Tag : ana maria onisei

castle hotel daniel colageCum am descoperit România. La Castle Hotel Daniel
diverse
10 years ago

Cum am descoperit România. La Castle Hotel Daniel

text de Ana-Maria Onisei

“Locul meu preferat e-acum un fel de cămară. E camera în care-am stat cât am renovat, mai bine de cinci ani. O cameră mică, fără fereastră, undeva la etaj. Pentru mine, e cea mai frumoasă cameră din lume”, zâmbește Attila Rácz și se sprijină parcă mai bine de spătarul din lemn al scaunului, obrajii rotunzi, ochii căprui și ageri. În mișcare se-amestecă mândrie cu nostalgie.

Suntem într-unul dintre puținele castele hotel din România – Castle Hotel Daniel –, în Tălișoara, un sat din Covasna, la o oră de mers cu mașina de Brașov.

De toate, sunt opt camere. Toate luxuriante. Și, deși are-acum un întreg castel – un patefon în dreapta, în sala de mese îndulcește pereții înalți, albi, care, pe alocuri, lasă la vedere picturile originale din secolul al XVII-lea –, lui Attila tot camera mică-n care-a stat cu soția lui, Lilla, îi place cel mai tare.

“Unii au o mașină scumpă, noi avem un castel”, se-amuză când povestește. N-a fost nici nebunie, nici extravaganță. A fost soartă când l-au cumpărat. Țăranii cărora familia de nobili le lăsaseră în grijă castelul la război încă mai locuiesc în sat.

Attila și Lilla Rácz

Datând din secolul XVII-lea, castelul e monument de gradul I. Asta înseamnă că familia Rácz l-a renovat respectând la milimetru valorile inițiale. Porțiuni din camere încă dezvăluie frescele cu scene din Constantinopol –, iar pe peretele de-afară, e stema originală. Poarta de intrare în castel, cea pe unde treceau caii e-acum o fereastră înaltă, pietruită elegant, iar curtea interioară a devenit o cameră pentru cazare.

Castle Hotel Daniel – vedere exterioară

De fapt, ăsta e și farmecul de-a fi turist într-un fost castel. Încă îi simți respirația veche. Imaginația poate să se joace cât vrea cu ochii la grinzile din lemnul masiv, păstrate așa cum erau și pe vremuri. Asta-n timp ce ai și tot confortul de-acum.

Și mai e ceva.

Un ceva pe care-l simți că-i autentic.

Tocmai pentru că, pentru familia Rácz, Castle Hotel Daniel nu e doar o afacere. E noua lor casă și punctul în care, cu curaj, și-au schimbat, aproape de la zero, viața.

Dincolo de vinurile alese pe sprânceană, de bucătăria tradițională reinterpretată de un fost jurnalist, care s-a lăsat de asta ca să-și urmeze pasiunea și-a studiat bucătăria la Londra cu Gordon Ramseay, dincolo de grija cu care sunt păstrate și integrate arhitectonic elementele construcției originale, Castle Hotel Daniel e locul unde, datorită unei inițiative private, o bucată din România se păstrează. Și se-arată.

Attila și Lilla au negociat direct și cu localnicii autentici din Tălișoara să-i includă într-un circuit turistic. Și nu toți s-au lăsat ușor.

E poate cel mai bun motiv pentru care merită să mergeți să descoperiți locul ăsta. Fiindcă oamenii duc poveștile mai departe.

Ce trebuie să-ncercați neapărat

Un tur ghidat, pe care-l faceți alături de cei de la Castle Hotel Daniel. Vara, e pe bicilete. Așa o să descoperiți următoarele:

Fierarul din Tălișoara, care încă lucrează manual. Cea mai grea lucrare a lui a fost un candelabru filigranat pentru o școala din apropiere. I-a luat doi ani. Participă și la târguri internaționale din Germania. Dacă e-n toane bune, o să vă facă și gustarea tradițională: slănină pusă-n focul din atelier, într-un clește, apoi întinsă, cu tot cu sucul din ea, pe un pat de ceapă roșie măruntă și pâine.

Moara de apă de la 1.800 la care-a fost și Prințul Charles. Proprietara, o doamnă temperamentală la vreo 70 și de ani e, ea însăși o lecție de viață. Când a venit Prințul în vizită i-a gătit o prăjitură. Și s-a simțit jignită tare când bodiguarzii i-au cerut să guste ea mai întâi.

Cel mai complet schelet de mastodont (strămoș al elefantului) din lume se află în România. La Muzeul Depresiunii Baraolt. Are 2 milioane de ani. Și a fost descoperit între niște zăcăminte de cărbune, în 2008. Vă imaginați cum ar fi dac-ar avea suficient spațiu să fie expus întreg, ca la British Museum? Și oamenii de la muzeu sunt tare faini. O să aflați că au venit mulți să le vândă scheletul și nu l-au dat. Ba mai mult, au făcut niște planșe cu desene special pentru copiii din zonă, ca să-nțeleagă mai bine cum arăta și-n realitate.

 Castelul Contelui Kalnoky. Aici a filmat Fanny Ardant. Unele decoruri încă mai sunt păstrate în subsolul cu arcade din piatră rece. Iar zecile de castani bătrâni de pe domeniu își împletesc ramurile deasupra unei alei care duce spre poartă. E și ceva noir în tot peisajul și asta o să vă placă.

Ce să mâncați

E obligatoriu să experimentați o cină renascentistă la Daniel Castle Hotel. E divină combinația de legume și fructe la cuptor cu arpacaș sărat și linte trasă în unt, lângă rață umplută.

Dacă tot sunteți aici, vinurile sunt senzaționale, și românești și ungurești, de la seci și super aromate, la vinuri dulci, de desert, le au cam pe toate.

La o plimbare ghidată prin zonă, puteți bea și apă minerală direct de la izvor. E cea pe care o găsiți îmbuteliată sub marca Biborțeni. La izvor e ușor gălbuie, mai puțin pișcătoare și-i simți bine de tot gustul mineral.

Favoritele mele

Băile de la Daniel Castle Hotel sunt o experiență-n sine, cu căzi cu piciorușe și robineți grei, din alamă.

Seara, să-ți petreci câteva minute printre stâlpii de la intrare – în fața ta, doar cerul bleumarin și iarba. Te simți ca în Winter sleep, filmul lui Nury Belange Ceylan.

Un ceai de ora cinci la unul dintre castelurile din zonă. E totul exact ca-n filmele englezești. Iar restaurantul e într-o pivniță în care-abia bate lumina. Și unde e și-o pianină într-un colț.

Detalii:

Zonei i se spune și Ținutul conacelor. Iar cei de la Centrul de Cultură al Județului Covasna chiar se-ngrijesc de asta.

Website , Facebook: https://www.facebook.com/DanielCastleHotel?fref=ts

Prețurile la Castel Hotel Daniel variază între 80 și 110 euro pentru camere.

 

0
4226
rudy giulianiINTERVIU: citeva lectii de la Rudy Giuliani, primarul New York-ului in timpul atentatelor din 11 septembrie
interviuri
10 years ago

INTERVIU: citeva lectii de la Rudy Giuliani, primarul New York-ului in timpul atentatelor din 11 septembrie

Interviul de mai jos a fost realizat de Ana Maria Onisei pentru Tabu in 2009, ii multumesc ca m-a lasat sa-l republic acum online, intr-un moment in care e bine sa intelegem ca oamenii care au devenit un simbol pentru ceea ce au reusit in viata, in folosul comunitatii, au disciplina, vointa, perseverenta, o educatie riguroasa si bun simt (fiti atenti cum corecteaza Giuliani ce a scris revista TIME despre el)

Rudy Giuliani a fost primarul New York-ului in timpul atentatelor de la 11 septembrie 2001 si, prin calmul lui, organizarea impecabila – in haosul moral si social de dupa atentate – e unul dintre simbolurile Americii. Revista TIME l-a desemnat in 2002 omul anului si a realizat unul dintre cele mai frumoase portrete ale lui – pe care il puteti citi aici. (inca mai pastrez acea editie in print).

*

Mama era o femeie foarte disciplinata. Ma punea sa ma concentrez pe studiu, sa-mi fac treaba. Imi spunea mereu ca inainte sa ies sa ma joc trebuie sa-mi termin temele. Stiam ca doar asa scap si asta ma facea sa fiu atent si sa ma misc repede. Apoi m-au disciplinat calugaritele: am studiat intr-o scoala catolica.

Acum fiecare zi mi-e planificata. Nu apuc sa fac eu un program, dar toate sfirsesc prin a fi aranjate pentru mine. Imi incep ziua de lucru cu citeva cesti de cafea. O beau tare, cu mult zahar.

Lumea ma asociaza cu terorismul din cauza lui 11 septembrie, insa fireste ca mai fac si alte lucruri in afara de a ma lupta cu el. 9/11 a fost o victorie colectiva si e o victorie a oamenilor din New York. Atunci n-am fost singur, au fost mii de alti oameni care m-au ajutat s-o obtin. Niciodata n-am facut nimic de unul singur. Fiindca iubesc orasul si il simt parte din mine, mi-e usor sa fiu implicat in problemele lui. Facusem asta si independent de atentate.

Dorm cam cinci-sase ore pe noapte, nu trei-patru, cum scrie in Time Magazine. E exagerat. Ma linistesc rugindu-ma, petrecind timp cu prietenii si cu familia si citind. Inainte sa adorm, imi impun sa citesc. Asa imi vine somnul. Pina si lecturile mele sunt organizate. Seara citesc carti relaxante, fictiune, citeodata poezie.

Citesc cite doua, trei carti odata… Ma pasioneaza istoria si biografiile. Pregatindu-ma pentru vizita in Romania, am citit o istorie a tarii, o carte despre influenta ortodoxismului asupra Romaniei. De obicei, inainte de a ma duce intr-o tara straina, citesc ceva despre istoria ei.

Pentru mine, istoria e un bun sfatuitor – sa vezi cum au depasit altii, in trecut, o problema similara. Am facut un cancer la prostata. Ce m-a ajutat sa depasesc momentul a fost gindul ca si altii au trecut prin asta. Am reusit consultindu-ma cu ei, incercind mereu sa aflu cum au reusit ei. Asta e valabil si pentru 9/11. Ma ghidez dupa principiul „sa nu clachezi in crize”.

Sa nu intri niciodata in panica, sa incerci sa ramii concentrat pe cautarea solutiilor. Sa fii calm.
In seara de dupa atentate m-am dus acasa si am citit din biografia lui Churchill ca sa vad cum s-a descurcat el in Batalia pentru Anglia – care, dupa mine, a fost mai dificila decit atentatele. Daca Churchill a facut fata unui moment mai greu si daca britanicii au putut, de ce n-ar reusit si new yorkezii?

Terorismul ma preocupa, dar nu sunt obsedat de el. E doar unul dintre lucrurile cu care ma confrunt, la fel cum e criza economica prin care trecem. E foarte important sa gasim solutii pentru a iesi din ea, fiindca peste tot in lume ii afecteaza pe oameni, chiar mai mult decit terorismul.

Din nefericire lumea in care traim ne solicita in multe directii si trebuie sa acceptam ca e necesar sa avem mai mult de o singura prioritate in acelasi timp. De exemplu, acum, desi ne concentram pe criza economica, nu putem sa ignoram ca inca exista teroristi islamisti care vor sa faca rau.

*

la momentul la care Ana Maria Onisei a realizat acest interviu (care a fost facut dupa ce Giuliani a acordat un interviu la Realitatea TV), am publicat citeva detalii din culisele interviului. le puteti citi aici

despre cit de mult a insemnat pentru mine acel interviu / portret din revista TIME – la vremea citirii lui eram in Austria – am mai scris aici

habar n-am daca atunci constientizam ca e un model de viata pe care vreau sa-l urmez, dar stiu ca m-a impresionat profund. astazi la aproape 15 ani distanta, stiu ca ma insotesc in viata doar de oamenii care au aceast gen de perseverenta, dorinta de a-si depasi limitele (exercitata in mod constant), cultura si dorinta de a-si imbogati constant educatia si, mai ales, care au disciplina.

ceea ce va doresc si dumneavoastra.

0
5316
anamaria marinca 2arhiva: interviu Anamaria Marinca ” Nu ma sperie greselile. Mereu ma gândesc ca trebuie sa incerc inca o data.”
interviuri
10 years ago

arhiva: interviu Anamaria Marinca ” Nu ma sperie greselile. Mereu ma gândesc ca trebuie sa incerc inca o data.”

interviul de mai jos a fost realizat de Ana Maria Onisei si a aparut in revista Tabu, iulie 2007; el surprinde o parte importanta a caracterului si educatiei actritei Anamaria Marinca si e unul dintre cele mai personale interviuri pe care le-a acordat vreodata.

Multumesc frumos, Ana-Maria Onisei ca mi-ai dat acordul sa postez online acest articol ca sa ramina pentru mai mult timp in spatiul public (cb)

*

De le momentul acestui interviu, Anamaria Marinca a jucat in citeva serii tv britanice, a avut spectacole de teatru la Londra cu cronici foarte foarte bune si e chiar in aceste zile pe ecrane in filmul FURY, o productie cu foarte mari sanse de Oscar in care il are partener pe Brad Pitt.

 Anamaria Marinca. Gratie. Responsabilitate. Zâmbet

A studiat muzica de la sase ani, a absolvit cursurile Universitatii de Arta „George Enescu” si, intr-un final, s-a apucat sa studieze teatrul. In lumina difuza a studioului foto, Anamaria Marinca e ea insasi, o femeie vie, expresiva, plina de energie pozitiva. Are fermitatea si alura unui om voluntar si decenta masurii. Zâmbetul ei dezarmeaza, asa cum o fac si talentul, onestiatea, gândurile puternice, rostite in soapta. Pe care, o sa le cititi, inclusiv printre rânduri.

De unde vine felul tau politicos, delicat si discret de a duce pâna la capat lucrurile dificile? Ai facut parte mai demult dintr-un proiect, ai jucat piese de teatru pentru copii din penitenciare. Apoi, ai tinut legatura cu unii dintre ei…

Anamaria Marinca: Am participat de doua ori la acest proiect jucat in penitenciare, coordonat de Christian Benedetti. Am participat fiindca am convingerea ca acesti copii au dreptul la un contact cu lumea exterioara. E vital pentru ei. Pot fi condamnati, dar nu ne este permis sa ii rupem de societate. |nsa, asa cum am constatat, asta se intâmpla: devin exclusi. Se obisnuiesc cu penitenciarul, cu lumea de acolo si, dupa ce se afla din nou in libertate, unii comit delicte doar pentru a se reintoarce intr-un loc pe care il cunosc. Nu mai pot sa rezoneze cu regulile din afara, cu legile scrise sau nescrise. Nu poti fi un profesionist cu sânge rece pâna la capat. Faptele acestea te marcheaza, iti e imposibil sa nu te implici.

Ai simtit ca s-au deschis fata de voi, ca au inceput sa perceapa lucurile din exterior, cât timp ati jucat acolo?

A.M.: Experimentul pe care l­am facut a fost unul artistic, n­am fost prezenti in calitate de psihiatri, de psihologi sau de asistenti sociali. Nu avem pregatirea necesara pentru a vindeca suflete. Dar da, am trait un sentiment acut si chiar violent, simtind ca le­-am deschis sufletele. |n decurs de doua saptamâni, cât a durat proiectul, vocabularul li se modificase, lumina din ochii lor stralucea altfel… Schimbarea era vizibila. Pe de alta parte, e dureros sa vezi asta. Cum dureros e si faptul ca stii ca trebuie sa-i parasesti. Ei au nevoie de continuitate, au nevoie de cineva care sa duca mai departe astfel de proiecte – nu neaparat proiectul nostru­, dar sa initieze altceva care sa-i motiveze si sa-i ajute sa faca fata unei realitati exterioare, lumii reale. Pâna la urma, copii acestia sunt un produs al societatii in care traiesc; reactioneaza in functie de ce vad in jur si asimileaza foarte usor. Mi-e greu sa cred ca un tânar de 16 ani poate premedita o crima.

Iubesti mai mult oamenii, decât scena.

A.M.: Sper sa fie astfel! Viata, iubesc viata, tot ce tine de real, tot ce e viu. Nu pot sa ma obiectivez si sa vorbesc detasat despre mine, sa fiu „Anamaria Marinca”. (râde) Petrec prea mult timp cu mine, ca sa-mi mai fiu interesanta.

Ai debutat la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamt, intr­o piesa regizata de Radu Afrim. Ce iti mai amintesti din incântarea cu care ai jucat primul rol?

A.M.: Si acum sunt incântata si mândra de acel spectacol, „Ocean Café”, impreuna cu Constantin Lupescu am jucat un text al Gianinei Carbunariu, care se numeste „Honey”. La vremea respectiva – desi n-as putea spune ca nu e un teatru apreciat si acum-, Teatrul Tineretului din Piatra-Neamt, al carui director era domnul Dan Borcia, se afla in „plin avânt”. „Ocean Café” e o piesa formata din mai multe fragmente, istorii al caror punct de convergenta era un bar subacvatic, unde existau ecrane care tineau loc de hublouri prin care se vedeau balene. Iar pentru mine, sa joc in aceasta piesa a fost o experienta extraordinara, mai ales ca la Universitatea de Arte „George Enescu” fusesem educata intr­un mod conservator, riguros si benefic pentru ceea ce aveam nevoie mai tirziu. Jucând, insa, am intrat pe un teren nou…

Te bântuie rolurile, personajele, dupa ce termini un spectacol?

A.M.: Imi pastrez rolurile. Ma folosesc de ele atunci când incerc sa creez un nou personaj. Rolurile sunt ca experientele pe care le traiesti in viata. Si se inspira din viata. E firesc sa existe si nemultumiri legate de roluri, insa esecurile sunt cele din care inveti cel mai mult. Am avut si spectacole nereusite, dar lucrurile acestea m-au ambitionat.
 Si am tot incercat…

Ti-a fost teama de cum ai sa te adaptezi la ritmul din Londra? Esti si foarte tânara.

A.M.: Poate tocmai datorita „incostientei vârstei” n-am intâmpinat niciodata greutati in a ma adapta acolo. Oricum, aici am relationat cu sistemul intâia oara –  ma refer la film, caci la Londra am avut prima experienta cu filmul, in „Sex Traffic”. Asa ca, am fost pur si simplu aruncata in apa, si am invatat sa inot.

Imaginile cu echipa din „4 luni, 3 saptamâni si 2 zile”, de la Cannes sunt foarte frumoase: va tineti de mâna, e multa tandrete in ele si se vede bucuria reusitei. Povesteste­ne ce nu stim despre cum v­-ati simtit acolo.

A.M.: Pentru mine a fost un moment foarte intens, am ajuns la Cannes literalmente cu o ora inainte de momentul „covorul rosu”. Filmul a avut un ecou foarte puternic. Nu pot sa spun ca ne asteptam la Palme d’Or, desi nu se poarte sa nu-ti doresti acest premiu. Insa, poti visa, iar visele sa nu se implineasca. Atunci când se implinesc, devine complicat.

De ce devine complicat?
A.M.: Pentru ca ramâne un gol, un vid dupa un astfel de premiu, pe care trebuie sa il umpli. E tristetea invingatorului… Nu simti teama dupa un astfel de eveniment, insa incepi sa iti pui foarte multe intrebari cu privire la ce urmeaza sa faci dupa.  Nu poti stii niciodata cum va iesi un film. El prinde viata din momentul in care pornesti sa lucrezi. Si e imprevizibil, poti avea un scenariu exceptional si, uneori, filmul sa nu iasa la fel de bine. Sau, sa existe o poveste aparent banala, iar filmul sa fie foarte bun.

Cine a fost cel mai emotionat dintre voi?

A.M.: Cred ca am fost cu totii. Emotia plutea in jurul nostru. De fapt, era mai degraba o stare de gratie, decât emotie. Lucrurile devin foarte clare in acele momente, esti foarte constient de fiecare clipa, timpul se dilata. Imi tremurau genunchii.

La premiile BAFTA ai purtat balerini, de teama sa nu te impiedici pe scena. La Cannes, ai venit cu tocuri. Te-ai pregatit mult pentru aceasta aparitie?

A.M.: Nu m­-am pregatit absolut deloc. Trebuie sa spun, insa, ca prietena mea, creatoarea de moda Maria Lucia Hohan, imi face rochiile pentru aceste evenimente. Si inainte de ceremonie am intrebat­-o: „Pot sa ma incalt cu balerini?”, iar ea mi-a spus ca e obligatoriu sa port tocuri. Si, fireste, am ascultat-o, desi nu mai purtasem tocuri de ani de zile.

Mai primesti sfaturi de la tatal tau in legatura cu aparitiile tale? A vazut „4 luni, 3 saptamâni si jumatate”? (n.red.: Gheorghe Marinca a fost actor al Teatrului National din Iasi si este profesor la Departamentul de Teatru din cadrul Universitatii „George Enescu”)

A.M.: Am nevoie de dialog in permanenta, iar tata e foarte obiectiv. Nu a vazut inca filmul, insa mereu vorbesc cu el. Tata e un model pentru mine. De fapt, nu, mai bine as spune doar atât: tata e pur si simplu tata.

Care e cea mai veche amintire din copilarie pe care o pastrezi?

A.M.: Eram foarte mica, aveam doar trei ani si stateam intr-­un tarc. (Si incercam mereu sa ies de acolo, sa sar.) Imi amintesc cum vroiam sa imi conving fratele sa imi aduca multe jucarii, pe care sa ma urc, sa pot sa escaladez, sa ies de acolo. Eram dornica sa evadez, inca de pe atunci.

Ai un personaj de carte sau de teatru, pe care, daca ai putea, ti-ai dori sa-l cunosti?

A.M.: Nu stiu… Cred ca m-as indragosti de Mercutio.

 

 

0
3326
stadio#intilnirinepretuite, capitolul 2: prietenia
personal
11 years ago

#intilnirinepretuite, capitolul 2: prietenia

cind sunt obosita, ma redresez, ma incarc, din intilnirile cu prietenii. e deja celebra dorinta mea la maxima oboseala “vreau si eu o imbratisare, atit.” pe care o rostesc cu un ton necajit ca si cum imbratisarea aia e mai importanta decit o gura de apa in Sahara.

si pentru mine, in momentele alea de oboseala, chiar este nepretuita.

*

vin dupa niste zile grele si complicate cu multe speech-uri si seminarii (partea care ma consuma cel mai mult in activitatea mea) , zile – ba chiar saptamini bune – cind n-am avut prea mult timp de vorbe cu prietenii mei.

nici macar vorbe in chat-urile private de pe FB sau pe mail-uri.

asa ca miercuri seara, dupa ultimul task in spatiu public in primavara asta (lansarea cartii Copilaria lui Isus despre care am scris aici), am iesit cu prietena mea Ana Maria Onisei la cina la Stadio.

nu mai vorbisem cu Ana, de ale noastre, de aproape doua luni si ma uitam la ea, cum statea in fata mea cu un pahar de vin alb alaturi (ma rog, si cu scrumiera, asta e) si cum povestea ce a facut in saptaminile astea. povestea cu patos, in timp ce-mi spunea care sunt problemele pe care le-a identificat, isi dadea si solutiile.

ea se uita la mine si, povestind, isi rezolva niste lucruri; eu ma uitam la ea si, ascultind, imi rezolvam niste lucruri.

in mod straniu, desi trecusem in lunile astea prin experiente diferite ne aflam la acelasi punct al drumului; cu aproape aceleasi senzatii fizice.

*

la Stadio, pentru ca era miercuri, era meci. iar din Atrium se auzeau din cind in cind urale sau oftaturi in cor, asa ca am intrebat-o pe chelnerita cine joaca. “Barcelona cu…(am uitat cine)”, ne-a zis ea si pe parcursul cinei a mai revenit cu informatiile despre scor, fara sa o mai fi intrebat noi:)

*

ii spusesem Anei ca ma duc in week end la Mangalia la herghelie si la o supa de midii la Cazemata lui Nicu, cum ea nu mergea, ne-am comandat supa de fructe de mare, iar ea mi-a adus pentru vremurile mele viitoare de liniste de pe malul marii o carte a unui rus. care avea pe coperta un cal.

imi zisese de carte inca de cind o citise, dar intimplarea a facut sa ne vedem abia inainte de anuntata mea plecare.

pe drumul catre casa m-am gindit ca si despre asta e prietenia: sa poti sa stai la masa, sa-l asculti pe celalalt si sa-ti gasesti drumul uitindu-te la drumul lui.

pentru ca a plouat si e frig, week end-ul la mangalia, la caluti si la supa de midii s-a aminat, asa ca saptamina asta am ramas cu supa de fructe de mare de la Stadio si cu cartea rusului cu calul pe coperta, pe care am inceput sa o citesc in aceasta dimineata, la un mic dejun cu fructe, ciocolata si picaturi de ploaie pe pervaz.

***

sunt locuri in Bucuresti care aduc cu ele o liniste a lucrurilor simple. Stadio e unul dintre aceste locuri, prin designul lui interior, prin felul in care arata meniul si cum sunt mincarurile. ba chiar si prin zimbetul chelneritelor care vorbesc intre ele prin microfoane ca si cum ar fi agenti secreti:)

Stadio e unul din locurile in care, daca platesti cu un MasterCard premium, primesti un discount frumos si ai cu siguranta o experienta calda si frumoasa, nepretuita. Lista intreaga de locatii din proiectul MasterCard Elite o puteti gasi aici.

0
2486
Cover ebookprietenie
personal
12 years ago

prietenie

in conditii normale si dupa atit de multi ani de presa, sunt antrenata ca atunci cind ma suna cineva sa-mi spuna “hai la o emisiune tv sa vorbim” sa merg linistita si sa comentez fara emotii orice lucru din aria mea de competenta.

in conditii normale.

am facut asta de zeci de ori, nici n-am clipit.

***
astazi insa cind m-au sunat de la Antena 1 sa merg sa vorbesc despre carticica mea prin care incerc sa arat ca un show tv ca X factor nu inseamna doar competitie, lucrurile s-au schimbat.

am intrat in panica.

in primele 10 minute nici n-am stiut ce sa scriu in prezentarea cartii pe care eu am scris-o. pur si simplu totul era alb in capul meu. curat. vid.

am cautat-o pe Ana Maria Onisei (cea care a fost editorul cartii) sa-mi gasesc un sprijin, dar nu era online. muncea pentru ziarul la care lucreaza,

am cautat-o pe Elena Prodan care mi-a fost tovaras de vizionari de gale X Factor si – pina sa-mi raspunda, ca sa reintru in ritmul in care am scris toate cele 180 de pagini ale cartii – m-am reintors la youtube si la cintecelul pe care l-am ascultat pe repeat in cele doua luni de scrieri si rescrieri.

am scris prezentarea si Elena a citit-o ca plasa de siguranta pentru saltul in gol pe care urma sa-l fac: ceea ce am scris pleca de la mine, nu-mi mai apartinea, era lasat judecatii lumii – care e pregatita sa-i caute greseli copilului meu, pentru ca nu-l iubeste cum il iubesc eu.

dupa ce a citit, Elena m-a intrebat:

– vrei sa merg cu tine la tv?

si mi s-a parut cel mai frumos lucru din lume; nu mai trebuia sa ma concentrez pe propria-mi persoana, aveam un tovaras cu care sa vorbesc orice altceva.

In Antena, ma astepta Catalin Anchidin – cu care am impartit multe ore de vizionari de filme la TIFF si care m-a scos din stres imediat cu citeva glume.

restul e istorie despre oameni buni si despre prietenii frumosi pe care-i am. care au sharuit pe paginile lor cartea la care am lucrat.

***
stiu ca pare suprarealist, dar eu sunt unul dintre cei mai norocosi oameni din lume: inclusiv Cornel Ilie – cel care cinta piesa pe care eu am ascultat-o tot timpul cit am scris – a sharuit carticica mea.

m-am oprit in cintecul trupei VUNK dupa ce , in timp ce el curgea dintr-un playlist lung, am gasit solutia structurii capitolului care se cheama INCEPUTUL SFIRSITULUI. am asociat melodia cu o victorie si -am cintat (urlat, mai degraba) de nenumarate ori refrenul in zilele in care am scris. pentru mine a avut de fiecare data conotatii de victorie, desi versurile sunt f triste.

***

multumesc

***

puteti gasi cartea aici

1
2642
_DSC0180Naturaleţea şi forţa Ruxandrei Donose
culturale
12 years ago

Naturaleţea şi forţa Ruxandrei Donose

text de Ana Maria Onisei

Ruxandra Donose abia terminase repetiţiile pentru concertul  care urma să deschidă Festivalul Internaţional al Orchestrelor Radio, sub bagheta dirijorului Christian Zacharias, când ne-am întâlnit pentru interviu.

Zâmbea, în blugi evazaţi şi-o bluză de culoarea mării: „Gata, începem?“, a urcat vocea Ruxandrei Donose, încă plină de energie. Îşi ţinea mâinile sprijinite pe coapse ca o şcolăriţă în timp ce vorbea de pe canapeaua din holul Sălii Palatului. De fiecare dată când se pregătea să răspundă, se oprea pentru o pauză de gândire, iar vocea revenea, mai întâi şoptită – şi-i trăda timiditatea suavă, modestia -, pentru ca apoi să capete o intensitate jucăuşă. N-avea nimic din strălucirea forţată, căutată cu orice preţ a unei dive. „Câteodată, când repet, mai beau şi câte o Coca-Cola. Râd colegii că în loc să beau ceai cu miere sau ouă crude, la repetiţii, eu beau Coca-Cola şi mănânc biscuiţi.“

O spune cu naturaleţe şi-ar putea trece drept un om obişnuit dacă n-ai fi conştient că urcă, uneori chiar şi în aceeaşi săptămână, pe cele mai mari scene ale lumii. Cum îi place Ruxandrei Donose să spună când se gândeşte la presiunea care e parte din destinul unei mezzosoprane, e ca şi cum ai avea un nou loc de muncă în fiecare săptămână. Trebuie s-o iei iar de la zero, chiar dacă eşti la cel mai înalt nivel internaţional.

Şi cum vă încurajaţi?

Un nou rol este un moment în care trebuie să te autobiruieşti. Ştii că ai fost angajat pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce poţi, totuşi, când ajungi în faţa unui nou colectiv, trebuie să arăţi ce poţi şi să justifici prezenţa ta acolo. Pe parcursul carierei şi pe măsură ce experienţa creşte, înveţi să-l gestionezi. Cum mă ajut? Tot aşa cum fac când cânt: gândindu-mă la ce spun, nu la ce-ar putea să gândească cei din jur.

*

Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie la Adevarul, Dilema Veche, Esquire

2
2268
Eric Emmanuel SchmittÉric-Emmanuel Schmitt despre literatura și emotie
carti simpa
12 years ago

Éric-Emmanuel Schmitt despre literatura și emotie

text de Ana Maria Onisei

Acum un an faceam un interviu (http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Eric-Emmanuel_Schmitt-_-Ma_simt_inteligent_in_pielea_unei_femei_0_526147885.html#) cu Éric-Emmanuel Schmitt, laureat al Premiului Goncourt. Pornisem de la „Cea mai frumoasă carte din lume”, o colectie de povestiri ale caror personaje principale sunt femei, ca sa ajungem la importanta emotiei.

***

“Emoţia te poate face mai inteligent. E un instrument al progresului şi al toleranţei. În cărţile mele, emoţia îl atrage pe cititor într-o călătorie neaşteptată. Când scriu, eu râd şi plâng…”, marturisea Éric-Emmanuel Schmitt cu un curaj si o seninatate pe care le poate avea doar cineva care a observat durerea pe viu. In copilarie, Schmitt a trait alaturi de tatal lui – medic   – , experienta spitalelor pline de tineri bolnavi. Asta l-a facut sa scrie la maturitate bestsellerul “Oscar si Tanti Roz”, povestea unui copil bolnav de cancer. Dar si sa inteleaga puterea literaturii.

“Literatura nu doar surprinde, ci preţuieşte şi iubeşte contradicţiile intrinseci ale fiinţei umane sau paradoxurile sentimentelor omeneşti. Literatura ne împinge să explorăm întâmplările prin care trecem şi, prin aceasta, ne ajută să trăim”.

***

Acum a inceput toamna. Anotimpul emotiilor bline, undeva, in pagini de literatura.

Ana Maria Onisei este jurnalist pentru Adevarul, a mai scris pentru Dilema Veche , Esquire.

0
3433
mihai malaimare jrromanul din spatele Leului de Argint
filme simpa
12 years ago

romanul din spatele Leului de Argint

acum o saptamina am fost cu Ana Onisei sa vedem To Rome With Love.
cit erau trailerele de dinainte, discutam de filmele de la Venetia. atunci, Anei i-a venit ideea sa faca un articol despre Mihai Malaimare Jr care a filmat The Master al lui Thomas Paul Anderson.

cind l-a intervievat pe el, dar si pe Mihai Malaimare senior, nu stia ca The Master va fi cel mai premiat film la festivalul de la Venetia, dar astazi a publicat interviul si e singura jurnalista care are unghi local de la un subiect international.

***

articolul se numeste Leul de Argint de la Veneţia, filmat de un român si il puteti citi la un click distanta

***
pe seara dl Malaimare i-a trimis o fotografie cu Jr-ul de la 2 ani. Articolul plecase la tipar, e deja in editia online. Dar pentru ca eu eram acolo cind s-a hotarit sa faca subiectul, am primit fotografia cadou.

iata-l pe unul dintre cei mai bine cotati directori de imagine din America, Mihai Malaimare Jr la 2 ani

later edit: abia dupa ce am trecut de bucuria de a avea acesta fotografie exclusiv pt blogul meu, m-am gindit la gestul de tandrete si iubire parinteasca al domnului Malaimare senior. sa dea catre un jurnalist aceasta fotografie, pentru un articol despre cariera fiului domniei sale, inseamna enorm: e iubirea de tata, nepretuita.

tatal care-si va vedea fiul, copilul pe care sa-l protejeze, si dupa ce va lua Oscarul. (ceea ce ii si dorim. )

6
2787
djuvaraSmaraldul lui Neagu Djuvara
culturale
12 years ago

Smaraldul lui Neagu Djuvara

text de Ana Maria Onisei

“Ati vrea un pahar cu apa?”, spune Neagu Djuvara. “Sa fie rece sau la temperatura camerei?”, si-aduce o carafa din sticla, cu gitul inalt. “Eu m-am obisnuit s-o beau la temperatura camerei in perioada in care eram in Africa”.

Ne pregatim pentru interviul pe care a acceptat sa-l acorde cu ocazia lansarii editiei aniversare a volumului de memorialistica, „Amintiri din pribegie”, publicat la Editura Humanitas. E unul dintre cei mai iubiti si vinduti autori romani, toate cartile lui sint bestselleruri si fiecare titlu are mai bine de doua sau trei reeditari – „Amintiri din pribegie” a ajuns la editia a X-a.

***
La cei 96 de ani, cea mai mare bucurie a lui Neagu Djuvara pare sa tina tot de carti. O spun ochii, care se lumineaza a mindrie, in timp ce analiza lasa loc unei povesti: „Eram in Franta cind sora mamei, in virsta de 90 de ani, fiind pe moarte, mi-a trimis printr-un diplomat strain un smarald de o mare frumusete. L-am vindut cu 10.000 de franci vechi si am impartit banii cu fratele meu. Cu partea mea, 5.000 de franci, am reusit sa public editia franceza a primei mele carti de filozofia istoriei”. Se ridica si se-ndreapta spre biblioteca de unde ia o carte. Miingie coperta c-un zimbet de adolescent. „Civilizatii si tipare istorice. Un studiu comparativ al civilizatiilor” scrie cu litere albe pe fondul verde al cartonului, ca de smarald.

foto: Marian Vilau/ Adevarul
***
Ana Maria Onisei este jurnalist la Adevarul, a scris pentru Esquire si Dilema Veche

0
1595
photo (2)La Londra e deja Olimpiada
diverse
13 years ago

La Londra e deja Olimpiada

de o saptamina in Londra au inceput sa apara semnele Olimpice in locuri care mai de care mai simpatice.

daca te-ai astepta sa le gasesti intr-o statie de metrou

(ca aici la Hyde Park Corner)

nu te-ai astepta sa le vezi pe Tower Bridge

fotografii facute aseara de Ana Maria Onisei 🙂

1
1582
Anamaria&Raduradu muntean si anamaria marinca ii învata pe tinerii londonezi sa faca film
culturale
13 years ago

radu muntean si anamaria marinca ii învata pe tinerii londonezi sa faca film

la sediul icr londra, în inima orasului care va gazdui Olimpiada – radu muntean si anamaria marinca au lucrat cu tinerii defavorizati din estul londrei, east end. rezultatul – un scurtmetraj care va fi proiectat in cadrul Festivalului de Film East End  (3 – 8 iulie)

scenaristul alexandru baciu si monteurul catalin cristutiu fac si ei parte din proiectul intitulat east meets east 🙂

tinerii, intre 16 si 25 mai, au avut fiecare rolul lor in echipa – regizor, actor, cameraman, sunetist, producator -, iar radu muntean si anamaria marinca i-au indrumat.

s-au folosit inclusiv ketchup si acuarele din dotarea institutului pentru citeva scene care aveau nevoie de… singe.

intr-una dintre pauzele de lucru, anamaria marinca s-a asezat la pianul stenway din 1895, in sala „george enescu“ de la insitut sa cinte, in timp ce radu muntean – singur in public – o asculta

e prima data cind cineasti romani fac parte dintr-un asemenea program. east meets east continua pina pe 26 mai, cind va sosi la londra catalin cristutiu.

***

relatare de la Ana Maria Onisei, jurnalist, rezident ICR Londra.

4
2764
bisset2Naturaletea lui Jacqueline Bisset
culturale
13 years ago

Naturaletea lui Jacqueline Bisset

Pe canapeaua din camera Hotelului Intercontinental unde e cazata, Jacqueline Bisset si fotograful Petrica Tanase, de la Adevarul, zapeaza printre instantaneele sedintei foto.

“Kill this one!”, ride Bisset si-i cere sa stearga o fotografie mai putin reusita. Poarta o camasa alba si niste pantaloni tigareta negri. Arata ca desprinsa din Jardin des Tuileries, cu alura pariziana a unei doamne rafinate, desi e de origine britanica si locuieste in Los Angeles.

Perfectionista, Jacqueline Bisset a cerut sa facem fotografiile inainte de interviul pe care il programasem, cu ocazia venirii la Bucuresti, unde a fost invitata de onoare la Gala UNITER.

Petrica se inclina usor, in blugi si sta relaxat, cu piciorul drept tras sub el. Sunt concentrati si privesc in ecranul mic al aparatului de fotografiat, capetele aproape li se ating.

“You like this one?”, il priveste Bisset, “OK, we’ll keep it. You’re the boss!”.

De la distanta, scena are o caldura aproape ireala: Jacqueline Bisset, una dintre cele mai frumoase actrite ale lumii, ne-a primit in apartamentul ei si alege fotografiile zimbind, cot la cot cu Petrica, cu tact si onestitate.

Aceeasi onestitate cu care isi asuma exercitiul expunerii publice si al feminitatii, dupa peste 40 de ani de cariera:

Înainte de Gala UNITER, vorbeam cu directorul hotelului Intercontinental. L- am întrebat: „Cu ce să mă îmbrac? Să mă îmbrac pentru audienţă, pentru oamenii de teatru sau pentru marele public?” A răspuns: „Pentru public!” „Chiar dacă acea versiune a mea nu e atât de aproape de mine?” Mi-a spus: „Fii naturală, dar indiferent ce decizi, vei fi privită ca o divă de publicul din România”. M-am gândit: O, Dumnezeule! Sunt orice altceva decât o divă în viaţa personală! Până la urmă, sfârşesc întotdeauna în rochia care mă face să nu arăt prea grasă! La asta se reduce totul pentru o femeie!

Dupa ce interviul se incheie si coborim in strada, Petrica exclama: “E extraordinara! Incepuse sa-mi bata inima un pic mai tare cind mi-am dat seama ca sunt atit de aproape de ea.”

Foto Petrica Tanase

1
2177
ana onisei amos ozFata in fata cu Amos Oz
carti simpa
13 years ago

Fata in fata cu Amos Oz

“Vreti o cafea?”, au fost primele cuvinte ale lui Amos Oz inainte de interviul pe care urma sa-l facem, putin dupa ora 12, in bistroul de la etajul 21 al Hotelului Intercontinental.

Eram amindoi in picioare, ii fusesem prezentata la scurt timp dupa ce aparuse imbracat intr-un costum gri deschis. Atunci a intrebat si-a asteptat sa ma asez pe unul dintre fotolii si abia apoi s-a asezat si el, ca intr-un mic ritual.

Venea dupa o zi in care avusese o conferinta de presa, citeva intilniri si un dialog cu Gabriel Liiceanu, pe scena Ateneului Roman. De dimineata fusese la Universitatea Bucuresti, unde i se decernase titlul de Doctor Honoris Causa. Iar dupa interviuri – doua in ziua aceea – se pregatea de o sedinta de autografe, la Libraria Humanitas Kretzulescu.

***

Oz nu lasa sa se vada oboseala. Il tradau gurile dese de cafea – mina tinea, insa, ferm ceasca – si privirea. Fara sa faca pauze lungi intre raspunsuri, Amos Oz isi decupa cite o felie milimetrica de destasare, de visare si ochii lui albastri sorbeau din imaginea blocurilor cenusii ale Bucurestiului vazut de la inaltime, luminate de soare.

Calm – de o liniste adinca, rascolitoare –, s-a intors cu rabadare in timp, pentru a nu stiu cita oara, intr-un trecut marcat de Holocaustul anilor ’40 si de sinuciderea mamei sale, cind avea doar 12 ani:

Dacă mama dumneavoastră n-ar fi murit, în ce moment al vieţii v-aţi fi dorit foarte mult s-o aveţi aproape?

Nu mă pot gândi la un singur moment. Mi-aş dori să fi fost lângă mine oricând. Pur şi simplu mi-aş dori să fie în viaţă. Să împărtăşesc cu ea tot ce trăiesc, să-mi cunoscă copiii şi nepoţii – asta ne-ar fi făcut mult bine, şi ei, şi mie.

Aţi plâns când a murit?

Nu, aproape deloc. Eram mai degrabă furios. Furios pe ea, pe tatăl meu şi pe mine. N-am plâns nici mai târziu. În acele vremuri, nu credeam în lacrimi. Lacrimile nu erau pentru bărbaţi, nici măcar pentru cei mai tineri. Etosul societăţii era puternic masculin, iar lacrimile erau o treabă femeiască.

***

In urma cu doi ani, am facut un interviu prin telefon cu Amos Oz. Am scris atunci despre vocea lui, care cucerea totul in cale.

Acum, fata in fata, Amos Oz avea aceeasi voce, insa, fiindca nu mai era distanta, devenise uman. A si glumit la un moment dat, cu trimitere la anduranta casniciei lui, de aproape 50 de ani: “Oi fi eu celebru şi plin de expunere, dar spăl bine vasele!”

P.S. Un citat frumos din conferinta de la Ateneu, pentru Cristina: “Când scriu, uneori, mi-e milă de mine. Stau câte două ore ca să găsesc locul potrivit într-o frază pentru un cuvânt, dar nimeni nu observă că e pus unde trebuie. Observă doar
dacă e plasat greşit. Aşa că muncesc pentru a trece neobservat.”

***
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema Veche.

Foto Lucian Muntean/ Adevarul.

3
2500
amos oz 1Conferinta lui Amos Oz la TVR Cultural
culturale
13 years ago

Conferinta lui Amos Oz la TVR Cultural

daca sunteti asemeni mie, printre cei care au suferit ca nu au putut ajunge sa -l vada live pe Amos Oz in conferinta de la Ateneul roman, de luni seara, ei bine, aveti un motiv de bucurie.

miine de la ora 17.15 TVR Cultural transmite integral conferinta lui Amos Oz in dialog cu Gabriel Liiceanu.

***

am citit in avanpremiera interviul pe care Amos Oz l-a acordat Anei Maria Onisei si trebuie sa va spun ca miine e obligatoriu sa cititi Adevarul; Oz vorbeste despre erotismul de la 70 de ani, despre momentele in care a avut sentimente extremiste si despre mama sa care a incetat din viata pe cind era adolescent.

in plus e o declaratie simpatica “oricit as fi de celebru, spal vase”. in adevarul, miine (macar pe site sa va uitati)

0
1427
prieteniintuitie?
personal
13 years ago

intuitie?

citeodata judec oamenii dupa o singura privire. de fapt, nici macar nu-i judec: se intimpla ceva in capul meu, se declanseaza un mecanism, si stiu dupa o clipa ca omul respectiv e unul bun.

o clipa care poate sa fie cit un articol de ziar. asa am remarcat-o pe ana maria onisei. citeam observatorul cultural, un text scris de ea si-am spus “imi place fata asta, vreau sa lucrez cu ea”. si nu m-am inselat nicio secunda asupra caracterului ei.

o clipa care poate sa fie cit o sedinta foto asa m-am imprietenit cu ioana blaj. eram la o sedinta foto unde il urmaream pe fotograf (care o fotografia pe ea) pentru un articol si, dupa 5 minute de vorbe, stiam ca e un om bun si ca o sa fie prietena cu mine.

o clipa care e cit un interviu am facut un interviu cu marius manole acum 6 ani si cind primeam raspunsurile la intrebari, tot ce aveam in minte era ” e ca mine”. si nu m-am inselat asupra caracterului lui.

scriu despre ei pentru ca au fost oricum prezenti aici pe blog, dar am clipe din astea traite cu multi oameni care imi sunt acum prieteni si pe care uneori ii chinui ca sa-si depaseasca limitele, dar si ei ma slefuiesc pe mine, invatindu-ma lucruri minunate.

(am sa scriu curind un story mare despre o asemenea intimplare; m-am uitat la tv si-am zis: asta e un om bun… iar acum e printre prietenii mei)

nu stiu cum functioneaza mecanismul asta: dar ma uit la om si simt ca o sa-mi fie prieten… sau ca avem ce sa ne spunem pe termen lung.

si nu, nu apuc sa ma pacalesc asupra caracterelor, pentru ca acelasi instinct sau intuitie sau cum se va fi numind, imi spune cel mai adesea “nu nu, omul asta nu e din echipa ta.”
nu ca n-ar fi bun, corect etc , ci pur si simplu ca nu e pe lungimea mea de unda si-atunci ma indepartez discret.

vi se intimpla asta?

8
3801
1La multi ani Doamna Mariana Mihut
culturale
13 years ago

La multi ani Doamna Mariana Mihut

astazi e ziua Doamnei Mariana Mihut. implineste 69 de ani.

urarea mea de la multi ani luminosi si sanatosi vine impreuna cu citeva amintiri. pentru voi, nu pentru dinsa.

*
in septembrie la Anonimul, Doamna Mihut a acceptat un interviu pentru Adevarul (pentru Ana Maria Onisei) si toata gasca noastra a intrat in trepidatii; Ana il intreba pe Marius Manole cum ar trebui sa o abordeze ca sa iasa totul bine, eu o ajutam la research si verificam ce intrebari avea pe lista… Ana tremura de emotie, noi pe linga ea.

Si in dimineata interviului, Doamna Mihut a venit la interviu imbracata elegant, cu o palariutza cocheta de paie si o esarfa la git. Avea gratia unei regine si eleganta unei mari doamne. Si noi, care stiam ca vine din casuta de vis a vis de locul unde mincam in fiecare dimineata, am inteles din atitudinea domniei sale cit de mult respecta intilnirea. Se imbracase elegant, in semn de respect pentru ce urma sa faca. Si ne-am dat seama ca emotiile noastre (pe linga cele ale Anei) meritau sa fie acolo, ba ar fi trebuit sa fie si mai mari.

*

cind am vazut repetitiile de la regele Lear, n-am putut sa-mi iau ochii de la Doamna Mihut. iar la secventa in care moare regele am ramas fara respiratie. nu voiam sa respir, ca sa nu stric energia din fata mea. Regele (Doamna Mihut) murea in picioare, cu degetul la gura, in semn de tacere. nici acum nu stiu cum a aparut secventa aceea in piesa, dar stiu ca i-am spus dlui Andrei Serban ca mi se pare cea mai frumoasa metafora pentru oamenii de caracter. ei ramin mereu in picioare.
si stiu ca regele doamnei Mihut n-avea cum sa moara altfel.

*

si mai am o amintire pe care o voi pretui pentru totdeauna. la Anonimul am fost sa ne plimbam cu un avion utilitar si a mers si Doamna Mihutz cu noi. am povestit ceva despre Regele Lear atunci si, dupa reactia mea spontanta, doamna Mihut m-a luat in brate. a doua zi cind am aflat ce ii raspunsese Anei in interviu, stiam ca imbratisarea aceea era un raspuns dincolo de orice ati putea intelege (pentru ca am rugat-o pe Ana sa nu fie fragmentul in interviu) pentru ceva foarte drag mie.

*
Stiu ca v-a placut si voua in multe piese Doamna Mariana Mihut. Ii puteti spune La Multi Ani pe pagina de facebook a domnului Rebengiuc, sunt sigura ca ii va citi toate mesajele.

La multi ani doamna.

1
2906
NicoleKraussDespre intimitate, cu Nicole Krauss
jurnalism
13 years ago

Despre intimitate, cu Nicole Krauss

E al doilea interviu pe care il fac cu Nicole Krauss. Si la primul a tinut sa vorbim prin telefon – o forma de intimitate, dar mai ales de comoditate pentru un scriitor care trebuie sa gestioneze viata de familie si cea literara.

Nicole Krauss e casatorita cu Jonathan Safran Foer, considerat, ca si ea, unul dintre cei mai talentati scriitori contemporani. Au doi copii.

Prima data cind am vorbit cu Nicole Krauss, in ianuarie, pe fixul de acasa – locuieste in New York –, aveam emotii atit de mari incit i-am spus “Mrs. Foer”. Mi-am cerut scuze imediat. A ris: “Nu-i nicio problema, doar ca nimeni nu mi-a spus niciodata asa”.

Acum, inainte de-a incepe interviul, m-a rugat sa astept citeva secunde ca sa-si inchida telefonul mobil. In ianuarie, ma rugase sa-i dau un ragaz sa vada ce voia unul dintre copii, care-o strigase.
Apoi, s-a concentrat ca si cum viata asta n-ar fi existat si-a vorbit despre digitalizare, viitorul scriitorilor si literatura – ca forma de intimitate.

“Daca ne gandim la care ne sunt valorile ca societate, iar daca acestea sunt abilitatea de a gandi, de a procesa si de a transforma cele procesate in intelesuri profunde si daca e important pentru noi sa intelegem cine suntem si sa-i intelegem pe ceilalti, atunci ar trebui sa continuam sa citim. Daca lucrurile astea nu sunt importante pentru noi ca societate, atunci nici cartile nu vor mai fi. E greu sa-ti imaginezi o astfel de lume… Eu, cel putin, n-as vrea sa traiesc in ea”, mi-a spus Nicole Krauss in cel de-al doilea interviu pe care l-am facut.

Vocea lui Nicole Krauss seamna cu proza ei: calda si vulnerabila, dar nu fragila.

*
Ana Maria Onisei este jurnalist, Adevarul, Dilema veche

foto Joyce Ravid

1
2119
principesain spatele interviului cu ASR, Principesa Margareta
jurnalism
13 years ago

in spatele interviului cu ASR, Principesa Margareta

Inainte de ultimul draft pe care l-am editat pentru interviul cu Alteta Sa Regala Principesa Margareta voiam sa las lucrurile sa curga altfel.

***
„Nu vreau sa tin discursuri, să dau lectii nimanui. Numai prin exemplul personal putem sa mergem inainte. Si oamenii vor intelege.“, spusese spre finalul interviului Alteta Sa Reagala.
Mi-as fi dorit ca fraza asta sa fie chiar finalul textului din ziar. Ultimele cuvinte pe care le puteai citi. Pentru ca in ele se ascundea cheia unei marturisiri grele, sincere si, de aceea, frumoase pe care Alteta Sa Regala Principesa Margareta si-o asumase.
Mi-am dat seama apoi ca vorbele aveau mai multa valoare la locul lor, acolo unde erau si in timp real (in timpul interviului).
Ca un contrapunct nobil, nu ca un aratator infipt in ochiul publicului.

***

Cind am intrebat-o pe Alteta Sa Regala Principesa Margareta: Care e un mesaj pe care tineti sa-l transmiteti mereu? , a existat un moment de liniste. Simteam ca am provocat.
Era o intrebare al carei raspuns putea genera o reactie de aparare. Traim in vremuri in care atacurile catre Rege si Casa Regala si paranoia sociala sunt o presiune in plus pentru membrii Casei Regale.
In schimb, a urmat asta: „Nu vreau sa tin discursuri, să dau lectii nimanui. Numai prin exemplul personal putem sa mergem inainte. Si oamenii vor intelege.“
Ca un contrapunct nobil, nu ca un aratator infipt in ochiul publicului.

Si, judecind dupa reactiile de pe Facebook ale celor care au citit interviul, a fost un puternic exemplu.


foto Petrica Tanase
*
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema veche

1
2185
110921_MG_0045psUn interviu cu Helene Grimaud
jurnalism
13 years ago

Un interviu cu Helene Grimaud

Am inceput sa iubesc muzica clasica prin anul doi de facultate. A-nceput c-o inregistrare de pe site-ul Radio3Net a Concertului nr.2 de Rahmaninov, cu London Symphony Orchestra si Vladimir Ashkenazy la pian.

Nu era prima data cind ascultam muzica clasica. Mi-o amintesc din copilarie pe mama facind curat duminicile pe Simfonia nr. 9 a lui Beethoven. „Ma umple de energie“, spunea.

Acum, insa, o faceam constient.
Stateam zilnic lipita de boxe. Scormoneam dupa noi nuante cu fiecare reascultare. Pe concertul asta am plins. Am ris. Am uitat sa respir.

***
Citiva ani mai tirziu, cautind si alte interpretari pentru concertul lui Rahmaninov si-am gasit-o pe Helene Grimaud pe Youtube. A fost hipnotizant intr-un fel in care nu-mi imaginasem vreodata. Ascultam, priveam si-ntelegeam de ce muzica clasica te poate face sa te desprinzi de toate.

Ce adoram cel mai tare era felul pasional in care Helene Grimaud se apropia de pian. Emotia dusa la extrem, aproape pina la epuizare. In acelasi timp, controlul rece, asumarea acelui abandon pina la punctul fragilitatii.

In Festivalul Enescu de acum doi ani am ascultat-o cu Rahmaninov live, dintr-o loja a Salii Palatului. De la emotie, imi amortisera palmele.

***
In urma cu citeva zile am intervievat-o.

***

Pina la momentul interviului cu Helene Grimaud trecusera 6 ani de cind eram fana. Cumparasem toate inregistrarile pe care la gasisem in Romania, printre care si o integrala Warner Classics a concertelor ei preferate. Asa am descoperit Concertul nr. 1 de Brahms cu care a venit la aceasta editie a Festivalului Enescu.

Nu era extraordinar doar faptul ca o ascultam pentru a doua oara live, dupa ce invatasem pe de rost concertul de pe inregistrare – Festivalul George Enescu e un regal, de fiecare data -, ci si ca aveam sansa sa stau citeva minute cu ea.

La interviu a venit in jeansi si-n adidasi. Purtind putin machiaj si cu parul desprins, aproape salbatic. Era manierata si calda intr-o sala micuta de la etajul 5 al hotelului Hilton unde era cazata. Ochii, de un albastru metalic, erau insa, cei care intimidau. Nu puteai vedea nimic in si dincolo de ei si asta iti dadea, cu fiecare privire, o senzatie de infinit, de imaterial care te tintuia.

Si daca am ramas cu ceva puternic dupa interviul asta, a fost tocmai privirea. Si felul in care a raspuns la o intrebare care n-a ramas in interviul final. „Cind cintati, exista pasaje pe care le traiti intens si respirati intr-un fel nepamintean de fiecare data cind se-ntimpla asta. Ce simtiti atunci?“. „Nu sint constienta de asta“.

Ii multumesc domnului Daniel Ivan.
*
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema Veche.

0
1693
imgFrédéric Beigbeder3Beigbeder, întins pe canapea
jurnalism
13 years ago

Beigbeder, întins pe canapea

Cel mai tare îmi place cand un intervievat lasa garda jos. Si se joaca. E-o forma de protectie data de combinatia unei marturisiri sub centura si dorinta de ascundere care-o urmeaza; glumeste, te ia si se ia la misto ca sa se apere dupa o mărturisire grea.

Frederic Beigbeder a fost saptamina trecuta in Romania. Pentru a patra oara. Programase intilnirile cu presa intr-o duminica dimineata si venea dupa o noapte nedormita – “votca inca imi mai umbla prin vene”, spunea.

S-a asezat pe o canapea din holul hotelului Radisson, intr-un tricou alb-negru si niste blugi tigareta asortati la pantofi de lac, care-l faceau sa para un rock star. A vrut o cafea cu lapte.

Inceputul interviului a fost doar o tatonare. El inca se trezea, eu incercam sa-l intuiesc.

Cand ne relaxaseram, am intrebat: In viata personala, cat de des trebuie sa te rupi de lucruri ca s-o poti lua de la capat?

Mai intai, Beigbeder a zambit: “Asta sunt eu, e adevarat, da. Ma si mut dintr-un apartament in altul, schimb mereu adresele, telefonul pe care il am azi, maine nu mai e valabil.”

Deja razand: “Trebuie că sunt nebun…”

E singura explicatie?

“Poate si pentru ca parintii mei au divortat cand aveam 3 ani.”

Zicand asta, Beigbeder s-a intins cu totul pe canapea. A luat perna de linga el in brate si-a privit in sus, catre candelabrul hotelului inalt.

“Hai, tu esti doctorul Freud si eu sunt pacinetul care are o problema cu perna asta.”

Lovind cu pumnii in ea: “Nu stiu de ce, dar sunt obsedat de perna asta, vreau sa scap de ea!”.

Si-am ris impreuna, un pic surprinsi de teama, stiind ca in spatele spectacolului pe care tocmai il juca, un adevar emotionant iesise la iveala.

*
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema

0
1415

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!