Exista oameni pentru care lumea intreaga pare construita din greseli… dar niciodata ale lor.

Pentru ei, fiecare intamplare neplacuta are un autor extern: colegul neatent, partenerul insuficient de implicat, societatea nedreapta, vremea nepotrivita, destinul potrivnic. In centrul acestei perspective sta o propozitie rostita sau doar gandita: „Tu esti de vina.”

Sigur stiti persoane care, atunci cand le explicit negru pe alb, cu trimitere la fapte si – eventual – carti  ca au gresit care cauta imediat ceva prin care sa arate  ca tu ai gresitȘ n-ai inteles tema, n-ai folosit cel mai potrivit cuvant sau ton…. Sigur tu ai gresit, nicidecum ei…

Aceasta nevoie constanta de a gasi vinovati in afara propriei persoane spune mai mult despre caracterul lor decat despre realitatea in care traiesc. In primul rand, tradeaza o dificultate profunda de asumare. A-ti recunoaste greselile presupune curaj, maturitate si o relatie onesta cu tine insuti. Este mult mai simplu sa muti responsabilitatea in exterior decat sa te confrunti cu propriile limite sau alegeri gresite. Astfel, vina devine un mecanism de aparare, un scut impotriva disconfortului interior.

In al doilea rand, aceasta atitudine reflecta o lipsa de echilibru emotional. Oamenii care cauta vinovati in mod constant sunt adesea prinsi intr-un tipar negativ de gandire. Ei nu doar ca evita responsabilitatea, dar dezvolta si o tendinta de a vedea partea intunecata a lucrurilor, chiar si atunci cand realitatea ofera motive de bucurie. Este ca si cum ar privi lumea printr-un filtru care estompeaza lumina si amplifica umbrele.

Mai grav este faptul ca aceasta perspectiva le rapeste capacitatea de a se bucura. Chiar si in situatii pozitive, ei gasesc un detaliu imperfect care umbreste intregul moment. O reusita devine „nu chiar suficienta”, un gest frumos devine „interesat”, o zi buna este „prea rara ca sa conteze”. In loc sa traiasca prezentul cu recunostinta, raman blocati intr-o cautare permanenta de defecte si vinovati.

In timp, aceasta atitudine nu afecteaza doar relatia cu sine, ci si relatiile cu ceilalti. Oamenii se indeparteaza de cei care nu isi asuma nimic si care transforma fiecare interactiune intr-un joc al acuzatiilor. Increderea se erodeaza, iar conexiunile devin fragile. Nimeni nu vrea sa fie mereu „de vina” in povestea altcuiva.

Paradoxal, adevarata libertate nu vine din a gasi vinovati, ci din a-ti asuma propria parte de responsabilitate. In momentul in care incetezi sa mai arunci vina in exterior, incepi sa recastigi controlul asupra propriei vieti. Iti permiti sa inveti, sa cresti si, poate cel mai important, sa te bucuri.

Pentru ca, uneori, nu este vorba despre cine este de vina, ci despre cat de mult alegem sa vedem binele din jurul nostru. Iar cei care nu reusesc sa faca asta nu sunt neaparat victimele lumii, ci ale propriei perspective.

Are Eric Emmanuel Schmitt un text, o nuvela, in care un cuplu sta pe o plaja intr-o zi ploioasa… Doamna e necajita, nu-i place ploaia; domnul e impacat cu sine si spune… ”E o frumoasa zi cu ploaie”