reportaj & story - Blogul Cristinei Bazavan

12 years ago

Face to face with Demi Moore

When you’re thinking of Demi Moore scenes from Ghost, A Few Good men, Indecent Proposal come to mind. If you’re a man, maybe the lascivious dance from Striptease or the forceful seduction ritual from Disclosure.

Your instinct is telling you: That’s a strong, determined woman. Even the pictures from the commercials of the products she’s been promoting or the photo sessions from the magazines all over the world show her as a determined woman with a powerful firmness in her eyes.

But the perspective changes when Demi Moore is in front of. You can feel her shyness. You can find the way she covers her chest when she speaks.

At the end of August, Oriflame launched in Stockholm the most luxurious line of products celebrating 45 years on the market, in collaboration with the American actress: More by Demi. As part of the promoting campaign, Demi Moore was present in front of 100 journalists and more than 5000 people at the Gold conference – the anniversary of the company. And everybody could remark her timidity.

“You’d be surprised to discover how nervous I can be when speaking in front of so many people”, she admitted with her unmistakable voice, nasal, vocals pushing the air through the nose as a race horse.

She’s practical, wears her nails short, in a dark shade nail wear matching her black dress with white and red stripes that fits her envied body. Though, her shoes are golden with high, slim heels and on her ankle you can see a small tattoo.

I was thinking Demi Moore has a practical side that fits so well the activism she’s been doing lately, producing a miniseries on abortions for HBO and creating a foundation that fights sexual slavery, but what amazed me was her honesty when it comes technology.

“I’m more interested in meeting people directly. With so much technology we tend to come apart one from the other. That’s why I like the Oriflame concept so much: when you love something, you want to share it directly, through human connection.”

These words come from someone who’s using technology with grace and perfection, in a way that speaks rather about taking control than about informing: Demi Moore has over 2 million fans on Facebook and 5,5 million followers on Twitter and at the beginning of 2012 she launched, together with her friend Amanda De Cadenet a show with interviews which they mainly promote through a web platform: theconversation.tv

“The best thing when you’re coming from nothing is that you have nothing to lose. When we think of people we name courageous, or fear free, or risk takers it doesn’t mean they don’t feel fear anymore, it means they took the fear and transformed it in something they want it to be”, Demi Moore explained looking back at the timidity she felt at the beginning of her career.

At 17 she dropped high school for a modeling career. A year later she married musician Freddy Moore, and when only 18 she had already a small part in a movie.

“When I was fifteen I wanted to be an actress. It was my dream, but it was not only about acting. It was then when I met a beautiful actress that was very confident of herself (Demi Moore was living in the same building with Nastassja Kinski who inspired her) and I wanted to have her confidence. I thought confidence would come with acting; I wanted it as much as I wanted to be part of a community.”

Few years from her big screen debut she had become the best paid actress in the world – 12, 5 millions of dollars for her role in Striptease –, and one of the most wanted stars.

“It’s impossible to go beyond where you are and take control if you don’t get out of your comfort zone, and like everybody else I had to go out of it to be a better person. I am able to stay here in front of so many people because I conquered one more element of my fear”.

Of course you know these things in theory, but you never think a woman like Demi Moore, who’s both Oscar and Golden Globe nominated, who’s hunted by paparazzi and whose life means for many people the sheer embodiment of success, can be this shy. I had seen this type of shyness at many actors. The explanation lies, I’ve been told, in that when they’re filming, they do things easily because they’re trained, they had rehearsed so that the words and gestures of a character become their own. But when taken out of their medium they feel vulnerable. At some level, this happens to us, ordinary people. When taken out of our comfort zone we become fragile.

This is why I think what Demi Moore accomplished is so fit for the concept of the Oriflame campaign. More by Demi means taking life moments and transforming them in fairy tales: you can be both Cinderella and Snow White.

“Sometimes you can do extraordinary, inspiring things just to be in a story, other times it’s OK to play with the elements in your life just to get where you want to. The truth in fairy tales is always adversity, yet there is always magic and there’s always a reward for overcoming. I think this is what More is about.”

The truth is that however big we are, however successful, we’re all ordinary people at home. And however glamorous, strong and invincible the stars seem to us happens also because we always see them as heroes in a story, with all that involves, from script to costumes and make-up.

We can also cheat a little. With the right make up, with a good perfume, with accessories that bring out our personality. It’s the same thing the stars we’re looking up to are doing.

The most beautiful thing Demi Moore said?

“It is said you believe when you see it, but the truth is you’ll see it when you believe… because it is our belief that comes first and the results second. You have to believe to see it.”

More by Demi, the new Oriflame line consists of make-up kit, shower gel, body lotion, perfume, a bag, a necklace and earrings. They’re available in the October Oriflame catalogue.

The concept: Everything is possible. You can be anything you desire in your imagination. Fantasize on what you want to be: more glamorous, happier, it’s just more.

sept 2012.

Romanian version, here.

reportaj & story

12 years ago

Cu Demi Moore in fata

(english version, here)

Cind te gindesti la Demi Moore iti vin in minte imagini din Ghost, A Few Good men, Indecent Proposal. Poate – daca esti barbat – dansul lasciv din Striptease sau seductia in forta din Disclosure. Instinctul iti spune ca e o femeie hotarita, puternica. Chiar si fotografiile din reclamele produselor pe care le-a promovat sau din sedintele foto pentru reviste din toata lumea, o arata cu o privire ferma, hotarita.

Cind Demi Moore e in fata ta perspectiva se schimba si ii poti simti timiditatea. In gesturile cu care-si acopera bustul in timp ce vorbeste.

La sfirsitul lui august, Oriflame a lansat la Stockholm, la aniversarea a 45 de ani ai companiei, cea mai luxoasa gama din istoria sa, in colaborare cu actrita americana: More by Demi. Parte din promovarea gamei, Demi Moore a fost prezenta in fata a 100 de jurnalisti din toata lumea, la o conferinta de presa, dar si in fata a peste 5000 de oameni la conferinta Gold – aniversara a companiei. Si toata lumea a remarcat timiditatea ei.

“Ati fi surprinsi, daca ati descoperi cit de stresata sunt cind vorbesc in fata a multi oameni”, a admis repede cu vocea-i pe care ai recunoaste-o dintr-o mie, nazala, cu vocalele care par ca imping aerul catre nas ca la un cal de rasa.

E o femeie practica – isi purta unghiile scurte, lacuite intr-o culoare inchisa, asortate cu rochia neagra cu dungi roshii si albe, care-i urma linia corpului atit de invidiat. Avea insa niste pantofi aurii, cu un toc fin si foarte inalt, iar pe glezna se zarea un tatuaj mic.

Partea practica a lui Demi Moore o intuiam – sa mina-n mina cu militantismul (a produs pentru HBO o mini serie in patru episoade despre avort si a creat o fundatie care lupta impotriva sclaviei sexuale), dar ce m-a uimit a fost raportarea onesta la tehnologie.

“Ma preocupa mai mult intilnirile directe intre oameni, cu atit de multa tehnologie ne indepartam foarte mult unii de altii. De asta imi place conceptul Oriflame: cind iti place ceva, vrei sa-l imparti cu altcineva intr-un mod direct, de la om la om.“

Vorbele astea vin de la cineva care utilizeaza exemplar tehnologia, intr-o forma care vorbeste deja de a prelua controlul, nu de a informa: are peste 2 milioane de fani pe facebook si 5,5 milioane de followers pe twitter, iar la inceputul acestui an a lansat impreuna cu prietena ei, Amanda de Cadenet un show de interviuri a carui promovare se bazeaza foarte mult pe o platforma web: theconversation.tv

“Cel mai bun lucru cind nu ai nimic de la inceput e ca nu ai ce pierde. Am avut acest privilegiu. Cei mai multi oameni pe care noi ii numim curajosi sau ca isi asuma riscuri, nu inseamna ca nu mai simt frica; inseamna ca au reusit sa transforme frica in ceea ce vor ei sa fie”, si-a mai explicat Demi timiditatea facind trimitere la inceputurile carierei ei.

La 17 ani a renuntat la liceu si-a plecat sa faca o cariera in modeling, s-a casatorit un an mai tirziu cu muzicianul Freddy Moore, iar la 18 ani deja avea un mic rol intr-un film.

“Cind aveam 15 am vrut sa fiu actrita. A fost visul meu, dar n-a fost vorba doar de actorie. Atunci am intilnit o frumoasa actrita care era foarte increzatoare in ea (nota mea. locuia in aceeasi cladire cu Nastassja Kinski care a inspirat-o) si imi doream sa am si eu increderea ei. Am crezut ca increderea vine odata cu actoria, imi doream asta, cum imi doream sa fiu parte dintr-o comunitate. Acum, daca ma uit inapoi, am avut incredere si mai am, o buna parte din viata, si fac parte dintr-o comunitate frumoasa.”

In citiva ani de la debut a ajuns cea mai bine platita actrita din lume, cu 12, 5 milioane de dolari pentru filmul Striptease si una dintre cele mai cautate vedete pentru campanii publicitare sau aparitii pe coperte de revista.

“E imposibil sa mergi mai departe si sa incepi sa preiei controlul daca nu iesi din zona de confort si, ca toata lumea, incerc sa fiu un om mai bun. Astazi pot sa stau in fata atit de multor oameni pentru ca am cucerit inca o parte din frica mea.”

Sigur ca stii lucrurile astea din teorie, dar nu te gindesti ca o femeie ca Demi Moore care are nominalizari la Oscar, la Globurile de aur, care e vinata de paparazzi si a carei viata inseamna pentru multi ideea de succes – e atit de timida. Am mai vazut genul acesta de fragilitate, de timiditate la multi actori si mi-a fost explicata prin faptul ca pe scena, pe platourile de filmare, ei fac lucrurile mai usor pentru care au fost antrenati, au repetat pina cind au ajuns ca vorbele si gesturile sa fie “ale lor”; scosi insa din mediul lor se simt vulnerabili. Intr-un fel se intimpla si cu noi – civilii – acelasi lucru, scosi din zona de confort, suntem fragili, gata sa ne spargem.

De asta mi se pare ca ceea ce a facut Demi Moore cu viata ei se potriveste teribil cu conceptul campaniei Oriflame, More by Demi in care momente din viata sunt transformate in basme: e cind Cenusareasa, cind Alba ca zapada.

“Uneori poti sa faci lucruri extraordinare, inspirationale ca sa fii intr-o poveste, alteori e ok sa te joci cu elementele din viata ta ca sa fii acolo unde iti doresti. Adevarul este ca in povesti ai intotdeauna situatii antagonice, ai intotdeauna magie, dar este o recompensa la sfirsit. Cred ca despre asta este MORE.”

Adevarul e ca , oricit de mari ar fi, oricit de celebri si de succes, acasa sunt oameni obisnuiti. Si daca noua ne par glamurosi, puternici, invincibili e si pentru ca ii vedem intotdeauna eroi intr-o poveste. Cu tot ce inseamna ea, de la scenariu la costume si make-up.

Dar putem trisa si noi putin: cu make-up potrivit, cu un parfum fin, cu accesorii care sa ne scoata personalitatea in evidenta. Si ele – vedetele la care rivnim – fac acelasi lucru.

Cel mai frumos lucru pe care l-a spus Demi?

“Se spune ca nu crezi pina cind nu vezi, dar adevarul e ca ai sa vezi cind ai sa crezi… pentru ca mai intii este credinta si totul vine din ea. Trebuie sa crezi ca sa vezi cu adevarat.”

*
Gama Oriflame, More by Demi contine trusa de farduri, gel de dus, crema de corp, parfum, geanta si cercei. Toate vor fi disponibile in catalogul Oriflame din octombrie

english version here

reportaj & story

12 years ago

Monica Birladeanu- cum nu o stiti

pentru ca saptamina viitoare intra pe ecrane filmul Despre oameni si melci, in care joaca si Monica Birladeanu (alaturi de Andi Vasluianu, Andreea Bibiri, Dorel Visan) si pentru ca multi se vor concentra pe secventa de sex intre ea si Andi (faina, de altfel:) ) , m-am gindit ca e momentul sa scot din sertar un articol care vi-o prezinta pe Monica Birladeanu putin diferit fata de ce se scrie despre ea.

acesta a fost ultimul text pe care l-am publicat in revista pe care am condus-o si pastrez o amintire speciala intregii experiente de a lucra cu Monica. pe parcursul interviului, vedeti si minunatele fotografii care au insotit povestea in revista, in care Monica – fotografiata de Dan Samoila, cu stilismul Laurei Cirnici – a reinterpretat citeva tablouri celebre.

***

Metamorfozele Monicai

In mai putin de 2 metri patrati, pe holul unui bloc comunist stau pe jos Cristi Puiu, Bobby Paunescu si Monica Bârladeanu, alaturi de patru tehnicieni.

– Doru, spune-i: „Hai, mai, Romulus… ca n-are rost” , ii indica Bobby actorului Dorian Boguta tonalitatea pe care s-o imprime personajului Mita aflat in conflict cu trei tigani carora trebuie sa le plateasca o datorie. Boguta spune c-a inteles.
– Gata, repetam o data si tragem!

Monica sta lipita de coltul holului, isi freaca materialul rochiei in mâna si se uita la actori cu emotie tensionanta. Expresia ei pare a spune: „De efortul fiecaruia depinde succesul tuturor.”

E o secventa din making of-ul filmului Francesca (versiunea de pe DVD, lansata la inceputul lui aprilie 2011). Nu stiu daca Monica Bârladeanu era acolo pentru ca trebuia sa filmeze urmatoarea secventa sau pentru ca, pur si simplu, vroia sa-si sustina colegii. Ma urmareste insa imaginea ei, asezata in cel mai prost dintre locurile de pe hol, inghesuita si neprotejata (literalmente, lipita de coltul peretelui). Si concentrarea de pe chip, intr-un moment in care nu era deloc in atentia celorlalti.

La sapte ani, Monica Bârladeanu si-a dat seama ca se simte bine când e in atentia celorlalti. S-a intâmplat odata cu sosirea pe lume a fratelui mai mic, Petru, in apartamentul modest din cartierul Dacia, de la marginea Iasiului, unde locuiau. Mai avea un frate Mircea, dar el era mai mare cu 5 ani si, chiar daca o mai necajea, o si proteja când era cazul. Dupa mintea ei de copil, Petru era rosu si urâtel, plângea tot timpul si nu facea nimic special. De ce sa fie toti interesati de el?

„Tin minte perfect cum am facut un plan ca sa obtin o parte din atentia care era indreptata spre el: il luam In brate si, când venea cineva in vizita, trebuia sa vorbeasca si cu mine, pentru ca eu il tineam”, râde Monica amintindu-si ca peste ani, l-a adus pe Petru la Bucuresti unde a urmat liceul de coregrafie, l-a insotit la competitiile de dans sportiv, devenindu-i a doua mama. Petru este compozitor (a scris si muzica filmului Francesca), iar fratele mai mare e pompier, tata a doi baieti pe care Monica i-a botezat.

Monica râde astazi si de avalansa de intâmplari generate când a uitat, la 12 ani, sa-si pregateasca lectiile. „Mama si tata munceau si aduceau bani in casa, noi trebuia sa aducem note bune. Asta e lectia pe care parintii ne-au predat-o din primele zile de scoala”, spune Monica recunoscând ca cea mai mare spaima a copilariei ei erau lectiile neinvatate. In dimineata in care si-a dat seama ca a uitat sa-si faca temele pentru o materie, a intrat in panica. A inteles repede ca nu poate sa rezolve tema intr-o pauza, si, ca sa nu se confrunte cu esecul, a preferat sa-i spuna mamei ca e bolnava, s-o roage sa ramâna acasa.

– Ma doare in dreapta, a zis inspirata de afectiunile anterioare ale fratelui mai mare care avusese hepatita.
– Sun la gradinita, sa-mi iau liber si mergem la doctor, s-a ingrijorat mama, de profesie educatoare.
– Nu e nevoie, cu un ceai poate-mi trece, a incercat sa scape, stiindu-se cu musca pe caciula.
Dar mama l-a sunat si pe tatal ei, au dus-o la spital unde medicul, dupa ce a palpat-o putin, a decretat:
– Apendicita acuta. Te operam!

Secretul apendicelui operat fara sa fi fost cazul a fost pastrat pâna acum 2 ani – Monica are 33 de ani acum –, insa perseverenta pentru notele bune la scoala a ramas. In scoala generala a fost tot timpul in competitie cu Simona, colega cu care impartea alternativ premiul intâi. Când si-a dat seama ca Simona era principala competitoare la cele mai mari note, i s-a parut frumos sa–i devina colega de banca: voia sa fie la fel de buna ca ea.

La 16 ani, Monica s-a angajat chelnerita la o terasa. Parintii divortasera, traiau doar din salariul mamei, asa ca a mintit ca are 18 ani ca sa se angajeze. Era prea târziu când patronul terasei a aflat ca, de fapt, e in clasa X-a. O placeau deja toti angajatii si stiau ca e constiincioasa. In vacantele de vara din liceu a muncit si 24 de ore consecutive, dormind pe scaune, pe terasa, in orele mici ale diminetii, când nu prea erau clienti. Efortul i-a adus o dubla satisfactie: a usurat viata familiei si-a inceput sa aiba un cuvânt de spus intre ai ei, pentru ca aducea bani acasa. Isi aminteste cu emotie de respectul public, la scala mica, pe scara blocului, când vecinii au observat ca ai ei au inceput sa-si ia câte ceva prin casa cu banii câstigati de ea.

Abia peste 4 ani avea sa devina o mica starleta, odata cu primul job ca model: pozând pentru un catalog de pijamale. In liceu, insa, nu s-a considerat frumoasa. „Câstigasem concursul de Miss in clasa a IX-a, dar a fost o recunoastere pe termen foarte scurt, pâna intr-a X-a uitase toata lumea; era mai important sainvat si sa muncesc. Ma simteam mai degraba desteapta, decât frumoasa.”

A dat la Drept, la Iasi si, in facultate, a primit o lectie pe care o urmeaza si acum. S-a intâmplat când profesorul de retorica i-a replicat unui coleg care se vaita ca nu intelege termenii tehnici pe care-i folosea: „Intelegeti cam 20 la suta din ce spun? Pentru restul se ia frumos dictionarul acasa, se deschide si se invata. Daca vorbeam pe limba prietenilor vostri de cartier erati aici degeaba. N-ati fi evoluat”.

Atunci, Monicai au inceput sa-i placa lucrurile pe care nu le intelege. Inca ii mai plac.

Dupa prima aparitie in ipostaza de model, din catalogul cu pijamale, au Inceput reclamele, apoi emisiunile de la B1 TV si multe premii: cea mai sexy prezentatoare tv, cea mai frumoasa… A devenit iubita lui Bobby Paunescu, a intrat sub reflectoarele celebritatii, a fost fotografiata din toate unghiurile, i-au fost analizate hainele si machiajul, parul si tocurile.

Poate ca, in anii aceia, a fost luata de valul aparitiilor publice si de presiunea de a arata tot timpul ca o papusa perfecta; poate ca n-a stiut sa administreze relatia cu presa; poate ca nu era inca impacata cu sine si-i era greu sa-si marturiseasca radacinile.

Oricare ar fi explicatia, pentru publicul care o stie pe Monica Bârladeanu, nimic din cele “de dinainte de celebritate” n-au fost familiare. „Ma simteam redusa la dimensiunea de “frumusete”, ma deranja ca doar asta se spunea, dar nu puteam sa reprosez nimic pentru ca, pe de alta parte, asta era calitatea mea cea mai proeminenta. Nu aveam alti ‘muschi’ dezvoltati, charisma, increderea in mine.”

A plecat in America in 2005 tocmai ca s-o ia de la zero. A avut norocul sa o intâlneasca pe Ivana Chubbuck, o celebra profesoara de actorie, si sa devina noua Monica Bârladeanu.

De fapt, a revenit la Monica din copilarie si din adolescenta pentru ca si-a luat fiecare emotie la control; si-a desfacut fiecare indoiala, fiecare bucurie sau tristete, a inceput sa inteleaga ce-o enerveaza, ce-o face sa plânga; a intrat in cuferele cele mai ascunse ale sufletului ei.

Totul parte din metoda Ivanei Chubbuck, ea insasi actrita in trecut, familiarizata cu starile emotionale extreme (a fost abuzata de parinti, s-a drogat, a fost la un pas de moarte) si care a imbinat trairile ei cu tehnicile de actorie ale lui Stanislavski intr-o noua metoda de transmitere a emotiilor. Chubbuck a predat multor actori faimosi, dar publicul a aflat de ea doar odata cu multumirile speciale pe care i le-a adus Halle Berry in speech-ul sau de Oscar din anul 2002.

La clasa Ivanei, au inceput provocarile pentru Monica.
„Veneam dupa niste ani in care numai eu contasem, eu pentru mine. La Los Angeles am inceput sa am altfel de victorii personale. Inainte toata lumea imi zâmbea si era prietenoasa apriori, fara sa fi facut nimic ca sa merit simpatia omului din fata mea; doar pentru ca citisera despre mine in ziare. In America am luat-o de la zero, am inceput sa simt ca oamenii râd la glumele mele pentru ca sunt bune, nu pentru ca le fac eu; sunt prietenosi cu mine pentru ca ma plac. Prietenia lor era autentica.”

In ultimii 6 ani „americani”, Monica s-a deconstruit, si-a zdrobit in bucati mici ambitia. Apoi orgoliul. Frumusetea. Increderea in sine. Rând pe rând.

Mai intâi a trebuit sa invete sa faca fata refuzurilor de la casting. A fost la zeci de castinguri si-a trecut prin toate etapele, prin dezamagire, plâns, acceptare. A avut o mica revelatie când l-a vazut pe Leonard Cohen spunând, intr-un documentar: „A trebuit sa invat ca nu sunt muzician in fiecare zi, sunt amator in cele mai multe dintre zile. Doar din când in când sunt bun si pot compune.”

Acum, ambitia care o facea sa fie colega de banca a premiantei clasei ii Incordeaza maxilarele când spune : „Faci eforturi aproape supraomenesti ca sa te pregatesti, si nu dormi noaptea, si ti se intoarce stomacul de emotii, si vine apoi momentul in care trebuie sa accepti despre tine ca esti imperfect. E foarte greu sa accepti ca nu esti sclipitor in fiecare zi.”

Astazi, Monica „triseaza“ când participa la castiguri pentru roluri pe care si le doreste foarte mult: isi ia alte proiecte in paralel ca sa ii fie ceva mai confortabil, sa poata sa-si spuna ca rolul respectiv nu e cel mai important lucru. „Stii cât de creativ poti sa fii când esti pus in pericol? Ca sa-ti aperi fragilitatea emotionala…”

Apoi a trebuit sa se lupte cu orgoliul. Intr-o prima faza si-a dorit foarte mult sa joace in seriale si-a mers la castinguri pentru asemenea roluri. Asa a ajuns in Lost si in Nip & Tuk, dar a trebuit sa fie onesta cu ea si sa-si dea seama ca nu e facuta pentru a juca un personaj ani de zile, zi de zi.

„Am vazut si la colegii din Lost… Exista o nemultumire pe care o inteleg. Sigur ca din afara poate parea un moft: uite, ma, ala s-a umplut de bani si nu e multumit.
E adevarat, acel actor si-a acoperit o nevoie financiara, dar de fapt vrea si el sa mai faca si altceva, sa experimenteze noi lucruri in meseria lui”.

A trebuit sa fie ferma si sa reziste presiunilor agentilor care ar fi câstigat bani din comisionul salariului obtinut pentru un rol in telenovele. Cum a trebuit sa faca fata si presiunii asteptarilor celor de acasa, pe care-i vedea comentând pe forumuri in dreptul articolelor care vorbeau despre ea.

S-a tinut de studii si-a ajuns sa frecventeze Master 3, treapta cea mai inalta a scolii Ivankai. A facut un alt curs la Londra, pe tehnica de teatru, la Royal Academy of Dramatic Arts.

Frumusetea, calitatea care i-a adus celebritatea, i-a fost data si ea la o parte in actorie. „Nici un regizor barbat cu care am lucrat nu m-a luat in filmul lui pentru ca sunt frumoasa; m-au vrut cu cearcane, m-au uniformizat, m-au vrut stearsa. Singurul film in care sunt aranjata e regizat de o femeie – Ioana Uricariu.” ( Stopover – prezentat la festivalul Sundance, in 2011).

Intr-un mod care pare ciudat vazut din afara, orgoliul antrenat in zeci de sedinte foto pentru coperte de reviste glossy ca sa obtina cel mai bun unghi al chipului sau cel mai frumos zâmbet, a fost inlaturat in fata camerei de luat vederi. Pentru autenticitatea personajului interpretat.

Dorinta de a avea un cuvânt de spus a fost si ea deconstruita intre orgoliu si echilibru, intre a câstiga un meci mic in culise si a crea o femeie vie, credibila pe ecran. „Orgoliul asta e o mizerie microscopica in comparatie cu a fi slab pe ecran pentru ca n-ai stiut sa-i asculti pe altii”.

Monica lucreaza in prezent la un alt gen de frumusete personala; e mai preocupata de pielea ei, de ce manânca, de cum se ingrijeste pentru ca stie ca o camera de luat vederi nu minte. Si vrea sa-i puna in fata un personaj adevarat.
In adolescenta, când Incepuse sa câstige primii bani si-a cumparat si primele produse cosmetice. Era pe vremea când se aduceau la sacosa produse din Germania si-a cumparat de la un astfel de comerciant ambulant Oil of Olay. “Mirosea extraordinar. Pentru mine ala era mirosul occidentului, era o bucatica de occident. O chestie atât de mica te transforma complet, m-am simtit femeie doar pentru ca foloseam acea crema.” Când, la lansarea In România, a primit de la agentia de PR produsele Olay a fost… madlena lui Proust.

Monicai Bârladeanu de astazi nu ii e teama sa imbatrâneasca. A gasit echilibrul intelegând ca lupta cu sine e o permanenta cunoastere. E ca si cum traiesti cu cineva care evolueaza in felul lui; e o negociere in fiecare moment al zilei.

„Stresul si dorinta mea de a fi perfecta dinainte veneau pentru ca toate asteptarile oamenilor erau legate doar de felul in care arat. Daca eram mai ciufulita aveam senzatia ca esuez, pentru ca eram redusa la dimensiunea asta. Astazi felul in care arat e doar o bucatica din mine, nici lucrul cel mai relevant, nici cel mai important… Am senzatia ca oamenii pot sa vada dincolo de asta, poate si pentru ca-i las eu.”

mai 2011.

***

Cum spuneam am scos textul din sertar pentru a va aminti ca de vineri, 14 sept, puteti vedea Despre oameni si melci in cinematografe. Altfel, zic asa ca un teasing, intentionez sa scriu curind si despre Andi Vasluianu.

reportaj & story

13 years ago

NEAM SATURAT

In mintea lui s-a petrecut ceva amuzant. A inteles repede ca unii oameni nu vor trece de aparente, dar ceilalti… Daca ar fi priceput ce zice el, ar fi fost posibil sa vrea sa i se alature.

Era o dimineata de miercuri, 4 iulie, si Robert, care abia se trezise, a stiut cum poate sintetiza starea de revolta pe care o simtea si care se regasea si printre prietenii de pe facebook – doar patru cuvinte: ”NEAM SATURAT DE VOI”. Stia ca unii nu vor vedea mai departe de lipsa cratimei, dar ceilalti – care dupa prima secunda de ezitare, vor fi inteles sensul – erau de-ai lui. Neam/popor – saturat de voi/politicieni care faceti lucruri de care ne e rusine.

Cind a ajuns la birou a pus un status pe facebook cu cele patru cuvinte, dar a continuat sa caute o varianta cit mai eficienta a mesajului lui. Voia sa-si transforme ideea in viral, ar fi fost semnul ca o intreaga generatie simte ca si el. I-a luat 5 minute sa gaseasca pe google o fotografie de la un meeting, cu un barbat cu o pancarta in mina, si-a scris peste ea mesajul lui – in photoshop, fara sa-l preocupe prea mult partea artistica. Apoi a trimis fotografia catre Vlad Craioveanu si Liviu Mihaiu. In citeva ore avea zeci de like-uri, dar si comentarii care l-au suparat: “e fake, e in photoshop”.

Oamenii nu mai vedeau padurea de copaci, pierdeau mesajul din cauza executiei, asa ca s-a gindit sa faca totul natural, ca la carte, cu fotografii. Pina seara cu ajutorul colegilor din cladirea in care lucreaza avea o bucata alba de PVC de aproape un metru lungime, un marker negru si asa a construit PANCARTA. Apoi a sunat-o pe Cosmina: “Te bagi sa vorbesti cu oamenii sa se fotografieze?”

De joi 5 iulie au inceput sa faca fotografii, iar in doua saptamini au surprins cu pancarta in brate citeva sute de oameni. Si bulgarele se rostogoleste.

***

Robert Soparlache are 32 de ani, a terminat Automatica si e art director la agentia de publicitate Gavrila & asociatii. A trecut prin citeva agentii, a lucrat si ca freelancer, asa ca experienta l-a facut sa simta care este forma pe care trebuie sa o dai lucrurilor ca sa atraga atentia. E genul “think big” si si-a surprins de multe ori colegii cu idei care pareau nebunesti si pe care, peste citeva luni sau ani, le-au vazut puse in practica de agentii din alte tari. Si mai e genul “coios” – face lucruri cu curaj, dar si cu cap, care sa lase urme.

Vrea sa faca un scurt metraj cu o idee surprinzatoare de filmare, dar are in cap si o idee de lung metraj. Dincolo de job se exprima prin grafica pe mirrorstoutopia, unde desenele lui pastreaza mesaje sociale. A fost implicat (voluntar) in campania pentru Nicusor Dan si a fost unul dintre cei care s-a luptat cu toata lumea in campania electorala pentru primarie ca sa impuna idei virale, sa faca lucrurile “big”.

Cosmina Ivanov (28 ani) a terminat ASE si studiaza fotografia la Facultatea de Arta. A lucrat pentru o vreme pentru una dintre companiile care fac sondaje care studiaza comportamentul consumatorilor, iar acum e freelancer. In vara aceasta isi planificase sa locuiasca intr-o comunitate de rromi ca sa studieze dansurile tiganesti si sa faca citeva fotografii prin care spera sa surprinda o parte mai putin stiuta a vietii lor, dar – pentru ca proiectul NEAM SATURAT a luat amploare – si-a aminat orice alta activitate.

***

Primul hop a fost dupa 3 zile. ”Noi nu suntem persoane sociabile, nu iesim la mondenitati, nu cunoastem multa lume. Cind am atins aproape 300 de oameni, intrasem in panica, nu mai stiam pe cine sa fotografiem”, isi aminteste Robert.

L-au intilnit insa pe Mimi Branescu pe o terasa si l-au intrebat daca ar vrea sa-si faca o fotografie, iar actorul – care e un bun minuitor al cuvintelor si-a scris multe piese de teatru – a acceptat fara sa ezite.

– “Doamne ajuta”, ne-a spus la despartire si ne-a emotionant. Am fi putut sa punem si noi asta undeva linga fotografie. Oamenii nu au de unde sa stie cum a fost.

Robert realizeaza cum sa imbunatateasca proiectul in timp ce se intimpla. N-au avut un plan asezat pe hirtie, de fapt n-au avut nimic. Abia dupa doua zile de la primele fotografii au facut pagina de facebook si un tumblr, dar tot din experienta directa si-au dat seama ca trebuie sa fie mai exacti. “Le ziceam oamenilor sa ne caute in doua locuri ca sa-si vada fotografiile, era gresit. Asa ca am pastrat doar pagina de facebook.”

Dupa Mimi Branescu l-au fotografiat pe Sorin Tranca, managing partner la Friends Advertising. “Am vazut cum Sorin preluase o initiativa a Bogdanei Butnar de a -si pune un “sad face” in locul fotografiei de profil de pe facebook, ca semn de nemultumire la toata avalansa de minciuni politice. De la ei, de acolo, a plecat gindul meu.” isi aminteste Robert.

Notorietatea lui Sorin care isi exprimase recent mihnirea fata de evenimentele politice actuale intr-o scrisoare deschisa care a devenit un viral in doar citeva ore (aproape 10.000 de vizualizari intr-o zi), a impulsionat proiectul.

Au urmat Andi Vasluianu, Liviu Mihaiu, Bogdana Butnar, Adrian Oianu, Iulian Comanescu, Cosmin Alexandru, Bogdan Ghiu, dar si oameni pe care nu-i vezi la tv sau in reviste: vinzatori la chioscuri stradale, angajati ai unor corporatii, studenti, profesori, tineri sau pensionari. Toate categoriile sociale, toate virstele.

“Mi-a placut pentru ca mesajul ma reprezinta si am apreciat modul in care a fost scris,” spune Vlad Craioveanu care n-a stiut ca el a fost printre primii promotori ai ideii. In doua saptamini de la prima postare peste 400 de oameni s-au fotografiat cu pancarta, unii ajungind la Robert si Cosmina pentru ca au fost recomandati de cei care fusesera deja fotografiati. Un alt fel de viral.

***

Robert si Cosmina se cunosc de “2-3 ani” si se necajesc unul pe celalalt cu o perseverenta de frati lasati singuri acasa multa vreme.

“Eu o ard mai palmat asa, nu m-as fi dus sa le cer oamenilor sa se fotografieze, dar stiam ca merg la sigur cu Cosmina, stiam ca o sa-i placa ideea si va zice da”.

La ce nu s-a asteptat nici el, dar nici Cosmina, au fost reactiile oamenilor fata in fata cu pancarta.
“Reacțiile imediate prin centru vechi au fost “De cine, de noi?!”, “Cratima, unde e cratima” sau “Liniutaaa!”. Cind vedem ca-i amuza cit de cit, ne oprim sa stam de vorba, le spunem de ce facem asta, si multi accepta sa faca si ei poza. Deseori aud “Ah, si eu! De TOTI!” Apoi ne tot întâlnim cu oameni pe care i-am fotografiat. Ne salutam sau ne zimbim prieteneste”, povesteste Cosmina.

Sunt si dintre cei care-i intreaba “pe cine aveti in spate?” si cind spun ca sunt doi tineri care vor sa vada citi din generatia lor simt ce simt si ei – lehamitea pentru politicienii care nu-i reprezinta – ii sfatuiesc sa faca lucrurile cu un statut juridic.
“A fost un domn care ne-a intrebat daca avem ONG si era gata sa se alipeasca cu ONG-ul sau la actiunea noastra”, isi aminteste Cosmina.

Dar fata in fata cu pancarta, reactiile celor de pe strada sunt si ca o radiografie a unei societatii care n-are exercitiul civic de a se exprima public sau care simte nevoia unui conducator suprem ca sa poata sa traiasca linistit: “Si daca te-ai saturat pe cine vrei sa pui in loc?”, “Ai vreo solutie?”, “Vreti anarhie?” sunt doar citeva dintre intrebarile cele mai vehemente.

Gratie internetului, mesajul a iesit insa din Bucuresti. Pe 8 iulie la un meeting din Oradea, un domn purta o hirtie cu “NEAM SATURAT DE VOI”, iar acelasi mesaj era afisat pe 11 iulie de cei care protestau la Bruxelles in fata Comisiei Europene in timpul vizitei lui Victor Ponta.

Cind ii intrebi de reprezentativitatea celor care au raspuns la ideea lor, acceptind sa se fotografieze, Cosmina, cu backgroundul ei in cercetare, spune ferm. “Criteriile sociodemografice îmi sunt necunoscute (venit, educație etc). Ce știu sigur e că sunt peste 400 oameni în fotografii, și peste 2000 în online. Cei mai mulți tineri de 20-30 ani. Toți sătui.”

***

M-am fotografiat si eu cu pancarta “NEAM SATURAT DE VOI”. Miercuri 19 iulie, la exact doua saptamini de la lansarea proiectului.

Discutam cu Cosmina si Robert in Van Gogh Cafe, iar chelnerii cind au vazut pancarta au venit la noi.

– Am vazut pe net proiectul. Putem sa ne fotografiem si noi?

Cind am iesit din cafenea, am intilnit-o pe terasa pe Flavia Giurgiu (din echipa de organizare a Festivalului International de Film Transilvania) care era cu o prietena. Au vrut si ele sa se fotografieze. Dupa ce ne-am despartit de noii protagonisti ai pozelor, le-am zis:

– Stii, desi imi placea proiectul vostru, si va impartasesc ideile, nu m-am gindit ca pot si eu sa ma fotografiez, pina sa-mi zici tu, Robert. Credeam ca e in circuit inchis.

Cu pancarta in brate, cu mesajul NEAM SATURAT DE VOI catre exterior, Robert mergea pe strada Smirdan catre fosta cladire a Bibliotecii Nationale, avind-o pe Cosmina alaturi. Linga Cosmina eram eu. Paream un trio care vine la un meeting sau tocmai protesteaza. Oamenii se uitau: unii zimbeau, altii se incruntau. Dupa ce mi-a auzit remarca, Robert, continuind sa-si cizeleze proiectul aflat in desfasurare, i-a spus scurt Cosminei.

– Trebuie sa le spunem oamenilor ca daca vor sa se pozeze sa ne lase un mesaj pe Facebook…

Pagina de Facebook NEAM SATURAT are 2800 de fani la doua saptamini de la crearea sa si un reach de peste 100.000 de oameni. Robert nu le-a spus parintilor despre idee pentru ca oricum, dupa atitia ani de publicitate, nu li se mai pare nimic special sa creezi lucruri de genul asta; mama Cosminei are facebook si urmareste indeaproape proiectul.

Unul dintre comentariile de pe pagina NEAM SATURAT suna asa: “E o pandemie lehamitea pentru aparatul politic, un virus al resentimentului pentru comedia de moravuri din Parlament și de la TV. Dacă sfidăm astăzi starea de fapt, putea-vom oare dobândi acel elan fundamental al reorganizării de drept? Voința există.” Andrei Nicolescu.

[gallery columns="4"]

Pagina de Facebook NEAM SATURAT poate fi gasita aici.

Robert Soparlache a acordat un interviu in Fishington Post despre activitatea lui in industria de publicitate, il puteti citi aici.

Multumesc Sorin Tranca pentru ca mi-ai facilitat accesul la aceasta poveste.

reportaj & story

13 years ago

El, Mihai Bendeac, cum e?

iunie 2012.

La 16 ani, Mihai Bendeac isi imagina cum va avea telefon mobil, o masina decapotabila si se va opri intr-o statie de autobuz ca sa-si ia tigari. Acolo va fi EA – fata care nu-i raspunsese la iubirea marturisita cu o jucarie de plus, in clasa IX-a – si-l va privi lung, oftind. El urma sa-i zimbeasca mindru, sa se urce in masina si sa demareze in tromba. „Strict pentru acest moment voiam sa devin avocat si citeam carti de procedura penala. Nu simteam niciun fel de chemare pentru aceasta meserie. Deci atit de nebun eram.”

M-am intilnit cu Bendeac la sfirsitul lunii mai intr-un restaurant din centrul capitalei; el venise cu masina decapotabila (un Opel GT galben) si, in mina in care tinea tigarile, avea un Iphone. Era imbracat cu un tricou rosu si o pereche de jeans si n-avea nimic in atitudine prin care sa atraga atentia. M-a rugat sa mergem la o masa care era mai indepartata de geam, ferita de privirile trecatorilor. Astazi, chiar daca nu-l mai intereseaza fata din liceu, si-a atins tinta parcurgind un alt drum. Ghidat de Toma Caragiu.

In zilele adolescentei plina de ginduri catre profesii diverse (antrenor de fotbal, jurnalist sportiv), tata i-a dat sa citeasca „O carte despre Toma Caragiu” si in citeva ore i s-a deschis accesul la o noua lume. „De atunci am inceput sa colind librariile si anticariatele, tirgurile de carte. Vinam cronici ale unor spectacole din anii 60-70, o luam strict ca eveniment istoric: s-a montat piesa cutare si cutare. Si-acum pot sa-ti mai spun montari. Mai aveam un coleg in clasa cu care ma luptam in ani si piese. Ne zicea cineva ‘Napasta!’ si incepeam sa spunem. Pierdea cine se oprea primul. Ajunsesem la dementa cu treaba asta.”

In noaptea in care a citit cartea despre Toma Caragiu a luat decizia ca se va face actor – „Faceam pipi cind am avut revelatia“. Ca sa-i gaseasca un profesor cu care sa se pregateasca, mama, Emilia, a vorbit cu singura persoana pe care o stiau din lumea teatrului: vinzatoarea de la casa de bilete de la Comedie. Asa a ajuns la George Ivascu caruia, desi avea emotii mari, i l-a imitat de la prima intilnire pe Toma Caragiu.

O vreme, in camera lui, unde isi petrecea ore in sir studiind, a semnat pe un caiet ca si cum ar fi dat autografe, pagini intregi de exercitii ale unei semnaturi care isi pastreaza linia si astazi. „Nu numai ca scriam, dar – in imaginatia mea – si socializam: ma ridicam in picioare, faceam cu mina unor oameni care erau adunati, imi construiam tot momentul respectiv.”

In seara afisarii rezultatelor la UNATC s-a dus insotit de parinti. In drum spre casa, in Opelul Astra alb al familiei, Mihai statea in spate. Cind au ajuns in fata blocului, doar el si mama au coborit. Tatal si-a lasat capul pe volan.

– Ce are? Ce-a patit?, a intrebat-o pe mama.

Dan Bendeac plingea. Se opusese cel mai mult ca Mihai sa se faca actor – „nu e o meserie din care sa poti trai”, spunea -, chiar il amenintase ca-l va lega cu lantul de calorifer ca sa nu dea examen. Insa el ii daruise cartea care ii schimbase viata. Si nu se astepta ca fiul lui sa fie printre primii.

***

Cind Mihai Bendeac a intrat in restaurant, chelnerii au inceput sa susoteasca. La masa din spate doi domni, imbracati la costum cu laptopurile deschise si prinzul alaturi, si-au intrerupt lucrul ca sa-l scaneze cu privirea. „Eu vreau succesul in actorie, nu caut notorietatea in meserie cu orice pret”, a spus citeva minute mai tirziu, in timpul interviului; nu remarcase rumoarea pe care o provocase.

In 6 ani a trecut de la studentul cu o promitatoare cariera in teatru dramatic (cu un rol principal in Richard III-lea) la tinarul care pleca frustrat de la castingurile Media Pro fiind convins ca e mai bun decit toti desi era refuzat constant, pentru ca mai apoi sa devina cel care da autografe asa cum exersase in adolescenta. Chiar daca a jucat in film inca din primul an ca student (Milionari de week end) si-a facut roluri grele in Teatrul de Comedie (alaturi de George Ivascu – „Doi tineri din Verona” sau de Stefan Banica Jr – „A douasprezecea noapte” ), Bendeac n-a avut o viata usoara.

Obsedat de o cariera pe care nu si-o putea satisface si la care muncea sustinut (la 18 ani a creat un program tv pe care l-a trimis la OTV, fara sa primeasca vreodata raspuns), cind i s-a oferit sansa „Mondenii” si-a pus toata energia in succesul proiectului: a creat personaje noi, a scris textele, le-a interpretat. Dar a plecat si-a luat-o de la zero, pe cont propriu, cind a fost dezamagit de directia in care show-ul ajunsese: avea scenaristi noi si i se reprosau lui nereusitele.

De fapt, cind a plecat de la „Mondenii”, a luat-o de la minus 100. S-a dus la Antena 1, incercind sa se joace cu publicul Divertis, in decorul lor, cu un program similar, fiind prea ocupat sa tina emisiunea in viata ca sa se mai gindeasca ca oamenii voiau sa-l vada pe el, nu un inlocuitor. „A fost cel mai prost an profesional din viata mea. Imi vine sa-mi dau cu pumnii in cap. Din punctul meu de vedere, faptul ca nu mi s-a intrerupt acolo cariera in tv a fost un miracol.”

In cifre, sezoanele lui de „Mondenii”, plus cele cu „In Puii mei”, dincolo de audientele uriase, arata asa: 1200 de scenarii, mii de ore de lucru pentru crearea si filmarea lor, plus un deadline infernal in fiecare saptamina. Si un singur gind: „nu ai voie sa nu-ti vina ideea”. In tot acest timp a continuat sa studieze nopti intregi care sunt nisele comediei, cum se diferentiaza comicii mari ai lumii – texte, tehnici, gesturi -, sa joace in spectacole de teatru in Bucuresti la Comedie, Metropolis sau la Palatul Copiilor, dar si in teatrele din tara, in turnee. Sa joace in Supravietuitorul si Poker, filmele lui Sergiu Nicolaescu, si sa vada alte citeva sute de filme.

„Niciodata nu vei putea sa fii in televiziune asa cum esti pe scena. E o diferenta uriasa intre cel de pe scena si cel de pe tv,” i-au spus prietenii, asa ca acum renunta la tot ce a creat in televiziune, se arunca in gol, fara plasa de siguranta, ca sa faca ceea ce crede ca e cel mai potrivit pentru el in acest moment: teatru. In stil mare, live la tv, in prime time simbata seara. Vrea sa aduca pe ecran teatrul de comedie de alta data in ritmul si limbajul tinerilor de astazi.

„Artistii mari sunt artistii imitabili. Asta e altul dintre motivele pentru care am decis sa renunt la show-urile gen ‘In puii mei’ si iau serios meseria mea de actor de teatru, de film, de seriale. Nimeni nu stie care este stilul meu ca artist; in afara de cei care au fost la teatru, poate. El, Mihai Bendeac, cum e?”

***

– Nu mai mincati? Gata?, i-a zis chelnerul uitindu-se la farfuria pe care ramasese mai mult de jumatate din friptura pe care Mihai si-o comandase cum ajunsese in restaurant. Era 3 si jumatate dupa amiaza si, intre intrebari si multe tigari, incerca sa pacalesca si prinzul.

– Nu stiam ca imi puneti doua, nu mai pot, i-a zimbit celui pe a carui fata se vedea curiozitatea de a privi de aproape pe cineva de la tv.

Dupa ce masa a fost debarasata in comentariile alintate ale chelnerului care sustinea ca ar fi trebuit sa manince mai mult, Bendeac mi-a spus complice:

– Nu era buna.

– Si de ce nu i-ai spus asta ca sa-i transmita bucatarului?

– Ei, lasa. Am mincat odata la Dan Chisu o friptura de vita atit de bine preparata incit o taiai cu furculita. Dar era carnea bine aleasa.

Mihai Bendeac e politicos.

In afara ecranului si a iesirilor marcate in revistele de scandal, Mihai Bendeac e un singuratic, iar cind nu e cu cineva de care sa se agate in gesturi si priviri, e timid. „De asta m-am apucat de fumat: imi da un gest. Cind sunt foarte multe priviri asupra ta intr-un spatiu si esti singur, e ciudat… In primul rind trebuie sa te controlezi la fiecare gest pe care-l faci, apoi te simti tu penibil ca nu esti relaxat. Mi-e foarte greu sa fiu singur in situatiile astea. Stii ca daca esti in mall si iti intra chilotii in cur, pina iesi nu-i mai scoti. Asta e…”

Mihai Bendeac e un tinar caruia nu-i place sa fie accesibil. Poate e urma lasata de timiditate in viata lui de celebritate sau poate e dorinta de control. De asta foloseste Facebook pentru a transmite mesaje publicului sau (peste 85.000 de fani), dar comenteaza foarte rar la reactiile lor. Nu merge la mondenitati pentru ca nu vrea sa fie asociat cu cei in care nu crede, dar nu se mai supara daca revistele de scandal il fotografiaza iesind beat dintr-un club sau alaturi de vreo tinara. „E mai bine sa apar singur – ‘s-a dus el la mare si a plecat cu 100 de femei’; dar nu am fost eu si cu Ogica.”

Mihai Bendeac e obsedat de curatenie. Locuieste cu chirie, undeva pe linga Unirii, intr-un apartament cu scara interioara, a carui baie e cit garsoniera in care a stat inainte. Baia e un element important pentru ca petrece 30 – 45 de minute pentru un dus. De fiecare data se spala in aceeasi ordine: mai intii piciorul sting, apoi cel drept, mina stinga, mina dreapta. Urmeaza abdomenul, spatele, zona intima. Dupa care o ia de la capat, in aceeasi ordine. Apoi dintii, urechile. In timp ce face dus, cinta. Si se gindeste la textele pe care le are de scris sau, mai nou, la proiectul pe care vrea sa-l inceapa.

Mihai Bendeac e un nebun (in cel mai bun sens al cuvintului) care se chinuie ingrozitor pe sine pentru a se depasi in fiecare zi. De aici insomnii, depresii si… pastile. E un workaholic care nu stie sa opreasca ritmul si, chiar si cind e in vacanta, mintea sa lucreaza pentru a-si atinge obiectivul in cariera. E ceva adesea intilnit la oamenii care au, dupa reperele sociale, succes: „Depresia apare in momente de liniste, cind n-am treaba. Am umblat de multe ori cu o foaie de hirtie. Hai sa spun aici lucrurile bune din viata mea – umpleam doua foi! Acum lucrurile rele – aveam unul sau doua. Am incercat sa o iau rational, dar tot nu ieseam din depresie.”

Mihai Bendeac e printre personalitatile publice care au fost asociate cu ideea de homosexualitate, poate pentru ca a dus pe ecran primul personaj gay din divertismentul romanesc, si ar putea fi oricind un luptator activ pentru drepturile omului. „De ce n-am negat niciodata vehement ca sunt gay? Am prieteni care sunt gay; cum as aparea eu in fata lor daca as iesi inainte public sa spun: ‘cum sa fiu eu gay?!’ Ca si cum treaba asta ar fi ceva rau. Eu stiu ca Dumnezeu inseamna iubire. Cu ce pacatuiesc doi barbati care iubesc in comparatie cu un preot la care te duci cu un copil mort la nastere si-ti spune ‘imi pare rau nu pot sa-l ingrop, e pagin’? Copilul ori e un dar de la Dumnezeu, ori e pagin. Adica ce vine de la Dumnezeu inca nu e sfint, dar din momentul in care trece prin cadelnita e ok?!”

Mihai Bendeac e fratele mare care-l pune pe mezin in situatii grele ca sa-l ajute sa se maturizeze. Ca atunci cind Andrei, fratele cu 17 ani mai mic, n-a mai vrut sa mearga la meditatiile la matematica spunind ca poate sa obtina singur media 8. Au avut o discutie ca-ntre barbati.

– Te uiti in ochii mei si decizi daca renunti la meditatii. Nu numai ca renunti, dar in timpul ala poti sa faci ce vrei tu: te duci afara la baschet, te joci fotbal pe calculator. Nu te intreaba nimeni nimic; de fapt, nu te mai intreaba nimeni nimic pina la sfirsitul semestrului. Nici de teme, nici nimic.

Pustiul a fost ferm si orgolios pe pozitii:

– Nu voi avea sub media 8.

Andrei a incheiat anul cu media 9, fara meditatii, dar, atunci, imediat dupa discutie, si-a rugat mama sa nu-l anunte pe profesor, ca sa vada mai intii daca se descurca singur. Avea de respectat o promisiune.

***

Mihai Bendeac e cel care a renuntat la tot pentru a-si indeplini visul: sa devina unul dintre cei mai mari actori ai Romaniei. Ca atunci cind a iesit dintr-o relatie de un an si jumatate dupa o discutie de 30 de secunde. Era prima lui relatie serioasa (cea mai lunga din tot ce a trait) si o iubea foarte mult pe Maria, pe atunci studenta la Comunicare. Incepuse facultatea, avea repetitii multe, juca si la Teatru de Comedie si, intr-o dimineata, la cafea, Maria i-a spus:

– Nu ti se pare ca avem mai putin timp liber pentru noi doi?

– Adica?

– Nu ti se pare ca teatrul si repetitiile iti ocupa cam mult timp?

S-a ridicat de la masa, si-a sunat mama sa vina sa-i ia bagajele, si-a pus hainele in doua trolere si in 15 minute era plecat. Acea intrebare a fost semnalul ca nu poate da totul – 100% – in doua locuri: acasa si la munca. In acele 30 de secunde a ales pentru totdeauna. Si-n timp ce suferea dupa despartire isi spunea: „Eu merit ce-i mai bun in aceasta meserie, pentru ca am demonstrat acum ca nimic – nici ceea ce iubesc cel mai mult – nimic nu ma poate face sa ma dau deoparte din drumul pe care eu mi l-am ales.”

Acesta e cel mai bun exemplu care arata ca Bendeac isi va duce visul mai departe pentru ca are incapatinarea de a face doar ceea ce e mai bun pentru el. Si nu-i va pasa de cum il judeca ceilalti colegi de breasla: va merge pe drumul pe care si l-a stabilit, incercind sa fie tot mai bun.

In vara asta si-a investit toate economiile intr-un cabinet de stomatologie – No Pain Center – pe care-l va administra mama sa, asa ca daca nu-i iese proiectul cu teatru tv live se va intoarce ca actor angajat cu salariu minim pe economie. A mai luat-o de la zero, nu-i e teama de asta si nu o sa faca compromisuri pentru ca isi construieste cariera cu un respect imens pentru ceea ce inseamna showbiz, dar si cu o intelegere profunda a generatiei care a crescut cu MTV.

Doar ca diferenta intre Bendeac de azi si cel de acum 10 ani nu e doar in ceea ce a acumulat ca actor sau notorietate, ci si in prietenii pe care si i-a facut pe drum. Ca Dan Mihaescu.

Era la „Mondenii”, cauta un scenarist cind l-a intilnit prima data, dar stia totul despre el si-l iubea de multa vreme: ii citise povestile in cartea cu Toma Caragiu. Mihaescu a scris celebrele cuplete cu „Sopirla” sau „Asa-i in tenis” si l-a legat de Caragiu o prietenie construita in zeci de ani de colaborari, o prietenie petceluita de un mesaj scris pe staniolul unui pachet de Dunhill: „Daca posteritatea se va întreba cine a fost cel mai iubit dintre prietenii mei, te rog sa fii amabil, sa arati hirtia aceasta. T.Caragiu”.

La prima intilnire, acasa la Mihaescu, au purtat o conversatie rece despre o posibila colaborare. Asta pina cind Bendeac a cerut, politicos, sa vada mesajul scris de Toma Caragiu si, desi era incredibil de emotionat, a avut nevoie de doar citeva secunde ca sa ridice glasul.

– Dar cum de tineti lucrul asta asa, intr-o carte oarecare?! E o chestie istorica. Se poate rataci oricind cartea! Puneti-o intr-o rama. Sau dati-o la un muzeu!

O saptamina mai tirziu cind Bendeac s-a intors ca sa inceapa colaborarea, autograful lui Toma Caragiu era intr-o rama, pe un perete.

E un schimb minunat intre ei pentru ca fiecare ii da celuilalt acces la o lume noua. Mihaescu ii spune povesti despre tineretile tumultuoase ale celor mai importanti autori de cuplete si ale actorilor anilor 60-70-80. Bendeac i-a facut lui Dan Mihaescu o rubrica pe blogul lui pentru ca generatia MTV sa-l cunoasca si, dincolo de colaborarea cu el, il ajuta oricind are ocazia. „In momentul asta, nenea Dan este exact pe acelasi palier emotional cu bunicii mei. Am o grija fata de el… Poate si prin prisma ca acea carte m-a determinat sa fac ceea ce fac, am simtit ca este de datoria mea ca eu sa-l ajut pe acest om.”

Coincidenta face ca acum, cind isi ia din nou cu totul viata in miini si porneste de la capat, sa se intoarca – la fel ca in adolescenta – la vremurile de demult ale teatrului si divertismentului romanesc: a primit de la Dan Mihaescu textele tuturor productiilor de televiziune la care acesta a lucrat, originalul cupletelor spuse de Toma Caragiu, Dem Radulescu. O comoara cu o valoare emotionala imensa pe care Mihai Bendeac o cerceteaza fila cu fila – dintr-un maldar imens – zi si noapte.

Se va incarca de acolo cu parte din energia pe care lumea i-o considera nebunie: intrasingenta fata de ceea ce inseamna a fi performer indiferent de virsta si va spune si mai patimas „showbiz-ul nu e azil de caritate. Nu ma intereseaza ce maninca oamenii din industrie daca nu-si fac treaba bine. Cel care plateste bilet ca sa ne vada e important.”

***

S-a oferit sa ma duca acasa cu masina dupa ce-am terminat interviul. Am intrat in panica: nu era bine nici sa accept, dar nici nu se cuvenea sa-l refuz.
– Mi-e frica sa nu apar in revistele de scandal.

Am ezitat stiind ca in masina lui eram expusa tuturor privirilor. A-nceput sa rida, in timp ce-si cauta cheile.
– De asta nu pot sa fiu sigur.

Pe drum am insistat asupra obsesiei pentru perfectiune, sugerindu-i ca pune prea multa presiune pe el si ca isi face cumva rau.

– Dar tu crezi ca se poate altfel? Eu nu cred ca poti sa reusesti altfel. N-as suporta sa-i dezamagesc, mi-a replicat calm, tehnic ca si cum n-ar fi vorbit despre el.

– Dar si daca gresesti o data e uman; cei care te plac, o sa te placa oricum.

– Uita-te la Bute: era un erou si acum, dupa 14 minute de meci, il uraste toata lumea.

– Si n-ai putea sa traiesti stiind ca nu te iubesc oamenii? Nu e mai important ce stii tu sa faci? Si cum stii ca esti?

A oftat. Eram la stop si un domn, din dreapta, se uita la masina lui spectaculoasa.

– Asa cum ma stiu, un esec mare ma poate duce catre sinucidere. Dar nu ma gindesc la asta pentru ca e datoria mea sa nu dezamagesc. Daca ala la circ se leaga la ochi in fiecare seara si da cu cutitele la doi milimetri de nevasta-sa si nu greseste, inseamna ca se poate. Daca Esca e perfecta in fiecare seara, inseamna ca se poate. E de datoria mea sa descopar acel sistem prin care sa nu mai fac greseli.”

Apoi, si-a coborit vocea, care-a devenit calda, ca si cum ar fi vorbit doar pentru el, fara vreun jurnalist prin preajma.

„Aveam cam 8 ani cind am fost la Teatrul de Comedie – mama si tata m-au luat la spectacole de pe la 3 ani – si s-a intimplat sa avem bilete in primul rind. A fost un moment in care actorii se certau pentru o punga cu bani pe care au aruncat-o in sus. O moneda a cazut printre scinduri si-a inceput sa o ia la vale catre sala. Niciun spectator nu se mai uita la moneda aia, doar eu o vedeam cum vine – ca intr-un relanti. Imi tineam respiratia: se rostogolea o data si inca o data, apropiindu-se tot mai mult de marginea scenei. A cazut la picioarele mele. N-am ridicat-o, am asteptat pauza. Si cind am luat-o in mina… tin minte si acum senzatia… era ca si cum atingeam ceva magic. Era ceva ce coborise de pe scena.”

A zis „magic” in soapta, iar „scena” ca si cum era cel mai important lucru din lume. Si-a schimbat brusc discutia; „Unde la Universitate stai?”

Am coborit din masina gindindu-ma la cine e, de fapt, Mihai Bendeac. Poate ca se regaseste cel mai bine in cuvintele lui Ion Baiesu din „O carte despre Toma Caragiu”:

„Era in el ceva diabolic, o intelegere chinuitor de lucida a tragicomediei umane. Cuceritor in societate, nu avea genul zglobiu al simpaticilor de profesie. Spiritual, nu glumet, malitios, nu zeflemist, depista cu un instinct exceptional ridicolul, derizoriul si nu era confortabil sa intre cineva in raza laser a umorului sau. In viata, ca si pe scena, nu i se potriveau termeni ca nostim, amuzant, agreabil. (…) facea teatru cu aceeasi inversunare generoasa pe care o punea, cred, si-n iubire. Fiindca era, de fapt, un mare sentimental.”

Doar ca Bendeac e (la) prezent.

P.S. Filmul lui preferat, din toate timpurile, e La vita e bella.

fotografii Antena 1 si din arhiva personala Mihai Bendeac

Doamna Gigi – sau cum poti afla istoria televiziunii romane in cabina de machiaj

reportaj & story

13 years ago

Doamna Gigi – sau cum poti afla istoria televiziunii romane in cabina de machiaj

Doamna Gigi – sau cum poti afla istoria televiziunii romane in cabina de machiaj

“Tu o sa fii baiatul cu ochii albastri, e foarte simplu de ales. Asta, mic si timid”, transeaza ferm Doamna Gigi disputa intre solista unei trupe foarte la moda si asistenta de machiaj.

“Dar si colegii mei au ochii deschisi la culoare”, se apara tinara cu personalitatea deloc asemanatoare celui in pielea caruia trebuie sa intre, ca invitat special in emisiunea “Te cunosc de undeva”.

Doamna Gigi e de neclintit in decizie si se intoarce la scaunul unde se afla CRBL cu o peruca in mina. In fata lui, pe masuta care are in capat oglinda cu rama de becuri, sunt flacoane, pensule, culori, creme, dar si dosare care au pe fiecare pagina A4 asezate ordonat 7-8 mustati si perciuni, in nuante diferite. Linga ele troneaza biblia zilei: fotografiile cu personajele din desfasurator. 15 chipuri: opt concurenti in emisiune, trei invitati speciali, plus patru membri ai trupei care insoteste unul dintre concurenti. In program sunt travestiuri care necesita latex pe fata, peruci care sa imbatrineasca sau “masti” care sa transforme parul cel mai bogat intr-o chelie lucioasa. E aproape 10 dimineata, la 12 incepe filmarea, asa ca nu e timp de discutii.

Doamna Gigi lucreaza de mai bine de 30 de ani in televiziune. A invatat ce inseamna live-ul, presiunea filmarilor, dar si dispozitia schimbatoare a artistilor. Dem Radulescu, Toma Caragiu, Margareta Pislaru, Gina Patrichi i-au spus Georgetei Popovici, cu drag, “Gigi”, iar cind anii au inceput sa i se simta pe la timple, generatia noua – Mihai Bendeac (care sper ca va fi recunoscut curind drept noul Dem Radulescu), Serban Pavlu, Maria Buza, Mirela Zeta, Dan Helciug, Delia, CRBL – a adaugat un gratios si politicos ‘doamna’ prenumelui, transformindu-l in nume.

***

Georgeta Popovici are o amintire amuzanta despre prima intilnire cu machiajul profesionist. Parintii erau prieteni cu Ion Toma, unul dintre cei mai mari machiori de televiziune – cel care a facut emisiunea vedeta a TVR-ului comunist “Cu masca, fara masca”.

In adolescenta, Georgeta Popovici l-a rugat sa o machieze pentru o petrecere si nea Tomita i-a conturat frumos ochii cu un creion negru. Georgetei i-a placut atit de tare, incit nu s-a spalat cind s-a intors de la petrecere, ba chiar, dimineata, a luat o carioca neagra si-a intarit urmele lasate de creionul maestrului.

Daca i-ar fi spus cineva atunci ca ii va machia pe cei mai mari artisti ai Romaniei, ca acestia ii vor povesti secrete nestiute nici de familiile lor si ca va trai inconjurata de flacoane mai ceva ca un chimist, ar fi ris.

Georgeta voia sa fie profesoara de italiana. A dat la facultate, dar – conform ritualului vremurilor comuniste – putinele locuri au fost impartite strategic de catre securitate, partid si alti prieteni ai sistemului, asa ca a picat.
A chemat-o insa nea Tomita la TVR, sa invete o meserie.

***

“Puteti sa incepeti. Delia va fi gata pina e rindul ei”, ii spune Doamna Gigi unuia dintre asistentii de regie. Tinarul ezita uitindu-se la barbatul din fotografie – cu chipul ridat si schimonosit – ale carui trasaturi vor trebui plantate pe fata delicata a Deliei.

“Cinci sunt gata, al saselea e terminat imediat, invitatii sunt si ei gata. La Delia am pus deja latex-ul, va fi gata in timp”, incheie ferm Doamna Gigi.

Stapinirea sa de sine vine din multe experiente similare: a facut transformari pentru ”Cu masca, fara masca”, pentru “Ploaia de stele” a TVR-ului, dar si pentru emisiunile de satira politica “Mondenii” sau “In puii mei”. Si-a lucrat si-n ritmul show-urilor glamour live – a creat toate machiajele concept pentru celebrele prezentari de moda de la inceputul anilor 2000 ale lui Janine.

Au trecut mai putin de doua ore de cind au inceput machiajele in cabina de la “Te cunosc de undeva”, iar rezultatele sunt spectaculoase: in jur sunt rock staruri internationale si vedete ale muzicii pop care umplu stadioane in toata lumea.

“Eu spun mereu ca nu suntem Dumnezeu; facem ce putem, cu ce avem. Nu e vorba doar de trasaturile celui pe care-l transformam. Uneori o lumina pusa special poate sa faca minuni, o camera de filmare asezata intr-un unghi avantajos schimba totul. Nu e doar ceea ce iese din cabina de machiaj”, muta Doamna Gigi cu modestie atentia asupra intregii echipe.

Stie insa ca meseria ei poate influenta intr-o secunda dispozitia artistului. Vedeta e in fata oglinzii, fara niciun fel de masca, vulnerabila si dornica sa placa publicului. Uneori e atit de speriata de rolul pe care trebuie sa-l faca, incit isi doreste ca fardurile sa acopere si nesiguranta unui anume gest artistic. In momente ca astea, Doamna Gigi le vede caracterul.

“Inainte vedetele erau mai modeste, mai timide. Marii actori erau monumente de bun simt. Ileana Stana Ionescu era – si este – fermecatoare, si o actrita incredibila. Astazi toti tinerii se cred ‘Lucii-Sturzi-Bulandrzi’, desi n-au jucat mai nimic. Sunt si exceptii, nu zic, nu. Uite Temisan, il stiu de cind a debutat la Mamaia. Inalt, frumos, cu un sacou care-i parea mare pentru ca se pierdea in el; era timid si avea foarte mult bun simt. M-am dus la el si i-am zis ‘ Tu trebuie sa ai incredere in tine’. Si astazi e la fel de cu bun simt ca atunci”, zimbeste cu gindul la cintaretul care e intr-o camera alaturata pregatindu-se sa intre in rolul de jurat al competitiei.

***

Primul an de munca la TVR a fost fara bani. Georgeta Popovici a invatat meserie si a asteptat sa apara un post liber. Dupa doua saptamini de la angajare, a fost la o filmare la Bran si-a trebuit sa-i faca o cicatrice lui Dem Radulescu. A spus sincera ca n-a mai facut niciodata si un coleg i-a explicat acolo, pe platourile de filmare din Sala Armelor, cum se face; decizindu-i viitorul.

Peste ani a ajutat si ea la luarea unor decizii care au schimbat cariere. Ca atunci cind regizorul George Dogaru i-a aratat rezultatele unui casting pentru un nou show de televiziune. I-a dat fotografii cu citiva tineri si-a intrebat-o care crede ca sunt potriviti pentru transformari, si-a spus parerea si-acum zimbeste cu drag cind isi aminteste: “Ar fi trebuit sa fie doar trei actori in show, doi baieti si o fata, dar pur si simplu au gasit doua fete mult prea talentate – Mirela Zeta si Andreea Gramosteanu – si nu s-au putut hotari. Asa au aparut Mondenii, asa l-am cunoscut pe Misu, Mihai Bendeac.”

Cind Bendeac a chemat-o sa-l urmeze la Antena 1, s- a speriat. Era fidela TVR-ului, voia sa iasa la pensie de acolo, dar n-a putut sa-l refuze: e ca al doilea copil al ei.

***
In civilie, Georgeta Popovici e bunica, are un nepotel si, recunoaste zimbind, ca din cind in cind o mai machiaza si pe nora pentru cite o petrecere. “Daca trebuie sa fiu babysitter pentru ca pleaca ei la o petrecere, ma duc mai devreme, cum sa nu, sa o aranjez.”

Astazi, de la zecile de ore de stat in picioare in fata scaunului de machiaj, Doamna Gigi are probleme cu spatele si, desi medicii i-au recomandat sustinut, nu vrea sa se opereze. “Mi-e frica de anestezie, nici nu pot sa ma gindesc la ea”. Desi s-a pensionat, continua sa lucreze cu aceeasi pasiune ca la inceput. Cum continua sa mearga si la Festivalul de la Mamaia, sa se ocupe de machiajul concurentilor. Se gandeste sa faca o scoala de machiaj de televiziune ca sa lase ceva in urma, sa spuna din multele trucuri pe care le-a invatat.

***
Georgeta Popovici are povesti cit pentru intreaga istorie a televiziunii romane pe care sper sa le spuna cindva intr-o carte, ca sa ramina si ele pentru cei care vor sa invete despre ce e in spatele camerelor de filmat.

Cum mai sper ca in locul celor 30 de secunde in care apare in emisiunea “Te cunosc de undeva” – intr-un reportaj din cabina, difuzat inainte de fiecare jurizare – la editia live, gala finala a emisiunii, concurentii pe care i-a tranformat in staruri in 10 editi – o vor invita sa-si primeasca aplauzele.

Pentru ca fara munca ei si a asistentei sale, spectatorii nu ar fi fost uimiti de cit de mult poate sa semene Jorge cu Elvis, Iulia Jianu cu Cher, Maria Buza cu Amy Winehouse, CRBL cu Vanilla Ice, Delia cu Boy George, Helciug cu Ozzy Osbourne, Lora cu Gwen Stefani si Iulian Vasile cu Prince.

Mi-ar placea sa vina pe scena, in toata nebunia aia a live-ului, cu tricoul ei negru – care in mod miraculos n-are urme de fond de ten – si pantalonii tigaret, sa o vada spectatorii cit e de mica si cum parul cu bucle argintii ii trasforma chipul intr-o bunicuta simpatica, oricit de autoritara i-ar fi vocea.

Mi-ar placea sa primeasca multe aplauze. Pentru ca le merita.

P.S. Cu putin noroc, daca nu plec din tara, pe 26 mai cind e gala “Te cunosc de undeva”, am sa fiu in sala. Sa aplaud intreaga echipa.

foto: Antena 1/ In puii mei; Te cunosc de undeva

reportaj & story

13 years ago

Cum e in birourile H& M?

Când am anuntat pe Facebook ca voi vizita birourile H&M s-a pornit o avalansa de comentarii; prietenele m-au invidiat, iar colegele m-au pus sa le promit ca fac multe fotografii. Si mi-au dat o lista cu intrebari.

text publicat in Tabu, in martie 2011

Nu stiu tânara, cu o urma de fashionista in ea, care sa nu vibreze la auzul magicelor doua litere H&M. Ani la rand, orice deplasare in strainatate a fost insotita de o lista – ca un tabel in excel: nume, cod obiect, masura, eventual pret (ca sa fim sigure ca ne incadram in buget), dar si de o localizare in avanpremiera – via net – a celor mai apropiate magazine H&M fata de hotelul de resedinta.

Uneori am fost eu cea care am purtat lista catre alte meleaguri, alteori au fost prietenele mele, ba chiar si prietenii mei (caz in care, ca sa fiu sigura ca achizitioneaza exact ce trebuie, au avut pe lânga lista si fotografii ale obiectelor respective). Daca va gânditi ca asta e maxima nebunie in materie de a fi fan H&M, va inselati. In Croatia exista agentii de turism care au in portofoliu excursii de un weekend in tarile invecinate, cu scop declarat: „shopping la H&M”.

O excursie in „laboratoarele” H&M, in locul in care se creeaza aceste haine, câteva intâlniri cu oamenii din spatele brandului H&M ar fi fost raiul oricarei fete pe care o cunosc. Eu am fost norocoasa.

***

Birourile H&M sunt in Stockholm, la doua colturi distanta de unul dintre cele mai mari magazine H&M din oras si unul dintre putinele magazine din lume care are si divizia H&M Home. Intr-o cladire cu pereti de sticla, intinse pe 5 etaje, birourile H&M sunt minimaliste, dar elegante, cu o dâra de zâmbet si de prospetime lasata ca un parfum peste tot: cosuri cu banane, pere si portocale pe holuri pentru vizitatorii care asteapta vreun angajat, tablouri cu campanii noi sau mai vechi pe pereti
si… bariere electronice care se deschid doar cu cartele magice.

„E mai usor sa intru in biroul sotului meu care lucreaza la ministerul afacerilor externe, decât sa intre el in biroul meu”, mi-a spus Pernilla Halldin, sefa biroului PR, subliniind atentia pe care managementul o acorda securitatii informatiilor. Stiam ca filosofia H&M este cea mai buna calitate, in cele mai dorite trenduri la cel mai bun pret, dar nu puteam intelege care e, de fapt, calea prin care se ajunge la cele mai bune preturi. Sigur, sunt furnizorii care trebuie sa livreze cel mai bun raport intre calitate si pret, dar acest criteriu – teoretic – il au toate brandurile…

Ei bine, raspunsul e mai simplu decât imi imaginam „tot ceea ce facem – de la creioanele pe care le achizitionam pentru birouri si pâna la marile achizitii pentru colectii – trebuie sa aiba cel mai bun pret pentru calitatea la care tintim.”

E o regula care se respecta de la aparitia brandului H&M.

***

La inceput a fost „H”-ul din H&M. Se intâmpla prin 1947 când, intr-un orasel aflat la o distanta de 100 de km de Stockholm, Vasteras, un domn pe nume Erling Persson s-a intors dintr-o excursie din America cu gândul de a deschide un magazin cu haine pentru femei. L-a numit „hennes” – „ale lor” in suedeza – si in 17 ani a dezvoltat conceptul de haine care sa aiba cea mai buna calitate la pretul cel mai bun, astfel incât a depasit granitele tarii lui.

In 1964, Hennes isi deschide primul magazin in Norvegia, iar patru ani mai târziu Persson isi da seama ca e loc de dezvoltare si pe piata hainelor pentru barbati. Face un joint venture cu un producator suedez de echipament de vânatoare,
Mauritz Widforss, compania devine Hennes & Mauritz, iar peste câtiva ani – când atinge granitele Americii si Asiei- numele e abreviat in H&M.

Astazi brandul H&M este considerat (conform Wikipedia) al 21-lea ca influenta la nivel mondial si a fost evaluat la 16 miliarde de euro. Presedintele boardului actual este fiul lui Erlin Persson, Stefan, iar familia Persson continua sa detina 33% din actiunile companiei si sa aiba 69% din puterea voturilor in board.

***

In birourile H&M locul cel mai special si mai râvnit e atelierul de creatie; biroul mare si alb, in care stau designerii si care ascunde detaliile colectiilor viitoare si tot felul de comori din timpuri in care angajatii erau nenascuti. In cazul in care visati sa fiti unul dintre cei 70 de designeri H&M e bine sa stiti ca trebuie sa va mutati la Stockholm, asta pentru ca toti designerii sunt „in house”, cu o mica exceptie – un departament de imprimeuri care are sediul la Londra.

Birourile designerilor sunt intr-un open space, asezate ca niste soldatei albi aliniati in razboiul „cine creeaza haina sau accesoriul cel mai de succes”. „Sigur ca au fost si produse la care noi am tinut foarte mult, dar ele nu au ajuns sa fie produse in serie”, a explicat sefa departamentuui de design, Ann-Sofie Johansson.

De la procesul de creatie (care are la baza studiile centrelor de tendinte, cererea pietei, eficienta cost versus calitate) si pâna la productia in serie e un drum lung care are o cumpana: sefa departamentului de achizitii impreuna cu sefa departamentului de design hotarasc, cu un mix intre intuitie si experienta, care vor fi produsele care vor intra in productia de serie. Uneori, câteva dintre produse sunt testate in magazine cheie din marile orase ale lumii si, in functie de reactia publicului, se trece la o productie de masa.

Pe birouri sunt mood boarduri cu colaje de fotografii, materiale, accesorii – o lume de senzatii si amintiri din care vor aparea rochii – tricouri – pantaloni.

Lânga o masina de cusut e o papusa de 20 de centrimetri imbracata intr-o minuscula rochie de dantela alba, visul oricarei fetite care-si imbraca papusile cu hainele pe care si le doreste „când va fi mare”. Lânga designeri e un mic atelier de productie unde se realizeaza prototipurile pentru fiecare dintre creatiile imaginate de tinerii care, din spatele birourilor lor, par cool nu prin haine – care-s simple, dar vesele – ci prin atitudinea pe care o degaja.

Atelierul de productie are o sectiune de tipare, unde se fac sabloanele pentru prototipuri, dupa o excursie rapida, fie si cu privirea, printre lucruri, nu poti sa nu te intrebi „oare când au de mers la o petrecere, doamnele de aici isi fac repede câte o rochie care sa uimeasca pe toata lumea?”.

***

Doi pasi mai incolo, creatia se transforma in stiinta: departamentul culori. Pe un spatiu de peste 20 de metri patrati, in rafturi care pastreaza sute de bibliorafturi, se ascund mii de nuante ale culorilor pe care noi le numim cu câte un cuvânt: rosu, albatru, verde, gaben etc. Indosariate cu coduri speciale, fiecare nuanta are observatii detaliate despre modul in care aceasta se poate obtine pe diverse materiale – bumbac, matase etc. „In România e foarte greu sa poti obtine pe hârtie culoarea pe care o ai in computer, pe ecran”, i-a spus unul dintre colegii mei de vizita, domnului care indosaria nuantele miilor de culori descoperite.

„Peste tot e la fel, imagineaza-ti insa ca e de zece ori mai greu sa obtii pe pânza nuanta pe care ti-o doresti”, a replicat tânarul care parea scos din serialul „Friends”, asta si pentru ca lânga el, imbracata in gri, era o roscata cu ochelari cu rame largi care parea un melange intre Phoebe si Isabelle Huppert. Dupa ce am auzit acest dialog am inventariat in gând ce produse de curatat care protejeaza culoarea cunosc, ca sa stiu cum sa am grija de culorile pe care designerii le-au pictat pentru hainele pe care le cumpar.

Dar biroul alb de creatie H&M, cu toate micile lui comori – albume de arta in biblioteci cochete, rapoarte de tendinte, mii de nuante ale unor culori care nici nu stiai ca exista – n-ar fi locul acela magic din care pleaca prototipuri de haine care imbraca milioane de fete din lumea intreaga fara…DULAPUL.

***

Nu e genul acela de dulap despre care ai citit in „Diavolul se imbraca de la Prada” ca ar exista in redactia Vogue . DULAPUL H&M e un loc magic in care poti parcurge in câteva minute istoria vestimentara a ultimilor 100 de ani. Daca nu mai mult.

E exact ca un dulap de haine de la Ikea, alb, cu usi usor transparente care se gliseaza, ingust dar foarte lung, intins pe tot peretele open space-ului designerilor. E plin de comori vintage adunate de prin toate colturile lumii, din târguri obscure sau faimoase, cu etichete celebre sau anonime, unele din materiale care astazi nu se mai produc, altele cu cusaturi care astazi nu se mai fac. Asezate frumos pe decade, de la rochii pâna la palarii, de la pantofi pâna la bratari, comorile din DULAP sunt sursa de inspiratie pentru creatiile viitoare.

DULAPUL H&M e un mic muzeu care te face sa te intrebi „cum naiba s-au obisnuit oamenii astia sa aiba asa ceva lânga ei si sa nu fie tentati sa probeze in fiecare zi câte o haina?!”

Sefa departamentului de creatie de la H&M, Ann-Sofie Johansson, are o poveste care pare scoasa din carti. A fost vânzatoare intr-unul din magazine, in timpul studentiei, a terminat arte plastice si, dupa facultate, a aplicat in interiorul companiei pentru departamentul de design. A lucrat in acest departament pâna acum 3 ani când a ajuns la conducerea lui. Ea se ocupa de colectiile H&M, colaborarile cu designerii mari fiind considerate proiecte separate pe care le are in grija fosta directoare a departamentului, Margareta van den Bosch.

Ca toata lumea, si eu am vrut sa stiu cât din colectiile designerilor sunt creatiile lor si cât sunt „brief-ul” H&M. Raspunsul a venit direct: tot ceea apare in colectia semnata de un designer guest star este facut pe baza schitelor si propunerilor designerilor, singura interventie pe care o face H&M este sa ceara– suplimentar, in baza unor statistici de vânzari – anumte item-uri specifice pentru un sezon. Cu alte cuvinte, H&M poate sa ceara ca in colectie sa fie cel putin un model de jacheta, sau de rochie, sau de pantalon etc, in functie de sezonul in care este lansat`.

(H&M a “intrat” in Romania, anul trecut in 2011, inclusiv cu magazine in Brasov si Constanta)

reportaj & story

13 years ago

INNA, asa cum nu o stiti

ieri, de ziua nationala, Inna a lansat un cover dupa Laura Stoica, special pentru publicul din Romania. un cintec rock, care demonstreaza inca o data (ati vazut-o si in garajul europa fm) ca stie foarte bine sa cinte.

am spus de multe ori ca imi place Inna si imi place perseverenta echipei ei de a dobori pas cu pas orice prejudecata legata de muzica pe care o cinta.

iata mai jos textul pe care l-am scris in septembrie 2010 pentru Tabu, cind Inna a fost pe coperta. De la acea intilnire am devenit fan Alexandra si echipa ei. o sa intelegeti din text de ce. (cifrele nu mai sunt de actualitate, a depasit cu mult 3 milioane de fani pe Facebook si-a depasit granitele Europei; in Mexic au asteptat-o peste 5000 de oameni la o sesiune de autografe… dar pentru astea, poate voi scrie un alt text despre INNA)

***

Inna Un posibil brand de tara

septembrie 2010

foto Edward Aninaru pentru Tabu, septembrie 2008

Inna nu e asemeni vedetelor noastre. Mi-am dat seama de la primul contact, pe mail. Totul a inceput cu un tabel.

Pe 29 iulie am primit via email un tabel in care erau dispuse, in ordine, cuvinte in romåna si engleza, insotite de cifre. Siruri de informatii tehnice – pentru mine. Pentru fanii Innei din lumea intreaga, detalii pe care daca le-ar sti, le-ar inflacara imaginatia dånd greutate palpabila unor gånduri fierbinti. Cifre care pot trece granita matematicilor simple, ajungånd in zona erotismului; matematici erotice.

Un tabel cu trupul Innei descompus in bucati mici: sånii ca doi struguri grei, intrezariti printre danteluri in concerte – pusi acum in functia grosime/lungime bust; forma de clepsidra a trupului care a dus-o pe locul 1 in topul FHM al celor mai sexy femei din lume – transformata intr-o integrala cu limite catre vise nepovestite inca: dimensiune umeri, torace, solduri; picioarele fine care au provocat fantezii multiplicate exponential reduse aici intr-o clipa la fibra vibrånda prin esenta unui logaritm: grosime coapsa-genunchi-gamba. Plus un amanunt amuzant: masura la pantofi. 34. Ca de copil.

In 23 de rånduri si 2 coloane stateau aliniate toate detaliile celor mai fierbinti parti din – de acum – celebrul trup al Innei. Totul arata multa rigurozitate, atentie pentru detalii si perfectionism, la kilometri distanta de informatiile seci gen 38, M, S, XS pe care le primim la redactie de la vedete inainte de o sedinta foto. Am facut ochii mari: ce e in spatele succesului Inna?

E in livingul din redactia noastra, asezata pe scaunul de machiaj, cu fata catre fereastra care da in curte, in timp ce Andra Manea, make up artistul cu care lucreaza in mod exclusiv, ii aplica fondul de ten. In camera intra si ies, in valuri, colegii mei. Au tot auzit-o vorbind – cascade de a-uri care par inceputuri de hohot de rås – si-si cauta de lucru prin preajma ca s-o vada de-aproape.

Zåmbeste la fiecare chip nou, raspunde la salut si, cu o detasare dobåndita, dupa cåteva secunde se intoarce in lumea ei – momentele de la make-up sunt cele de relaxare, curånd va incepe sa munceasca.

„Ce mica e!”, „Arata ca o papusa!”, exclama colegii mei cum parasesc perimetrul.

E-adevarat, e ca o papusa de portelan creol. Si-asa cum e imbracata, cu un maieu alb care lasa liberi sånii faimosi, o fusta mini cu volane de dantela neagra si bocancii påna la genunchi, pare o varianta rock a lui Barbie. Look-ul acesta minion si structura corpului care aminteste de Kylie Minogue sau Angelina Jolie e o binecuvåntare pentru cei care o fotografiaza – nu e nevoie de retusuri, proportiile perfecte ajuta la incadrari cånd mai diferite – dar cånd era copil (adica si mai mica si, aparent, mai fragila fizic decåt e acum), stårnea in cei din jur o dorinta ghidusa de protectie.

„Eu n-am crescut cu calculator ca multi dintre copiii din generatia mea. Am avut o copilarie adevarata, cu jocuri, cu mers la tara la bunici. La 4 ani am sarit in piscina din spatele blocului si am strigat-o pe mama sa vada ca stiu sa inot.

Inotam pe la fundul bazinului. M-a vazut un profesor ca sunt pasionata si-am facut cursuri cu el. Vara ma amuzam cånd saream in piscina si-i vedeam pe turisti cum se panicheaza «Fata aceea mica e in apa, atentie!» ”

A crescut in Neptun si, chiar daca n-a prins vremurile de glorie in care Nicolae Ceausescu isi facea vacantele aici, statiunea i-a oferit o parte cu dubla masura din educatia ei – respectul pe care-l au cei care cresc intr-un loc cu putina populatie, dar si cosmopolismul pe care il aduc vara de vara turistii din toate colturile tarii.

„In Neptun toata lumea se stie cu toata lumea. Am fost invatata sa salut pe strada pe toti cei care erau mai in vårsta decåt mine, sa am un alt fel de respect.”

Si-a mai fost invatata cu disciplina. Ca sa mearga la liceu, la Mangalia, la 7,5 km distanta de Neptun, ar fi trebuit sa ia un autobuz care avea insa program neregulat, asa ca a ales bicicleta. Kilometri de pedalat dus si intors. Zi de zi.

Timp de 4 ani. Iata secretul picioarelor cu fibra vibrånda.

„Alexandra, esti gata.” Make-up artistul ii face un semn ca se poate ridica de pe scaun.

„In afara spectacolelor ti se spune Alexandra sau Inna? Noi cum vrei sa-ti spunem?”, intreb uitåndu-ma cum isi rasuceste picioarele ca sa se dezmorteasca dupa minutele lungi de stat la machiaj.

Picioarele ingheata, ridica o språnceana si prinde cu måna marginea scaunului ca sa se indrepte cu tot trupul catre mine:

„Pai, acum daca ne cunoastem, Alexandra ar fi foarte bine. Prietenii imi zic Alexandra.”

***

Alexandra Elena Apostoleanu a devenit Inna in 2008, iar nasterea proiectului al carui nume care vine de la alintul pe care I l-a dat bunicul s-ar putea transforma in carte sau film. La acea vreme, Alexandra lucra la firma de imobiliare a lui Lucian Stefan, actualul manager al proiectului, care a auzit-o cåntånd pe holuri si a cautat un compozitor care sa-i scrie un cåntec. I-a gasit pe baietii de la Play & Win, au inceput sa lucreze impreuna, sa experimenteze si sa invete unii de la ceilalti. Era un mix ciudat in echipa lor: Alexandra cåntase in corul bisericii din satul bunicilor si facuse canto cu un profesor din Mangalia, Lucian nu era pasionat in mod deosebit de muzica, nu avea nici macar colectii de CD-uri pe categorii. La acel moment, doar baietii de la Play & Win, Sebastian Barac, Radu Bolfea si Marcel Botezan, aveau confirmarea ca merg pe o alee buna. „Kylie”, cåntecul pe care-l scrisesera pentru Akcent, era difuzat intens in Grecia, Turcia si Bulgaria.

In formula aceasta au inceput cu un album pop pe care l-au prezentat caselor de discuri. N-a trecut. S-au asezat din nou la munca, s-au indreptat catre dance, si-a venit „Hot”. In august 2008 a fost prima difuzare a cåntectului; in noiembrie a aparut si clipul, iar la sfårsitul anului „Hot” era cel mai difuzata piesa la statiile radio din Romånia.

Da, poate ca a fost noroc cu „Hot”, dar ceea ce au facut mai departe a incalcat regula romåneasca „purtam moda, fara sa intelegem cum si pentru ce a fost facuta haina”. Au invatat sa „croiasca”. Prima varianta a clipului fusese criticata pe youtube. Si-au insusit observatiile, au schimbat echipa si-au mai turnat un clip. Piesa a plecat din cluburile romånesti, a ajuns in Bulgaria, apoi in Turcia si Ungaria. Au urmat Grecia, Rusia, Albania, Italia, Germania, Franta, America.

Iar Alexandra s-a vazut nevoita sa-si schimbe pasaportul. „A rås un pic de mine domnul de la ghiseu. Mi-a spus ca de cånd lucreaza acolo, doar in urma cu 3 ani a mai schimbat un pasaport cuiva pentru ca nu mai avea loc de vize”.

Intr-un Porsche grena cu numere de Constanta, masina cu care a venit la redactie si cu care merge catre castelul unde vom face fotografiile, Alexandra redevine Inna. Se joaca. Ia telefonul si tasteaza grabita pe Twitter: „on my way to the photo shoot location, I took a picture of myself. wanna see it? -kissesss!!” Mesajul ajunge simultan si pe Facebook si incepe sa faca ocolul lumii. 3269 de fani apasa pe like, pentru ca 551 sa comenteze entuziasti despre cum e imbracata, cum e machiata si sa-i ureze succes. E artistul romån cel mai bine reprezentat pe net, prima vedeta autohtona care a avut un cont de Twitter verificat si autorizat oficial; pe pagina de Facebook are aproape 600.000 de mii de fani (mai mult decåt Nely Furtado), iar numarul acestora creste zilnic cu o medie de 8.000 de persoane. Dar rezultatele de acum n-au aparut de la sine. Lucian coordoneaza o echipa care posteaza on line fiecare pas al Innei, iar disciplina isi spune si aici cuvåntul. Anul acesta la Romanian Music Awards, Inna a avut un show spectaculos cu 10 dansatori si o scenografie care includea o masina pe scena. La prima ora a diminetii cånd toti artistii dormeau, in holul hotelului Lucian viziona inregistrarea show-ului pentru a alege fragmentele care urmau a fi postate pe site-ul Innei. Fanii din lumea intreaga voiau sa vada reprezentatia si asteptarea n-ar fi ajutat pe nimeni.

E o regula nescrisa pe care o respecta toti cei implicati in acest proiect: fanii sunt cei mai importanti.

„Cånd eram mica si mergeam la Teatrul de vara din Neptun, påndeam autografele Andreei Banica sau al lui Stefan Banica Jr. Stateam la coada si daca era cineva care nu-mi dadea autograf, dezamagirea era asa de mare incåt aproape ca nu-i mai eram fan,” spune Inna ca sa se justifice, dar si ca sa se automotiveze pentru momentele in care, desi oboseala ii pune pietre in muschii fetei, zåmbeste cu drag fotografiindu-se alaturi de fani.

E obosita dupa un an si jumatate in care a cåntat aproape in fiecare week end intr-un alt club din lume?

Da, dar va avea o vacanta de 2 luni, din ianuarie, si va dormi. Acum o tine in priza entuziasmul reusitei, adrenalina succesului. Si miza ca fiecare nou cåntec trebuie sa-l intreaca pe precedentul, care a fost mai bun decåt cel de dinainte.

Acum cåteva luni intr-o dupa amiaza, intr-un hotel in Grecia, a avut insa masura oboselii acumulate. Era dupa un show din noaptea precedenta si dupa un drum cu avionul. A tras jaluzelele din camera sa nu ramåna nicio urma de lumina. In viteza cu care-si traieste viata in ultimii 2 ani, nu-si dorea decåt sa apuce sa doarma cåteva ore påna la urmatorul concert. Cånd s-a trezit, in bezna aceea si intr-o liniste deplina, a crezut ca e gata, ca asta a fost totul. „Primele secunde nu mi-am dat seama ce e cu mine, unde sunt, de ce e atåt de intuneric, ce s-a intåmplat. Credeam ca am murit. De atunci nu mai trag niciodata draperiile fara sa las un mic spatiu pentru lumina.”

***

Ne pregatim pentru cadrul final al sedin]ei foto. Inna e imbracata in jeans vopsiti in culorile drapelului Romåniei, are o vesta gri fronsata, cu spatele gol si tine in måna un steag decupat, asemeni celui pe care-l fluturau oamenii pe strazi la Revolutia din Decembrie 1989.

„Sa stii ca am sa-i port. Va multumesc inca o data ca vreti sa mi-i dati mie”, spune in timp ce se priveste in oglinda peste umar, alintat.

Blugii si vesta pe care le-a purtat la sedinta foto au fost create special pentru ea de Laura Cirnici, senior fashion editor Tabu, asa ca darul a fost un gest natural. La urma urmei, cine ar putea sa reprezinte mai bine imaginea Romåniei daca nu tinerii ca Inna care muncesc mult, riguros si reusesc – in ciuda tuturor previziunilor – sa ajunga nr 1 in lume.

In luna august Inna era nr 1 in topurile dance din Franta, inaintea lui Lady Gaga. In ianuarie, era nr 1 in topul Billboard, Hot Dance Airplay.

Isi tine premiile si discurile de platina in camera ei din casa de la Bucuresti (s-a mutat in capitala impreuna cu mama si cu catelul pe care l-a primit de ziua ei, ca sa –i fie mai usor cu plecarile in jurul lumii). Tot in camera ei tine si zecile de badgeuri colorate, amintiri de la toate concertele si festivalurile la care a fost.

„Chiar daca nu am luat premii mereu, e asa o mare onoare ca am fost si am cåntat in fata a zeci de mii de oameni adunati la un loc.”

In ultimii 2 ani numele ei a fost scandat de milioane de oameni, a parcurs Europa de la un cap la altul si-a fost difuzata de zeci de statii radio din intreaga lume. Indirect a promovat si tara natala, mai frumos si mai cool decåt ar putea autoritatile s-o faca, asta in timp ce a platit bani frumosi la impozitele statului, caci onorariul ei pentru un concert e intre 10 si 40.000 de euro.

Nu cånta mult in Romånia pentru ca e prea solicitata peste hotare, dar spune ca nu s-ar muta niciodata de-aici. Chiar daca in alta parte ar avea avantaje fiscale sau de confort, aici e familia si se simte „acasa”. Asa ca-si invita fanii, via Facebook, sa o viziteze: „On my way to the mountains, can’t wait to make a picnic up there! Romania is really beautiful; you should make a holiday here. Kisses!”

Dar autoritatile nu s-au gåndit inca sa o ia in calcul la promovarea imaginii Romåniei.

***

Astazi muzica porneste din cluburi si discoteci, ia calea netului si abia apoi ajunge la radio, tv, la casele de discuri si in magazinele de specialitate. Cele peste 100 de nume din zona dance aparute in cluburile noastre i-au facut pe cei de la The Guardian sa scrie „Romånia e noua Ibiza”, chiar daca totul se traduce de fapt printr-o concurenta acerba. Managerul Innei, Lucian spune ca e simplu sa reusesti: „Te uiti la ce fac cei mari, au totul pus pe net si inveti”. Dar intre stirea de presa despre o vedeta sau alta si deciziile despre ce cåntec va fi urmatorul single, cum il promovezi sau ce videoclip faci e un hau care se umple cu ceva talent, cu instinct bun si cu al naibii de multa rigurozitate.

Iar oamenii din spatele proiectului Inna si-au creat pas cu pas mecanismul care ii poate aduce pe locul 1 in topuri. Dupa „Hot” au venit Love, „Déjà vu”, „Amazing”.Si „10 minutes”, iar acum „Sun is up”. Cu fiecare single mai multe cronici in presa straina, mai multe concerte in capitale europene.

Probabil ca undeva in lume exista macar o fetita care se viseaza acum Inna, vedeta care electrizeaza cluburile, fara sa stie cum e Alexandra de fapt.

E delicata, dar hotaråta, o combinatie oxymoronica de femeie-copil. Cu mult bun simt si cu o ambitie care se vede atåt de limpede si-n cele mai mici detalii, incåt te face sa zåmbesti.

Are 23 de ani si, daca va tine ritmul, in cåtiva ani, s-ar putea sa nu aiba egal in muzica internationala, iar costumul de scena sa-i devina propria piele.

„Stii ce a facut la Romanian Music Awards, anul asta?!”, mi-a zis Camelia Negrea, hair stilistul ei, in masina, pe drumul catre casa, la sfårsitul sedintei foto.

„S-a dus la tånarul care a facut campanie pe Facebook, ironizåndu-i engleza dintr-un interviu de acum un an din Ungaria. L-a privit in ochi si i-a zis: «Ai avut dreptate, am gresit. Dar mai da-mi doua luni si-apoi intreaba-ma in engleza orice vrei tu.»”

reportaj & story

14 years ago

o intilnire cu Toma Coconea

La 11 august 1999 Toma Coconea, campionul national la zbor cu parapanta, avea bazinul fracturat si miinile rupte. Se ranise intr-un accident cu parapanta si era internat in spital, dar in ziua aia si-a infasurat strins cu un cearceaf bazinul fracturat, a gasit un cal pe linga spitalul din Petrosani, l-a incalecat fara sa, s-a tinut de coama lui precum fetzii din povesti si-a ajuns in munti la niste prieteni care urmau sa se lanseze cu parapanta.

“A coborit de pe cal mai mult mort decit viu”, isi aminteste Daniel Pisica, unul dintre prietenii lui.

In ziua aceea era eclipsa totala de soare. Prietenii stiau ca cea mai mare dorinta a lui Toma Coconea e sa zboare exact la momentul maxim al disparitiei soarelui si se gindeau ca, din cauza accidentului, a renuntat.
Dar s-au trezit cu el in fata, epuizat de zdruncinaturile calului peste bazinul fracturat si l-au ajutat sa- si implineasca visul: l-au prins intre curelele parapantei si au facut, in tandem, manevre de lansare pentru ca Toma nu putea. Avea miinile rupte.

Putin dupa ora 14.00, pe 11 august 1999, in timp ce luna acoperea aproape cu totul soarele, Toma Coconea zbura.

Pentru ca pentru Toma Coconea nu exista “nu se poate”.

– Stii, eu cred ca esti alien; n-ai avea cum sa faci ceea ce faci tu, daca ai fi ca mine si ca toata lumea, i-am zis lui Toma astazi, la prima noastra intilnire dupa mai bine de 2 ani de cind il urmaresc in toate competitiile sportive la care participa.

A ris si mi-a aratat o dantura asa de alba, incit m-am gindit ca ar putea foarte bine sa faca reclama la pasta de dinti.

– Totul e in mental, in capul nostru. Corpul poate face mult mai multe decit credem noi.
– Si cum faci cind simti ca nu mai poti? Ce-i spui corpului?, am intrebat avind in minte cei 80 de km (cit 2 maratoane) alergati intr-o zi, prin munte, dupa 11 zile de mers si zbor si chin ingrozitor.
– Daca te gindesti ca nu mai poti, gresesti. Nu exista “nu pot”.
– Aaa, inseamna ca noi, ceilalti, suntem setati gresit…

A ris din nou, timid. Cred ca n-ar spune niciodata ceva rau de noi, ceilalti, cei care nu putem sa facem ce face el.

Toma Coconea are 34 de ani, e din Petrosani si participa la una dintre cele mai complicate competitii de sport extrem din lume: Red Bul X Alps – o cursa nebuneasca in care cistiga cine ajunge cel mai repede (sau la cel mult 48 de ore de la primul finish) de la Salzburg pina la Monaco. 864 km. Prin munti. Uneori ghetari, alteori stinci ametitoare.

E una dintre vedetele acestei competitii si, chiar si in lumea lor, a sportivilor bine antrenati ca sa parcurga aceasta cursa, tot e considerat un tip cu o vointa inumana.

La una dintre editiile trecute a RedBull X Alps, a luat o decizie gresita si-a ajuns pe timp de noapte pe un ghetar, neechipat corespunzator.

“Am lucrat la salvamont, am carat multi oameni morti de hipotermie, stiam ce inseamna asta. Eram pe o stinca, in dreapta prapastie, in stinga hau. Ma luase somnul… Moartea cea mai usoara… Ca sa nu adorm am luat o piatra si mi-am dat in cap. Aveam si capul spart. Am facut toata noaptea genoflexiuni si miscari, ca sa imi tin activ singele. Aveam un aparat cu un buton pe care daca apasam veneau sa ma recupereze, dar ar fi insemnat abandonul cursei. Si ca sa fiu sigur ca nu sunt tentat sa apas butonul ala, am spart aparatul.”

Cind spune astea are in voce un amestec de amuzament si indirjire. E constient de puterea psihicului sau din acea noapte de pe munte, dar o valorizeaza amuzat, fara sa pare ca pune mare pret pe ea. Cu modestie.

Nu stiu si nici nu pot intelege ce-l mina pe Toma Coconea sa participe la asemenea competitii. Sigur ca, in cuvintele noastre, asta are legatura cu depasirea propriilor limite, cu vointa, cu increderea in tine, poate cu adrenalina unei intreceri care e ca pentru Zei. Dincolo de cuvintele cu care am putea verbaliza ce fac sportivii asemeni lui Toma sunt niste trairi pe care am sentimentul ca nu le intuim nici la jumatate din intensitatea lor.

De exemplu – durerea.

“Dupa 2 zile si 200 de km parcursi apare oricum durerea, ea e prezenta mereu. Inveti insa sa nu o mai simti, te concentrezi pe altceva. Toma si-a luxat glezna in a treia zi de competitie, a venit cu un picior ca de elefant si mi-a zis ‘daca spui medicilor ca e grav, iti sparg capul’. In ziua urmatoare a alergat 100 de km, fara sa se mai gindeasca la piciorul lui”, a explicat Daniel Pisica – maistru militar – cel care e un fel de antrenor – plasa de siguranta – in perioada competitiei. (ajuta la stabilirea strategiei, gateste, curata echipamentele si mai ales …il motiveaza pe Toma).

Daniel e asemeni baietilor din trupele Seals, tot numai fibra musculara, antrenat sa raspunda in orice secunda cu un mesaj cu valoare de motivare emotionala .

– Oamenii vin la mine ca sa-i antrenez si de multe ori spun “nu mai pot”, dar eu le arat ca pot dincolo de limita pe care ei si-au pus-o. Si-apoi ii invat sa se uite mai sus, catre o alta limita.
Imi spune asta cu o voce ferma, taioasa (chiar daca politicoasa), asezat intr-o pozitie de autoritate masculina, cu picioarele departate si miinile la spate. Ca pe un teren de instructie.

– Si de limitele tale cine se ocupa?

Zimbeste, isi muta greutatea corpului de pe un picior pe altul, ma priveste fix.
– Incerc sa fiu autodidact.

Ii spun ca dincolo de tot ce-mi povesteste el – vointa, durere, incredere -, cred ca e mult mai mult; ca intre ei acolo pe munti, noaptea in cele 5 ore de odihna (obligatorii prin regulamentul competitiei) se spun lucruri care au la baza o prietenie barbateasca solida, altfel n-ar putea exista puterea de a o lua de la capat a doua zi.

– Bine observat, raspunde Daniel, mutindu-si iarasi greutatea de pe un picior pe celalalt.
Si din semnalul obrajilor sai care s-au inrosit usor, stiu ca m-am dus intr-o zona intima.

– Ne leaga o prietenie puternica, noi spunem ca suntem ca o stinca si orice ar fi nu o sa ne spargem. Am trecut prin multe impreuna, dar unele lucruri nu vreau sa le spun, altora nu le mai dau importanta, pe altele s-ar putea sa nu le mai vad, sa para obisnuite pentru mine. Anul asta televiziunea japoneza a venit si ne-a filmat non stop, ca sa faca un documentar; fiecare transpiratie, fiecare clipa in care luam decizii, peste tot. Cred ca doar asa o sa vedem ceea ce intrebati, altfel nu stiu sa explic.

Desi pare mai usor ce face Daniel, in realitate, el face aproape aceleasi lucruri ca si concurentul intr-o competitie: se catara uneori cu partenerul lui ca sa –l ajute la decolarea parapantei (sper ca acesta e termenul corect 🙂 ), poate sari oricind cu parapanta, gateste si are grija de echilibrul de vitamine si minerale din corpul concurentului ( de la efortul extrem se pierd minerale ), doarme cam 2-3 ore pe noapte pentru ca trebuie sa fie treaz ca sa pregateasca micul dejun sau sa curate vasele dupa cina si sa salveze orice secunda de somn sau confort a concurentului. In cea mai mare parte a zilei conduce masina (in care se afla echipamente, parapantele de rezerva etc) zeci de km ca sa fie la popasul stabilit.

*
Masina lui Toma arata ca un van pe dinafara, dar inauntru e un pic din stilul lui simplu si auster. A modificat-o acum ceva vreme si nu mai are decit doua locuri. In spate e un pat facut de el, cu loc special pentru bagaje , dedesubt, si un spatiu de dus. Cu masina asta pleaca la antrenamente in munti in Elvetia sau la alte competitii. E a doua lui casa. Desi, daca stau sa ma gindesc bine, e prima lui casa.

– Ce zic prietenele/ sotiile voastre cind aud vreti sa participati la o noua competitie?
– Anul asta l-am vazut pe Toma mai indragostit ca niciodata, de asta – desi ma opun de obicei sa vina lumea cu noi – logodnica lui i-a fost aproape. Il stiu de multi ani si niciodata nu i-am vazut scinteile din ochi ca acum. I-am si zis, ca atunci cind i-a fost mai greu, s-a hranit cu dragoste. Sotia mea are o vorba “ plecati pentru ca va place, important e ca va intoarceti”, ride Daniel.

Culmea e ca vor sa se intoarca si acasa, dar mai ales la competitii. Cind mai avea 2 zile din cursa Red Bull X Alps 2011 , Toma a aflat ca anul viitor ar putea fi organizata o noua competitie in America: “Nici nu o terminasem pe asta si ma si gindeam la cursa de la anul!”, ride cind isi aminteste.

Anul asta din 30 de sportivi aflati in competitie (selectati de organizatori din sute de sportivi), doar 2 au terminat cursa, elvetianul Christian Maurer si Toma Coconea, iar Toma detine recordul distantei parcursa pe jos: 1000km!!

Toma Coconea participa de 10 ani la RedBull X Alps, in 2007 a obtinut locul 2 si, conform organizatorilor, daca s-ar realiza un clasament cu punctajele obtinute in fiecare participare, ar conduce detasat.

De o saptamina de cind s-a terminat cursa ar trebui sa fie in vacanta. Dar se gindeste deja la urmatoarea competitie in Dolomiti, in septembrie.
– Si nu te-ai odihnit deloc?
– Doua zile la Felix, dar pe cuvint ca nu aveam stare. Ma uitam la nori si ma gindeam “astia ar fi buni de zbor”

Daca as fi ministrul invatamintului as face un documentar cu Toma Coconea si as incepe anul scolar urmator cu filmul asta; i-as pune pe copii sa se uite la povestea unui om care are puterea mentala a unui zeu si modestia unei floricele, care invinge durerea pentru ca vrea sa reuseasca, care si-a scos de multa vreme din vocabular expresia “nu pot” si care, printr-o minune, si-a pastrat inocenta intacta.

Le-as da elevilor o poveste despre vointa, caracter, barbatie, bun simt, modestie si le-as spune ca si ei ar putea fi asa. Poate nu pe munti, sau in cer cu parapanta, dar cu siguranta pe o carare a lor, in viata.
Le-as mai spune ca la sfirsitul anului ii rasplatesc cu o intilnire cu Toma pe cei mai merituosi, nu neaparat cei care au luat cele mai mari note – ci pe cei care s-au depasit pe sine.

Nici nu stiti cit de mult face o intilnire cu Toma Coconea. Pleci de acolo ca si cum ai pasi pe nori.

8 august 2011

reportaj & story

14 years ago

In culisele unui concert cu Brenciu

Tabu, februarie 2011.

Fotografii: Cristian Radu

Îl știți pe Brenciu din zecile de show-uri tv și din concerte. E momentul să-l cunoașteți pe Horia.

„S-o iau și pe asta, cine știe, poate am nevoie de ea”. Prinde pălăria de fetru negru din șifonierul de pe hol, așezând-o în punga mare de carton alb de pe jos, de lângă niște bocanci aliniați disciplinat. În pungă se află două cutii de pantofi; unii negri, eleganți, potriviți cu costumul care e protejat în husa în care stau și 4 cămăși, două albe, două negre; ceilalți – de step. Știe că n-o să danseze step în spectacolul din seara asta, dar o să-i încalțe pentru că spectatorul să miroasă step-ul pe scenă, fără să trebuiască să spună el: “asta se face cu step”.

E-o seară de sâmbătă, 4 decembrie, și Horia Brenciu pleacă, la ora 21.20, către unul dintre cele mai importante concerte ale sale din 2010: My Way – un omagiu adus lui Frank Sinatra, a cărui zi de naștere e pe 12 decembrie. Își pune bagajele pe bancheta din spate al Audi-ului său negru, care are desenate pe ușile din fața portative albe și note muzicale. Respiră adânc. Se încruntă, trage nervos de fularul în culoarea liliacului, de parcă fularul ar fi de vină că nu poate respira. Are o coastă ruptă de la o căzătură recentă și orice mișcare-ar face, se alege cu dureri.

„E o zi mare, o iau prin centru”. Drumul e mai lung, dar vrea să-și întârzie sosirea, să intre în stare și să amâne confruntarea.
Ar fi putut să-l cheme pe unul dintre colegii de trupă să-i conducă mașina, sunt ca o mică familie, nu l-ar fi refuzat nimeni. El e cel care le spune mereu că, dacă au nevoie de ceva, trebuie doar să-l sune. În urmă cu câteva luni când chitaristul Cristi Crețu (compozitorul albumului „35”) s-a operat de splină, a stat în salon, ca să-l încurajeze, până în clipa în care a fost dus în sală de operații. Dar acum nu vrea să le spună cât de gravă e ruptura de coastă. „Dacă fac mare caz de durerea mea, se creează un fel de stare de îngrijorare. Tac din gură pentru că fiecare să se concentreze la treaba lui…” Așa că, deși icnește la fiecare curbă, iar poziția de șofat îl chinuie, continuă să conducă spre sala de concert, ironizându-se: „În Congo se moare de foame. Sunt lucruri mult mai importante pe lume decât durerea mea.”
De fapt, e supărat pe durerea care îl pune într-o situație tâmpită. Se apără de sine: „Eu n-am nevoie să cad, să-mi rup o coastă, ca să știu relația dintre «viața e frumoasă» și «ce viață frumoasă aș fi avut».”
Ultimele luni au fost o perioadă excelentă pentru Brenciu, cu concerte multe (parte din ele susținute de Studio No 7, platforma națională de concerte Jack Daniels), participarea la Festivalul de Jazz de la Sibiu, un duet cu Paul Anka, un altul cu Ingrid (interpreta hit-ului “Tu est foutu”, un contract de imagine cu furnizorul de telefonie fixă, tv și internet UPC. A avut o viață frumoasă în 2010, iar pentru toți cei care i-au văzut noile spectacole, Horia Brenciu a fost o surpriză teribilă: cum a ajuns să ne facă să ne distrăm așa de bine la show-urile lui?

Lângă cutiile de pantofi din mașină se află trei pagini A4 scrise cu litere foarte mari, corp 40, îngroșate. Play-list-ul show-ului. 43 de momente însumând puțin peste două ore și jumătate de muzică la care, dacă se adaugă pauzele în care va vorbi cu publicul, pauzele dintre bis-uri – 4 anticipate în playlist – show-ul va ajunge, cu totul, la trei ore. E planificat să înceapă la 22.30 și Horia știe exact care sunt piesele care vor ridica publicul în picioare: Piesa 16 – That’s Amore, 21 – Just a gigolo, 26 – Volare, 28 – Mr. Bojangles. Si 36: New York, New York. Când concepe un show, are în minte un joc de șah în care, cu orice piesă pe care o mută, trebuie să facă un pas către mat. Iar Horia a studiat nenumărate partide celebre: știe pe dinafară show-urile lui Frank Sinatra, Robbie Williams, Madonna, Michael Jackson sau George Michael, dar nu-l interesează doar cum au cântat, ci și de ce au pus luminile într-un fel anume, într-un moment anume, de ce un cântec a fost așezat după un altul sau de ce artistul a făcut gluma x, gestul y. Păstrează acasă, pe birou, lângă laptopul Vaio argintiu, teancuri de DVD-uri cu concerte și musicaluri. Iar răsfățul lui e pe internet, locul de unde poate culege sucul celei mai teribile și mai frumoase dintre perioadele omenirii: secolul 20. Când a apărut YouTube, Horia a avut certitudinea că poate cuceri o nouă lume. A petrecut nopți în șir vizionând înregistrări cu spectacolele marilor artiști, deconstruindu-le rețetele succesului. „Am acumulat” – definește simplu cea mai atroce perioadă de documentare – nopți în șir, săptămâni întregi în care-a stat conectat la YouTube.
Sigur că o parte din succesul pe care-l are la public ține de charisma personală, sigur că o altă parte ține de experiența lui în show-urile de televiziune și de hrănirea instinctului pentru fiecare „live”. E conștient de toate și le exploatează cât poate de bine, însă știe că succesul vine și din rețeta cu care asamblezi toate ingredientele: muzica, umorul, luminile, efectele speciale și surprizele.
Nu poate să-l uite pe Tom Jones la Cerbul de aur, într-o seară din 1996. Îl asculta și îi urmărea playlist-ul în paralel. Reacția publicului curgea efervescent după fiecare piesă. Iar el se întreba: „Cum naiba face?”
Astăzi știe că a bucura un om e 99 % transpirație și doar restul – fructificarea unei stări. „Când mă urc pe scenă, am două tolbe, una cu muzici, alta cu surprize. Fiecare măsură a fiecărui cântec trebuie să conteze. Vreau să-ți dau trei ore cu surprize masive pe care acasă să le desțelenești cu gândul și să zici: Mă întorc!” Asta e cheia cu care poți să-i captezi și lui atenția: să-l faci să râdă, să aibă muzică bună pe-aproape și să-l surprinzi. Lui Horia îi place să asculte muzica la radiourile de pe iTunes și nu pe CD; așa nu știe niciodată ce va urma. Și-n filme, îi plac sărutările neașteptate.

*
În culisele de la Hard Rock Café e agitație. Cei 11 membri ai Horia Brenciu Orchestra împart aceeași cabină dreptunghiulară, ca un vagon de tren. Două canapele lungi de la Ikea sunt sprijin pentru gențile cu microfoane și cutiile instrumentelor, un stander ține costumele de rezervă, iar pe o masă de lemn, lângă baie, o sticlă de apă plată și câteva pahare de plastic sunt singurul răsfăț înainte de spectacol.
– Astăzi am făcut repetiție cu Boșca la mine pe balcon, îi spune bateristul Sergiu Berindei lui Iulian Corlățeanu, chitarist, absolvent al Conservatorului de la Chișinau. „Zi, măi, cum e acolo…I did it myyyyyyyyyyy waaaaaaaay, tam tam”, îl imită Sergiu pe Horațiu Boșca, unul dintre cei trei suflători.
– Nu!, intervine scurt Horia. „I diiiid it my waaay, tu tu, na na…” și marchează perfecționist încă o măsură, cât un clipit de gene.
– Mai e o chestie la New York- New York, unde ținem noi drum roll. Aici tu dai pe a treia notă la suflători, dar tre’ s-o dai pe următoarea, continuă Iulian ajutându-l pe Sergiu care n-a cântat jazz și swing până acum un an și simte nevoia să repete cât mai mult.
Horia îi urmărește în timp ce-și schimbă jeanșii cu pantalonii de la costum. Boxerii negri acoperă jumătate din corsetul elastic care-i ține coastele cât mai stabile; cealaltă jumătate va fi acoperită de cămașa albă.
Băieții repetă „a capella”, bătându-se cu palmele peste pulpe, rostind tata-tatata-paaam, într-o limbă care conține ritm, măsură, timpi.
Horia îi oprește după 5 minute, când deja gălăgia e mare.
– Gata, gata. Mă bucur că v-am dat această dilemă ca să conversați acum în para-tara-tam. Gata.”
– Gata, terminados cu prostidos, râde Harvis Cuni, cubanezul din trupă.
– Intrați! deschide ușa Bogdan Barta, tour managerul lui Brenciu.
Trupa se duce pe scenă, iar Horia rămâne lângă o ușă rabatantă, pe unde, pentru că micul culoar de la cabină e comun cu cel de la bucătărie, trec și chelnerii. Glumește de fiecare dată când ajunge la locul unui spectacol și trebuie să intre așa, prin spate:
„Prima dată când l-am văzut pe Frank Sinatra trecând printr-o bucătărie, mi s-a părut ciudat. Au urmat Dean Martin, Bobby Darrin și alți artiști, dar și presedinți americani. Am realizat ulterior că bucătăriile hotelurilor și restaurantelor funcționează ca un fel de culise pentru scenele de teatru. Mirosurile diferă.”
Acum e ca un leu în cușcă. Se învârte pe doi metri și jumătate, cât e lățimea holului, cu privirea în vârfurile pantofilor, ascultând măsurile băieților de pe scenă de unde curge „Jingle Bells”. După 2 minute, cât e trecut în playlist instrumentalul din deschiderea concertului, muzica se oprește. În liniștea care se creează, în capetele ridicate ale spectatorilor, în privirile uimite care se întreabă „de ce nu mai cântă?”, țâșnește vocea lui Brenciu.

„I can stand the line… let me sing a song to you, because it is in my heart…”

Orchestra nu scoate un sunet. Publicul zâmbește și stă să aplaude. Horia cântă, mișcându-se în ritm mărunt, între pereții holului. Când, eliberat, urcă pe scenă, publicul izbucnește.
De aici începe lupta cu atenția spectatorilor. După 17 ani de spectacole, știe că sunt mai multe feluri de aplauze. Aplauzele cu carne, aplauzele de bucurie, aplauzele cu sictir sau cele de complezență. Și mai știe și că, acum, o să stea cu sufletul ciulit pentru ca, după fiecare melodie, să le simtă sunetul și să afle dacă le place.
Pe holul care dă în scenă, în mulțimea de oameni, sunt doi tineri îmbrățișați, iar fata fredonează, odată cu Brenciu, „Strangers in the night”.
„Hai să mergem în spate că nu vedem nimic de-aici”, zice băiatul.
„Să mai stăm puțin, că e mai aproape”, îi zâmbește ea.

Horia Brenciu l-a descoperit pe Sinatra la 25 de ani, odată cu piesa „My way”, la un karaoke. Era o fată care știa la perfecție versurile și s-a enervat că a fost mai bună decât el. A învățat și el cântecul, din ambiție, dar a avut nevoie de câțiva ani ca să-i „intre în limbă” și să poată să apese cuvintele care trebuie. Au trecut 13 ani și zice că nu mai seamănă cu Brenciu de-atunci: „Voiam să umplu totul pe scenă și voiam să fac impresie”. E mai împăcat cu el, creează momente prin care să-și pună trupa în valoare și a studiat swing-ul ca pe a doua Biblie.
„Filosofia americană stă într-o melodie de swing bună. Ei știu cum să ceară aplauzele. Știu cum să termine un cântec ca să vină aplauzele. Când Sinatra a zis că swing-ul e MUZICA, n-a fost luat foarte tare în serios. Dar astăzi, muzica din reclame e swing, „Jingle Bells” e swing.”
La fel ca lui Sinatra, îi place swing-ul nu doar pentru schimbările surprinzătoare de ritm, ci pentru că poți să improvizezi „înăuntrul” melodiei, poți să o perfecționezi cu fiecare interpretare. Sunt melodii cântate de marii oameni ai muzicii care au pus fiecare câte puțin din geniul lor în ele și, zice Horia, „sunt ca niște diamante care așteaptă ca tu să fii șlefuit să le poți cânta.”

„My way“ – una dintre piesele emblemă ale genului – cunoaște 32 de interpretări, înregistrate pe albume oficiale ale unor artiști (conform Wikipedia) și, chiar dacă melodia se identifică cu Sinatra, cântecul a fost creat și cântat pentru prima dată de Paul Anka.
Horia Brenciu a făcut un duet cu Anka, din întâmplare sau pentru ca așa a vrut destinul, în 2010, la Sala Palatului. Americanul a ales din sală, în deschiderea show-ului, câțiva spectatori care să cânte refrenul piesei „Diana”. E una dintre cele mai frumoase amintiri de anul trecut ale lui Horia. Și mai e cea de la Cluj, când, la un spectacol la Casa de Cultură, cu reacții excepționale din partea publicului, a adus-o din culise pe tanti Milica, o femeie care trage de 20 de ani cortina, dar nu s-a aflat niciodată pe scenă să fie aplaudată. Când publicul a început s-o aplaude, Horia a plâns pentru bucuria ei plină de stânjeneală.

La Hard Rock Café se aplaudă medley-uri care descarcă amintiri după amintiri din mintea spectatorilor. Pe fundalul aplauzelor și uralelor de la mese, un chelner cu ochelari dreptunghiulari cu ramă groasă neagră se închină cu dreapta, în timp ce cu stânga ține tava cu care nu poate trece prin mulțime.
„N-am văzut în viața mea așa ceva!”
Orchestra susține instrumental momentul, în timp ce Horia a găsit un perete între scenă și hol, un fel de coloană care-l ascunde de public, și se sprijină scrâșnind de durere. Tehnicianul care–l urmărește pas cu pas îi întinde prosopul. Îl refuză din privire. Pare atât de sfârșit și durerea imprimată pe fața lui e atât de mare, încât e o minune că poate zâmbi pe scenă. Se gândește dacă să se oprească sau să continue. Revine și schimbă ordinea cântecelor, eliminând câteva piese din playlist, iar orchestra îl urmează din priviri.
Cu fiecare minut de concentrare, în creierul lui se întâmplă fenomenul pe care neurologii îl numesc „desensibilizarea durerii”. Prin concentrarea către un alt obiectiv, centrul durerii pierde din semnalele pe care le transmite, iar durerea pare că dispare sau că s-a redus. E o terapie pe care o folosesc cei obișnuiți cu meditațiile transcedentale și pe care actorii sau muzicienii o numesc „magia scenei”.
Când Brenciu se așează pe scări la un cântec, iar pentru membrii echipei e evident că nu se mai poate ridica, apar mâini de susținere. Dar spectacolul merge mai departe și, peste o jumătate de oră, el zboară spre cabină, își aruncă corsetul și se întoarce să cânte și să danseze, din nou, swing.

*
Doar cineva a cărui viață e dedicată muzicii alege să-și petreacă aproape tot timpul cântând. În ultimii an, Horia Brenciu a muncit, cântând, la toate Revelioanele. A ales să-și petreacă și aniversările concertând. Dar a fost o vreme când era un om „normal”, pentru care sărbătorile însemnau familie. Pleca de la București și se ducea acasă, la tata, la Brașov. Era una dintre cele mai mari vedete de televiziune, dar nimeni nu l-ar fi crezut dacă ar fi spus că nu are prieteni mulți, că a schimbat în primii 7 ani de viață în București 9 gazde și că și-a luat o mașină abia în anul 2000. Astăzi crede că n-ar mai fi învățat tot ce știe dacă ar fi avut prieteni și n-ar fi petrecut atât de mult timp în televiziune.
La 30 de ani au început însă să-i „ardă” degetele, vroia să facă show-uri, vroia să facă Revelioane și, după toată energia acumulată, nu s-a mai oprit. Știe că nu și-a atins încă potențialul maxim, ca n-a „scos încă MIG-urile cu care poate să tragă răsturnat”, dar are o imagine exactă despre unde vrea să ajungă în câțiva ani. La fel ca atunci când stătea pe covor, acasă la familia Cristinei Stănciulescu, prietenă bună, redactor șef la revista Viva, și se uita la unul din show-urile tv ale lui Fiorello, un prezentator italian cu incredibile calități muzicale și actoricești, spunând: „O să am show-uri mai bune decât el”. Visa cu ochii deschiși, deși era într-una dintre cele mai grele perioade din viața lui: fără job (tocmai încheiase emisiunea „Asul din mânecă” de la Național TV), fără bani și fără prea multe perspective în față.
Știe și ce va face anul acesta. În vară aniversează 20 de ani de când a terminat liceul și vrea să facă un concert pentru liceul Andrei Șaguna, pentru colegii lui și în memoria profesorilor care nu mai sunt. O să fie amuzant să-i revadă pe cei care au plecat demult din țară și care au imaginea lui din liceu „un puști cu bun simț, dar care vrea să aibă ultimul cuvânt”, departe de cel de astăzi care nu se bucură de un proiect frumos sau de o idee bună decât în momentul „Evrika!” al gândului descoperirii. Bărbatul de astăzi vorbește mult mai puțin despre ce e înauntrul lui și despică toate gândurile în milioane de fire, căutând soluții pentru posibile probleme, dintr-un perfecționism care – deși n-o recunoaște – îl chinuie.

*
Show-ul din Hard Rock Café se apropie de sfârșit. E bis-ul trei și, conform play- list-ului, peste aproximativ 15 minute Horia Brenciu și orchestra lui își vor lua la revedere de la public cu o melodie ale cărui versuri îl definesc. „Lucruri simple” – de pe albumul 35: „E de ajuns doar muzica/ Mi-e de-ajuns privirea ta/ Lucruri simple voi păstra. ”
În cabină își va felicita trupa, dar o va și certa pentru greșeli pe care publicul nici măcar nu le bănuiește, va merge să acorde autografe zâmbind în ciuda oboselii și durerii, pentru că știe cum e să aștepți cu drag autografe, își va strânge bagajele și se va uita sceptic la apropiații care-i vor spune că a fost un show minunat, pentru că – în mintea sa – mai puternice vor fi urmele, doar de el știute, ale abaterii de la perfecțiune.
În mașină, aproape de ora 4 dimineața, rememorând pas cu pas reacțiile lui, ale publicului și ale orchestrei din spectacolul din seara aceasta, va face un bilanț. Va respira adânc, atât cât îi permite coasta ruptă, și își va spune: „Ok, acum ce dracu’ creez ca să-i surprind și data viitoare?”
Deocamdată, mai sunt câteva minute din show. Horia Brenciu cânta „My Way”. Apasă, cu un amestec de forță și delicatețe, pe cuvintele care vorbesc despre a–ți găsi un drum pe care să-l parcurgi în viață, pentru ca la sfârșitul lui să poți să-ți asumi toate faptele. Își ține ochii închiși, iar publicul respiră odată cu el. Spotul de lumină e fixat doar pe el, în mijlocul scenei. Microfonul e în mâna dreaptă. Cu stânga răsucește și strânge, timid, marginea sacoului.

*****

pentru cei pasionati de tehnici de scris, reporting, jurnalism, aici puteti gasi un making of al acestui text

reportaj & story

14 years ago

Marius Manole – Vizita

E bine sa fii prieten cu actorii. Când vrei sa scrii despre ei, ii poti ruga sa faca lucruri pe care le-au refuzat regizorilor sau colegilor.

tabu, octombrie 2010

Când l-am rugat pe Marius Manole sa mearga la Hospice Casa Sperantei stiam ca ii imping limitele. Am vazut atunci cum i se strâng maxilarele in timp ce ia o hotarâre. Isi scrâsnea dintii: sa ma refuze sau nu? Stiam ca n-o sa accepte decât daca respectam regula lui: sa le daruim ceva acelor copii.
Pe drumul catre Brasov m-am prins ca ii era frica. Se temea ca o sa simta durerea copiilor blonavi, dar nici chiar asta nu-l speria foarte tare cât faptul ca o sa fie fata in fata cu ei si nu o sa poata sa-i ajute.
|n fata spitalului privat care gazduieste persoane pentru ale caror maladii nu se cunosc inca tratamente, s- a ghemuit in masina – un copil covrig ascuns dupa ochelari de soare si un tricou chic cu inscriptii rock – si, la remarca soferului care a anuntat ca ne asteapta in parcare, a oftat greu:
– Nici tu nu vrei sa intri?

Din primavara, Marius Manole joaca alaturi de Oana Pellea in „Oscar si Tanti Roz”, o dramatizare dupa Eric Emmanuel Schmitt. El e Oscar, pustiul bolnav internat intr-un spital de copii care, indrumat de Tanti Roz, o asistenta cu suflet mare, traieste intr-o zi cât ar trai in 10 ani si-i scrie scrisori lui Dumnezeu pentru ca vrea sa si-l faca prieten.
Piesa arata o alta fata a lui Marius Manole, poate cea mai aproape de felul lui de a fi in real dintre toate rolurile pe care le-a jucat: vulnerabil, empatic, intr-un balans delicat intre a da si a primi – dragoste, atentie, incredere.
Rolul n-a fost pentru el la inceput. Vlad Logigan – actor la Bulandra – repetase mai bine de 3 luni când a decis sa se retraga din spectacol. Cu 4 saptamâni inainte de premiera, regizoarea, Chris Simion, i-a dat textul si i-a spus:
– Ai 10 zile sa te obisnuiesti cu rolul. Doamna Pellea e in vacanta, când vine facem o repetitie.
A invatat textul, a memorat miscarile scenice si, la intâlnirea cu Oana Pellea, era pregatit de un snur, un spectacol cap-coada.
– Ce e asta? Asta nu e monolog, nu se poate asa ceva. Eu plec, a spus Oana dupa ce l-a auzit prima data, iar el si-a dat seama ca il provoca. Un fel de examen de admitere – pentru ca nu mai lucrase niciodata cu ea. Daca ii facea fata, jucau impreuna, daca nu, se termina totul.
-Mai pot sa mai spun o data? As vrea sa mai spun o data.
Oana Pellea l-a privit curioasa, apoi a inclinat din cap.
A spus monologul dintr-o suflare, cu o forta si o emotie pe care – crede el – nu le-a mai simtit apoi la nicio reprezentatie cu Oscar. Când a terminat, s-a uitat nerabdator catre examinator.
Oana si-a asezat hainele pe un scaun si s-a transformat intr-o clipa in Tanti Roz:
– Buuun. Ce repetam astazi?
Astazi ceea ce vad spectatorii pe scena e pura magie: o iubire care se simte ca e reala si care trece din unul in celalalt, printr-un un sistem bizar al sufletelor comunicante. Marius ar vrea sa mai joace si intr-un alt spectacol impreuna cu Oana, “dar trebuie sa mai treaca o vreme, pentru ca noi ne-am jucat pe noi acolo. Trebuie sa luam distanta, ca sa fim altfel.”

Când Marius Manole a intrat in centrul de zi de la Hospice Casa Sperantei, sapte copii il asteptau in jurul unei mese rotunde pe care erau pestisori din plastilina. Stiau ca se intâlnesc cu un actor si, cum l-au vazut, l-au masurat din cap pâna-n picioare. Apoi, cu timiditate au pornit asaltul ca sa-i capteze atentia.
Un baiat blond a aruncat discret o jucarie pe jos.
– Ce e asta? E dintr-un desen animat, a râs Marius de jucaria pe care a ridicat-o.
– Asterix si Obelix, a soptit copilul.
– Asa, asa, i-a intins jucaria baiatului care a inceput sa zâmbeasca larg. Fusese remarcat.
Dintre cei 7 copii aflati in centru in ziua aceea, 4 erau frati. Doar unul – bolnav grav – statea intr-un scaun cu rotile, dar centrul care se ocupa si de consilierea psihologica si de tratamentul paleativ pentru membrii familiei, tine ca fratii sa stea impreuna când e vorba de joaca. Organizeaza si tabere pentru fratii sanatosi ai copiiilor din centru sau vacante cu toata familia. E parte din filosofia lor: „sa facem viata mai usoara celor care sufera de boli incurabile”.
– Avem o fetita care vrea neaparat sa va cunoasca, i-a spus educatoarea lui Marius. Vrea sa se faca actrita. A si jucat intr-un film, un spot de prezentare pentru centrul nostru. E in alt salon, trebuie sa o anuntam, sa o pregateasca si sa o aduca.
Marius a zâmbit din nou, inclindând din cap in semn de aprobare. Pâna sa ajunga fetita, a explicat, in râsetele copiilor cum a jucat el un câine pe scena Nationalului, in „Inima de Câine”, si mânca de pe jos.
– Chiar de pe jos?
– Da, de pe jos. Si mai auzeam si spectatorii care spuneau ca li se face sila. Bine, n-am patit nimic. Nici viermi n-am facut.
O pustoiaca blonda s-a invârtit cu scaunul cu rotile ca sa-si poata ridica trupul, sa fie mai aproape de el si l-a confruntat cu niste ochi albastri, imensi:
– Actorii-nu-fac-viermi.

Actorii se imbolnavesc si ei câteodata, dar Marius nu vorbeste despre asta. Din 2001 de când a terminat actoria a muncit ca un nebun.
Intr-o vreme juca in 18 spectacole, in teatre din toate colturile tarii. Are amintiri cu trenuri in care era singurul calator pe timp de noapte, povesti despre gari din satucuri care pareau desprinse din „Apocalipsa“. Erau zile in care facea naveta Timisoara Bucuresti, o zi repeta in capitala, alta la 538 km distanta. Noptile le dormea pe tren. Il motiva un singur gând: „Sa nu fi niciodata actorul unui singur regizor. E foarte important sa stii sa jonglezi cu orgoliul regizorului si sa stii ce sa alegi sa joci. Altfel publicul te-ar vedea intr-o singura directie si e cea mai mare greseala pe care poti sa o faci.”
I-a luat ceva vreme sa invete sa zica NU si când a facut-o a ajuns la stirile tuturor televizunilor: a oprit un spectacol in care juca la Sibiu.
Bause impreuna cu toti colegii ca sa se poata urca pe scena – trebuiau sa joace pe o scena montata afara, la minus 2 grade, imbracati doar in tircouri. La stiri, el a fost „actorul beat scandalagiu”. Pe de o parte stia ca gresise, pe de alta instinctul ii spunea ca procedase cinstit: refuzase sa joace intr-un spectacol prost. Asta nu l-a ajutat insa sa treaca peste spaima si rusinea intâmplarii, asa ca a stat câteva saptamâni inchis in casa.
Acum stie ca toata perioada aceea de munca in viteza supersonica era o fuga de sine si ca efortul acesta a lasat si urme in trupul lui. Când – epuizat -a ajuns in spital si-a promis ca o va lasa mai moale. Ca se va lasa de fumat si va avea o viata mai linistita. Dupa o vreme a uitat si-a luat-o de la capat. In stagiunea aceasta poate fi vazut in 8 piese la Teatrul National, mai are in lucru inca 2, plus un spectacol de televiziune, dar are si proiecte in care e producator: vrea sa-i ajute pe actorii talentati din tara sa fie vizibili la Bucuresti.
Spune ca una dintre cele mai frumoase lectii pe care le-a invatat in timpul asta a fost „sa coboare garda”.
„Incepi un spectacol, gresesti si – in momentul in care gresesti – esti constient de ceea ce faci. Atunci ai o singura sansa sa te duci la adevarul simplu: sa lasi garda jos. Publicul recunoaste sau simte ca ai gresit, dar simte si onestitatea si, daca esti cu garda jos, incepe sa se transmita o energie de la ei catre tine. Iei de la ei si urci. {i poti sa termini un spectacol foarte sus.”

– Actorii nu fac viermi? Da, asa e, când esti pe scena e altceva, a inceput Marius sa-i explice Ioanei, pustoaica blonda care-l infruntase din caruciorul cu rotile. Mi s-a intâmplat sa am febra mare sau sa ma doara maseaua si sa trebuiasca sa intru sa joc. Pe scena nu m-a mai durut nimic.
– Ca nu era in rol.
– Da, pentru ca noi când jucam credem ca suntem altcineva, un personaj. Si pe personajul ala nu-l doare nimic. Si-atunci pentru cât joci, o ora – o ora jumatate, nu te doare nici pe tine nimic.
Când explica asta, din dreapta lui, a intrat pe usa o fetita bruneta de 13- 14 ani, intr-un carucior cu rotile impins de o tânara care parea abia a fi terminat liceul.
– Actrita?, a intrebat-o Marius.
-Katia – a spus ea intânzând mâna usor, atât cât ii putea permite corsetul cu care spatele ii era prins de scaun. „Oaaaaaaaaau, n-am mai vazut niciodata un actor”, a zâmbit dezvaluind discret un aparat de indreptat dintii. „Visul meu e sa ma fac actrita.”
– Stiu. E frumos, nu? Esti altcineva pentru o ora…
Fetita a inceput sa râda relaxata, simtind ca actorul din fata ei – care arata ca un baiat de liceu, blond si subtire – o intelege. A inceput sa-i povesteasca despre actorii ei preferati, a fost surprinsa sa afle ca si Marius l-a jucat pe palarierul nebun din Alice in Tara Minunilor. La fel ca Johnny Depp, preferatul ei.
– Pot sa-ti aduc palaria. Ca nu se mai joaca spectacolul. Si putem sa facem aici o poveste a voastra, cu costume, o si filmam. Ce zici?
– Ar fi super.
– Scrii tu o poveste?
Ioana si-a strecurat carutul pe lânga al Katiei si s-a apropiat si ea de Marius.
– Sa facem Alba ca zapada. As putea juca eu vrajitoarea, iar Katia pe Alba ca zapada.
– Sa facem ceva mai modern, i-a replicat Katia. Alba ca zapada si… cei 7… verisori enervanti.
In râsetele tuturor, s-au stabilit sarcinile: Katia va scrie un scenariu, i-l va trimite lui Marius pe mail care o va invata cum sta treaba cu decupajul si aranjatul miscarilor pentru actori. La urmatoarea vizita vor incepe sa lucreze.

*
In copilarie, Marius a ajuns din intâmplare la cursul de actorie. Tata cumparase un aparat foto si l-a dus la Palatul Copiilor din Iasi sa invete cum sa-l foloseasca, doar ca erau prea multi copii inscrisi si i-au impartit in doua grupe; unii foto, altii actorie. Lui i-a fost rusine sa ceara sa fie schimbat si-asa s-a jucat de-a actoria din clasa I-a. A luat la facultate din prima incercare si, chiar daca a intrat ultimul, in timpul studentiei a devenit vedeta clasei. Parintii l-au lasat mereu sa faca ce-i place si chiar si in momentele critice, ca in disputa de la Sibiu, i-au fost alaturi: „Ai grija, mai tata, sa nu te dea afara. Cu ce o sa-ti mai platesti ratele la casa?“ Asta a fost singura dojana pe care a primit-o, dar el a plâns când si-a auzit la telefon tatal ingrijorat.
Pentru casa pe care si-a luat-o – o garsoniera aproape de Unirii – plateste rate de doua ori mai mari decât salariul pe care-l ia la Teatrul National. Bani pe care–i face din proiecte independente si colaborari cu alte teatre. Casa e insa locul in care se relaxeaza dupa spectacole, unde gateste pentru prieteni (care spun ca e un foarte bun bucatar), unde creste plante decorative sau aromatice, pentru gatit: busuioc, menta.
Pentru noptile grele, are un secret. O fata de perna dintr-un bumbac pufos care pare prietena cu somnul: cum pune capul pe ea, cum adoarme. Ii e asa de draga fata asta de perna ca o spala numai dimineata ca sa fie sigur ca se usuca pâna seara. O ia si in turnee, imbraca perna de la hotel cu ea si pastreaza astfel cu el un pic din „acasa”.
Iese rar in cercurile mondene pentru ca prefera sa fie intre prietenii lui, dar când iese face un soi de one man show, iar toti cei prezenti se distreaza foarte mult. „Oamenii se asteapta sa fac atmosfera la mese si, oricât de obosit as fi, am grija sa se simta bine. De asta si ies rar printre „straini“; e un consum mare pentru mine, dar daca nu as face atmosfera, ar spune ca sunt fitos, nu ca sunt obosit“.
De fapt el face actorie din timiditate si, ca la toti marii artisti, aceasta forma de arta e singura lui cale de a se exprima, de a le vorbi – pe bune – celor din jur.
„Uneori pe scena vorbesc eu, Marius Manole, nu personajul. Pe scena sunt in siguranta. Nu ma loveste nimeni, nu ma fura. Ce poate sa mi se intâmple? Sa nu-mi iasa rolul, ceea ce e cel mai naspa lucru oricum. {i esti vai de tine daca ti se intâmpla. Dar altfel, sunt in siguranta.“
De asta pe strada se imbraca in nuante de gri, ca sa nu-l remarce lumea. Desi uneori, dimineata, pe la 10, pe Lipscani, câte un trecator se mai uita lung dupa tânarul cu cana de cafea in mâna care trece grabit in drum spre repetitiile de la National.

Cum a iesit din centrul Hospice Casa Sperantei, Marius Manole a inceput sa dea telefoane. Ii spusese Malina Dumitrescu, director de programe si PR , ca in saptamâna 4 – 10 octombrie sunt zilele internationale Hospice, in care se fac actiuni caritabile pentru asemenea institutii.
– Lia, buna. Vrei sa jucam „Sta sa ploua” si sa donam banii unor copilasi bolnavi?
Asa si-a inceput organizarea propriei actiuni caritabile.
Cum Lia Bugnar, autoarea piesei dar si partenera lui pe scena, a fost de acord, dupa câteva minute a trecut la alt telefon: Voicu Radescu, managerul Green Hours – locul unde ar putea sa joace piesa. Apoi a inceput sa faca o lista cu teatrele din Bucuresti pe care le-ar mai putea implica.
Eram pe strada, in centrul Brasovului, in cautarea unui loc pentru prânz. Vorbea la telefon, stabilea date si deadline-uri. Nu mai era actorul Marius Manole, era producatorul. In momentele alea mi-am adus aminte de o discutie mai veche de-a noastra, despre cum fiecare actor isi alege un rol sau altul si pentru necesitatile lui emotionale, dincolo de a lucra cu un alt actor drag sau un regizor. I-am zis ca poate ca nu stia care vor fi pasii pe care-i va face când a acceptat sa joace Oscar, tot asa cum nu stia cu adevarat de ce se impotriveste sa viziteze copiii bolnavi. Doar ca a venit vremea pentru prima lui mare actiune caritabila. A zâmbit.
In masina pe drumul catre casa l-am intrebat.
– Marius, te-ai gândit vreodata de ce te place atât de mult publicul?
A inceput sa se incrunte.
– Ion Caramitru te-a numit „singura vedeta a Nationalului de dupa 89”, ai fost nominalizat la UNITER de 2 ori, umpli toate salile la spectacolele pe care le faci. Nu poti sa spui ca nu te iubeste publicul.
Tacea. Isi facea de lucru cu o sticla de apa minerala si vedeam in gesturile lui toata fragilitatea cu care facea fata ambitiei, neincrederea amestecata cu hotarârea de a face lucrurile bine daca tot s-a implicat in ele. Dupa o vreme a zis:
-Nu stiu. Pe bune ca nu stiu. Si eu m-am gândit la asta de multe ori.

reportaj & story

15 years ago

Efectele Dansez pentru tine

Când te expui publicului apare efectul de domino. O lecţie pe care Dragoş Bucurenci a exersat-o şi la Dansez pentru tine.

„Dragoş şi Elena, sunteţi o pereche frumoasă. Şi-atât. Dansul a fost ratat. Nu aţi format o echipă în adevăratul sens al cuvântului au fost foarte multe emoţii şi îmi pare rău pentru voi”, spune Mihai Petre în timp ce Dragoş Bucurenci pleacă uşor capul a acceptare. „6”, arată Mihai nota, iar Dragoş strânge puternic ochii ca şi cum ar dori să închidă singura poartă cu exteriorul rămasă deschisă ca să nu se vadă nimic din tensiunea care-i face inima să vibreze. Se gândeşte: „E un show de televiziune. Ai greşit. Primeşte-ţi notele zâmbind”
6 e prima lui notă la emisiunea „Dansez pentru tine”.
Cu câteva clipe înainte de a termina dansul, pe când executa mişcările de Quickstep, un val uriaş de emoţie îi ştersese din minte amintirea oricărui gest învăţat înlocuind totul cu un frison teribil şi cu bătăi de inimă care, simţea, acopereau cu mult sunetele orchestrei.
Ştia însă încă dinainte de concurs că, atunci când va intra să danseze în direct, în mintea şi corpul lui va fi taifun.

În urmă cu un an şi jumătate, mai dansase o dată în public şi efectele fuseseră terifiante. Tensiunea îi crescuse, corpul i se zguduise de emoţii şi unul dintre muşchii feţei i se contractase într-un zvâcnet pe care nu-l putea vedea decât partenera de dans, Amalia Enache. Era la gala MaiMultVerde – ONG-ul pe care l-a creat în 2008. Amalia s-a speriat îngrozitor. Îl vedea cum execută coregrafia învăţată, deşi părea în pragul unei crize de epilepsie.

Din seara aceea a rămas cu o idee: „ceea ce generează această reacţie trebuie exorcizat”. Apoi – cu antrenamentul omului care a făcut terapie şi a studiat psihologie comportamentală – şi-a localizat factorul de panică: „În copilărie mi s-a spus tot timpul: nu ai talent la lucrurile artistice”. Asta l-a făcut să aibă curaj să accepte invitaţia pentru „Dansez pentru tine”. Ştia că dacă promite că întră în show, nu mai poate da înapoi, trebuia să se confrunte cu spaima lui.
În faţa juriului de la „Dansez…” s-a străduit să zâmbească. Acum, pe culoarul întortocheat din culise, o are pe Elena în faţa lui şi o aude spunând că juriul a fost prea aspru cu ei. Ştie că e mult mai dărâmată decât el şi simte în protestul ei un mic reproş: au greşit dansul din cauza lui. Începe să o liniştească şi să o motiveze.
În câteva ore, în aceeaşi seară, vor mai intra o dată în ring.
*
Pentru mulţi dintre spectatorii emisiunii „Dansez pentru tine”, Dragoş Bucurenci era un tânăr frumuşel şi elegant care – după cum l-a prezentat Ştefan Bănică Jr– are un ONG de mediu. Unora le era cunoscut numele lui din emisiuni tv, alţii i-au citit articolele din reviste, însă puţini sunt cei care ştiu că, până la 28 de ani, a condus două organizaţii mari, a strâns şi gestionat fonduri de milioane de euro, a creat campanii care au pus în mişcare mii de oameni. Dar şi mai puţini sunt cei care ştiu că expunerea în această emisiune a fost pentru el ca şi cum s-ar fi aruncat într-o groapă cu lei.
Doar prietenii apropiaţi îi cunosc perfecţionismul şi controlul imaginii pe care şi le impune – nu pentru că are ceva de ascuns, ci pentru a nu dezamăgi.
„Decât să mă prezint imperfect, mai bine nu mă prezint. Odată ce am greşit n-am o problemă să recunosc, dar mi-e foarte greu să intru într-un proiect, să ştiu că o să fie urât pentru mine şi să-mi zic ‘Trebuie să o faci. O să treacă’ “, îşi susţine Dragoş felul de a fi.
De când e în faţa publicului, adică mai bine de 6 ani, a arătat tuturor doar succesul: rezultatele spectaculoase obţinute în fundraising, discursurile concise şi motivaţionale sau ideile inovatoare. Bucătăria din spate, efortul, disciplina, voinţa şi concentrarea pentru obţinerea lor au rămas doar ale lui. Pentru el, au făcut parte din normalitate: n-ai cum să ai succes, dacă nu perseverezi, eşti concentrat pe ceva şi nu îţi împingi limitele.

Doar că succesul oglindeşte în cei din jur felicitări în acelaşi ritm, pe când susţinerea în faţa dificultăţilor aduce mai multă emoţie, iar empatia prietenilor când ţi-e greu poate construi trambulina pe care curajul şi mintea ta pot să facă acrobaţii incredibile.
După dansul de Quickstep, Dragoş a primit zeci de sms-uri de susţinere de la prieteni. Puterea căldurii lor, realitatea că oamenii simt lucruri atât de frumoase despre el au fost ca o revelaţie.
În seara aceea a mai primit un telefon. Când show-ul s-a terminat, bunica alături de care şi-a petrecut o mare parte din copilărie l-a sunat să-l felicite.

I-a spus că are o mare admiraţie pentru curajul lui şi că ştie cât de greu i-a fost să se expună într-un domeniu la care nu se pricepe.

Aşa că prima lui notă din concurs, 6, i-a adus, de fapt, o victorie. Incredibilă.

Ce se întâmplă în mintea unui dansator în timpul dansului? Neurologul american James Ashe a demonstrat că, deşi centrul învăţării e în altă parte, când dansezi, îţi foloseşti, de fapt, cerebelul. Descoperirea a condus imediat către alte revelaţii: cerebelul nu este multi task, prin urmare pentru a putea realiza un dans bun, performerul trebuie să nu se gândească la nimic altceva. De aici şi explicaţia pentru vorba: „greşeşti dansul atunci când te gândeşti la ce ai de făcut.”

Pentru un începător, efortul de a învăţa un dans este imens. Dincolo de funcţiile creierului care trebuie antrenate, limbajul dansului nu este unul tocmai accesibil. Primul coregraf din lume care a pus problema transpunerii unei mişcări coregrafice în coordonate matematice tridimensionale a fost românul Gigi Căciuleanu. În dans, nu spune nimeni „stai cu mâna la 30 la grade, imprimă corpului o viteză egală cu 30 de m/ s şi aruncă piciorul”. Dansatorului i se arată o mişcare pe care trebuie să o imite până când ajunge să se sincronizeze cu coregraful, iar acest sistem de învăţare – mimetic, nu cu repere exacte – este năucitor pentru persoanele cu o structură exactă şi un sistem de referinţă matematic.

Aceasta a fost una dintre experienţele de care s-a lovit în plin şi Dragoş Bucurenci.
Mintea lui funcţionează hiperanalitic, iar zona de control este extrem de mare. Cele două au redus posibilitatea ca Dragoş să înveţe în 5 zile – cum cerea regulamentul emisiunii – un dans care, de fapt, îi crea disconfort.
După prima ediţie a emisiunii, Lilian Cărăuş, coregraful care i-a antrenat pe Dragos şi pe Elena, a avut intuiţia genială de a-i încadra noile mişcări de dans într-un context teatral care să-i dea alte repere, fără a mai fi nevoit să se gândească la tehnica mişcării.

„Dragoş de la început a fost îngrozit de ideea că va avea de a face cu dansul gen Michael, dar acum pot să zic că, în dansul acela, el s-a transformat din persoana care trebuia ascunsă în coregrafie în cel care trebuia să fie văzut, dansator de prim plan. Am reuşit să-l personalizez prin frazele pe care le-am înregistrat tot noi peste melodie. Aşa am ajuns să învăţăm şi trucuri pe care, sincer, nu mulţi au şansa să le înveţe. Iar după primele vizionări înainte de emisiunea în direct, puteai auzi prin platou „Dragoş?! Nu, Michael!!!”. Aşa îl salutau toţi şi însemna că dansul a fost memorat, iar ăsta era un lucru foarte important pentru mine”, îşi aminteşte Lílian.

Cu trucurile şi umorul lui Lilian, cu suportul partenerei lui, Dragoş s-a îndreptat pas cu pas către validarea unei teorii pe care o cunoaşte atât de bine încât o redă oricând fără să facă vreo pauză de respiraţie. „În spatele fiecărei anxietăţi se ascunde o voluptate. Nu ne este frică de moartea pe care ne-ar provoca-o stimulul fobic, ci de plăcerea pe care am resimţi-o în momentul în care ne-am lăsa în voia lui.”
E teoria care ascunde o parte din succesul lui.

La 24 de ani, Dragoş Bucurenci a observat că oamenii pe care îi admira foarte mult nu fumau. Şi-a dat seama că e o legătură între controlul pe care îl au pentru că nu fumează şi ceea ce au realizat în viaţă.
Pe vremea aceea, prefera să aibă incertitudinea că nu se poate lăsa de fumat, decât să trăiască având confirmarea că a ratat lupta cu sine, că n-a avut suficientă voinţă.
S-a dus la terapie ca să se lase, a renunţat si la fumat şi la drogurile care făcuseră parte din post adolescenţa sa tumultuoasă, s-a apucat de facultate.

„Am eliminat lucrurile care bruiau”, analizează astăzi cu concentrarea cu care se implică în orice proiect.

În următorii ani a observat că pentru a obţine rezultate spectaculoase e nevoie să fii foarte focalizat. Aşa că a reparat ceea ce greşea la 25 de ani, când se implică în multe acţiuni paralele.

Astăzi, la 28 de ani, paradoxal, deşi a renunţat la alte job-uri concentrându-se pe ONG-ul său MaiMultVerde, face mai multe activităţi colaterale. Doar că le face pentru sine: teatru, pilates, kick box, dans. Şi continuă într-un ritm susţinut să se confrunte cu lucrurile care îi pun voinţa la încercare.

Aşa a ajuns la cursurile de teatru de la Erudio, unde Oana Pellea l-a ajutat să înveţe că poate să aibă succes în public făcând lumea să râdă, ironizându-se şi acceptând un rol de fante nătâng. Oana Pellea l-a convins să-l joace pe Rica Venturiano în spectacolul „Pas des deux”, un rol pentru care a trebuit să ştie să controleze reacţiile mulţimii, să-şi susţină pauzele cu energia prin care să transmită ceva spectatorilor şi, mai presus de toate, să se confrunte cu publicul în timp ce se dezbracă.

A obţinut urale în sală, dar marele succes a fost că a învăţat să se relaxeze şi să se bucure de o asemenea întâmplare, chiar dacă ştie că la o eventuală altă performanţă actoricească va avea emoţii la fel de mari.
„Cred că limitările pe care ţi le impui te împiedică să-ţi trăieşti viaţa. Ele vin dintr-o perioadă din copilărie când au fost utile. Cu timpul nu mai sunt aşa…”, îşi susţine Dragoş teoria pentru care face lucruri care par uneori nebuneşti.
Ca atunci când s-a suit pe o platformă eoliană de 100 de metri, deşi ştia că are o teamă îngrozitoare de înălţime.

A urcat un nivel, l-a apucat tremuratul, angoasa s-a instalat, dar nu voia să dea înapoi. Erau la baza eolienei câţiva oameni pe care, după reperele lui, nu i-ar mai fi putut privi în ochi dacă ar fi abandonat. Când strângea din dinţi şi tremura mai tare a auzit vocea inginerului care-l însoţea: „Staţi liniştit, nu vă grăbeşte nimeni”. Şi-a dat seama că pentru o vreme nu trebuie să decidă dacă să o ia în sus sau în jos. Poate să stea acolo. Mai târziu, la 100 de metri deasupra pământului, cu senzaţia de „înălţime de-aproape”, înălţime neprotejată, a trăit o imensă bucurie. A recunoscut acolo voluptatea victoriei cu sine. A coborât şi, la prima provocare, a luat-o de la capăt. Cu Dansez pentru tine.

„Sigur că mi-am făcut calcule de imagine când am acceptat participarea la emisiune. Decizia am luat-o uşor cu mine; era genul de provocare pe care o caut: mă voi confrunta cu o frică de-a mea într-o situaţie din care nu mai pot să dau înapoi. Dar mai contau şi efectele.

Există mai multe categorii de public.
Unul al meu care a ridicat puţin dintr-o sprânceană, dar care a înţeles ce fac, m-a urmărit şi a rămas cu mine.
Mai e publicul care n-a fost niciodată al meu, detractorii, şi care au adaugat asta la ‹‹şirul lucrurilor urâte pe care le face Bucurenci››. Oricum asta e cea mai mare nebunie pe care am făcut-o, după ei. Ştiu că s-a discutat în cercuri intelectuale, la mese selecte, despre participarea mea la emisiune, dar eu pe oamenii ăia i-am pierdut demult. Nici nu ştiu dacă i-am avut de partea mea. Însă cei mai mulţi dintre cei care mă ştiau au rămas indiferenţi la acest nou proiect.
În schimb, am câştigat un public foarte important care sigur că nu ştie ce fac eu la MaiMultVerde, dar care încet-încet va şti.

Din punctul ăsta de vedere e un câştig net, pe o zonă de mare popularitate.” Când povesteşte, Dragoş e pe canapeaua din redacţia noastră, tocmai s-a întors de la o prezentare în faţa parlamentarior şi, pentru că n-a mâncat nimic toată ziua, ia masa. Se simte ca acasă. Ne-a fost coleg o vreme, a apărut în pictorialele noastre şi ne ajută în fiecare an la ediţiile eco.

– Care e următoarea provocare?, îl întreb râzând.
Face o pauză, mi-e clar că se gândeşte dacă să-mi spună sau nu cât încă mai înregistrăm pentru interviu, apoi se hotăraşte.

„Mai devreme sau mai târziu aş vrea să am curajul să renunţ la tot ce am realizat până acum. Să fie ca şi cum aş investi nişte bani în ceva: pentru moment nu i-aş mai avea, dar ei s-ar valoriza mai mult în timp. Vreau să o iau de la un altfel de zero… Un alt fel de zero decât eram eu acum 10 ani: 18 ani, un băiat de Ferentari dintr-o familie de intelectuali, care citise câteva cărţi mai multe decât alţii.

M-aş duce în altă parte unde n-ar mai ştii nimeni cine sunt. O confirmare dură că tot ce am e în mine, nu într-un context. Şi că pot reuşi şi pe alte meleaguri. Eu ştiu asta, dar o să văd dacă o să am curajul să mă supun la penitenţă.“
Dragoş crede în ceea ce numeşte stretching emoţional. Ce face şi ce spune nu e un act de bravură: e felul lui de trăi. Ştie că tendinţa naturală a oamenilor e ca, prin îmbătrânire să se anchilozeze şi la articulaţii, şi în spirit. Pentru trup există sportul, pentru spirit e provocarea de a-ţi învinge limitele.

Aşa că intră cât poate de des în astfel de provocări.

reportaj & story

15 years ago

Costin Giurgea – Povestea unui succes

Una dintre cele mai celebre emisiuni de televiziune din lume, Top Gear, a difuzat în noiembrie un film de 30 de minute despre România. Super reclamă cu audienţă globală, realizată prin perseverenţa unui tânăr din România. O lecţie despre cum succesele mari se construiesc pe victorii mici.

Nu putem măsura succesul – această combinaţie bizară de bucurie, bani, faimă, putere – folosind o scalăunică. Uneori înseamnă doar faimă, alteori numai putere sau bani. Ceea ce pare succes pentru unii, e doar un fleac pentru alţii. E ca un caleidoscop cu cioburi colorate: cel care priveşte e şi cel care îşi construieşte imaginea.

Să luăm, de exemplu, episodul despre România realizat de emisiunea Top Gear şi difuzat la BBC la mijlocul lui noiembrie. De la distanţă, succesul acestei emisiuni se măsoară în cele 350 de milioane de spectatori care văd cât de spectaculos e Transfăgăraşanul şi care, poate, vor reţine numele ţării noastre. O reclamă pentru România care atinge de două ori mai mulţi spectatori decât campania pe care Ministerului Turismului a făcut-o, via Eurosport, plătind un milion de euro. Însă pentru redactorul şef al revistei Top Gear România, Costin Giurgea, cel care i-a adus pe englezi în România, aceeaşi emisiune este o victorie personală.

Una la care se va întoarce din timp în timp.

Într-o imagine din emisiunea Top Gear, Jeremy Clarkson, vedeta absolută a jurnaliştilor auto din lume, îmbrăcat în jeans şi cu o cămaşă albastru gri, se distrează cu colegul lui, Richard Hammond, şi el în jeans albastru intens care par a fi aleşi special pentru contrastul cu Ferrari-ul de care se sprijină. În spate e imaginea panoramică a Casei Poporului, în culori desaturate. Un tânăr intră în cadru anunţându-i căva veni Secretarul General al Camerei Deputaţilor.

– Jerremy ştii care e obiceiul local, da?, sare Hammond râzând de lângă Ferrari.
– Care?
– Când saluţi, îţi duci mâna la şliţ.
Clarkson şi tânărul izbucnesc în râs.

Tânărul din cadru e Costin Giurgea. În cadrele următoare nu apare oficialul despre care se vorbeşte şi nici Costin nu e prezentat, aşa că secvenţa e bizară. Pentru spectatorii din cele 32 de ţări în care se difuzează emisiunea, momentul poate fi cel mult unul amuzant, în linia în care cei trei prezentatori – Jeremy Clarkson, James May şi Richard Hammond – fac mişto în fiecare săptămână de maşinile pe care le testează sau de locurile pe care le vizitează. Dar secvenţa se află în emisiune doar pentru că este un cadou pentru Costin. O răsplată a englezilor pentru efortul lui de a face posibil accesul în subsolurile Palatului Parlamentului, niciodată înainte filmate sau fotografiate, dar şi un test drive pe Transfăgărăşan.
Giurgea are 28 de ani, lucrează de 4 ani pentru Top Gear România şi s-a străduit să-i convingă pe englezi să vină săfilmeze şi aici, ca săle arate şefilor britanici că e un bun profesionist şi merită să joace în aceeaşi ligă cu ei.
Numai căel nu a văzut emisiunea când BBC a difuzat-o.

Pe 15 noiembrie, Costin era la lansarea unui nou model BMW la Miami. Deşi programul îl obliga să aleagă între plimbări cu masina pe Ocean Drive, o baie în ocean sau o relaxare în jacuzzi, mintea era în România. Şi-ar fi dorit să se teleporteze acasă, ca-n Star Trek, să fie cu prietenii şi să comenteze aventurile lui Clarkson & co pe şoselele patriei. Seara a încercat să-şi descarce emisiunea de pe net, n-a avut conexiune bună şi-a trebuit săaştepte 6 ore. S-a culcat cu computerul deschis. Era aşa de nerăbdător să afle ce a rezultat din filmarea pentru care lucrase aproape 2 luni, încât s-a trezit din oră în oră să vadă cât s-a descărcat din emisiune. Dar n-a aşteptat să o aibă. Când s-a făcut o oră decentă în România, l-a sunat pe colegul de birou, Răzvan Bucur.
– Cum a fost? l-a luat la întrebări din prima secundă.
– Ai fost şi tu în emisiune.
– Eu? Cu ce? Ce făceam?
În capul lui Costin s-a pornit o avalanşă de întrebări: „Ce naiba au pus? Ce caut eu în emisiune?”
Fusese alături de ei pe tot parcursul filmărilor, dar n-avea treabă cu ce apărea efectiv pe ecran. Era cel care avea grijă ca englezii să-şi poată face treaba bine şi-o făcuse cu aceeaşi concentrare şi dorinţă de control al situaţiei cu care scana acum în memorie secvenţele în care ar fi putut fi în faţa de camerelor de filmare. Furtuna era doar în mintea lui. Aşa cum s-a întâmplat şi în zilele în care englezii au fost la Bucureşti.

*
În septembrie, pe parcursul celor 5 zile în care Clarkson, Hammond şi May au fost la Bucureşti, Costin a întâlnit multe situaţii care au declanşat tensiunea din mintea lui, dar le-a rezolvat pe toate cu calm.

La filmarea de la Casa Poporului, producătorii englezi ceruseră discreţie, dar datele zilei nu păreau să-l ajute. Televiziunile aveau subiectul sub nas, ştiau locul şi ora filmării, paparazzi vroiau exclusivităţi şi forţau nota. Cu toate acestea, în cele 3 ore de filmare, Costin a fost gazda perfectă, gata să obţină orice avea nevoie echipa – de la înlocuirea unui bec ars şi până la spălarea culoarelor subterane.
Jurnaliştii au fost ţinuţi la distanţă, echipa n-a fost deranjată nici măcar de reprezentaţii Palatului Parlamentului, iar filmarea a fost conform programului.
Simultan însă, Costin a trebuit să rezolve şi detaliile filmării zilei următoare, aprobări pentru ca Transfăgărăşanul să fie închis.
Seara s-a dus la cină cu Şerban Barbato, publisherul Top Gear România, la Marriott. Întâmplător erau în acelaşi restaurant şi Clarkson, Hammond şi May. Le-au urat poftă bună, dar au preferat să stea la o altămasă.
Acolo, Şerban i-a spus din nou povestea debutului revistei în România.
– Am sunat la 8 seara, la un număr de telefon luat dintr-o casetă redacţională şi le-am zis: sunt Şerban din România, vreau săaduc Top Gear aici.
– Şi-acum vedetele Top Gear sunt lângă noi, a zâmbit Costin.
– Think big.
Stăteau la câteva mese distanţă de englezi şi-şi protejau succesul cu discreţie bărbătească, fiecare în lumea lor; britanicii relaxaţi după o zi de muncă, românii nostalgici în faţa visului împlinit. A doua zi, pe drumul către Transfăgărăşan, Costin avea să primească una dintre cele mai frumoase lecţii despre cum din lucrurile mici se construiesc momentele mari.
S-a întâmplat când echipa Top Gear se pregătea să filmeze cadre cu maşinile de test pe o şosea îngustă între două sate, dincolo de Dealu Mare. May conducea Lamborghini, iar in spatele lui veneau Clarkson în Aston Martin si Hammond în Ferrari. Din faţă a venit o Dacie, şoferul, un localnic din sat, n-a văzut maşina lui May şi-a intrat în ea. Instinctele englezilor s-au ascuţit pe loc. În două secunde toate camerele au fost pornite, inclusiv cele din maşinile prezentatorilor. Clarkson a ieşit din maşină, a început să facă mişto de May şi-au transformat totul într-un moment de emisiune. Câteva clipe mai târziu, un Renault Clio a venit lent. Era primarul care l-a apostrofat pe şofer.

Drumeagul îngust devenise aşa de aglomerat încât nu se mai putea circula. Mintea lui Costin a început din nou să fiarbă„Am blocat drumul şi n-avem aprobare, a apărut primarul. Ce fac?”. S-a dus la Clarkson.
– Hai săfacem loc să treacă maşinile şi continuăm să filmăm.
– Mai întâi emisiunea, apoi drumul, i-a răspuns calm englezul.
Răspunsul l-a impresionat. Determinarea şi concentrarea englezilor de a se dedica sută la sutămuncii lor, când sunt la filmare, a fost o frumoasă lecţie de profesionalism. Îşi dorise să înveţe de la ei când se implicase în proiect.

Pe 4 august, Costin a ajuns la birou pe la 11, ca într-o oricare altăzi. Şi-a deschis calculatorul şi a găsit următorul mesaj.
From: Gavin Whitehead
Subject: BBC Top Gear TV
(…) Încerc să fac research în România şi Europa de Est pentru un posibil film în noua serie a emisiunii. (…)
L-a sunat imediat pe Gavin, coordonatorul de producţie al emisiunii Top Gear, care a început să-i explice.

– Am vrea să facem ceva mai exotic pentru seria 14. să-i punem pe prezentatori sa caute un drum la mama naibii, uitat de lume, într-o ţară pe care nu am văzut-o.
– Aici e perfect. Transfăgărăşanul.
– Dar cum e drumul? E bun, nu e bun, se merge, nu se merge?
– E cel mai tare.

Hai să vătrimit nişte poze.

A trimis un coleg pe Transfăgărăşan şi, peste câteva zile, le-a dat englezilor fotografiile povestindu-le nebunia lui Ceauşescu de a avea un drum strategic printre munţi. Un drum construit cu multe victime, 40 de soldaţi conform cifrelor oficiale, peste 400 conform unor martori care au lucrat acolo.
Dar nu vroia să rateze şansa, aşa că le-a mai trimis fotografii cu Casa Poporului, Vulcanii noroioşi şi Delta.
La sfârşitul lui august, englezii s-au hotărât: vin în România dacă pot face test drive pe Transfăgărăşan şi în subsolurile Casei Poporului. Înflăcărarea lui Costin s-a transformat în îngrijorare: dacănu obţinea filmarea la Casa Poporului cădea totul.
A sunat rând pe rând la 9 din cei 15 deputaţi din Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor, cu un monolog în care explica cât de vizionată e emisiunea şi că va fi bine pentru imaginea României dacă va fi prezentată acolo. Cererea a fost aprobată în unanimitate, dar pentru Costin, a declanşat o altă criză.
Nu ştiuse că hotărârile Biroului Permanent sunt publice. Era în faţa televizorului şi un deputat citea, una câte una, destinaţiile din desfăşurătorul emisiunii. Filmarea care se vroia secretă, devenise ţinta jurnaliştilor.
Lui Costin a început să-i sune telefonul. Zeci de ziarişti, unii buni prieteni, îi cereau acces la englezi. I-a refuzat. Ştia că discreţia şi reuşita proiectului erau în mâinile lui. N-a ezitat să renunţe la odihnă şi-a rămas intransigent. Aproape că uitase că, în urmă cu doar câteva luni, fusese la un pas de moarte.

*
La începutul lui 2009, Costin era în spital. Diagnostic: chist hidatic hepatic. În jurul ficatului avea o pungă cu lichid, un abces uriaş care trebuia operat.
– Tăietura o să fie mare, va fi foarte greu, i-a spus atunci Remus Nica, unul din medicii echipei care urma să-l opereze.
Faţă în faţă cu situaţia gravă în care se afla s-a gândit la momentele în care ar fi putut muri. De data aceasta mintea lui a declanşat un flashback. Şoseaua umedă, stopul şi motocicleta lui care nu s-a mai oprit în intersecţie – a sărit din mers de pe ea. Saltul după minge în curtea şcolii şi gardul în care i s-a agăţat piciorul – muşchiul coapsei i s-a sfâşiat. Fuga disperată după un coleg şi gardul care i-a ieşit în faţă– urechea i-a fost despicată. Săritura în cap în gârlă, piatra de la fundul apei – durerea din coloană.
Apoi, în mintea lui s-a făcut linişte. Iar liniştea a coborât în corp. Limpede. Fără panică. Fără depresie. Ştia că făcuse tot ce depinsese de el, era la cei mai buni medici. „Dacă nici ăştia nu fac operaţia, atunci n-o face nimeni.”
După operaţie, orice gest pe care-l făcea îl săgeta cu dureri crâncene. Era imobilizat în pat, avea stomacul despicat, drene care-i ieşeau din abdomen, o pungă care colecta sângele. Îşi spunea că e ca un borg din Star Trek, filmul pe care l-a văzut în cele două săptămâni petrecute în spital – 178 de episoade însumând 132 de ore.
A plecat din spital cu drenele şi punga care colecta sânge şi pe care a trebuit să o schimbe în fiecare zi, timp de o lună. Remus a venit aproape zilnic să, după ce i-a scos tuburile din abdomen, i-a spus:
– A fost cel mai grav caz de chist hidatic pe care l-a operat vreodată echipa doctorului Timaru.

După 2 luni, când s-a întors la birou, şi-a propus să o lase mai uşor.

Ştia cât de mult se chinuise în zilele de după ieşirea din spital, însă când nu l-a mai durut operaţia, a uitat pur şi simplu. Unicul martor al amintirii operaţiei a rămas cicatricea. Dar experienţa aceasta l-a ajutat să găseascăun răspuns care acum îi e călauză: „E incredibil cât de uşor uităoamenii”.

De asta, în dimineaţa când a găsit mailul lui Gavin, n-a avut nicio ezitare să se înhame la ceva nou. Nu s-a gandit nicio clipă că surescitarea sau efortul ar putea să-i dăuneze în vreun fel. Uitase, pur şi simplu, tot ce ţinea de operaţie. În plus îşi dorise tot timpul să vină englezii în Romania şi de fiecare dată cand avusese ocazia, le trimisese un mail sau spusese o vorbă despre asta. dar, de teama unui eşec, nici măcar lui nu-şi recunoscuse că ăsta e scopul final sau că s-ar putea chiar întampla ca ei să filmeze în Romania. Construia însă de patru ani oportunitatea asta.

Costin a început să lucreze pentru revista Top Gear la sfârşitul lui 2005. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să se bage în seamă cu cei de la Londra şi săle ceară un brand book. Mai apoi a cunoscut toată echipa la prima conferinţă a ediţiilor internaţionale şi a încercat timid să-i întrebe dacă nu cumva vor să facă şi nişte teste off road în Romania. Peste câteva luni l-au chemat la premiile revistei în Londra.
Era singurul dintre licenţiaţi care fusese invitat şi nu i-a venit să creadă. Urma să fie printre cei 80 de oameni, cei mai influenţi din lumea auto. Acolo l-a întâlnit prima dată pe Clarkson care, când a auzit că e din România, l-a anunţat cu aroganţa vedetei care le ştie pe toate, căa fost şi el la Budapesta, cândva. Apoi, a glumit:
–Dar nici măcar în Ungaria nu am avut ce face, că am coborât în aeroport, am mâncat un pic şi după aia am zis: băi, nu ne place, hai să plecăm acasă.
Nu s-a lăsat impresionat de superioritatea lui Clarkson.
– Eu sunt din România, cu mine nu ai nimic de împărţit. E aşa, undeva, departe.

Clarkson a izbucnit în râs şi l-a privit prieteneşte. Atunci Costin a realizat că fără aroganţa pe care o afişează, Clarkson n-ar putea face faţă presiunii la care e supus; lansări de cărţi, filmări în diverse colţuri ale lumii, editoriale săptămânale în The Sunday Times şi The Sun. Habar nu avea că, peste câţiva ani, cu ajutorul lui, vedeta englezilor va petrece 5 zile în România şi va exclama, cu aceeaşi prietenie, în faţa Transfăgărăşanului: „E cel mai tare drum pe care l-am văzut vreodată.”

Costin Giurgea nu ştia în urmă cu 11 ani că va ajunge jurnalist. Era elev la Buzău şi îi plăceau maşinile. A trimis una din povestirile lui la o revistă de top din Bucureşti care l-a anunţat că îl va publica. Era un puşti de 17 ani al cărui instinct îi spunea: încearcă, vezi dacă se poate. Şi-avea curajul de a ţinti direct sus. De fapt, aşa a început totul.

atelier de fotografie, penitenciarul tirgsor

reportaj & story

15 years ago

atelier de fotografie, penitenciarul tirgsor

De la sfirsitul lunii iunie, Cosmin Bumbut sustine un atelier de fotografie pentru detinute la propunerea penitenciarului de maxima siguranta Tirgsor. Atelierul va dura doua luni si se va finaliza cu o expozitie si un material pentru Tabu.
E motivul pentru care eu si Cristian Petrescu, care e asistentul tehnic pentru acest proiect, mergem cu Cosmin la penitenciar. Aici veti citi un jurnal al acestei experiente.

Sponsorul f64studio (prin amabilitatea lui Marian Alexiu) a oferit 5 aparate de fotografiat Canon. Conform previziunilor administratiei penitenciarelor, la Tirgsor erau mai multe potentiale candidate pentru curs, asa ca a fost nevoie de o preselectie prin care fie alese cele 5 detinute care primeasca un aparat de fotografiat.

Regula penitenciarului spune ca detinutele trebuie sa se inscrie benevol, chiar daca vor fi rasplatite pentru absolvirea atelierului cu zile de libertate, iar noi a trebuit sa le convingem sa participe la proiect.

Ziua 1 Inscrierea pentru preselectie.

Vineri 26 iunie. Ora 11.00

In clubul penitenciarului au fost adunate 22 de femei.

Unele sunt obisnuite ale clubului – aici se tin cursuri de pictura, se vad filmele educative, de aici se imprumuta carti sau reviste-, altele au ajuns la club doar dupa ce psihologii le-au convins sa aiba o activitate sociala si culturala ca sa-si ocupe timpul cu ceva.

Grupul e ciudat. De la femei care ar putea fi ingrijitoare sau femei de serviciu (poarta ochelari cu dioptrii mari, au dinti lipsa si isi ascund kilogramele in plus in tricouri uzate), pina la tinere care s-ar integra perfect in orice cafenea din Dorobanti (manichiura proaspat facuta, rochii cochete, parul prins in cozi sofisticate).

Sunt detinutele care au fost implicate in cursurile artistice ale penitenciarului (pictura, cusut goblen, fabricat haine pentru papushi, cor, teatru). Sunt cele despre care se spune ca au aptitudini creative sau, cel putin, un interes pentru activitati artistice.

In timp ce asteptam sa vina din celulele lor, am pus – in soapta – intrebari gazdei noastre, d-ra colonel Gabriela Raducanu. Din curiozitate, am intrebat de fiecare data “ce a facut?”.

– Cum o cheama pe fata dragutza in camasa alba?
– T.
– Arata ca o studenta la arhitectura, cu chip angelic, cu camasa asta cu mineci bufante. Ce a facut?
– Trafic de droguri.

– Dar pe cea satena cu parul drept? Are haine foarte frumoase, n-arata deloc a detinuta.
– C. E fiica de pictor. E studenta la psihlogie la ID.
– Ce a facut?
– Crima.

– Pe cea care a facut pictura asta atit e intunecata cum o cheama? (desenul infatisa o mina neagra pe un fundal verde inchis si era agatat de cortina ecranului din club, alaturi de multe dintre creatiile rezultate de la cercul de pictura.)
– M. Tot ea a facut si pictura aceasta, poate cel mai meticulos dintre desene, mi-a spus dra Raducanu aratind unul piesaj subru cu un copac si o umbra neagra..
– Ce a facut?
– Doua crime.

Fata in fata cu cele 22 de femei, am incercat sa le convingem sa se inscrie la curs. Le-am povestit citeva date despre proiect, revista si despre munca lui Cosmin, apoi am avut grija sa le spun ca dintre fotografiile pe care le vor face vom alege citeva pentru o expozitie si le vom publica in revista.

Tinerele au zimbit. Cele trecute de 30 de ani au ramas impasibile.

“Cele care vor sa se inscrie pentru preselectia acestui concurs, vor imparti pentru citeva zile aparatele de fotografiat si vor face citeva fotografii. Noi vom selecta cele mai bune fotografii si vom alege 5 participante. Cind incepem atelierul fiecare participanta va avea aparatul ei.”, a spus Cosmin.

Eu m-am uitat la M – femeia cu picturile intunecate, dar meticuloase. Avea dublul virstei tinerelor si parea ca vorbele noastre se loveau de zidul de gheata care era fata ei.

– Dvs nu vreti sa va inscrieti?
– Eu sunt interesata mai mult de peisaje.
– Dar puteti sa faceti orice fotografie vreti.
– N-am mai lucrat demult cu aparat foto. Nu stiu tehnica.
– Va invata Cosmin, pentru asta e aici.

M. s-a mai relaxat dar n-a parut convinsa.

Am continuat sa explic.
“La sfirsitul fiecarei saptamini vom alege o cistigatoare care va primi din partea noastra un premiu constind in cosmetice. Ne-am gindit ca e printre lucrurile care va lipsesc cel mai mult, ca femei, aici.”

Dra colonel Radulescu a intervenit punctind sfirsitul prezentarii noastre “Cine vrea sa se inscrie la curs sa ridice mina”. 13 brate au aparut deasupra scaunelor de lemn din club.

Printre ele, si cele ale lui C, T si M.

A urmat instructajul tehnic pe care l-a facut Cristi. Femeile au fost impartite pe echipe in functie de camere, ca sa poata folosi aparatele la comun, Apoi au venit primele avertismente oficiale: “Sa aveti grija de acumulatori. Daca dispar, nu mai tinem cursul. Daca se strica aparatele, nu mai facem cursul”, a spus ferm dra colonel.

“Ne revedem luni. Pina atunci sa faceti fotografii sincere. Asta e tema voastra: o fotografie sincera”, a incheiat Cosmin.

In doar 3 zile aveam sa descoperim ca sinceritatea e o notiune mai mult decit relativa in penitenciar si ca nu era o intimplare ca aceste femei se aflau acolo.

***

Atelier de fotografie Ziua 2.
Luni 29 iunie

La a doua vizita la Penitenciarul Tirgsor pentru proiectul Atelier de fotografie, ne-am fixat tabara in sala in care se fac cursurile de alfabetizare. E ziua in care Cosmin Bumbutz trebuie sa aleaga detinutele care participa la atelier. Cristan Petrescu e pregatit sa le explice detalii tehnice, iar eu sunt observator ca sa pot scrie acest jurnal.

Sala arata foarte cochet; ca o clasa de gradinita cu scaune amestecate, unele sunt din lemn galben, altele imbracate in negru. Bancile au un singur loc si sunt asezate in trei rinduri verticale, cu trei siruri orizontale. In spate e o tabla care se poate transforma in ecran electronic, cablata la un computer – donatie de la un ONG.
Pe peretii de faianta alba sunt desene de mina. Facute la atelierul de pictura, in creion sau acuarela, exemplificind literele alfabetului – utile pentru lectii. E o regula importanta a penitenciarului Tirgsor: nimeni nu pleaca de aici fara sa stie sa scrie si sa citeasca.

Avem deja fotografiile pe care detinutele le-au facut peste week end si pentru ca astazi anuntam cistigatoarele care vor participa la atelier, Cosmin trebuie sa aleaga 5 femei din 13. Avem 5 aparate, desi speram sa mai primim unul de la sponsorul nostru, magazinul F64.

Cosmin a stabilit regula de selectie: alege fotografiile cele mai bune, apoi aflam cine sunt autoarele. Cine are cele mai multe fotografii bune se califica pentru atelier.

**
In timp ce ne uitam la fotografii fara ca fetele sa fie linga noi, apar primele surprize.
T, despre care noi spuneam ca arata ca o studenta la arhitectura, a ales ca in jumatate dintre fotografii sa fie chiar ea. Intr-unele plinge. Fals si ostentativ.
Sunt dezamagita: tema pentru “acasa” era sinceritatea. Cosmin, ca de obicei, nu lasa sa i se vada nimic pe fata. Priveste pe ecranul Mac-ul lui, fotografie dupa fotografie – sunt citeva mii – si marcheaza cu o tasta cind ii place cite una.

Remarcam citeva fotografii cu umor. Banuim ca sunt ale lui Y.
Y nu vorbeste bine romaneste si are un chip cu trasaturi amestecate care face incerta nationalitatea ei.
Are simt pentru reportaj. Cosmin a remarcat asta inca de la prima noastra intilnire, cind Y a luat unul dintre aparate si a tras din mina, scurt, citeva fotografii.

Dupa mai bine de o ora am selectat 50 de fotografii si le asteptam pe fete sa intre in sala, ca sa aflam cine sint autoarele.

***
La intilnire, vin insotite de dra colonel Radulescu. Imediat apare primul conflict: au disparut 2 acumulatoare.
“Au fost, dar nu stim ce s-a intimplat cu ele. Poate au cazut prin club”, spune C privindu-ne cu niste ochi mari si inocenti.
“Daca nu avem toate accesoriile aparatelor nu mai facem cursul”, e ferma dra colonel.
“Le cautam si le aducem pina data viitoare”, cistiga ceva timp C.

Pe ecranul de proiectie din sala incep sa curga fotografiile.
“Spuneti-va numele, va rog”, le cere dra colonel care noteaza cui ii apartin fotografiile. Cadrele de pe ecran incep sa fie insotite de voci care vin din colturi diferite ale salii: S, R, T, Y, C, L …
E tensiune in sala; grupul fetelor “de dorobanti” e competitiv si isi doreste mult sa participe la acest atelier. E una dintre legaturile cu lumea de afara, cu lumea educata dupa care rivnesc. Femeile trecute de 40 de ani raspund sec, fara nicio miza.

30 de minute mai tirziu, tragem linie si facem bilantul. T isi musca buzele in timp ce se aduna fotografiile din dreptul fiecarui nume, C e incruntata. Se rostesc rind pe rind Y, S1, S2, T si C.
Sub linie, la cite o fotografie distanta, L si M, ambele trecute de 40 de ani, ambele cu putine fotografii facute peste weed end.
“N-am avut timp”, spune M care are de executat o pedeapsa de 25 de ani.

“Pauza. Cind ne intoarcem analizam fotografiile, ok?”, spune Cosmin si tinerele pleaca vesele in timp ce femeile in virsta, resemnate, se reintorc la programul obisnuit: nu vor participa la atelier; nu va fi nimic nou in viata lor in urmatoarele zile.

***

“Uite fotografia asta e aproape buna. Ar avea o poveste, daca am lasa doar femeia care citeste in coltul de jos si lenjeria care e la uscat, colorata, in spate” , spune Cosmin despre un cadru in care mai apare in mijloc, in fatza lenjeriei, agatata de un gard, o alta femeie care se uita ostentativ in camera.

Rind pe rind Cosmin analizeaza fiecare fotografie.
“Asta a cui e?”, iar T ridica mina. “Mai bine faceai din astea, in loc sa plingi in fotografii”.
T il infrunta cu privirea, incruntindu-se.
Citeva minute mai tirziu, raspunde din nou la intrebarea “a cui e fotografia asta?”, asumindu-si-o. Peste banci, dintr-un capat in altul al salii, Y schimba priviri grele cu C. Amindoua stiu, cum imi amintesc si eu din selectia initiala, ca fotografia ii apartinea lui L.

Se dau teme pentru data viitoare: nu folositi zoom-ul optic; nu folositi blitz-ul. Cristi exemplifica zoom-ul optic, seteaza orele de la aparate, le arata fetelor alte chestiuni tehnice. Fiecare participanta primeste un aparat.

In zilele pina la urmatorul atelier, detinutele se vor transforma in adevarate paparazzi. Intre timp, pentru ca le stim numele, noi vom afla pentru ce se afla in penitenciar si vom fi pregatiti sa le confruntam povestile. In ziua 3.

*
Ziua 3, vineri 3 iulie

Ziua 3 a atelierului de fotografie sustinut de Cosmin Bumbutz la penitenciarul Tirgsor ne aduce o noua provocare. Pentru ca dl Alexiu de la studio f64 ne-a mai dat un aparat de fotografiat Canon, am solicitat penintenciarului sa o aduca la curs si pe M.

Stim ca are o pedeapsa de 25 de ani pentru dublu omor, ca e foarte refractara la orice activitate din penitenciar, dar i-am vazut desenele intunecate, minutios realizate, si ii cunoastem potentialul artistic.
Nu stim daca se va adapta la grup (celelalte 5 participante la curs au intre 25-30 de ani, iar M a depasit de mult 40) si mai are un handicap de adaptare. E singura cursanta care sta in regimul “inchis”, cu timp de plimbare limitat intr-o curte interioara, diferita de cea in care isi petrec ziua celelalte fete de la curs.

E o provocare pentru toata lumea (de la doamna directoare Puscas, dra colonel Radulescu si pina la echipa noastra) daca vom reusi sa-i captam atentia lui M si daca ii vom trezi interesul pentru curs.

***

(T si Y, fotografiate de S2)

Mergem in sala de clasa pe usa careia scrie Goblen/ Pictura, sala care are lipite pe peretii de faianta desene facute de detinute. Astazi e prima zi in care premiem cele mai bune fotografii, asa ca asez pe “catedra” salii premiul- cosmetice de intretinere corporala – in timp ce Cosmin si Cristi Petrescu ( asistentul tehnic al proiectului) descarca in computer cardurile aparatelor pe care ni le-au dat garzile.

Vin fetele si pina se descarca toate fotografiile se naste o discutie de prezentare.

– Tu pentru ce esti aici? o intreb pe S1 care e frumos rimelata si si-a domolit parul cret cu o cordeluta.
– Trafic de droguri. Face o pauza in timp ce ocoleste banca la care va trebui sa stea pentru curs si spune. “Asa zic ei la dosar, dar de fapt sunt aici pentru 16 pastile de ecstasy.

Imi explica apoi cum au prins-o. (chiar daca stiu ca mult din ceea ce a povestit nu este adevarat, nu voi scrie aici marturisirea; cazul ei este inca pe rol, nu s-a dat o hotarire definitiva)

– Si tu?, o intreaba Cosmin pe T.
– Pentru un telefon. Tot trafic de droguri. Au ei o asa zisa convorbire a mea cu un traficant de droguri.
– Dar esti recidivista? Te-am gasit pe net in 2004 intr-un alt arest, continua Cosmin.
– Nu. Atunci am stat provizoriu, spune T fara sa i se clinteasca un muschi de pe fatza, desi noi stim ca nu este adevarat.

S2 spune si ea ca e inchisa pentru trafic de droguri, in timp ce Y ne spune o poveste halucianta:
– Cind eram studenta am fost inchisa pentru furt din camerele de camin. Asa zic ei. Si ca aveam iarba. Am stat in arest preventiv citeva luni si cind m-au eliberat am plecat in Franta. Am un ONG pentru lupta impotriva traficului de droguri. M-au oprit la aeroport, dupa 4 ani de stat in Franta, cind vroiam sa ma duc acasa. Am stat 4 luni intr-un arest in Franta. Sunt aici din martie si sper sa plec in septembrie, in Yugostlavia.
– Esti sirboaica?
– Tata e sirb si mama e araboaica. Vorbesc patru limbi si in libertate consiliez consumatorii de droguri. Si aici, in penitenciar, am citeva femei in grija, isi incheie prezentarea asezindu-se mai bine pe scaun, picior peste picior. Astazi e intr-untricou negru, pantaloni scurti tot negri si are saboti cu toc cui.

Dintr-un schimb de priviri cu Cristi, stiu ca si el se gindeste sa-i verificam povestea.

Pe C nu o intrebam nimik. Stim ca tatal ei pictor si ca are o pedeapsa grea, pentru complicitate la omor. Asteptam insa sa vina momentul in care sa ne povesteasca singura.

***
Cind M este adusa in sala, se aseaza in coltul din dreapta spate, in partea opusa grupului de tinere. Ii remarc stinghereala si incerc sa o fac sa se simta confortabil.

– Ne-am dorit mult sa fiti si dvs la curs.

Zimbeste si se uita la mine neincrezatoare. E imbracata cu un tricou larg alb si niste pantaloni culoarea piersicilor. Parul scurt blond pai, vopsit, ii e ciufulit.

– Ati avut fotografii foarte frumoase la preselectie, dar ati facut putine si ati pierdut la numarul total.
– N-am putut sa fac mai multe. Mi- a fost rau. M-a durut spatele.
– Acum o sa aveti un aparat doar al dvs si o sa puteti face mai multe. Chiar aveti simt artistic.
– Am facut scoala de arta
– A da? Iata explicatia pentru talentul dvs.

Ii atrag atentia lui Cosmin care e in capatul celalalt al salii, ca doamna M a fct scoala de arta si el spune:
– Si eu, pina la liceu tot scoala de arta, dupa care s-a desfiintat.
– Si eu la fel, continua M. Pina la 10 clase, dupa aia a trebuit sa ma mut la alt liceu pentru ca s-a desfiintat.
– Era prin 86 cred, spune Cosmin
– Asa da, prin 85-86.

Un calcul rapid al virstei doamnei M vs virsta lui Cosmin, imi arata ca nu avea cum sa fie la liceu in perioada respectiva. Nu spun nimic, dar ma gindesc ca isi aduna informatii de la noi ca sa-si creeze o poveste. Cu fiecare viitoare vizita, imi voi consolida insa parerea.

***

Rind pe rind fiecare dintre cursante isi priveste fotografiile pe un ecran mare si spera sa-l vada pe Cosmin apasind pe tasta “P” care marcheaza ca a ales un cadru reusit.
Fetele au fotografiat orice, mai mult sau mai putin constient, au peste cinci sute de poze fiecare si Cosmin comenteaza cadrele cu idéi bune, dar gresite tehnic.

“Uitati-va la oamenii din fotografie ca la niste linii. Sa nu se intersecteze cu alte linii.”

La un portret cu o lumina minunata, toata lumea zimbeste larg. Pina se aude Cosmin.

– De ce ii iese dunga aia din cap (era vorba despre o rama de fereastra, din spatele subiectului fotografiat)? De ce nasul e tangent cu obrazul? Ce cauta aglomeratia aceea in spate?

Fetelor li se schimba expresia fetei pe grade usoare pina la uimire, cu fiecare intrebare a lui Cosmin. Cind ajung sa priveasca fotografia cu ochii mari, dindu-si seama ca e mult calcul in spatele unui cadru, Cosmin continua:

– Daca te-ai fi mutat doi metri mai la stinga si-ai fi miscat aparatul, ar fi iesit o fotografie perfecta.

Zimbetul reapare si poti citi in ochii lor gindul ca daca invata toate aceste lucruri, vor putea face fotografii bune. Intr-un fel tocmai asta le-a spus si Cosmin, in felul lui direct si concis, care pare ca nu te incurajeaza cu nimic, desi e f sincer si cu lucrurile bune si cu cele rele.

N-am parcurs nici jumatate din fotografii, dar Cosmin le anunta tema tehnica pentru data viitoare “Faceti aceeasi fotografie din mai multe unghiuri. Mutati-va voi pina aveti in cadru o compozitie buna, sau asezati-va subiectul intr-un cadru bun.”

Mai incolo vine si o tema de compozitie, inspirata din ce au surprins in cadre. S1 trebuie sa faca o serie cu fetele de la alfabetizare, in decorul salii in care ne aflam, linga desenele care ilustreaza literele alfabetului.

Inainte de pauza, toata lumea primeste interdictii: din nou fara blitz si, pentru ca toate au fotografiat-o agresiv pe S2, nimeni nu mai are voie sa vina cu fotografii cu ea data viitoare.

***

Cit fetele fumeaza, contabilizam fotografiile selectate: de 4 ori mai multe decit la precedenta vizita. E evident ca au progresat, iar Cosmin se pregateste sa le incurajeze si sa le laude pentru efortul lor. Cistigatoarea saptaminii e Y: a surprins penitenciarul intr-n mod amuzant si natural.
Prin fotografiile ei i-am cunoscut pe “baietii” penitenciarului si am fost la sala de sport.

***
Pe drumul catre casa, i-am cautat numele lui Y pe google: niciun ONG, nimic din ce ne povestise.
***
La viitoarea vizita, vom afla despre competitiile de slabit din penitenciar, ni se va exlica valoarea reala a tigarilor si ne vom bucura de citeva schimbari in ceea ce o priveste pe M. Pentru timp scurt, insa.

reportaj & story

15 years ago

Vlad Ivanov

Vlad Ivanov e în patru din premierele cinematografice ale acestei toamne şi în multe cronici ale marilor publicaţii internaţionale. Face parte din gaşca selectă care duce peste hotare expresia „mari actori români“.
tabu, decembrie 2009

Înainte de a fi Vlad, a fost Vladimir.
La 17 ani era elev la Şcoala Populară de Artă, la cursurile de actorie ţinute de Teodor Brădescu, actor de la Teatrul din Botoşani.
Era fascinat de bărbatul care la 65 de ani se îmbrăca asemeni unui dandy şi-şi ascundea, cu o voinţă de fier, pareza piciorului drept printr-un mers lent însoţit de un fluierat uşor.

Lui Vladimir îi plăcea să stea în preajma profesorului, chiar dacă acesta se purta sever cu el şi-i dădea sarcini aride. Să obţină aprobări de la teatru, să distribuie costumele colegilor. Dacă întârzia un minut, era certat aspru în faţa tuturor.

Vladimir învăţase însă să fie responsabil, se trezea câteodată la 4 dimineaţa, să stea la coadă să ia lapte pentru cei trei fraţi ai săi. În faţa profesorului, a ripostat doar o dată, cu tot respectul pe care-l învăţase de acasă:

„Eu sunt cu sufletul aici, şi fac tot ce-mi spuneţi, şi muncesc, şi dumneavoastră mă certaţi?“
„Ai să înţelegi mai târziu“, i-a spus Brădescu fără să i se clintească niciun muşchi de sub mustaţa pe care o pieptăna cu aceeaşi atenţie cu care îşi lustruia pantofii cu Gerovital.

Profesorul era fascinat de lucrurile mărunte şi îi învăţa pe elevi ce înseamnă respectul pentru detalii.

Vladimir simţea că „i se deschid aripile“ şi se bucura de tot ce se întâmpla în şcoală: repetiţii, spectacole sau momentele în care împleteau coroniţe din flori de castan pentru colege.

Îşi petrecea aproape toate dimineţile la cursurile de actorie. Ca să nu plece prea devreme spre Liceul Pedagogic, unde avea ore după-amiaza, îşi cronometrase timpul pe care-l făcea până acolo: 7 minute.

Parcurgea drumul până la bulevardul Calea Naţională, trecând în viteză pe lângă impunătorul Liceu Laurian. Nu lua tramvaiul pe bulevard pentru că nu vroia să depindă de aşteptatul în staţie. Alerga. Pe Ion Pillat străbătea câteva sute de metri pe lângă blocurile cenuşii, apoi la cinematograful Luceafărul o lua la dreapta şi făcea slalom printre gropi şi case răzleţe. Încă un dâmb cu un părculeţ şi sprintul final: 100 de metri de la gardul liceului până la intrare. Se aşeza în bancă cu câteva clipe înainte de începutul cursurilor. Roşeaţa din obraji şi transpiraţia de pe spate erau singurele semne care trădau efortul ultimelor 7 minute.

În 1987 Vladimir a parcurs drumul dintre Şcoala Populară de Artă şi Liceul Pedagogic, de peste 100 de ori. A fost ultimul an ca elev al cursurilor de actorie, anul în care profesorul Brădescu a fost ucis, fără să fie descoperiţi făptaşii.

Atunci, înăuntrul puştiului, s-a rupt o lume.

***

Un bărbat întrerupe cearta a trei femei cu o furie ascunsă în ochi: le spune că, în copilărie, tata l-a pierdut la cărţi, iar mama l-a recuperat după un an şi jumătate. Are vocea tremurândă şi a început să-i curgă nasul. Femeile bănuiesc că plânge. Se uită la una dintre ele, trupul îi e înclinat umil, doar ochii vibrează. Ridică vocea: „Să-mi bat joc şi de bucata de viaţă care mi-a rămas? Uite că sunt eu ciudăţenia dracului şi vreau să fiu fericit!“ Ultimele cuvinte sunt amestecate cu câţiva stropi de salivă.

În Green Hours e premiera piesei „Fir’mituri“, iar Vlad Ivanov se află pe scenă faţă în faţă cu Lia Bugnar, Mihaela Mihăescu şi Crina Mureşan. Au trecut 20 de ani de la cursurile profesorului Brădescu cu puştiul Vladimir. Ani în care puştiul a crescut, a devenit Vlad, a făcut pantomimă cu Dan Puric, a picat la facultate de 3 ori, a făcut armata, a lucrat într-o consignaţie din Gara de Nord servind noapte de noapte lumea pestriţă a Bucureştiului. „Cred că aveam ceva din Pinocchio din pădure. Când el se uită liniştit şi, în spate, vulpea îl pândeşte cu lupul. Am avut probleme de adaptare cu Bucureştiul, dar am învăţat să mă apăr ca să nu-mi fie alterat fondul bun de acasă. E foarte important să conştientizezi cum să ţi-l aperi, dacă-l ai“, îşi aminteşte de anii aceia. Ani în care a făcut cursuri de canto şi de step, a intrat la actorie, a avut bursă de merit, a fost angajat la Teatrul Naţional, a făcut roluri pentru scenele din ţară sau din lume, a jucat în filme pentru marele ecran sau pentru televiziune. În română- rusă-engleză-franceză.

E octombrie 2006 şi peste 2 luni o să filmeze „4 săptămâni, 3 luni şi 2 zile“. Nu ştie că în mai puţin de un an, filmul va lua Palme d’Or la Cannes, numele lui va fi în toate ziarele mari din lume, i se va înmâna premiul Asociaţiei criticilor de film din Los Angeles în faţa lui Daniel Day Lewis şi a lui Sidney Lumet, va merge la Globurile de aur.

Cum nu ştie nici că Time îl va numi noul Marlon Brando şi-l va desemna în primii 5 actori din lume în 2008.
El îl joacă la Green Hours, o bar cool din Bucureşti, pe Mihu − un personaj plin de candoare şi bunătate. Îl joacă cu aceeaşi bucurie şi conştinciozitate cu care îl va interpreta şi pe „odiosul domn Bebe“ pe platourile de filmare.

***

La 40 de ani, Vlad Ivanov are peste 25 de filme, un pic mai multe decât Marlon Brando la aceeaşi vârstă. E încă flatat-ruşinat de comparaţia din Time şi, deşi a trecut un an de la momentul în care a primit premiul criticilor americani de film, când vorbeşte despre ceremonie îşi pune mâinile la tâmple, mirându-se. „Cum să vorbească americanii aşa de frumos despre mine?“. Dar ştie că dacă s-ar fi născut în Anglia, după succesul cu „4,3,2“ cariera lui ar fi urcat exponenţial. În România a săltat în paşi mioritici; ba cu o reclamă în care e şeful supărat pe care trebuie să-l facă unul să râdă, ba cu o piesă la Naţional, ba cu un rol în producţii străine. Şi desigur, cu filmele regizorilor tineri. Nu regretă însă că rolurile bune i s-au oferit abia în ultimii ani. Crede că lucrurile se întâmplă în viaţă când trebuie să se întâmple. Crede în destin.

Şi poate că a fost destinul când, în 2000, actorul care îl juca pe Armand Duval în „Dama cu Camelii“ a ieşit din spectacol, iar el a trebuit să înveţe textul şi să-i dea replica Maiei Morgenstern. Dar a fost voinţa lui atunci când, în cele trei zile parcurse de autocar până la un festival în Marsilia, a învăţat textul în franceză. „Tot drumul n-am văzut decât replicile şi umbrele clădirilor reflectate prin geam pe foile de hârtie. Ridicam ochii din text doar când mă duceam la toaletă“, povesteşte amuzat. La Marsilia l-a văzut Michael Cacoyannis (regizorul lui Zorba Grecu) şi l-a luat să facă Lysistrata în greceşte.
Poate că a fost destinul în întâlnirea cu Cristian Mungiu la filmările unei reclame pentru Piaţa Divertis, dar regizorul spune că disciplina şi puterea lui de concentrare, care-l ajută „să dea textul“ cu aceleaşi nuanţe fine de multe ori la rând, i-au adus rolul lui Bebe.

Viaţa l-a învăţat că, în meseria asta, ai nevoie să-ţi câştigi teritorii interioare şi nu crede în reţeta care te face actor. „Nu poţi să te duci şi să-i spui unui tânăr cum să fie actor. E ca şi cum l-ai învăţa cum să facă dragoste: uite pui mâna aşa şi faci aşa. Lasă-l pe om să se simtă el, să se dezvolte el. Victoriile mari sunt ale tale, personale“. Aşa şi-a desăvârşit el tehnica. Şi spectatorul e uimit cum, în interpretarea lui, discreţia unui sentiment îi sporeşte intensitatea. „Chiar mă gândesc cu tărie la ce simte personajul. Asta e cheia. Să crezi în clipa aia că asta se întâmplă.“ De fapt, pentru scenele puternice, îşi ia avânt pe dinăuntru cu o lejeritate exersată, pentru că între el şi personajul pe care-l interpretează e stabilită dinainte o relaţie intimă profundă.

Ca în iubire.

***

Intimitatea e unul din lucrurile lui sfinte, chiar dacă – aparent – permite accesul celorlalţi în lumea lui. În cabina pe care o are la etajul doi la Teatrul Naţional, uşa e deschisă pentru oricine, dar înăuntru toate accesoriile pieselor în care joacă, costumele sau micile ustensile de machiat/demachiat sunt aşezate departe de ochii vizitatorilor, dincolo de o perdea. Bleumarin în pătrate mărunte cu laturi albe, la fel ca şi cuvertura întinsă perfect pe patul pe care se odihneşte.

Lângă cele două oglinzi cu şiraguri de becuri nu e nimic, iar când părăseşte cabina, are grijă ca scaunele din faţa oglinzilor să fie în linie dreaptă, cu spătarul lipit de masă.

Lumea în care-şi ordonează gesturile personajelor e doar a lui. Nu e un laborator secret, dar e un lucru privat. El îşi trăieşte emoţiile personale doar „pe dinăuntru“. Niciunul din marile momente de cumpănă din viaţă nu l-a manifestat exterior. Când a dat prima dată la facultate, era sigur că e printre favoriţi. Cu câteva luni înainte a avut un spectacol de pantomimă la care au fost invitaţi profesorii care erau în comisia de examen. Atunci l-au lăudat, i-au spus că e extraordinar ce face. Dar la examen a picat. La 12 noaptea, când a văzut rezultatele afişate, şi-a felicitat calm prietenii care erau admişi şi a plecat să se plimbe pe străzi. „Sunt destul de introvertit. Am plecat de acolo de parcă aş fi fost singur pe lume“.

Acum se foloseşte de plimbarea pe străzi ca de o cale de igienă interioară. După un spectacol greu nu se duce direct acasă; îi place să meargă pe jos, să lase gândurile să zboare, să nu se mai gândească la personaj.
Acasă e însă locul unde se nasc personajele. Stă pe un fotoliu şi parcurge textul cuvânt cu cuvânt, stare cu stare, în căutarea emoţiilor care ar scoate personajul la lumină. Face însemnări pe text, începe să-i contureze biografia. După ce prinde viaţă, se apucă să înveţe textul. „Apoi, uşor-uşor se adună în mine. Un gest, o privire. Unele chestii te inspiră pe loc. Un fular pus la gât poate să-ţi dea o cheie. Trebuie să fii atent la lucrurile astea.“
Când textul e gata repeta−jucat−filmat şi merge la premieră, se simte ca şi cum şi-ar duce de mână copilul la şcoală. Îi dă drumul şi se uită în urma lui.

Cu emoţie de părinte.

***

La fel a fost şi cu comandantul Anghelache din „Poliţist, adjectiv“.
Când l-a invitat la casting, Corneliu Porumboiu nu-l ştia bine. Se salutaseră pe la premiere, îl vazuse în „4, 3, 2“ şi-l plăcuse. Dar asta era tot.
S-au întâlnit într-o agenţie de casting unde Corneliu dădea probe pentru rolurile filmului. Au vorbit câteva minute. I-a dat partea lui din scenariu şi l-a rugat să vină peste câteva zile ca să dea o probă. Vlad s-a oprit în primul loc liniştit, un parc din faţa agenţiei, a citit textul şi l-a sunat pe Corneliu: „Chiar vreau să fac filmul asta!“
L-a impresionat pe regizor când s-au revăzut. Memorase 20 şi ceva de pagini; înţelesese toate nuanţele textului; venise cu lumea personajului construită, cu gesturi şi atitudini. L-a filmat în două zile pe Anghelache, comandantul inteligent, care, dincolo de pojghiţa metafizică, e neclintit în convingerile lui.
În prima zi s-au tras 9 duble, în a doua 7. N-a fost nevoie de mai mult pentru că Vlad se sincroniza perfect cu ceilalţi actori.
Filmul a luat premiul juriului la secţiunea Un certain regard şi reprezintă România la Oscarurile 2010, iar el e din nou prezent în cronicile publicaţiilor mari de afară. Toate elogioase.

În septembrie anul acesta, a luat-o de la capăt cu un nou film, de data aceasta cu o miză mult mai mare: primul rol principal.

A fost Emilian Velicanu (Principii de viaţă, regia Constantin Popescu) un bărbat înstărit, deloc rafinat, care-şi înfruntă mediocritatea în faţa problemelor pe care i le pune fiul adolescent. Şi-a îndeplinit un vis – să joace rolul principal −, aşa că a făcut tot ce a depins de el; şi-a pus sufletul şi toată energia în cele 144 de pagini de text.
Dar nu personajul e cel care l-a marcat cel mai mult. „Faptul că un regizor se gândeşte la tine şi-ţi dă responsabilitatea întregului film, e un act mai mult decât… nu ştiu cum să-l numesc, de tandreţe, de dragoste, e ceva foarte frumos. Şi sigur că e şi un respect pentru oamenii care te creditează, de la producător şi până la lumea de pe platou.“
Echipa de filmare a râs în hohote de multe ori la ghiduşiile pe care le-a făcut. Ca atunci când a filmat o secvenţă în care Velicanu ieşea de la duş înfăşurat într-un prosop şi se zbenguia în living pe muzica trupei Compact. Folosea uşile unui dulap drept talgere ca să bată ritmul, schimba apoi tonalitatea pălmuindu-şi burta pe beat-ul basului şi îşi zguduia capul de parcă ar fi fost Mick Jagger în agonie.

Liviu Marghidan, directorul de imagine, a exclamat râzând „Cam cât de distrus să fii să- ţi placă aşa Compact?“
După 6 duble, a redevenit Vlad, muşchii feţei i s-au relaxat şi s-a dus în camera în care era echipa, să se amuze împreună pe duble. Când s-a întors în platou, Marghidan, i-a spus unui operator.
„Te-am rugat de la începutul filmului. Cât este Vlad în cadru, rămâi cu sharful pe el. Numai Vlad. Că e cu spatele, că e cu ceafa. Numai pe el.“
Vlad n-a auzit, era pregătit pentru următorul „Motor!“

Epilog

Astăzi pe traseul de la Liceul Pedagocic către Şcoala Populară de Artă din Botoşani au apărut semeţe câteva panouri publicitare, în locul cinematografului Luceafărul e o alimentară, iar la bulevard sunt câteva blocuri ANL. În curând, casa monument în care e şcoala populară, Vila Ventura, intră în renovare cu fonduri UE. În biroul directorului Victor Hreniuc se păstrează cataloagele tuturor elevilor, începând cu anul înfiinţării: 1968. În cel de la actorie, anul II, 1985-1986, e şi Vladimir Ivanov. Pe fişa lui scrie Semne deosebite în trăiri interioare intense, prezenţa unei voinţe care ar putea face minuni şi chiar profesionalizare. Teodor Brădescu. Deasupra sunt şase de 10.

Ca elev, a aflat doar notele din ceea ce scrisese profesorul. I-a mai spus soţia acestuia, la câteva luni după deces, că acasă Brădescu vorbea numai despre el. Că era fericit şi mândru că evoluează frumos, că e descurcă cu toate sarcinile pe care i le dă şi că e ambiţios. Acum, la 40 de ani, află şi informaţiile din catalog.

De la mijlocul lui octombrie, după ce a terminat filmările pentru „Principii de viaţă“, Vlad Ivanov a pornit în promovarea celui de-al doilea film la care a lucrat cu Cristian Mungiu, „Amintiri din epoca de aur“, pe traseul Londra, Ljubljana, New York, a filmat pentru o producţie americană cu actori de Oscar şi s-a întors la teatru. Urmează un film în Ucraina, o nouă piesă la Naţional.

Zilele astea, în Green Hours, se joacă din nou „Fir’mituri“, un spectacol mic care n-a fost niciodată în vizorul selecţionerilor UNITER sau al criticilor cu fiţe. O piesă mai puţin mediatizată decât cele în care joacă la Teatrul Naţional sau multipremiata „Elisaveta Bam“ de la Bulandra. Cu toate acestea, Vlad Ivanov continuă să-l joace pe Mihu cu aceeaşi bucurie ca la premieră. E un rol cald şi tandru, foarte diferit de tot ce a făcut între timp în filme şi îşi spune replicile cu aceeaşi disciplină, matematic-emoţionantă, cu ochii vibrând. Iar stropii de salivă apar la secundă în fraza „uite că sunt eu ciudăţenia dracului şi vreau să fiu fericit!“
Următoarea reprezentaţie cu „Fir’mituri“ este pe 14 decembrie.

***

pentru cei pasionati de tehnici de scris, reporting, jurnalism, aici este un making of al acestui text

reportaj & story

16 years ago

Camelia Sucu

Cameliei Şucu, una dintre cele mai bogate femei din Romania, i s-a mai spus că seamănă cu Madonna. Tabu i-a oferit şansa să intre în pielea divei.

15 urcări şi coborâri de 15 trepte. 50 de urcări şi coborâri cu dreptul pe un stepper până la genunchi. 50 de ridicări cu piciorul drept spre spate. 30 de lovituri cu piciorul drept în sacul antrenorului. O gură de apă, un parcurs la pas lent în latul sălii de sport. De la capăt. 50 de urcări/coborâri cu stângul pe stepper-ul care-i atinge genunchii.

Camelia Şucu şi-a început antrenamentul de mai puţin de 10 minute. E 9:40, într-o zi de marţi, una din cele trei zile din săptămână în care vine la sală.

Coapsa ei dreaptă are fermitatea unei sticle de şampanie. După formă ar putea fi un Dom Pérignon 1995, ediţia vintage îmbuteliată în aur alb. Efortul face ca fiecare muşchi să-i vibreze ca şi cum ar fi gata să se rupă într-o clipă, iar în capăt e genunchiul ce pare un dop care stă să explodeze.

Mai jos, la gleznă, e un săculeţ cu jumătate de kilogram de nisip. Exerciţiile continuă în ritm alert, iar fiecare pas are uşurinţa primului. Doar transpiraţia de pe umerii bronzaţi trădează efortul.

Taufic, care îi este antrenor de trei ani, o interoghează ca şi cum ar fi o elevă scoasă la lecţie.- – Ai alergat astăzi?
– Nu. A trebuit să-i duc pe ai mei la aeroport. Plecau într-o excursie.

Răspunsul vine cuminte de sub şapca albă care, dat fiind cei 1,60 metri ai Cameliei şi cei douăzeci şi ceva de centrimetri pe care Taufic îi are în plus, e ca o streaşină ce-i ascunde ochii albaştri.

Camelia aleargă de la 16 ani, aproape în fiecare zi, câte o oră, indiferent de vreme, indiferent de locul unde se află pe glob. |n cei peste 25 de ani de când face asta – a împlinit în aprilie 42 de ani – au fost doar patru luni în care n-a făcut sport. N-a putut. Corpul nu-i răspundea la comenzi, mintea îi era ocupată cu altele. |n acele patru luni s-a reinventat, dar abia acum îşi dă seama de asta.

În vara lui 1983, familia Niţoi – Vicenţiu, Elvira şi fiicele Camelia şi Cristina – erau, ca în fiecare vacanţă, la mare. Vicenţiu era director la Întreprinderea de Construcţii, Reparaţii şi de Administrare Locativă (ICRAL), iar rolul lui în familie era de Moş Crăciun: îndeplinea dorinţele. De data aceasta le dusese pe fete la Neptun la sugestia Elvirei, statisticiană la Înterprinderea de Confecţii şi Tricotaje Bucureşti (ICTB). Într-o dimineaţă, Vicenţiu s-a uitat lung la Camelia cum se pregătea de plajă şi i-a spus Elvirei: „Te rog, vorbeşte cu ea. S-a cam îngrăşat”.

Puştoaica a auzit discuţia. Ştia că se îngrăşase. Odată cu intrarea la liceu renunţase la cursurile de înot de la Dinamo, iar relâche-ul după 6 ani de antrenamente îşi pusese o amprentă de 12 kg pe corpul aflat în transformări hormonale. N-a zis nimic, dar a ieşit la plajă şi a început să alerge pe malul mării. În seara aceea i-a oferit surorii bucata din ciocolata pe care o primeau de la mama înainte de culcare. Când s-a întors din vacanţă a încercat să alerge în jurul blocului. În anii ‘80, în cartierul Militari, la Lujerului, nu alerga nimeni în jurul blocului şi, după ce-a îndurat glumele băieţilor din cartier, s-a mutat în scara blocului. 10 etaje, urcat şi coborât, în fiecare zi. Toată vara.

Vara a fost anotimpul în care familia a pus mereu presiune pe ea. La 18 ani, după ce a ratat intrarea la Stomatologie, a plecat din nou în vacanţă la mare cu părinţii. Într-o dimineaţă, pe când mânca o felie de pâine cu unt şi dulceaţă, s-a confruntat cu observaţiile mamei.
– Ştii câţi bani am cheltuit cu meditaţiile tale? Iar tu nu te-ai străduit suficient.

Mama avea dreptate – nu considerase examenul de admitere ceva extrem de important. Bacalaureatul era prioritar; îl luase cu 10 şi se relaxase. Ratase admiterea din cauza chimiei unde profesorul de la meditaţii avea un sistem diferit de predare, iar ea nu terminase de scris la subiectele din examen. Pentru mama era mai importantă admiterea la Stomatologie decât pentru ea; Elvira îşi dorise să facă această facultate, chiar fusese admisă în tinereţe, dar pentru că era pe lista locurilor cu plată, familia – care avea de întreţinut 7 copii – n-a susţinut-o.

În dimineaţa aceea nu i-a zis nimic mamei, dar când s-a întors din vacanţă s-a angajat, cu intervenţii din partea tatălui, ca laborant la ICTB.

Avea un salariu de 1.200 de lei şi i-a folosit pe toţi pentru meditaţii. |n anul acela a încercat la Medicină. A intrat.

Între timp, l-a cunoscut pe Dan, student la Politehnică, ghid în timpul liber. În anul întâi de facultate, Camelia Niţoi a devenit Camelia Şucu. În câteva luni a apărut prima lor fiică – Ioana, apoi în 1991, cea de-a doua fiică – Cristina şi, în ’93, au fondat Mobexpert. A terminat facultatea, s-a angajat stagiar în spital, dar a renunţat după un an, ca să ajute dezvoltarea afacerii pe care tocmai o lansaseră. Când au hotărât să se despartă în 2004, Mobexpert era o companie evaluată la 150 de milioane de euro.

În sala de sport, faţă în faţă cu Taufic nu mai e Camelia {ucu, ci Cami. |mbrăcată într-un maieu de sport şi pantaloni albi cu însemne discrete Nike, răspunzând prompt la îndemnurile solicitante ale antrenorului, nu pare una dintre cele mai bogate şi mai influente femei din ţară. La o privire atentă, o trădează, însă, cele opt brăţări subţiri de pe mâna dreaptă: diamante, aur alb şi platină. Fiecare are povestea ei, una e de la Ioana – fiica cea mare, alta de la Cristina, mezina, alta de la sora ei, două şi le-a cumpărat singură şi trei de la o persoană dragă, al cărei nume nu vrea să-l spună.

Antrenamentul durează o oră şi mai include 10 flotări, 10 ridicări de halteră, o nouă serie de 7 ture pe scări, 60 de ridicări ale genunchilor la piept, 50 de abdomene, 20 de minute alergare pe bandă la viteze alternative, serii de 20 de ridicări de greutăţi la diferite aparate, pentru braţe şi spate. Fără niciun timp suplimentar de odihnă, doar câte o gură de apă pe drumul dintre un aparat şi altul.

După duş se aşază pe scaun la coaforul de la etajul sălii de sport. Nimic nu o mai trădează pe femeia cu alură de puştoiacă de liceu, care îşi efectua execiţiile cu o asemenea viteză încât bărbaţii care alergau pe benzile din jur păreau că mestecă tutun pe o terasă într-o duminică ploioasă. Echipamentul e acum ascuns într-o geantă Louis Vuitton care stă la picioarele mesei coafezei. Camelia are spatele ferm şi cambrat în cămaşa Jean Paul Gaultier, albă cu guler rotund fronsat, coapsele evidenţiate de o fustă bleumarin, tot Gaultier, iar gleznele discret conturate de pantofii Louboutin cu tocurile de 12 cm. E ora 10:45 şi până la 15:00 are întâlniri în care se vor pune în discuţie sume importante de bani. |ncepe să se machieze discret: fond de ten, mascara, gloss.

La 11:30 îşi parchează Mercedesul argintiu de două locuri, în faţa porţii casei de 1,5 milioane de euro pe care a cumpărat-o pentru birourile Class Living, compania pe care a păstrat-o la despărţirea de Dan {ucu. Sala de şedinţe e pregătită pentru prima întâlnire de pe agendă. Pe masă e un platou cu cireşe, mere, piersici şi banane.

„Oportunităţi de business” – aşa numeşte întâlnirile la care i se propune să investească. Din 24 aprilie 2007, a doua zi după ce i-a vândut lui Dan acţiunile din firma în care fuseseră parteneri – încasând 37,5 milioane de euro – oportunităţile de business au intrat pe agenda ei zilnică. Un cont cu atât de mult cash te face să te gândeşti la linişte şi siguranţă, dar pentru Camelia a însemnat o nouă provocare: „Cum transform lichidităţile în acţiuni profitabile?”

Astăzi, una dintre oportunităţi e prezentată de un fost campion mondial la culturism, Ulf Bengtsson, care îi face o propunere de investiţie în dezvoltarea World Class Academy, clubul sportiv de top unde se antrenează şi ea.

Ulf e ca un urs sălbatic, cu părul prins în coadă la spate, cu o talie care pare că ascunde multe beri, dar şi cu nişte braţe care trădează cele 10 titluri de campion mondial obţinute în anii ‘70. „Înăuntru e un tânăr de 25 de ani”, spune Ulf, îndreptându-şi mâna către frunte. „Dar mă uit în oglindă în fiecare dimineaţă şi ştiu că trupul meu nu mai e în pas cu mintea.” Îi povesteşte Cameliei cum a plecat în Asia doar cu rucsacul pe care-l ţine la picioare în sala de conferinţe, cum a venit în România acum câţiva ani şi cum a decis să deschisă şi aici o sală World Class Academy. Rostesc cuvintele în engleză, dar vorbesc limba pasionaţilor de sport. Camelia îşi îndreaptă trupul către masă, îşi pune coatele pe lemnul frumos lăcuit şi-i face mărturisiri ca şi când s-ar cunoaşte de-o viaţă.

„Într-o vreme, eram obsedată de sport. Alergam dimineaţa, apoi făceam exerciţii, iar seara, obligatoriu, spinning. Făceam crize dacă îmi găseam bicicleta ocupată. Ajunsesem să sun să fie pus un prosop pe o bicicletă. Acum ştiu că îmi rezolvam alte probleme prin sport. E o graniţă fină între a face sport de plăcere şi dependenţa pe care o generează antrenamentele intensive.” E evident că-i place propunerea lui Ulf, dar rămâne fermă şi cere elegant să i se trimită un business plan, să vadă cifre. Apoi îl conduce la subsol şi-i arată sala de sport pe care a amenajat-o pentru angajaţi, ca să simtă pe pielea lor beneficiile mişcării. Până la următoarea întâlnire preia telefoanele ratate. „Bongiorno… Si… Si…” O altă oportunitate de afaceri, de data aceasta în Polinezia. Stabileşte ca peste două zile să ia cina la Paris cu cei care-i fac propunerea şi îi spune celui de la capătul telefonului într-o italiană fluentă: „Franceza e pentru cină, engleza e pentru afaceri, da?”

Italiana a învăţat-o singură, cu dicţionarul, după ce, la o primă deplasare la Roma după mobilă, prin ‘94, s-a enervat că nu se putea întelege cu furnizorii. Tot singură a învăţat Dreptul penal şi Dreptul civil, ca să ştie ce să le ceară avocaţilor în negocierile cu fostul soţ. N-a vrut un partaj clasic în care să negocieze tacâmuri şi perne. A privit parteneriatul lor ca jumătăţile unui întreg. Afacerea şi-au împărţit-o în termeni de business – ea şi-a vândut acţiunile, el le-a cumpărat –, iar partea de familie a rămas în familie.

Recunoaşte că, în perioada aceea, cel mai greu a fost să câştige încrederea mamei ei şi a fiicelor. Având o educaţie conservatoare, Elvira crede şi acum că soţia trebuie să fie un bun administrator al bunurilor casei, în timp ce soţul e furnizorul de bunuri şi servicii. De fete a fost mereu apropiată, dar vroia ca ele să simtă că nu se schimbă nimic.Trebuia să demonstreze că se poate descurca la acelaşi nivel şi fără un partener de afaceri care se îmbracă zilnic la pantaloni cu dungă. I-a luat câteva luni să arate că îi e bine singură. Patru luni, mai exact. Cele în care Camelia n-a făcut deloc sport. Patru luni în care trupul nu i-a răspuns la comenzi, în care ar fi vrut să stea chircită în pat, dar în care şi-a concentrat întreaga energie către familie şi afacerea care acum era doar a ei, Class Living. A muncit mai mult decât oricând şi a pus temelia companiei de azi: o nouă campanie de comunicare pentru Class Living, impulsionarea vânzărilor, noi magazine şi showroom-uri; pentru ca acum să investescă în pregătirea oamenilor din echipă: 65 în trei oraşe.

E trecut de ora 17:00 şi Camelia are o întâlnire în biroul ei de la etaj, decorat cu cuburi asimetrice transformate în rafturi. Ca să ajungă acolo, urcă scările în spirală încadrate de pereţi pe care sunt 13 tablouri reprezntând copertele de revistă pe care a apărut, cadou de la angajaţi de ziua ei.

Tocmai a primit fotografiile din shooting-ul Tabu în care a reinterpretat câteva cadre din videoclipul „Vogue” al Madonnei şi se va uita la ele cu directoarea de comunicare, Adriana Tabac.
Deschide laptopul – un MacBook Air –, selectează fotografiile şi le înşiră una după alta pe ecran. |ncep să zâmbească amândouă şi, când ajunge la prim-planul în care îşi încadrează faţa între mâini, ca şi cum ar surprinde un cadru fotografic, exclamă: „Ştii cât m-am chinuit cu o seară înainte să stau cu mâna ca în fotografia aia?!”

Râd. Adriana îi cere un sfat pe o temă personală şi după ce Camelia îi răspunde, face o pauză şi adaugă: „Ştii cât e de greu să te accepţi aşa cum eşti? Să te cunoşti? Şi să te lupţi cu tine?”, îngustează ochii şi albăstreala irisului devine de oţel. „Mi-a fost greu să-mi înving superficialitatea din tinereţe, dar am învăţat şi am luat la facultate. Mi-a fost greu să accept că sportul şi shopping-ul erau o formă de defulare, dar acum fac sport de plăcere şi cumpăr doar ce-mi trebuie. Nu mai irosesc.”

Maxilarele se încordează şi, cu expresia aceasta şi părul drept care îi încadrează faţa, chiar seamănă cu Madonna. De fapt, după cum ştie şi ea, au mai multe lucruri în comun: averea, influenţa, puterea, pasiunea pentru sport şi capacitatea de a se reinventa profesional şi personal.

reportaj & story

16 years ago

Andreea Berecleanu

Dacă v-am spune că are ceva din Raymunda din filmul Volver al lui Almodovar, v-aţi încrunta dezaprobator? O ştiţi drept prezentatoarea ştirilor de seară de la Antena 1, un chip angelic, o femeie întotdeauna îmbrăcată elegant, corect, clasic. Tot ce aţi citit despre ea vă duce cu gândul la o imagine perfectă: un soţ celebru, doi copii, o familie împlinită, carieră de succes, niciun scandal public. Şi dacă asta nu e totul?
tabu, 2009

Au fost primele vorbe care mi-au rămas în minte după întâlnirea cu Andreea Berecleanu. Stabiliserăm să facem interviul înainte de a-i propune scenariul şedinţei foto pentru a avea o bază reală, extrasă din personalitatea ei, pe care să o exploatăm în fotografii. Nu era deloc Andreea Berecleanu pe care o ştiam de la televizor.

Adică era la fel de frumoasă, la fel de elegantă, ceva mai relaxată şi mai puţin sobră, dar când o vedeam la şti-rile de seară de la Antena 1 nu părea că e ca un vulcan pe dinăuntru şi nici că ar fi genul sportiv-băieţos. „Nu mă deranjează că există imagini diferite şi nici că lumea îmi spune că «în realitate» sunt mai naturală, mai minionă şi mai veselă, ceea ce e de bine. Cred că m-ar deranja să fie invers.

De altfel, nu fug de oamenii care mă abordează pe stradă, îmi face plăcere să le răspund la întrebări sau să fac poze pentru că vin către mine cu blândeţe şi bucurie.

Există însă o perdea bine trasă între ecran şi viaţa privată. Îmi place meseria asta şi cred că mi se potriveşte foarte bine rolul de ştirist. Pentru că este un rol! În timp, mi s-au propus şi talk show-uri pentru că era apreciat felul meu de a glumi cu subînţeles, dar exista riscul de a fi interpretat greşit şi e riscant atunci când vorbim despre o emisiune de televiziune.

Or, la divertisment, ca să fii pe placul a milioane de oameni, trebuie să fii numai şi numai foarte calină, agreabilă. Cu spiritul meu critic foarte dezvoltat îmi fac cu drag şi spor emisiunea de la radio. Acolo sunt eu 100% şi îmi permit luxul de a fi chiar nemiloasă când circumstanţele o cer.“ Cu aceeaşi sinceritate, autoanalitică, mi-a mărturisit că dincolo de imaginea ei publică, pe care am caracterizat-o drept princiară, glacială, britanică („nu ştiu de ce ţi se pare ţie aşa, pentru că eu sunt genul sportiv, tot timpul pe fugă“) se află rădăcini greceşti. „Străbunicii mei paterni au venit din Salonic şi s-au stabilit la Galaţi. Erau greci get-beget.

Se numeau Carvunis şi Theoharis. Însă mama e bucureşteancă, iar eu m-am născut tot în Bucureşti.“ Dincolo de sticla ecranului, temperamentul ei e mai degrabă latin, cu influenţe care-ţi amintesc de filmele lui Almodovar pentru că familia e o parte importantă din ceea ce înseamnă ritualul ei de viaţă. Când vorbeşte despre copilărie foloseşte întotdeauna pluralul, deşi nu are fraţi, asta pentru că toate momentele importante le-a trăit alături de rudele apropiate.

„Curtea în care am crescut era despărţită de un gărduleţ de curtea ve-rilor mei. Eu n-am avut fraţi, surori, dar m-am jucat tot timpul cu verii mei. Sunt depen-dentă de familie, de părinţii mei, de bunica mea, şi-mi pare rău că acum ei stau lângă Parcul Carol şi eu în partea de nord a Capitalei. Ne vedem în fiecare săptămână, dar pentru mine e prea puţin. Aş fi cea mai fericită să stăm într-o vilă, ei la parter şi noi la etaj. Dar să fim împreună! Dacă ar fi şi mama lui Andrei acolo, totul ar fi perfect.

Să avem apartamente separate, că nu e ok să stăm toţi în acelaşi loc, dar să împărţim aceeaşi curte. Din păcate, este doar o dorinţă unilaterală pentru că tata este prea legat de casa pe care el însuşi a construit-o.“ Mai ştiţi secvenţa din „Volver“ când Raymunda (interpretată de Penelope Cruz) cânta echipei de filmare pentru care gătise, o melodie pe care o învăţase de la mama ei? Ei bine, şi în familia Andreei există o conexiune directă cu muzica.

„Tata a cântat mult timp. Aproape 17 ani; a avut chiar atestat de cântăreţ profesionist şi are mulţi prieteni din lumea artistică. Făcea două meserii în paralel. Ziua era inginer pe şantier iar noaptea se dăruia cu pasiune muzicii. Aşa l-a cunoscut şi mama. A mers să-l asculte cântând într-un club, iar el s-a îndrăgostit pe loc de ea. A fost o poveste frumoasă de dragoste şi atipică pentru vremurile acelea. Eu am crescut pe ritmuri de conga şi, mai ales, în armonie. Când eram mică, tata mă sorbea din priviri, eram tot timpul în braţele lui, iar mama, din cauza asta, s-a văzut nevoită să mă pupe mai mult în somn. Pentru că dacă eram alintată şi de mama şi de tata, nu era în regulă.

Tata îmi spunea tot timpul că sunt frumoasă, că-s deşteaptă, că sunt talentată la orice.

Mama îmi dădea exemple de copii la fel de buni ca şi mine. Mi-a plăcut şi îmi place sportul. În copilărie, la prima lecţie de tenis am aruncat din prima mingea peste fileu; m-am dus la ping-pong, am început să sar în timp ce loveam ca să derutez adversarul şi am câştigat punctul. La schi eram măgăruşul, cel care aduce fisele de cablu cel mai rapid, iar la 6 ani am coborât cu viteză prea mare Clăbucetul şi m-am dat peste cap într-o prăpastie.

Nu aveam graţie, cum spui tu, aveam nerv.“ Astăzi, Eva – fetiţa ei de 6 ani şi jumătate – o „andreea“ în miniatură, pare că parcurge un traseu similar. E bună la sport (îi plac înotul, aerobicul şi tenisul), a întrerupt baletul la aceeaşi vârstă la care Andreea în copilărie a fost nevoită să renunţe la balet. „Crezi în semne?“, am întrebat-o din instinct. Fără a mă gândi atunci la superstiţiile din filmele lui Almodovar. „Nu sunt superstiţioasă, dar sunt lucruri din viaţa mea care se repetă la Eva, cum sunt şi coincidenţe între mine şi Andrei. Poate că e un semn că el e alesul, poate că sunt doar întâmplări comune, dar e cu atât mai frumos.“

A crescut pe aceeaşi stradă cu Andrei Zaharescu, doar că unul la un capăt al străzii iar celălalt în partea diametral opusă, s-au jucat în acelaşi parc, în ani diferiţi (pentru că Andrei e mai mare), au făcut amândoi Liceul Creangă şi, peste ani, au avut aceeaşi profesoară de franceză, aceeaşi dirigintă. Au devenit însă un cuplu la doi ani distanţă de la întâlnirea lor la PRO TV. Ce a învăţat-o Andrei? „Să fiu mai tolerantă şi să nu mai car cu mine «bagajul» din celelalte iubiri. Gândeşte-te că m-am măritat la 25 de ani, când eram deja cu Andrei de doi ani. Şi sunt stabilă de felul meu, am stat destul de mult timp – locuit, trăit, mâncat, iubit – cu cine am avut o relaţie. N-am avut multe iubiri înainte, dar nu mă puteam detaşa de ele, iar Andrei m-a învăţat asta.“

Văzută din afară, viaţa ei e perfectă: e căsătorită de 8 ani (dar vine cu o zestre de încă doi ani în aceeaşi relaţie), are doi copii (Eva mai are un frăţior de 2 ani şi jumătate, Petru), o carieră de succes în televiziune, contracte publicitare cu companii care au drept valori frumuseţea şi stabilitatea (Lancaster şi Mercedes). Am întrebat-o dacă se ceartă şi cu Andrei sau sunt tot timpul într-o dragoste perfectă. „Sigur că mă cert cu Andrei, mai ales cu temperamentul meu şi cu zodia asta de foc (berbec)! Ne certăm şi în timpul «betelor» (nota red.: momentele în care, în timpul ştirilor, intră materialele filmate, în limbajul televiziunii e o prescurtare de la faptul că ştirile sunt înregistrate pe casete beta).

Astea sunt discuţii profesionale. Dacă ne inflamăm acasă, o facem pe un anume ton şi niciodată în faţa copiilor. Dar cel mai important este că nu ţinem supărarea.“ Cum şi-a administrat viaţa sentimentală în relaţia cu părinţii? „Mi-au cunoscut întotdeauna prietenii, chiar dacă i-au acceptat sau nu. La 18 ani m-am mutat singură, cu chirie plătită din salariul meu. Eram studentă, dar începusem să lucrez în presă. A fost o perioadă mai grea, dar eram mândră. Fusesem răsfăţată acasă, alintată de patru bunici, nu prea ştiam să mă gospodăresc şi nici nu ştiu dacă am învăţat imediat, dar m-am descurcat.

A fost momentul în care părinţii mei, de care sunt atât de legată, şi-au dat seama că am crescut, dar tatălui meu tot îi era greu să accepte că am plecat.“ Astăzi e la fel de ataşată de copiii ei, precum au fost – şi sunt – şi părinţii de ea.

„Aş face orice pentru ei. Uite un detaliu despre formele iubirii pe care nu le înţelegi până nu eşti părinte. Când nu eram mamă, mi se părea foarte ciudat când vedeam un părinte care-şi sărută copilul pe gură. Astăzi îmi vine să-i sărut mereu, chiar şi pe gură.“ Mai vreţi o asemănare cu lumea lui Almodovar? „După cum studiez femeile şi feminitatea, misterul, contururile, gesturile, cred că într-o altă viaţă am fost bărbat.

Dacă m-aş transforma în bărbat mi-ar plăcea să fiu personajul din Parfumul lui Suskind, cel care adulmecă după miros femeile. Cred că este şi motivul pentru care înţeleg aşa de bine bărbaţii şi psihologia lor.“ Probabil că nu v-aţi gândit niciodată la Andreea Berecleanu ca la una dintre femeile lui Almo-dovar. E prea elegantă, prea distinsă, poate chiar prea frumoasă pentru un astfel de rol.

Dar mai gândiţi-vă o dată: are un temperament vulcanic, o relaţie specială cu familia, mai ales cu fiica ei, are micile ei semne aducătoare de noroc şi când te aştepti mai puţin, îţi spune în faţă ce o deranjează. Şi ceea ce e cu adevărat frumos, are acelaşi limbaj caustic şi tranşant şi când vine vorba de propria-i persoană.

reportaj & story

16 years ago

Oana Cuzino My Fair Lady

In România, numele ei e sinonim cu ideea de sănătate, dar dincolo de întrebarea Ce se întâmplă, doctore? se află mai mult decât femeia care dă răspunsuri practice.

tabu, martie 2009

Pe holul ca un labirint gri al ProTv-ului, Oana Cuzino îşi ia la revedere de la invitatul videochatului pe teme medicale, zâmbindu-i discret. Se întoarce către regizoarea de platou şi, cu o singură mână, prinde un nasture între degetele ale căror unghii grena, tăiate scurt, contrastează cu fucsia cămăşii şi îşi micşorează decolteul.

Până în clipa aceea, adâncitura cămăşii de mătase se termina în punctul cel mai înalt din bolta pe care o formau sânii, un fel de zenit voluptos provocator, dar care nu lasa să se vadă şanţul dintre ei. Acolo ţinuse lavaliera şi toată bolta aceea, susţinută de o talie de viespe, fusese exploatată în cadru. Pe ecran, o decupaseră la o palmă sub sâni, în timp ce încadrarea invitatului din studio era la o palmă sub nodul de la cravată. Ce nu se vedea la tv era nasturele bombat care apărase decolteul, un nasture graniţă între gazda cu sex-appeal a brandului Ce se întâmplă, doctore? şi femeia care e gata oricând să dea consultaţii medicale pe holurile televiziunii.

Sigur că îi e exploatată frumuseţea pe ecran, dar Oana nu s-a văzut niciodată atât de frumoasă încât să se lase influenţată de propria imagine. Pentru rubrica de la ştirile dimineaţă, sex-appeal-ul îi e împachetat în haine casual, în timp ce în week-end e colorat-fresh-urban-chic. Joia, la videochat, e business. Dar sexualitatea pe care o evidenţiază pe ecran o estompează imediat ce părăseşte studioul. În realitate are ţinuta unei tinere de 25 de ani: proporţii subtile, oase lungi şi subţiri, muşchi fermi, şolduri adolescentine, şi fundul bombat (enervant de bombat pentru o mamă de 37 de ani). Dar, pentru că e caldă şi feminină, pare fragilă.

În joia în care poartă cămaşa fucsia, munca nu se încheie odată cu „la revederele” spus doctorului invitat. Pe hol, în mijlocul colegilor, devine ea invitatul expert. Fiica regizoarei de platou se pregăteşte pentru licenţă, aşa că mama vrea să ştie ce să-i dea ca să-i stimuleze memoria.
– Encephabol. Are Piritinol care stimulează activitatea cerebrală. Poţi să-l iei fără prescripţie medicală.
– Dar ştii, de stres fetei mele nu i-a venit ciclu. Din iarnă are problema asta.
– Nu se poate să fie doar de la stres. Mi-ai zis ceva de asta. Acum câteva luni? După ce a plecat de aici?
– Da, dar şi-a găsit imediat slujbă. Are două acum, şi licenţa. Nu mai doarme. I-a dat medicul nişte pastile.

Urmează un ping-pong frenetic: analize, reacţii, recomandări, reţete, contracepţie, teste. În timp ce ascultă răspunsul femeii, ochii Oanei caută indicii care să o ducă mai departe. Îi plimbă în stânga jos, dreapta sus, contractându-şi simultan muşchii gurii a concentrare. O gimnastică a feţei pe care şi-o exersează la orice şedinţă de redacţie. Apoi, ca un doctor atent, Oana pune o nouă întrebare.

***

Oana chiar e doctor. A intrat la medicină, la Bucureşti, în 1989 şi a terminat de învăţat în 2005, după 6 ani de facultate, 5 ani de rezidenţiat, 4 ani de doctorat. În studenţie a fost foarte impresionată când, într-o noapte de gardă, un pacient a făcut infarct în timp ce era consultat. A alergat disperată să aducă medicul cu şocurile electrice şi asistenţă cu butelia de oxigen, dar a fost prea târziu. S-a specializat în gerontologie, a lucrat la Institutul Ana Aslan şi mai practică medicina, dând consultaţii doar pentru prieteni, într-o clinică privată. }ine mult la meseria asta şi nu vrea să-şi piardă dreptul de practică.

E marţi şi Oana e la şedinţa de redacţie în care se stabilesc subiectele pentru Săptămâna Paştelui. Se fac propuneri şi se caută soluţii atractive de prezentare a unor teme care au fost povestite de zeci de ori în cei şapte ani de Ce se întâmplă, doctore?, un brand cu emisiune săptămânală la tv, pastile la matinal, revistă şi site.

De data asta e vorba despre o dilemă legată de cafea. Andreea, unul din cei 5 redactori, a găsit pe site-ul CNN-ului o ştire care spune că dacă bei cafea înainte de a face sport, nu mai faci febră musculară. Mădălina, producătorul emisiunii tv, cere confirmarea Oanei. Ochii căprui migdalaţi fac din nou plimbarea stânga jos, dreapta sus, şi gura se contractă puţin.

– Da, poate să fie adevărat. Eu am citit însă altceva tot despre sport. Dacă bei un pahar de lapte înainte de a face sport, pui mai multă masă musculară.

Fetele râd. Oana continuă.
– Uite, putem să întrebăm şi dacă e bine să faci sport când eşti pe stop. Ştiaţi că prea multe abdomene pot, la femei, să ducă, în timp, la incontinenţă?
– Facem un subiect despre ce să faci şi ce să nu, la sală?

Mădălina prelungeşte întrebarea cu o privire lungă către fete. Andreea îşi notează în agendă şi se trece la alte subiecte: antrenarea musculaturii gâtului pentru a evita scolioza, băile fierbiţi care, la bărbaţi, pot provoca infertilitate, apa băută pe stomacul gol, dimineaţa şi seara, care poate duce la eliminarea prin urină a toxinelor. Pentru fiecare în parte se aşteaptă o confirmare ştiinţifică de la Oana care explică în termeni complicaţi, trimite sms-uri, caută în agendă numerele de telefon de experţi. Şi înainte de fiecare răspuns, e gimnastica feţei care trădează traseul pe care-l face informaţia, ca la o anamneză în căutarea unui diagnostic.

Pentru că CSID are atâtea produse, e uşor să îţi imaginezi că Oana Cuzino e doar imaginea frumoasă ataşată să le vândă. Dar CSID nu înseamnă nu doar emisiuni TV şi o revistă, ci şi seminarii, cluburi pentru educarea femeilor, blog, site şi videochat. Iar Oana e implicată în toate. Într-o vreme a avut şi o rubrică în revista Maxim şi o emisiune la radio InfoPro, şi da, le-a făcut pe toate cu aceeaşi conştinciozitate cu care învăţa pentru examenele la medicină. Cel mai greu i-a fost în 2005 când, la activitatea ei media, s-a adăugat examenul final de doctorat.

CSID are nişte recorduri cu care nu se laudă nici Oana, nici trustul. În 2007, blogul ei a strâns 567 de comentarii la un post prin care îndemna cititorii să fie alături de prietenii bolnavi, un record incredibil pentru o vreme în care blogosfera românească era mai puţin efeverscentă; iar revista Ce se întâmplă, doctore? are aproape o jumătate de milion de cititori, mai mult decât oricare altă publicaţie generalistă pentru femei.

***

E început de aprilie şi pentru că ziua e mai lungă, ora 4 a amiezii e prietenă bună cu soarele cald. După şedinţa de redacţie, Oana se îndreaptă spre casa de la Snagov, unde o aşteaptă fiica ei, Nomi, pregătită de călărie. Conduce un Range Rover negru care poartă amprenta cochetăriei ei: între scaunele din faţă are o sticlă de ojă roşie, pentru retuşuri. Pe drumul de o oră face o escală la Piaţa Floreasca pentru nişte mere cu un „gust special”, de la prima tarabă pe dreapta, locul de unde cumpără mereu.

Aglomeraţia din trafic îi reaminteşte de un calcul pe care l-a făcut un specialist invitat în emisiune: pentru că Bucureştiul e unul dintre cele mai poluate oraşe din lume, cei care trăiesc în el îşi scurtează viaţa cu patru ani. Ca doctor în gerontologie e o enciclopedie ambulantă de avertismente pentru prelungirea expectanţei de viaţă şi are reţete după care îşi pregăteşte mâncarea şi cosmeticele. Foloseşte o parte din secretele anti-aging învăţate pe vremea când lucra la Ana Aslan. Pe scurt, asta înseamnă alimentaţie, sport, mulţi antioxidanţi, atenţie la starea de dispoziţie şi o preocupare pentru latura spirituală. Dar e mai mult decât atât – e reflexul de a înlocui un aliment care nu e bun caloric cu un altul care poate asigura un plus de vitamine şi de energie. Ca orzul pe care-l mănâncă dimineaţa sau mugurii de pin pe care-i pune în salată.

Şi-a convins şi soţul, Yoav Stern, un om de afaceri israelian, că trebuie să mănânce sănătos şi ştie că salata Eisberg e preferata lui, aşa că o strecoară cât mai des între legume.

Într-o vreme a vrut să facă prăjituri din produse bio, dar rezultatul n-a fost conform aşteptărilor. A mâncat doar ea. A încercat şi prăjituri supra etajate, dar pentru că nu aveau gelatină sau alte creme cu aditivi, construcţiile se prăbuşeau.

Acum le recomandă cititoarelor să nu încerce asta acasă, ci să compenseze la desert cu fructe. Ştie că e greu să contrabalanseze un desert prefabricat pentru că e un gust sintetic cu multe arome, dar are metodele ei să o convingă pe Nomi ca fructele sunt mai bune. Într-o vreme i le tăia în forme de litere sau de animale. Cel mai greu îi era când trebuia să construiască un peruş gri african, cum e Nicu, papagalul care-i spune „Noroc” lui Nomi când strănută.

Nomi ere 6 ani şi e o obişnuită a manejului de călărie. Are cizme maro care, pentru că sunt mici, par de jucărie, pantaloni mulaţi maro cu galben, o geacă bej şi o capă neagră pe cap. Seamănă cu Oana nu doar la chip, ci şi la gesturi. Aproape fiecare zi a săptămânii, Nomi vine la un ranch aflat de 5 minute de casă ca să o vadă pe Apple, poneiul fetiţă pe care a primit-o cadou de ziua ei. Apple e mai înaltă decât ea cu cel puţin un cap, e alb beige, cu o inima tunsă în părul de pe crupa dreaptă, şi are o coamă gri, afro. A avut părul împletit în codiţe până acum câteva zile.

Ca să primească poneiul, lui Nomi i s-a predat discret o lecţie de viaţă. Trebuia să înţeleagă ce înseamnă să ai un cal, un animal pe care nu îl poţi ţine acasă şi ce înseamnă efortul de a-l vizita chiar şi atunci când eşti obosit şi n-ai chef. Toată vara trecută, Oana şi soţul ei au adus-o la ranch unde a îngrijit-o pe Smaranda, un ponei pitic şi ciufulit. După ce au fost convinşi că îi plac cu adevărat caii şi că a înţeles responsabilitatea pe care trebuie să şi-o asume, i-au serbat ziua de naştere la ranch. Unul dintre grajduri era împodobit cu baloane şi funde, iar dintre ele a apărut Apple, cadoul ei. Nomi s-a emoţionat atât de mult încât, şi la câteva luni distanţă exclamă, cu voce tremurândă: „e cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată”.

De data asta a venit pregătită cu un măr pe care îngrijitorul i-l rupe în bucăţele pentru ca ea să i-l întindă în palmă lui Apple. Ar vrea să-o încalece, dar antrenorul ei are zi liberă şi regulile sunt stricte: un cal e antrenat doar de o singură persoană; ceilalţi îngrijitori nu au voie să-l pregătească pentru ea.
– Mami, dar vreau să călăresc.
– Nu am cum să te ajut.

Oana se apleacă de spate cât să ajungă cu faţa în dreptul fiicei. Nomi are lacrimi în ochi şi insistă cu „te roooog”. Oana îi explică din nou regulile, iar Apple intră cu botul alb şi cald între chipurile lor. Se formează un triunghi de ochi – mamă, fiică şi cal – iar nările lui Apple freamătă, atingând-o pe cea mică.
– Uite şi Apple se bagă în seamă, vorbeşte cu tine, râde Oana. Lacrimile copilei se transformă în zâmbet, chiar dacă n-a renunţat cu totul la ideea de a călări azi.

Ca întotdeauna Oana are o cale inedită să ajungă la fiica ei. Vrea să-i ia povara lucrurilor, să o înveţe să fie bună, să aibă respect pentru ea şi pentru cei din jur, şi să nu mintă.

Ştie că e greu să fii atât de puternică, încât doar să acţionezi şi să nu reacţionezi. Eşti puternică atunci când ajungi să spui doar adevărul.

***

Pentru o persoană a cărei carieră depinde de frumuseţe, e ciudat că Oana nu se teme de îmbătrânire. Vrea să îmbătrânească. Fiecare pas pe care-l face zilnic, îl face – după legea firii – ca să îmbătrânească. Se gândeşte uneori că asta poate să fie o formă de egoism pentru că vrea să îşi vadă fiica mare, să aibă nepoţi, să trăiască împreună cu ei noi bucurii. Ca medic crede că în curând vom reuşi, ajutaţi de ştiinţă, să trăim cât suntem programaţi genetic: 120 de ani. Dar ştie, asemeni Anei Aslan, că e mai important să dai viaţă anilor, decât să adaugi ani la viaţă.

Asta crede Oana că e problema viitorului nostru, pentru că românii nu sunt doar bolnavi, sunt şi trişti. Boala umileşte, dezvăluie slăbiciuni, probleme nerezolvate, neglijente, traume. Pentru că România nu are nicio supapă de relaxare pentru cei trecuţi de 60 de ani, visează să înfiinteze centre unde bătrânii să poata să desfăşoare activităţi, utile moralului lor, dar şi vieţii celor din jur. Are idei, dar îi e teamă că nu va găsi finanţare.

Mai crede că poţi să ai atât de mult spirit încât să-ţi controlezi trupul, şi ştie că şi această practică poate fi o formă de a stăpâni îmbătrânirea. Nu vorbeşte medicul când spune asta, ci femeia care crede că există spirite atât de pure. Nu le-a văzut, dar partea neexpusă la TV a sufletului ei e convinsă de asta.

copiii_dislexici__un_tabu_pentru___nv______m__ntul__nostrum_9a6dce3

Copiii dislexici, un tabu pentru invatamintul din Romania

reportaj & story

17 years ago

Copiii dislexici, un tabu pentru invatamintul din Romania

Dacă Tom Cruise, Leonardo Da Vinci, Pablo Picasso, Thomas Edison sau Winston Churchill ar fi învăţat În România, ar fi fost consideraţi persoane cu retard şi fie ar fi promovat cu greu, fie ar fi fost trimişi la şcoli pentru copiii cu deficienţe mentale. În biografia fiecăruia dintre cei de mai sus este menţionată dificultatea de a învăţa să scrie şi să citească, iar asta poartă numele dislexie. E una dintre cele mai răspândite dizabilităţi la nivelul copiilor din lumea întreagă, dar în România nu există decât o şcoală în care copiii dislexici pot învăţa cum să-şi poarte deficienţa toată viaţa.
tabu,iunie 2008

Până în clasa a VI-a credeam că sunt prost. Nu puteam să citesc aşa cum o făceau ceilalţi colegi ai mei. Mă simţeam nepriceput, slab. În clasa I şi a II-a nu m-am înţeles cu colegii; ei ştiau să citească şi pentru că eu n-am putut să citesc corect, nu mai vorbeau cu mine. Şi nu-mi plăcea să mă duc la şcoală.” Îmaginaţi-vă că literele pe care le parcurgeţi în această pagină nu mai au nicio semnificaţie. Ca şi cum aţi parcurge un text în limba chineză; vedeţi literele, dar puse una lângă alta, înşiruirea nu capătă niciun înţeles pentru voi.

Şi oricât de mult aţi repeta acele litere, oricât de mult v-aţi strădui să le memoraţi, ele nu au nicio semnificaţie. Acum gândiţi-vă că trăiţi toate astea la 7 ani şi-aveţi presiunea părinţilor care vă pun să vă faceţi lecţiile tot mai multe ore şi cred că sunteţi leneşă şi neatentă şi de aceea nu reuşiţi să citiţi; şi-aveţi presiunea învăţătoarei care ştie că dacă insistă va obţine rezultate mai bune.
Vă puteţi imagina cam care ar fi reacţiile voastre?

Lehel, băiatul care rosteşte incredibil de firesc „mă credeam prost“, are 16 ani şi un coeficient de inteligenţă superioară, este cel mai bun din clasa lui, dar până a ajuns să fie diagnosticat cu dislexie, şcoala a fost un iad pentru el: fugea de acasă, se bătea cu toţi colegii, era extrem de agresiv şi părea inadaptat la viaţa socială. Denumită pentru prima dată în 1887, dislexia este o disfuncţie neuronală care duce la o procesare diferită a citirii şi scrierii de către creier, dar nu este o disfuncţie intelectuală. Ea poate apărea atât la persoanele cu un coeficient de inteligenţă sub medie, cât şi la cei cu coeficient de inteligenţă foarte mare.

Nu este o deficienţă care se vindecă, însă efectele ei pot fi compensate cu alte mijloace de învăţare. La nivel mondial una din 10 persoane întâmpină difficultăţi de citire şi scriere în procesul de învăţare, iar dintre acestea între 3-5% sunt cele care suferă de dislexie. Să ne întoarcem la exerciţiul de imaginaţie în care sunteţi perso- najul principal. Imaginaţi-vă că nu puteţi citi la fel de cursiv şi de repede ca oricare alt coleg al dvs., nu puteţi scrie la fel de corect, dar înţelegeţi tot ceea ce vi se predă şi aveţi răspunsuri la întrebările care vin pe cale orală. Cu sistemul de învăţământ pe care-l avem, care se bazează pe învăţare prin citire/memorare şi evaluare în scris (lucrări de control, teze) credeţi că aţi avea şanse să vi se recunoască cunoştinţele la adevărata lor valoare?

În România există o singură şcoală care acordă asistenţă specia-lizată copiilor dislexici, în formă de clase inclusive, Gimnaziul Nicolae Bălcescu de la Târgu Mureş, un proiect iniţiat acum 9 ani de profesoara Erzsebet Gagyi. Aici se învaţă alfabetul după o metodă diferită de cea pentru şcolile clasice, una logopedică prin care se asociază litera şi sunetul cu mişcarea buzelor, iar unul din principiile de bază este atmosfera pozitivă, prietenoasă. În plus, pentru că dislexicii confundă literele care au forme grafice asemănătoare (de ex. b şi d) sau forme sonore asemănătoare (de ex. v şi f), literele respective se învaţă la distanţe foarte mari şi după repetări susţinute.

În clasa I , special pentru copiii dislexici, din Gimnaziul Nicolae Bălcescu de la Târgu Mureş sunt 10 copii. Pe fiecare bancă, în partea stângă, e câte o inimioară. „Au probleme cu orientarea în spaţiu şi-n timp, aşa că marcăm stânga pe bancă pentru ca să ştie de unde trebuie să înceapă să citească”, spune Eva Demeter, învăţătoarea clasei, dar şi formator al cadrelor didactice din Tg Mureş în tematica dislexici. Cu un program gândit de mai mulţi logopezi, dar a cărui inimă e logopedul Eva Bartok, în Târgu Mureş sunt testaţi încă din grădiniţă copiii predispuşi spre dislexie, iar asta elimină o parte din chinul părinţilor, dar şi din trauma copilului care merge pentru prima dată la şcoală şi se trezeşte faţă în faţă cu un sistem care nu-l înţelege.

„Este un efort cumplit pe care-l fac copiii dislexici ca să înceapă să citească şi au nevoie de ajutor specializat, nu doar în familie, ci şi la şcoală. Şi e important, pentru încrederea în sine, pentru ca în primii ani de şcoală să fie apropiaţi de alţi copii care au aceeaşi deficienţă ca să le fie mai uşor. Unii copiii dislexici pot devini chiar antisociali foarte repede.

Le e foarte uşor să înţeleagă că, la nivelul citirii şi scrierii, ei nu pot face ce fac ceilalţi care sunt chiar mai mici, şi prin urmare se cred inferiori, se tem de comparaţie, se retrag sau, în unele cazuri, refuză să se mai integreze grupului”, explică Eva Bartok, logopedul coordonator al şcolii din Târgu Mureş, dar care îi ajută necondiţionat pe toţi părinţii care ajung la ea, din orice altă localitate.

Într-un oraş ca Târgu Mureş cu puţin peste 200.000 de locuitori sunt aproape 120 de copii depistaţi cu dislexie în grade mai accentuate sau mai lejere. La nivel naţional nu există însă nicio statistică, dar urmând o banală regulă de trei simplă, am putea aproxima că în acest moment undeva în ţară sunt cel puţin 12.000 de copii dintre care mulţi sunt diagnosticaţi greşit şi care sunt traumatizaţi de un tratament incorect la şcoală şi acasă. „Întâi a trebuit să ne obişnuim şi noi cu ideea că e ceva care nu depinde de voinţa copilului nostru. Pentru că am greşit şi noi faţă de ea, în clasele I şi a II-a, aveam impresia că nu-şi dă ea toată silinţa să fie atentă la ore, că e leneşă. Ajutând-o mereu, susţinut, am văzut însă că nu evolua, aşa că ne-am zis că e o altă problemă”, povesteşte Mihaela Alexa, mama Ştefaniei, o fetiţă de 10 ani care are dislexie. Pentru că e din Botoşani, Mihaela s-a aflat în afara sistemului creat la Târgu Mureş şi a avut nevoie de doi ani de vizite la medici până ce fetiţa ei a fost diagnosticată corect.

Mai multe despre dislexie puteti citi aici…

Doi ani în care Ştefania a trecut prin agresiuni la şcoală (învăţătoarea vedea că fetiţa e isteaţă, dar nu înţelegea de ce nu performează la citit), printr-o perioadă în care nu mai vorbea nici acasă, nici la şcoală, prin terapii cu psihologi şi prin zeci de vizite la tot felul de medici care au diagnosticat-o de la autism până la orice altceva. „Copilul a suferit enorm. Dar e o fetiţă foarte luptătoare şi când colegii o respingeau la şcoală, ea persevera să se joace cu ei,” îşi aminteşte mama. Pentru o vreme, Ştefania a parcurs de trei ori pe săptămână drumul de la Botoşani la Iaşi ca să urmeze un program de terapie cu un logoped, pentru că în oraşul ei nu se află nimeni specializat care să o poată ajuta.

Un program îngrozitor de obositor pentru că în acelaşi timp copilul a mers la şcoală, în sistemul normal de învăţământ. În cazul ei, mama extrem de ambiţioasă şi de luptătoare – a mişcat munţii din loc, iar acum Ştefania este la o şcoală normală, chiar dacă urmează acasă, în paralel, terapii cu logopezi. Însă actuala lege a învăţământului din România nu le acordă nicio facilitate şi niciun drept acestor copii care au nevoi speciale. În Anglia, de exemplu, copiii dislexici au facilităţi şcolare care pleacă de la metoda de învăţat până la cea de evaluare care e mai mult orală şi astfel, copiii pot parcurge întregul sistem de învăţământ şi se pot califica pentru orice muncă. Lehel, băiatul de 16 ani din Târgu Mureş vrea să se facă şofer.

Cu coeficientul lui de inteligenţă ar putea să urmeze orice şcoală, dar sistemul din România nu-l susţine foarte mult. La şase ani de la diagnosticarea lui corectă, Lehel crede că „cititul e o artă, chiar şi pentru unul ca mine” şi, deşi e un efort uriaş pentru el, citeşte întâmplări despre războaie şi se amuză cu Harry Potter.

„Nu citesc foarte multe cărţi. Dar mi se mai întâmplă când citesc să-mi imaginez ceea ce se petrece în carte. Citesc că bate vântul şi eu simt cum bate, pe piele,” spune Lehel cu entuziasm despre lumea pe care a descoperit-o chiar dacă nu poate citi decât 5-6 pagini pe zi.

„El nu are o problemă cu înţelegerea, dar sunt copii care nici nu înţeleg. Simptomele pot să fie diferite; fie că citeşte mai lent sau cu greşeli, fie că înlocuieşte literele sau nu înţelege ceea ce citeşte. El înţelege, dar citeşte mai lent şi a confundat literele. Dar nu poţi generaliza, este foarte greu pentru că nu sunt doi copii la fel”, explică Eva Bartok. „Cel mai greu a fost să înţelegem cum vede ea lucrurile, îşi aminteşte Mihaela. Am scris pe toate forumurile medicale, am descoperit alte persoane dislexice care, fiind adulte, ştiu să explice mai mult şi mai în detaliu decât o poate face Ştefania. De exemplu, o doamnă care locuieşte în Anglia mi-a spus că nu are nicio explicaţie de ce nici acum nu poate citi un ceas rotund, în timp ce un ceas pătrat nu-i pune nicio problemă.”

La nivel internaţional, dislexia nu mai e de foarte multă vreme un moft folosit drept scuză de părinţii copiilor leneşi. În România e încă un subiect tabu, iar micuţii care ajung în şcoli se confruntă cu probleme care le schimbă grav comportamentul şi îi transformă în inadaptaţi. La Târgu Mureş însuşirea citit scrisului se face în limba maghiară pentru că metoda de învăţământ adoptată a fost inventată de un logoped maghiar (Meixner), iar inspectorul şcolar Reka Fejes se străduieşte de câţiva ani să iniţieze clase în limba romånă, sprijinind traducerea şi adaptarea manualelor după care se învaţă acum. Logopezii şi profesorii din şcoală au creat Asociaţia Română pentru Copii Dislexici, prin care au început să mediatizeze simptomele dislexiei pentru a-i ajuta pe părinţi să identifice cât mai repede problemele copiilor lor.

Însă când ieşi din Târgu Mureş, în multe locuri nu mai există nici măcar aceste soluţii compensatorii pentru copiii dislexici. Părinţii cu copii dislexici (diagnosticaţi corect sau nu) trăiesc un coşmar de nedescris pentru că statul nu le oferă nicio soluţie pentru adaptarea copiilor la viaţa socială (şi vorbim în multe cazuri despre copii cu coeficient de inteligenţă peste medie). Dar, în lipsa unei legislaţii adecvate, una dintre soluţii pentru evitarea traumelor copilului e observarea atentă a acestuia, identificarea simptomelor şi îndrumarea părinţilor către o testare specializată.

„M-am acceptat aşa cum sunt“ mi-a spus Lehel uitându-se în ochii mei fără nicio teamă. Pentru asta a fost însă nevoie de patru ani de muncă infernală din partea Evei Bartok, a familiei şi a pedagogilor din şcoală, şi cei mai mulţi dintre copiii dislexici din România nu au avut norocul acesta.

reportaj & story

17 years ago

Gigi Caciuleanu

E cunoscut ca dansator şi coregraf pe patru continente, a dansat în compania Pinei Bausch şi a Mayei Plisetskaya, a fost decorat de statul francez cu gradul de „Chevalier des Arts et Lettres” şi a primit medalia Steaua României în rang de Cavaler. E directorul artistic al Baletului Naţional Chilian şi unul dintre fondatorii organizaţiei UNESCO „Le Conseil International de la Danse“. Aşa e prezentat cel mai des Gigi Căciuleanu. Dar dacă v-aş povesti despre rigoarea pe care o ascunde, interesul pentru matematică, sensibilitatea şi inocenţa din visul copilăriei în care aştepta să-i crească aripi ca să se transforme în înger, nu l-aţi vedea altfel pe cel mai celebru coregraf român? În martie se reîntoarce la Bucureşti pentru a lucra alături de tinerii din proiectul „OuiBaDa“, aşa că am intrat, în felul nostru, prin lumea lui.

“Oamenii mai acătării sunt alternativi. Dacă ai fi asemeni celorlalţi, ai fi plictisitor; şi-atunci eşti condamnat la complexitate,“ mi-a spus Gigi Căciuleanu într-o după-amiază de ianuarie. Vorbele acestea sunt într-un fel esenţa personalităţii sale pentru că întotdeauna a făcut lucrurile altfel, „câş“, cum ar spune el; tot aşa cum întotdeauna a trăit într-o lume care, văzută din afară, pare fantastică, de poveste. „Foarte multă vreme, când eram mic, am refuzat categoric să dorm noaptea cu bluza de la pijama pentru că eram ferm convins că trebuiau să îmi crească aripile, iar pijamaua le va împiedica să o facă. Şi acum mă feresc să port pijama.“ E declaraţia care m-a impresionat atât de tare încât aproape 5 ani am alergat după o întâlnire cu „cel mai celebru coregraf român“.
Care e, de fapt, istoria din spatele ei? „Totul vine de la bunica. Era rusoaică, ştia 9 limbi şi multă muzică. Nu mai avea instrumente, dar cânta pe masă, exersa la un pian imaginar deşi ştia că avea 80 de ani şi nu avea să mai cânte la un pian adevărat vreodată.

Pentru ea îngerii erau la fel de reali precum era persoana de alături. Tot mureau oameni în jur, iar mie mi se spunea că deveneau îngeri şi eu mă aşteptam să-mi crească aripile. Adică aşteptam foarte clar să-mi iau zborul, nu neapărat să-mi crească aripile – două bucăţi de carne cu piele, era ceva care trebuia să crească organic, normal. Mă şi miram că nu are aripi toată lumea.“

Coregrafie cu marionete
La patru ani părinţii l-au dus la balet pentru că era neastâmpărat („Bunica îmi dădea dulciuri ca să nu mă mişc o clipă; stăteam în timp ce ronţăiam bomboana şi după aia o luam de la capăt“) şi aşa a intrat într-o lume pe care şi-a clădit-o pas cu pas după propriile reguli, mereu pe căi diferite de restul lumii – „câş“.
De fapt, dacă ştii ceva despre copilăria lui Gigi Căciuleanu, înţelegi de ce nu i-a fost niciodată teamă să o ia câş: a crescut într-un mediu liber, chiar dacă familia s-a lovit de cenzura comunistă (părinţii au rămas fără slujbe şi au trăit din traduceri din limba rusă, locuiau într-un subsol mai multe persoane, iar el a fost exmatriculat de la şcoala de coregrafie pentru origine nesănătoasă).
Imaginaţi-vă un puşti de 12 ani care face spectacole de marionete pentru copiii de la orfelinatul din apropiere, ca să-şi găsească un refugiu pentru că nu mai poate face dans. „Aşa am început, de fapt, să fac coregrafie, pentru că eu mă gândeam să mă fac dansator. Atunci m-am insinuat în corpul marionetei şi mi-am făcut şi primele scenarii. Le scriam până la cel mai mic detaliu.“
Încă de pe vremea aceea se putea ghici personalitatea şi modul de lucru al coregrafului de acum. Astăzi vine cu proiectul aşezat la detaliu, cu poziţionări în spaţiu şi timp, lăsându-i pe dansatori să filtreze mişcările prin personalitatea lor. În copilărie, încerca să se muleze pe năstruşniciile micuţilor.
„Aveam şedinţe cu educatorii ca să-mi zică lucruri personalizate: cine a făcut în pat, cine n-a mâncat. Scenariul meu era riguros pentru că făceam toate vocile şi aveam nevoie de ceva scris. Dar îmi plăcea să pun lucruri personalizate pentru ca fiecare băiat să se recunoască în poveste. Erau clipe minunate, mai ales cu mătuşa, mama Dia, care îmi era asistentă, pentru că eu pe ea o simţeam, publicul nu-l vedeam. O muşcam de cot pentru că îi adormea păpuşa din cauză că ea se uita la mine. Păpuşa se agita şi începeam să vorbesc mai repede.“ Şi toate astea se întâmplau pe când nu avea mai mult de 12 ani!

Matematică şi poezie
E să fie un amestec de curaj cu fragilitate, de forţă cu sensibilitate pe dinăuntrul omului acesta care s-a remarcat ca balerin la Operă în anii ’60 şi, deşi era foarte bine cotat, a renunţat la dansul clasic în favoarea propriei căi de exprimare – un fel de teatru-dans, pe care cel mai uşor îl numeşti dans contemporan. „N-am ales dansul clasic pentru că nu mă satisface; nici ca interpret, nici ca spectator. În ceea ce fac eu e altceva, în alt fel.“
Între paradoxurile dinăuntrul lui Gigi Căciuleanuu e atracţia pentru matematică şi poezie. De matematică s-a folosit când a inventat un limbaj cu simboluri din trei alfabete, ca un cod pentru momentele mişcării, un fel de carte de bucate pentru dansatori.
Pare ciudat, dar în copilărie matematica îl ajuta să se descopere pe sine. „Când am fost la olimpiada de matematică m-am încurcat într-un lucru banal.

Pur şi simplu, în loc de raport direct proporţional, am scris raport invers proporţional. Făcusem foarte bine partea de geometrie şi la ce era mai uşor am dat-o în bară. Dar m-am bucurat pentru că asta mi-a arătat că nu sunt arid, e frumos să greşeşti. Nu suntem născuţi ca să fim perfecţi, dar suntem născuţi – toţi oamenii, nu doar artiştii – să fim geniali. Imperfecţiunea ne ajută să ne recuperăm şi să ne echilibrăm.“

Când l-am întrebat ce mijloace de exprimare nu-i oferă dansul de simte nevoia să se exprime şi prin poezie a ripostat ferm: „E acelaşi lucru. Sunt două limbaje diferite, dar scânteia emoţională e aceeaşi. Poezia are în comun cu dansul faptul că nu se poate rezuma. Poţi să rezumi «Război şi pace», sigur, degradând total textul, dar poţi să spui în câteva cuvinte ce s-a întâmplat. Un vers n-ai însă cum. «O pictură parfumată cu miros de violete» din Bacovia e o lume întreagă. În dans, un gest poate fi acea pictură parfumată cu miros de violete. E un amestec al vibraţiei, cu mirosul, cu culoarea, dincolo de simbolistică. Şi poate de asta îmi place şi matematica pentru că nu poţi să o exprimi altfel decât prin simboluri.“

Publicul ca o hidră cu multe capete
A fost prezent pe cele mai mari scene de dans din lumea întreagă, a dansat şi a creat pentru companii de renume de pe patru continente, a plecat de mai bine de 30 de ani din ţară, are cetăţenie franceză, dar când l-am întrebat ce l-a motivat să vină să lucreze din nou cu românii, i-am simţit patriotismul (fără patos exterior, patriotismul „de dinăuntru“). „Am venit pentru că ştiam că am să mă înţeleg cu tinerii aceştia, că avem o bază comună. Noi românii avem o bază comună pe care nu ai cum să o traduci în nicio altă limbă. Eu i-aş da premiul Nobel lui I.D. Sârbu, mai mult decât lui Dorris Lessing. Dar Ion D. Sârbu e de netradus, cum nici Caragiale nu poate fi tradus. Ionescu are succes pentru că a scris în franceză.“
Luna aceasta e prezent la Bucureşti ca să lucreze la un nou proiect şi se va confrunta din nou cu „hidra“ pe care o vede din spatele scenei. „Eu cred că publicul este în totalitatea lui o fiinţă ca o hidră cu ochi şi capete fiind, cel puţin foarte informată. Noi suntem pe scenă şi, convergând privirile şi temerile celorlalţi spre noi, suntem datori să nu le arătăm numai ce ne pasionează pe noi, ci şi ceea ce i-ar fi interesat pe ei.“
Nu ştiu dacă o să-l vedeţi pe Gigi Căciuleanu prin fereastra prin care l-am văzut eu (un om care parecă are o energie captată din alte dimensiuni, un limbaj propriu – şi-n viaţă şi pe scenă –, o sensibilitate bine controlată pentru ochii de dinafara scenei, de teama ridicolului, şi o căldură care te intimidează), dar ştiu sigur că tot ceea ce veţi vedea pe scenă în noul său spectacol, vă va emoţiona într-un fel subtil şi inteligent şi o să spuneţi „Ce tare! Şi eu care credeam că nici nu mă pricep la dans!“ Pentru că, de fapt, asta e magia lui Gigi Căciuleanu, ştie să vorbească pe limba fiecăruia.

Este jurnalist, a creat blogul S!MPA ca o oaza de liniste si frumos (cultural, pe cit posibil). A fost redactor sef al revistei Tabu, a facut parte din echipa care a creat brandul Europa FM si care a formatat si rebranduit Radio 21 la sfirsitul anilor ‘90 si a fost consultant pentru lansarea Radio Guerrilla. A prezentat primul sezon al emisiunii Ca-n filme (Digi 24 TV). A sustinut un curs de branding personal pentru actori, la TIFF, in cadrul proiectului "10 pentru film", este consultant in branding & promotion pentru artisti, industria media. Pentru aproape 2 ani (2013-2014) a facut parte din echipa de comunicare a trupei VUNK si a participat la comunicarea proiectul Orasul Minunilor, singura campanie de comunicare a unui reprezentant din industria divertismentului premiata la Romanian PR AWARDS. In perioada 2012 -2014 a fost social media coordonator al Festivalului International de teatru de la Sibiu. Intre aprilie 2016 -aprilie 2019, a lucrat pentru Loredana Groza in echipa de comunicare.

Owner urban,ro - prima platforma de goingout care creeaza experiente. Speaker la conferinte nationale pe teme legate de media, industria online, femei.

» Mai multe detalii

Category : reportaj & story

Face to face with Demi Moore

Cu Demi Moore in fata

Monica Birladeanu- cum nu o stiti

NEAM SATURAT

El, Mihai Bendeac, cum e?

Doamna Gigi – sau cum poti afla istoria televiziunii romane in cabina de machiaj

Cum e in birourile H& M?

INNA, asa cum nu o stiti

o intilnire cu Toma Coconea

In culisele unui concert cu Brenciu

Marius Manole – Vizita

Efectele Dansez pentru tine

Costin Giurgea – Povestea unui succes

atelier de fotografie, penitenciarul tirgsor

Vlad Ivanov

Camelia Sucu

Andreea Berecleanu

Oana Cuzino My Fair Lady

Copiii dislexici, un tabu pentru invatamintul din Romania

Gigi Caciuleanu

Aboneaza-te la newsletter