L-am intilnit in casa unchiului meu, compozitor. Se stiau de multi ani, ba chiar ii dirijase citeva dintre creatiile lui, asa ca aveau un gen de prietenie din aia care aduna si ceva ironie/ autoironie/ orgolii de artisti.
I se dusese vestea ca e aspru. Ca gaseste intr-o secunda cele mai potrivite cuvinte ca sa te tintuiasca in greseala ta si sa te simti ingrozitor pentru ca n-ai fost perfect. Iar cuvintele acelea sa fie potrivite doar pentru tine.
I se mai dusese vorba ca stia sa puna in cuvinte, ca nimeni altul, traseul pe care ar fi trebuit sa-l aiba sunetul prin trupul tau, astfel incit sa poata obtine emisia perfecta cea generatoare de emotie pura.
Sa scoata din tine ne-scosul.
Cind l-am intilnit eram o pustoaica pe care n-o interesa foarte tare muzica si singurul lucru care m-a impresionat au fost ochii lui de sub sprincenele stufoase si privirea cu care m-a dominat din prima clipa.
Era si forta si curiozitate si amuzament in privirea aia, care m-a speriat si am facut repede calea intoarsa din sufrageria unchiului in dormitorul rezervat mie.
Dar imi aduc foarte bine aminte ca vorbeau ceva despre Madrigal si un cintec de-al unchiului meu.
“Lasa-I si tu mai moale, mai usor, nu-i mai chinui”, zicea unchiul
“O sa uite biciuiala si-o sa ramina cu fiorii”, a raspuns Marin Constantin.
*
Ieri Marin Constantin a murit. Avea 85 de ani. Si daca -i intrebam pe toti fostii membrii ai corului Madrigal ce amintiri au, or sa rida de “biciuielile” de demult, dar o sa-ti vorbeasca ore in sir despre ce psiholog incredibil era si cum lucra cu mintea, trupul si vocea lor pentru sunetele emotiilor pure.
*
“sunetul trebuie emis si sustinut ca si cum ar fi o mingiiere” – e doar una dintre explicatiile spuse pe un ton aspru catre unul din membrii corului Madrigal.