timida. Am mai vazut genul acesta de fragilitate, de timiditate la multi actori si mi-a fost explicata prin faptul ca pe scena, pe platourile de filmare, ei fac lucrurile mai usor pentru care au fost antrenati, au repetat pina cind au ajuns ca vorbele si gesturile sa fie “ale lor”; scosi insa din mediul lor se simt vulnerabili. Intr-un fel se intimpla si cu noi – civilii –  acelasi lucru, scosi din zona de confort, suntem fragili, gata sa ne spargem.

De asta mi se pare ca ceea ce a facut Demi Moore cu viata ei se potriveste teribil cu conceptul campaniei Oriflame, More by Demi in care momente din viata sunt transformate in basme: e cind Cenusareasa, cind Alba ca zapada.

“Uneori poti sa faci lucruri extraordinare, inspirationale ca sa fii intr-o poveste, alteori e ok sa te joci cu elementele din viata ta ca sa fii acolo unde iti doresti. Adevarul este ca in povesti ai intotdeauna situatii antagonice, ai intotdeauna magie, dar este o recompensa la sfirsit. Cred ca despre asta este MORE.”

Adevarul e ca , oricit de mari ar fi, oricit de celebri si de succes, acasa sunt oameni obisnuiti. Si daca noua ne par glamurosi, puternici, invincibili e si pentru ca ii vedem intotdeauna eroi intr-o poveste. Cu tot ce inseamna ea, de la scenariu la costume si make-up.

Dar putem trisa si noi putin: cu make-up potrivit, cu un parfum fin, cu accesorii care sa ne scoata personalitatea in evidenta. Si ele – vedetele la care rivnim – fac acelasi lucru.

Cel mai frumos lucru pe care l-a spus Demi?

“Se spune ca nu crezi pina cind nu vezi, dar adevarul e ca ai sa vezi cind ai sa crezi… pentru ca mai intii este credinta si totul vine din ea. Trebuie sa crezi ca sa vezi cu adevarat.”

*
Gama Oriflame, More by Demi contine trusa de farduri, gel de dus, crema de corp, parfum, geanta si cercei. Toate vor fi disponibile in catalogul Oriflame din octombrie

english version here

2509
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!