Tag : andi vasluianu

tiff gala 2017TIFF 2017, despre prietenie si ce face sa mearga lucrurile inspre mai bine

TIFF 2017, despre prietenie si ce face sa mearga lucrurile inspre mai bine

Merg la TIFF si la FITS de foarte multi ani. In ultimii 4 ani am mers aproape mereu in aceeasi gasca, dar oricum ar fi fost, domn Manafu a fost in echipa si am facut impreuna lucruri frumoase.

Miza noastra e sa aratam celor de acasa putin din atmosfera, sa oferim povesti care sa contina elemente memorabile cu efect de trimitere catre sala de cinema sau de teatru.

Sau cu efectul dorintei de a veni si tu la TIFF/FITS in anul urmator.

Anul asta, dupa premiera filmului Breaking News m-am gandit ca tot ceea ce tine unite industriile acestea doua este prietenia.

Prietenia care ii face pe actori regizori si producatori sa munceasca aproape pe gratis doar ca sa-si duca la indeplinire visul de a-si vedea filmele gata

*

Eram la finalul filmului Breaking News, vedeam distributia care urca pe scena de pe scaunele de langa mine si ma gandeam ca pe ei toti ii leaga o prietenie stransa.

Andi Vasluianu, eroul din film, e prieten de multi ani cu Oana Rasuceanu – scenarista alaturi de Ana Agopian, dar si cu Iulia Rugina regizoarea filmului. Era si Tudor Giurgiu acolo, si el prieten cu Vasluianu (a fost protagonist si intr-un film de-al lui – Despre oameni si melci), dar si cu Oana Rasuceanu care a muncit multi ani ca PR al TIFF.

In sala printre cateva sute de spectatori eram noi , o gasca de prieteni bloggeri care ii asteptam pe eroii de pe scena ca sa ne facem o fotografie impreuna ca sa-I ajutam la promovarea filmului care vine din septembrie pe ecrane.

Si in minutele alea cand ii ascultam pe protagonisti multumind emotionati celor care i-au ajutat si sprijinit ca sa poata sa-si faca filmul, mi-am adus aminte iar cat de mult inseamna astazi in Romania participarea privata – sponsorizarile de la “multinationalele” hulite de cei care nu vor sa vada ca dezvoltarea Romaniei e datorata mult strainilor sositi printre noi care ne-au profesionalizat in multe domenii.

Un simplu exemplu pe care-l cunosc bine: Raiffeisen in 20 de ani de prezenta in Romania a participat la programe culturale si sociale cu peste 13 milioane de euro. Zilele filmului Romanesc de la TIFF se desfasoara cu participarea exceptionala a Raiffeisen, iar  multe dintre spectacolele de la Teatru ACT cu Oana Pellea sau Marcel Iures au ajuns la Festivalul de Teatru de la Sibiu sau in turnee in toata tara, tot gratie Raiffeisen.

13 milioane de euro investiti in cultura de catre un brand privat, cu profesionalismul unui brand privat, urmarind rezultate eficiente (calitatea asocierii, un numar mare de spectator, dar si o constructive solida pe termen lung), adica nu mici lovituri ca la finantarile de la stat.

tiff prieteni breaking news

Cand am vazut fotografia pe care o facusem impreuna – echipa de la Breaking News si noi, gasca de bloggeri, acreditati special pentru zilele filmului romanesc de catre Raiffeisen, mi –a parut a fi un exemplu despre doua lumi care sunt unite pentru ca au aceleasi afinitati, aceleasi valori si gusturi. Si culmea, au fost unite de catre … un sponsor care a indentificat afinitatile comune.

Nu degeaba anul asta am spus ca avem #poftadefilmebune.

*

Acum cativa ani Oana Rasuceanu, Ana Agopian si Iulia Rugina m-au primit la cursul lor de scenaristica pentru scurt metraj de la Control N ca sa invat cateva tehnici care imi erau de ajutor  in ceea ce scriu eu. Vineri, la premiera filmului lor Breaking News le-am rugat sa-mi dea cateva pagini din scenariu sa vad cum au lucrat, Ana mi-a raspuns “ce misto! Dar vezi ca am avut 17 drafturi”

Pe Andi Vasluianu il stiu dincolo de ce vedeti dvs in filme sau la televizor, il stiu drept un actor foarte generos si frumos asezat pe dinauntru care e gata oricand sa-si ajute mai tinerii colegi, explicandu-le propriile frici ca sa le dea lor curaj.

Despre Cristi Manafu sau Ana Onisei care  apar in fotografia de mai sus, as putea scrie romane, pentru ca ne cunoatem de mai bine de 10 ani si am lucrat de multe ori impreuna. Ne-am ajutat unii pe altii lucrand.

(v-as povesti putin si despre prietenia dintre Manafu si Gabi Nedelea – care e si el in poza, in fata, jos, dar ca sa nu fiu foarte indiscreta am sa spun doar ca eu ii numesc “fratii Petreus”)

Cristi Sutu si Radu Băzăvan sunt si ei in gasca TIFF de 2 ani, dar pe mine – personal – ma leaga de ei multe alte proiecte facute impreuna… Plus o legatura de rudenie intre mine si Radu, dat fiind numele noastre asemanatoare (doar el are diactritice in numele de familie, eu nu!)

Credeti-ma ca aceasta combinatie, cu toti la un loc e exploziva… si radem f f f f f f mult.

Ce vreau sa spun cu aceasta postare?

Participarile cu fonduri private in asemenea evenimente culturale fac sa se miste lucrurile mai bine. Statul roman nu ar putea sustine nici un festival precum TIFF, nici pe unul precum FITS, iar impactul acestor festivaluri in dezvoltarea industriilor din care fac parte, dar si in educarea unor generatii, este imens.

Ca sa nu mai vorbesc de sprijinul moral, dincolo de cel financiar, pentru ca niste actori imensi sa poata sa continue sa faca proiecte in spatiul public.

 *

TIFF 2017 s-a incheiat exact in linia despre care scriu mai sus: au fost premiate proiecte care n-ar fi putut fi facute niciodata fara finantare privata – las mai jos intreaga lista de premii ca sa puteti cauta filmele cand vin la Bucuresti zilele viitoare, dar mentionez aici un singur premiu pentru documentar oferit catre doi jurnalisti/ fotograf freelanceri:

Premiul Zilele Filmului Românesc pentru Debut, în valoare de 1.000 de euro, oferit de Raiffeisen Bank – The Last Kalderash / Ultimul căldărar, r. Cosmin Bumbuț, Elena Stancu

*

Ne revedem cu cronici despre teatru, actori si proiecte frumoase in doar cateva zile, cand ajung la Sibiu, la Festivalul international de teatru.

Sa aveti #poftadefilmebune  si sa le si intalniti!

*

PREMIILE CELEI DE-A 16-A EDIȚII TIFF

Trofeul Transilvania, în valoare de 15.000 de euro, oferit de Staropramen – Familia mea fericită/ My Happy Family, regizat de Nana Ekvtimishvili și Simon Gross

Premiul pentru Cea mai bună regie, în valoare de 5.000 de euro – Guðmundur Arnar Guðmundsson, pentru filmul Piatră pe inimă/ Heartstone

Premiul Special al Juriului, în valoare de 1.500 de euro, oferit de HBO – Tărâmul binecuvântat/ God’s Own Country, regizat de Francis Lee

Premiul pentru Cea mai bună interpretare, în valoare de 1.500 de euro, oferit de Conceptual Lab – Ia Shugliashvili din Familia mea fericită/ My Happy Family

Mențiunea Specială a Juriului – Gloria/ Glory, regia Kristina Grozeva și Petar Valchanov

Premiul FIPRESCI, oferit de juriul Federației Internaționale a Criticilor de Film unui film din secțiunea Alt.Rom.Com – Dezîndrăgostire/ Afterlov, regizat de Stergios Paschos

Premiul Publicului, oferit de MasterCard – Piatră pe inimă/ Heartstone

Premiul Publicului Cinepub, pentru filmul cel mai popular din secțiunea Zilelor Filmului Romanesc, în valoare de 1500 Euro, oferit de Cinepub – Planeta Petrila, regia Andrei Dăscălescu

Premiul pentru întreaga carieră – Alain Delon

Premiul de Excelență, oferit de Mercedes-Benz – Tora Vasilescu

Premiul pentru întreaga carieră – Violeta Andrei

Premiul Zilele Filmului Românesc pentru secțiunea Lungmetraj, în valoare de 6.000 de euro (servicii de post-producție), oferit de Cinelabs România  – Inimi cicatrizate, în regia lui Radu Jude

Premiul Zilele Filmului Românesc pentru Debut, în valoare de 1.000 de euro, oferit de Raiffeisen Bank – The Last Kalderash / Ultimul căldărar, r. Cosmin Bumbuț, Elena Stancu

Premiul Zilele Filmului Românesc pentru secțiunea Scurtmetraj, în valoare de 1.500 de euro, oferit de Jameson și servicii echipament cameră & electrică & grip, oferit de R3 Film Rental, în valoare de 4.000 Euro – Scris/Nescris/ Written/Unwritten, regizat de Adrian Silișteanu

Mențiunea specială a juriului pentru scurtmetraj în Zilele Filmului Românesc – Offstage, regia Andrei Huțuleac 

Premiul pentru Cel mai bun scurtmetraj din secțiunea Umbre, în valoare de 500 de euro, oferit de Shorts TV – Panta/ Curve, în regia lui Tim Egan

Mențiuni speciale în secțiunea Umbre-scurtmetraj: Eu sunt ieșirea/ I Am The Doorway, în regia lui Robin Kasparik, și În spatele tău/ Behind, de Ángel Gómez Hernández

 

1840
Samsung-Galaxy-Note-Edge-Overview-and-Specificationscum iti schimba viata un Samsung Galaxy Note Edge

cum iti schimba viata un Samsung Galaxy Note Edge

de o saptamina ma joc cu un Samsung Galaxy Note Edge. cind fetele de la The Practice m-au anuntat ca ar dori sa fac cunostinta cu acest telefon, eu am spus repede “stiti ca eu sunt fan LG, tocmai am scris un text despre asta”, iar ele au spus “da, stim, dar am vrea sa traiesti si experienta acestui telefon”

o iau pe varianta scurta cu efectele acestui telefon in viata mea.

1. sunt cosmarul matinalilor de la radio 21 pentru ca stiu exact in ce zile au aparut, la nivel international, stirile despre care vorbesc ei la radio.

(mi-am setat in flipboard toate agentiile/ sursele de stiri care ar putea fi de interes pentru publicul radio 21 si le vad in timp aproape real. plus ca folosesc twitterul ca pe o agentie de stiri, urmaresc conturile vedetelor, ale marilor publicatii sau televiziuni, iar pe ecranul lateral “edge” vad trendurile de info de pe twitter)

experienta de a urmari insa stirile pe acest telefon este una f f speciala. designul si amplasarea fotografiilor intr-un chenar mobil iti dau o senzatie 3D foarte tare.

2. am inteles citi kilometri fac zilnic pe jos. stie toata lumea ca felul meu de a-mi aseza in ordine gindurile e sa ma plimb prin parc, dar nu m-am gindit niciodata cam cit de mult merg pe jos intr-o zi. aplicatia health si pedometrul mi-au aratat ca nu fac niciodata mai putin de 5 km pe jos, sunt zile in care am parcurs si 10 kilometri.

(la aplicatia asta am niste obiectii, in paralel cu pasii / distanta scrie si numarul de calorii consumate doar ca… i-ar mai trebui niste parametrii: greutatea pe care o cari pe umeri sau in brate, daca esti pe tocuri sau nu. merg  pe jos de cite ori se poate, uneori am cam multe lucruri in geanta si, de exemplu, simbata trecuta am fost la Opera; m-am intors acasa pe jos, pe tocuri. nu e drept sa-mi spuna telefonul ca am consumat calorii cit o plimbare prin parc)

evident ca, asemeni oricarui cetatean obsedat de greutate si diete, odata ce am intilnit aplicatia pedometru mi-am setat obiective de citi kilometri sa fac zilnic, adica numarul de calorii pe care sa-l consum mergind. care e , cum e si normal, ca vrem mai mult si mai bine pentru noi de fiecare data – peste media zilnica de pasi calculata in primele 3 zile. iar daca se face seara si nu am atins obiectivul, ies la o plimbare prin cartier:)

3.  PEN.UP si faptul ca pot sa desenez peste documente mi se pare o mare smecherie. recunosc ca in primele zile am fost fascinata de desenele pe care le pot face unii oameni pe un asemenea telefon, asta pina cind m-am intilnit cu Andrei Leonte (primul cistigator de X Factor din ro) care, dupa ce a vazut telefonul, mi-a zis: e foarte tare ca poti sa semnezi direct contracte in el. si brusc s-a facut lumina.

(in zilele astea de vacanta am rezolvat toate contractele restanta pentru ca erau fix la o semnatura distanta, n-a mai fost nevoie de print, de semnat, de scanat… nici macar de semnatura insert in document… :) )

4. am descarcat kindle, am si citit  o carte pe el – ecranul lui maricel (care altfel ma incurca pentru ca nu-l pot prinde cu totul in palma) mi-a facut o lectura foarte usoara si foarte placuta.

asta e cartea – Bird by Bird: Some Instructions on Writing and Life – e scrisa cu o finete si o atentie la detaliul sufletului celui care vrea sa lase o urma prin viata cu o opera artistica, oricare ar fi forma ei, incit de emotioneaza si te fascineaza. autoarea este profesoara si se numeste Anne Lamott.

5. mi-a rascolit orgoliul pentru ca…. rezultatele muncii mele sunt mai putin interesante decit acest telefon:))) altfel nu se explica de ce simpaticul Ciprian Dinu de la Europa FM a facut o singura postare in care m-a taguit in aproape 2 luni de cind ma vede destul de des la el la pravalie :)))) ma rog nu doar Ciprian a remarcat telefonul si nu doar el a zis wooow.

 

6. i-am gasit un singur defect. care ma incurca desi stiu ca exista aplicatii care sa compenseze acest neajuns: nu mai are radio presetat. are insa memorie mai mare si mi-am schimbat integral play listul pe care-l ascult in timpul plimbarilor prin parc.

 

telefonul a venit la pachet cu o intilnire cu Andi Vasluianu care este unul dintre endorserii campaniei de promovare a acestui telefon, “Depaseste-ti asteptarile”. ne-am conversat mult pentru ca nu ne-am vazut de ceva vreme (am sa va povestesc curind despre noile lui proiecte la Nottara si Teatrul de Comedie) si mi-a povestit si despre textul pe care l-a scris pentru campania asta.

l-a scris dintr-o suflare, fara sa stea sa se gindeasca mult la subiect, a venit din el. cum stiu puterea emotionala a acestor texte scrise “dintr-una” , am cautat sa vad ce a scris. il puteti citi aici. vorbeste indirect despre perfectionismul lui pentru ca dincolo de baiatul ala zimbitor si pus pe glume mereu, e un perfectionist si un bun pedagog. promit sa scriu curind despre asta.

In prezentarea telefonului scrie: in acelasi mod in care telefonul Samsung Galaxy NOTE Edge a depasit barierele tehnologice care impuneau un singur ecran, in acelasi mod, utilizatorii sai sunt acel tip de oameni pe care obstacolele nu ii impiedica in realizarea obiectivelor, oricare ar fi acestea.

sa vedeti cit o sa merg eu pe jos zilele viitoare:)

aaa, bateria tine cam 2 zile, iar eu vorbesc la telefon. mult. am insa reflexul de a inchide toate aplicatiile la fiecare utilizare, iar telefonul asta rezolva situatiunea  indiferent de cite aplicatii sunt deschise dintr-o singura apasare pe ecran.

820
parvu1STORY: Emanuel Parvu – actorul  profesor-scenarist-regizor

STORY: Emanuel Parvu – actorul profesor-scenarist-regizor

 

cind am aflat prima data (la Festivalul Anonimul, in august 2013) povestea de mai jos, am fost foarte surprinsa. sase luni mai tirziu, povestea devine publica; si e despre lucrurile pe care nu le stim despre oamenii de pe linga noi, si despre sa mergi pe drumul tau cu perseverenta, ca sa-ti indeplinesti visul.

 

 Sa produci saptaminal 65 de minute de comedie de la zero (roluri scrise, invatate, filmate, montate) – echivalentul a cite unui film de lung metraj – si sa reusesti sa atingi un public cam cit suma spectatorilor primelor 20 de filme romanesti din box office realizate dupa 1989 e o performanta cu care s-ar lauda orice regizor. In termeni tehnici la asta se rezuma emisiunea “In puii mei” de la Antena 1 al carei continut a fost iubit de unii, criticat teribil de altii, dar care va ramine in topurile audientelor tv pentru multa vreme.

O emisiune al carei succes s-a bazat nu doar pe continut, ci si pe o mecanica – matematica a programarii fiecarei secvente.

“Aveam emisiunea structurata pe cupluri – gen Mocea Flocea, Momiie Gogiie – sau personaje singulare: Naomi, Vanghelie, Becali. Daca Pro TV incepea cu Transformers ii atingea pe cei de 14-15 ani care sunt fascinati de roboti. Noi daca incepeam cu un cuplu cu betivi eram perdanți din start. Mucea – Flocea care erau personaje caricaturale – jucau “gros”, strident – erau pe intelesul copiilor. Cu ei incepeam. Daca Pro avea un film “commando”, care era pentru public de 16-17 ani, trebuia sa captam atentia adolescentilor si ne duceam pe ce-i interesa pe ei: transexuali, personaje dezbracate.”

Emanuel Parvu stie cel mai bine cum aratau zecile de permutari si combinatii ale scenetelor de citeva minute dupa reguli la care spectatorul nu se gindea, dar care ii dadeau confort si il tineau captiv in fata ecranului: niciodata consecutive doua scenete cu personaje din aceeasi categorie (singular/cuplu), niciodata consecutive doua scenete cu acelasi plan secundar (exterior/interior).

Parvu are 35 de ani, a terminat actoria in 2006 la UNATC, este asistent doctor la aceeasi facultate, are o nominalizare la premiile UNITER (premiile nationale pentru teatru), 4 scurtmetraje regizate (unul premiat la festivalul international de film independent Anonimul), 5 piese de teatru scrise si regizate.

Telespectatorii il cunosc din personajele pe care le –a interpretat in emisiune (cel mai adesea oameni obisnuiti in ipostaze si relatari neobisnuite, caricaturizari ale unor persoane devenite celebre via youtube), dar foarte putini stiu ca el a fost si regizorul a sapte sezoane “In puii mei”.

***

Cu un tata fotograf faimos, Emanuel Parvu senior – unul dintre primii fotografi romani care au semnat un contract cu o agentie internationala dupa 1989 (Reuters) si cu lucrari prezente in cel mai mare si mai important muzeu al fotografiei, Muzeul Elysee din Laussane – juniorul a crescut printre imagini.

A stat de la 6 ani in camera obscura in timp ce tatal lui developa fotografiile, dar abia peste multi ani a inteles ca, din dorinta de a avea fotografii cit mai bune, tatal lui a fost un precursor al photoshopului: facea corectii in timp real asupra unei fotografii intervenind cu degetele pentru citeva fractiuni de secunda asupra luminii care venea de la lampa care impresiona hirtia si repeta operatiunea pe 30-40 de hirtii ca sa obtina efectul dorit.

Asa a invatat juniorul ca imaginea trebuie sa spuna ceva intr-o secunda si decizia de a urma sectia imagine la UNATC a venit natural. Avea un background de mii de imagini in memorie. Doar ca pe parcursul scolii si-a dat seama ca nu e ceea ce isi doreste, ca lui ii place mai mult in fata camerei, ca actor si – in anul trei – a renuntat.

“Mult timp m-am intrebat de ce mi-am pierdut trei ani din viata, dar pe la 30 de ani cind m-am apucat sa fac regie de film mi-am dat seama ca n-as fi putut fara anii aia de scoala. Dumnezeu iti explica lucrurile mult mai tirziu. A trecut o decada si am inteles ca n-as fi putut sa-i cer unui operator lucruri exacte la film daca n-as fi facut scoala aceea”, povesteste Parvu rizind, amintindu-si de perioada din prima studentie, cind locuia cu parintii.

“Era cosmarul vietii mele sa stau cu parintii. Mi-am promis ca fac orice ca sa am casa mea. Orice. Pe vremea aia oamenii nu aveau obiceiul de a sta in chirie, iar eu stiam ca trebuie sa-ti cumperi casa, asa ca am decis ca ma duc muncesc si-mi iau casa. Si apoi ma fac actor.”

Destinatia? Londra.

***

In iunie 1999 tinarul Emanuel Parvu ajungea in Statia Victoria din Londra dupa 2 zile de mers cu autocarul. Era 5 dimineata si Parvu – care avea 20 de ani, 40 de dolari si 19 marci in portofel – era in bermude si tricou, avea o palarie pe cap si un aparat de fotografiat atirnat de git.

Cind s-a facut 8 a inceput sa ia la rind circiumile din cartierul Soho. “Buna ziua, aveti nevoie de cineva care sa spele pahare?”. Citeva ore mai tirziu avea job intr-un bar unde coleg de tura era un bulgar care l-a invatat cum sa se descurce: si-a distrus pasaportul si si-a facut un ID la o sala de sport cu care se putea legitima oriunde in Londra.

A dat apoi concurs la Titanic, un restaurant mastodont in care puteau minca simultan 1000 de persoane, unde obisnuitii casei erau sotii Beckham, Robbie Williams sau George Michael. La angajare a trebuit sa dea proba de ospatar. Primul client? O tinara care-si celebra petrecerea burlacitelor. Prima comanda?

“M-am impiedicat. Tot de pe tava, 7 pahare, am varsat in capul sarbatoritei. Am dus-o la vestiar, s-a spalat, s-a parfumat. Am facut glume ca m-am emotionat, ca sunt prea frumoase – erau cit o tona, cum sunt englezoaicele -, dar n -am mai facut nicio greseala in seara aia. Clienta l-a chemat pe manager si i-a spus ca revine peste 2 zile; ‘Daca baiatul nu e aici, va fac plingere.’ ”, ride Emanuel de intimplarea care a fost urmatorul pas intru integrarea lui londoneza pentru ca, odata cu noul job, a primit cont si card la Wesminster National Bank.

A muncit mult, sustinut si-a avansat pina la ajutor de manager. Dar n-avea sa mai ramina mult la Londra pentru ca o durere de masea i-a schimbat planurile. Ca sa fie tratat de un stomatolog britanic avea nevoie de o confirmare de la banca si procedura dura pina la doua saptamini, asa ca atunci cind n-a mai facut fata durerii, s-a dus la reprezentanta Tarom.

“Mi-am luat bilet pentru a doua zi si apoi direct cu biletul m-am oprit intr-o sectie de politie. Am intrat cu scandal: ‘ce se intimpla in tara asta, sunt roman vreau acasa, mi-au furat actele’. In 40 de minute aveam pasaport.”

Aventura londoneza durase un an si jumatate si ii adusese 20.000 de dolari cu care urma sa-si ia casa, o casa numai a lui.

Doar ca, la doua saptamini de la sosirea in tara, i s-a schimbat radical viata: a inceput sa traiasca simptomele unei boli rare, ale carei cauze nu au fost diagnosticate de medici: i-a cazut parul – cap, sprincene, barba.

Arata ca un spin, dar n-a renuntat la visul lui: sa dea la actorie.

*

A intrat la Hyperion si-a inceput joace in filme inca din primul an; vorbea bine engleza si- a cistigat multe castinguri pentru productiile straine care s-au filmat la noi. Primul rol? Un mort.

“Un manechin de latex costa 800 de dolari. Un student era 25 de dolari pe zi. Am stat ingropat in noroi, inghetat, 4 zile in frig, dar am fost mindru ca am cistigat cei 100 de dolari.”

Vorbeste putin despre perioada in care a invatat sa fie actor, dar atunci traia un paradox: deslusea tainele unei meserii care lucra cu sinele si cu exploatarea infatisarii, iar el se confrunta cu o maladie necunoscuta care-i schimbase radical chipul si care-l chinuia emotional. Nu putea lucra cu sine “pe curat” pentru ca nu era “curat” pe dinauntru. Ambitia si perseverenta l-au ajutat insa sa mearga mai departe, iar increderea in sine a mai crescut odata cu banii cistigati cu roluri de monstri si criminali, obtinute cu chipul pe care nu si-l recunostea in oglinda.

Dupa un an a dat examen de transfer la UNATC; a fost printre cei trei alesi, dar singurul pe care Gelu Colceag l-a creditat cu aprobare de transfer in acelasi an universitar. Ca mentor si indrumator, tot Gelu Colceag l-a sustinut si incurajat, cind, in doar citeva luni, a inceput sa lucreze cu unul dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut Romania vreodata, Liviu Ciulei, ca urmare a unui concurs pe care l-a cistigat la Teatrul Bulandra.

“Refuz sa cred ca eu eram cel mai bun; dar ceva a vazut el la mine; poate pentru ca eram fara par, aratam straniu. Eram cel mai mic din toata distributia si domnul Ciulei cumulase trei roluri, asa ca aveam ceva replici de spus. A fost o emotie speciala. Imi era frica sa nu dau gres, primul pas pe scena in piesa il faceam eu; aveam replici cu Ion Caramitru, cu Dan Astileanu. Ma plimbam prin sala, in actul 2 eram cu domnul Rebengiuc.”

In aprilie 2005 a avut loc premiera de la “Sase personaje in cautarea unui autor” si, peste citeva saptamini, Liviu Ciulei l-a invitat acasa pentru o conversatie privata. A fost o intilnire de 10-15 minute, dar intensa si foarte emotionanta in care l-a intrebat cum se descurca la scoala, daca are timp sa mai joace intr-o alta piesa. Asa a ajuns sa mai lucreze sapte luni cu Ciulei pentru Henric IV-lea, cu Marcel Iures in rolul principal.

“Cel mai frumos era cind nu repetam eu; stateam in sala cu un rind in spatele domnului Ciulei si ma uitam. Eu eram armasar tinar, imi punea o zabala, ma tragea si mergeam; dar era frumos sa vad cum il duce pe Rebengiuc care era cal batrin, cum ii pune lui Iures zabala si il plimba pe unde vrea el.”

Nu se gindea insa ca tocmai ce i se sadeau in minte semintele care aveau sa-l transforme in regizor.

*

La terminarea facultatii cind a vazut ca e greu sa obtina lucrurile pe care si le dorea – roluri principale, replici multe in care sa arate ce poate sa faca – a reactionat la fel ca in adolescenta: s-a hotarit sa-si faca o casa a lui in meserie. A scris o piesa – Sector S – si a montat-o la Green Hours.

“Cu vreo citeva zile inainte de premiera, l-am sunat pe profesorul meu, – G. Colceag- si l-am chemat la Green. Era acolo un fum de puteai sa-l tai cu cutitul. Stiam ca Gelu nu fumeaza, ca il enerveaza fumul. A venit, pe la 12 noaptea, si a stat nemiscat sa-mi vada propunerea de piesa. Dupa discutia cu el, am reglat suruburile care mai erau de strins” – ride Parvu, povestind cum ditamai profesorul statea ghemuit pe scaunele incomode de la Green sa-i vada lui piesa. “Asa m-a iubit pe mine Gelu.”

In februarie 2006 era nominalizat la premiile UNITER pentru Debut cu piesa pe care o scrisese si o regizase, citeva luni mai tirziu monta aceeasi piesa la Teatrul Sica Alexandrescu din Brasov, apoi a fost invitat sa monteze la Teatru Foarte Mic si iata-l dramaturg -actor- regizor.

Apoi a inceput sa lucreze cu Mihai Bendeac – care-i fusese coleg – ca scenarist la “Mondenii”, iar cind Bendeac a plecat de la Prima Tv, din prietenie si solidaritate, Parvu a mers cu el mai departe. A fost pentru un sezon scenarist la “In puii mei” si din sezonul 2 a facut si regia.

A continuat insa sa faca teatru, sa scrie si sa regizeze piese si s-a mutat usor si catre cinematografia noastra, nu doar cea in care Van Damme sau Steven Segall erau eroi. A jucat intr-unul din episoadele omnibusului lui Cristian Mungiu, Amintiri din Epoca de aur, l-ati putut vedea in Portretul luptatorului la tinerete (r. Constantin Popescu), in Eminescu vs Eminem si Fix alert (r. Florin Piersic jr) sau in serialul de la TVR – La urgenta.

A regizat scurt metrajele “O familie” cu care a luat premiul juriului de la Bucuresti in festivalul international Betting on Short (in 2009), “Pui, cartofi prajiti si-o Cola” cu care a luat premiul pentru cel mai bun scurt metraj de fictiune la festivalul de film Anonimul in 2012, “Retur” – parte din Omnibusul Anonimul 10, actori in spatele camerei, 2013, dar si un film experiment “Doi”, realizat dintr-un singur cadru, lucrat in regim de teatru.

Ca regizor a avut “in grija” actori mari – Dorina Lazar, Constantin Cojocaru, Andi Vasluianu, Anca Sigartau, Medeea Marinescu, Cosmina Stratan, Ana Ciontea, Dan Condurache, dar si pe profesorii lui de la facultate: Tania Filip si Florin Zamfirescu.

Intre timp a facut un master in pedagogie si a terminat doctoratul, devenind professor la UNATC.
“Mi-am dorit sa fiu profesor. Imi place sa lucrez cu ceva nou si maleabil, iar studentii sunt foarte cruzi. Cu ei trebuie sa ai metode clare si fixe, apoi lucrezi pe fiecare structura umana in parte. Sunt oameni care merg de la forma la fond – adica fac mai intii gesturi exagerate: acum ma supar, acum merg – si sunt oameni care nu pot sa faca rolul, daca nu-si descopera mai intii adevarul inauntru. Ca profesor trebuie sa-i ajuti pe ei sa descopere, pentru ca nu au inca mijloace. Nu poti sa vii sa-i spui “asa e teatrul!” pentru ca i-ai nenorocit.”

*

E mijlocul lui ianuarie 2014 si suntem la aproape 15 ani de la momentul in care Emanuel Parvu a renuntat la facultatea de imagine ca sa-si croiasca un drum asa cum simtea el ca-l reprezinta. Stam in bucataria casei in care locuieste impreuna cu prietena lui, Miruna Berescu, si fetita acesteia, Ingrid. Pe masa sunt laptopul, o scrumiera si doua cani pe care le realimenteaza cu ceai la intervale regulate. Una a mea, cealalta a lui.

Vine dupa premiera de la teatru Metropolis “Doi pe o banca” pentru care a semnat regia, cu actorii Tania Filip si Florin Zamfirescu in rolurile principale, dupa un text al rusului Alexander Ghelman, un text cu care a facut un experiment unic in Romania. L-a montat mai intii cu actori tineri (Mihai Bendeac si Adela Popescu), l-a transformat intr-un scurt metraj filmat dintr-un singur cadru (filmul DOI, cu Ana Ciontea si Mircea Rusu), pentru ca acum sa-l monteze cu actori maturi, fostii lui profesori de la scoala. Un experiment despre creativitate si reinventarea limbajului intr-un spatiu restrins: acelasi text.

In laptop e scenariul primului lung metraj pe care-l va filma in aceasta vara, o reinterpretare a nuvelei lui Max Blecher, Inimi Cicatrizate, povestea unor bolnavi imobilizati in corsete de gips.
“Cred ca povestea asta corespunde unei perioade anume a vietii mele. O poveste cu oprelisti fizice intr-o lume frumoasa moral. Sa vezi cit de frumos sunt mobilati interior oamenii impotenti fizic.”

Nu spune mai mult, dar e usor sa te gindesti ca e o lume pe care o cunoaste dinauntru din vremea in care acea boala nediagnosticata l-a facut sa-si piarda parul in totalitate. Atunci, dupa 4 ani de intilniri cu cei mai mari medici romani si suferinte emotionale despre care nu vrea sa vorbeasca, l-a intilnit la o filmare pe Florin Piersic care, cind a auzit ca inca nu a ajuns si la doctorul Nicolae Maier de la Cluj, i-a spus:

– A fost colegul meu de clasa. Ma, sa-mi spui cind vii la Cluj, ca eu te fac bine.

Cind povesteste asta, Parvu e in picioare, linga aragaz, pregatind inca un ceai. Intr-o secunda si-a adus putin umerii in fata, a ridicat din barbie si din sprincene, i-a aparut un zimbet in coltul gurii si s-a auzit vocea guturala, inconfundabila a lui Piersic: “ma, ai sa vezi ca eu te fac bine”.

Florin Piersic s-a tinut de cuvint si l-a dus la clinica doctorului Maier. Citeva intrebari stranii (pe ce parte dormi, cum maninci cartofii prajiti ) si, 15 minute mai tirziu, Parvu avea un tratament de urmat, iar curind a inceput sa-i creasca din nou parul.

Acum perioada aceea e o lectie de viata pe care spectatorii viitorului lui film o sa o simta cel mai probabil printre vorbele personajelor. Aceeasi spectatori care-l stiu drept “Margica”, prietenul lui Bendeac care juca roluri comice in “In puii mei” si care, chiar si la doi ani distanta de cind nu mai exista emisiunea, il mai opresc pe strada sa-si faca poze cu el.

Parvu e punctual, organizat si meticulos, iar intilnirea noastra are ca limita ora 13 cind trebuie sa plece la facultate, la cursuri cu studentii. E imbracat intr-o camasa bleu, cu minecile usor suflecate si poarta pantaloni de stofa, dar sunt citeva detalii care-l scot din tiparul profesorului clasic.

– Mai am o singura intrebare si gata, promit. Ce reprezinta tatuajele de pe brate?

De sub minecile camasii se vad doua tatuaje: pe bratul sting o cruce mare lata cu inscrisuri pe ea, pe dreaptul un sir subtiri de litere. Se uita serios la bratul sting, apoi la mine si raspunde cu aceeasi voce calma, joasa cu care l-am auzit explicindu-i lui Florin Zamfirescu de ce sa schimbe un gest in timpul repetitiilor de la “Doi pe o banca” sau adresindu-se tehnicienilor de la Antena 1 cu care a filmat seria de comedii bulevardiere sub genericul Teatru TV. O voce diferita de cea in care “este actor” care are un alt fel de energie de parca si soapta ar ajunge in capatul salii.

– Aici e un text din Noul Testament, Matei 1 cu 23, “Si Fecioara va naste un fiu si-l va numi Emanuel care inseamna Dumnezeu este cu mine”, iar aici – se uita la bratul drept – este un papirus pe care scrie “unul este Dumnezeu”

Tatuajele si le-a facut dupa ce a avut un incident in primul an de motociclism. Era tinar, teribilist si a intrat in pasajul de la Piata Muncii cu 200km/h. Intr-o secunda si-a dat seama ca se afla la un pas de o catastrofa.
“Cind esti in fata unui accident, timpul pare ca se dilata. M-am uitat in oglinda si mi-am zis: ‘Daca merg drept o sa ma opresc in parapet. Sau mai bine merg usor in lateral si intru in bordura. Am sa cad pe iarba din refugiu si conteaza ce o sa vina din sensul celalalt, pentru ca sigur ma rostogolesc pe contrasens’. Oricare dintre scenarii era grav, eram ingrozit si iesirea din pasaj era tot mai aproape, asa ca am zis din tot sufletul:

‘Doamne, te rog, scapa-ma.’

Si cum am terminat de zis, mi-a pocnit un piston. Am ajuns la 60 km/h in citeva secunde. Numai EL m-a putut scapa asa. N-am atins nimic. M-am rugat din toata puterea mea disperata, a unui tinar dement, spunind ca n-o sa mai fac niciodata.”

Il aud cum spune povestea care i-a lasat urme pe trup si ma gindesc ca destinul e pazit de Doamne Doamne, dar si-l face omul. Iar el e un exemplu foarte bun.

A renuntat la ceva sigur si comod de mai multe ori in viata cind n-a mai crezut in proiect (facultatea de imagine, emisiunea “In puii mei”), a muncit din greu in slujbe de salahor, a devenit antreprenor al vietii sale de actor scriindu-si si regizindu-si piesele; iar acum si-a inscris filmul in concursul de la CNC si e hotarit sa mearga pina in pinzele albe ca sa-l faca exact asa cum il vede in fiecare seara, inainte de culcare, in mintea lui.

E foarte posibil sa ia din nou premii si cu lungmetrajul – cum a luat in fiecare dintre situatiile in care a facut totul dupa regulile si mintea lui – si, chiar daca se va gindi ca are un ingeras pazitor care-l ghideaza, o sa stie chiar si el ca succesul vine de la ambitia, perseverenta, rigoarea si curajul pe care le pune in munca.

Doar ca n-o sa se laude niciodata cu asta.

3269
dvd despre oameni si melciconcurs si o fapta buna

concurs si o fapta buna

am de daruit 3 dvd-uri cu unul dintre cele mai simpatice filme ale anului 2012, Despre oameni si melci.

intrati in tragerea la sorti pentru un dvd cu acest film daca spuneti o poveste amuzanta din vremurile de imediat dupa revolutie, anii 90

***

mai am un dvd cu acelasi film, cu totul si cu totul special, are autografele actorilor din rolurile principale: Andi Vasluianu, Dorel Visan si Monica Birladeanu. il primeste primul care face dovada unei donatii de cel putin 25 euro in contul unei asociatii umanitare.

 

puteti alege aceasta asociatie (Copii suflete sperante care stringe bani pentru un centru care sa-i ajute pe copiii cu deficiente neuro motorii) , pe care o promovezi gratie Mariei Coman de la Antena 3, sau puteti alege ce asociatie umanitara vreti voi.

succes

 

IMG_2625nu cred ca Vasluianu e frumusel

nu cred ca Vasluianu e frumusel

stiu ca textul asta va supara pe multe dintre fanele lui Vasluianu, dar…

cum spuneam si in titlu, eu nu cred ca Andi Vasluianu e frumusel si ma amuz teribil cind aud oftaturi in jurul meu doar la rostirea numelui lui.

dar sa ma explic.

la Andi Vasluianu nu e vorba despre frumusete, ci despre charisma si despre faptul ca, odata cu virsta, a invatat ca intr-o conversatie cu cineva e mai important sa-l puna pe celalalt in valoare, acordindu-i maxima atentie.

la Vasluianu e o slefuire personala in timp: o vreme a fost pentru ca sa razbata – ca in adolescenta cind a facut box si lupte, profesionist, competitional, ca sa stea mai bine in propriile-i picioare, dar si in propria minte.
tot ca sa razbata a fost si slefuirea prin zecile de roluri jucate, la Ploiesti intr-un teatru in care joci doar pentru bucuria ta si a spectatorilor pentru ca – mai ales in primii ani – nu aveai prea multi critici care sa te bage in seama.

stiu multa lume care comenteaza ca Vasluianu e distribuit in toate filmele si in multe piese, ceea ce nu stiu ei, e ca Vasluianu e genul care se lupta pentru ceea ce-si doreste, si nu se lupta cu vorba, ci cu fapta.

ca atunci cind Cristi Juncu voia sa monteze XXL, iar Andi l-a sunat:
– vreau sa dau si eu casting.
– nu cred ca esti potrivit pentru rol, i-a spus regizorul.
– lasa-ma sa vin sa spun si eu 5 minute textul, te rog.

l-a spus in felul lui, din perspectiva unui barbat care se apropie de 40 de ani, despartindu-se de intentia autorului care vedea in personajul lui un tinar care nu si-a gasit calea inca. textul a capatat noi nuante si Juncu i-a dat rolul.

(citi dintre actorii tineri care comenteaza ca nu primesc job-uri ar fi sunat la un regizor si i-ar fi spus “lasa-ma sa dau si eu auditie, asculta-ma si pe mine, 5 min”? iar in cazul lui Vasluianu vorbim de un actor care are zeci de roluri in bagaje si tot n-a avut orgoliul sa astepte sa fie sunat, actionind el)

*
mie nu-mi place Vasluianu pe care-l vede lumea in poze zimbind regulamentar. imi place insa Vasluianu cel obsedat de a fi in text, pe scena, proaspat, de a trai actiunea acum – ca si cum se intimpla prima data.

am avut norocul sa asist anul asta la o conversatie intre el si Carla Teaha, o tinara studenta la actorie care joaca deja pe scena Teatrului Bulandra. Andi ii povestea cum reciteste textul piesei pe care o joaca de ani de zile, ca si cum ar citi-o prima data: un exercitiu pe care l-a deprins in timp si care-l ajuta sa descopere lucruri noi de fiecare data. Ii raspundea la toate dilemele de inceput de meserie, cu seriozitate, aplicat.

si-mi mai place Andi pedagogul, pasiunea lui de a povesti din secretele unei meserii pe care trebuie sa o simti pe pielea ta ca sa o faci bine, dar care – ca la psiholog – iti face viata mai usoara, daca iti aprinde cineva niste felinare pe drum.

am o teorie despre Andi – cred ca o parte importanta din sharmul lui vine din exercitiul de a-si invinge timiditatea, exercitiu repetat ca loviturile de la box pina cind a intrat in memoria musculara, a devenit instinct.

***
ma rog, sa nu credeti ca m-am trezit de dimineata cu gindul la Vasluianu si hop, m-am apucat sa scriu. am profitat de fapt de un interviu pe care l-am primit, interviu acordat de Andi in proiectul “Momente insufletite de Silva Dark”.

m-am uitat la interviu, am zimbit pentru ca vorbeste despre timiditatea lui, apoi m-am mai uitat o data fara sonor, doar la gesturile lui ( mai mult la ochii lui, ca sa fiu sincera) . si-asa am ajuns la textul acesta:)

later edit: dupa ce am dat “publish” si am postat pe FB, m-am gindit cu bucurie ca Vasluianu e la NY la festivalul Making Waves – New Romanian Cinema. Sper sa uite ce am scris pina se intoarce. :)

399
02filmari Acasa la tata (foto)

filmari Acasa la tata (foto)

piesa Acasa la tata de la teatrul Act se transforma in aceste zile in film cu participarea actorilor Alexandru Papadopol, Ioana Flora, Andi Vasluianu si Mirela Oprisor.

regia filmului ii apartine lui Andrei Cohn si e un mister ( pentru mine cel putin) cine face rolul lui Marcel Iures din piesa – adica tatal care -si primeste acasa fiul “bucurestean”.

pentru cine n-a vazut piesa  – care e minunata – povestea este pe scurt asa : fiul se intoarce acasa la tata si nu e atit de fericit pe cit se asteapta parintele. nici in satul natal lucrurile nu sunt cum si le amintea fiul: tata are o concubina, cel mai bun prieten al lui e cam ratat, iar iubita lui din adolescenta e singura si nu foarte fericita.

si e mult umor dulce amar in replici .

iata citeva fotografii de la filmari (obtinute gratie Ancai Romanescu care are grija sa stim informatii la zi despre simpatica Ioana Flora)

 

 

Filmarile se desfasoara chiar in aceste zile in localitatea 2 Mai. (cred ca le e cam frig)

 

624
monica-barladeanu-tabuMonica Birladeanu- cum nu o stiti

Monica Birladeanu- cum nu o stiti

pentru ca saptamina viitoare intra pe ecrane filmul Despre oameni si melci, in care joaca si Monica Birladeanu (alaturi de Andi Vasluianu, Andreea Bibiri, Dorel Visan) si pentru ca multi se vor concentra pe secventa de sex intre ea si Andi (faina, de altfel:) ) , m-am gindit ca e momentul sa scot din sertar un articol care vi-o prezinta pe Monica Birladeanu putin diferit fata de ce se scrie despre ea.

acesta a fost ultimul text pe care l-am publicat in revista pe care am condus-o si pastrez o amintire speciala intregii experiente de a lucra cu Monica. pe parcursul interviului, vedeti si minunatele fotografii care au insotit povestea in revista, in care Monica – fotografiata de Dan Samoila, cu stilismul Laurei Cirnici – a reinterpretat citeva tablouri celebre.

***

Metamorfozele Monicai

In mai putin de 2 metri patrati, pe holul unui bloc comunist stau pe jos Cristi Puiu, Bobby Paunescu si Monica Bârladeanu, alaturi de patru tehnicieni.

– Doru, spune-i: „Hai, mai, Romulus… ca n-are rost” , ii indica Bobby actorului Dorian Boguta tonalitatea pe care s-o imprime personajului Mita aflat in conflict cu trei tigani carora trebuie sa le plateasca o datorie. Boguta spune c-a inteles.
– Gata, repetam o data si tragem!

Monica sta lipita de coltul holului, isi freaca materialul rochiei in mâna si se uita la actori cu emotie tensionanta. Expresia ei pare a spune: „De efortul fiecaruia depinde succesul tuturor.”


E o secventa din making of-ul filmului Francesca (versiunea de pe DVD, lansata la inceputul lui aprilie 2011). Nu stiu daca Monica Bârladeanu era acolo pentru ca trebuia sa filmeze urmatoarea secventa sau pentru ca, pur si simplu, vroia sa-si sustina colegii. Ma urmareste insa imaginea ei, asezata in cel mai prost dintre locurile de pe hol, inghesuita si neprotejata (literalmente, lipita de coltul peretelui). Si concentrarea de pe chip, intr-un moment in care nu era deloc in atentia celorlalti.

La sapte ani, Monica Bârladeanu si-a dat seama ca se simte bine când e in atentia celorlalti. S-a intâmplat odata cu sosirea pe lume a fratelui mai mic, Petru, in apartamentul modest din cartierul Dacia, de la marginea Iasiului, unde locuiau. Mai avea un frate Mircea, dar el era mai mare cu 5 ani si, chiar daca o mai necajea, o si proteja când era cazul. Dupa mintea ei de copil, Petru era rosu si urâtel, plângea tot timpul si nu facea nimic special. De ce sa fie toti interesati de el?

„Tin minte perfect cum am facut un plan ca sa obtin o parte din atentia care era indreptata spre el: il luam In brate si, când venea cineva in vizita, trebuia sa vorbeasca si cu mine, pentru ca eu il tineam”, râde Monica amintindu-si ca peste ani, l-a adus pe Petru la Bucuresti unde a urmat liceul de coregrafie, l-a insotit la competitiile de dans sportiv, devenindu-i a doua mama. Petru este compozitor (a scris si muzica filmului Francesca), iar fratele mai mare e pompier, tata a doi baieti pe care Monica i-a botezat.

Monica râde astazi si de avalansa de intâmplari generate când a uitat, la 12 ani, sa-si pregateasca lectiile. „Mama si tata munceau si aduceau bani in casa, noi trebuia sa aducem note bune. Asta e lectia pe care parintii ne-au predat-o din primele zile de scoala”, spune Monica recunoscând ca cea mai mare spaima a copilariei ei erau lectiile neinvatate. In dimineata in care si-a dat seama ca a uitat sa-si faca temele pentru o materie, a intrat in panica. A inteles repede ca nu poate sa rezolve tema intr-o pauza, si, ca sa nu se confrunte cu esecul, a preferat sa-i spuna mamei ca e bolnava, s-o roage sa ramâna acasa.

– Ma doare in dreapta, a zis inspirata de afectiunile anterioare ale fratelui mai mare care avusese hepatita.
– Sun la gradinita, sa-mi iau liber si mergem la doctor, s-a ingrijorat mama, de profesie educatoare.
– Nu e nevoie, cu un ceai poate-mi trece, a incercat sa scape, stiindu-se cu musca pe caciula.
Dar mama l-a sunat si pe tatal ei, au dus-o la spital unde medicul, dupa ce a palpat-o putin, a decretat:
– Apendicita acuta. Te operam!

Secretul apendicelui operat fara sa fi fost cazul a fost pastrat pâna acum 2 ani – Monica are 33 de ani acum –, insa perseverenta pentru notele bune la scoala a ramas. In scoala generala a fost tot timpul in competitie cu Simona, colega cu care impartea alternativ premiul intâi. Când si-a dat seama ca Simona era principala competitoare la cele mai mari note, i s-a parut frumos sa–i devina colega de banca: voia sa fie la fel de buna ca ea.

*

La 16 ani, Monica s-a angajat chelnerita la o terasa. Parintii divortasera, traiau doar din salariul mamei, asa ca a mintit ca are 18 ani ca sa se angajeze. Era prea târziu când patronul terasei a aflat ca, de fapt, e in clasa X-a. O placeau deja toti angajatii si stiau ca e constiincioasa. In vacantele de vara din liceu a muncit si 24 de ore consecutive, dormind pe scaune, pe terasa, in orele mici ale diminetii, când nu prea erau clienti. Efortul i-a adus o dubla satisfactie: a usurat viata familiei si-a inceput sa aiba un cuvânt de spus intre ai ei, pentru ca aducea bani acasa. Isi aminteste cu emotie de respectul public, la scala mica, pe scara blocului, când vecinii au observat ca ai ei au inceput sa-si ia câte ceva prin casa cu banii câstigati de ea.

Abia peste 4 ani avea sa devina o mica starleta, odata cu primul job ca model: pozând pentru un catalog de pijamale. In liceu, insa, nu s-a considerat frumoasa. „Câstigasem concursul de Miss in clasa a IX-a, dar a fost o recunoastere pe termen foarte scurt, pâna intr-a X-a uitase toata lumea; era mai important sainvat si sa muncesc. Ma simteam mai degraba desteapta, decât frumoasa.”

A dat la Drept, la Iasi si, in facultate, a primit o lectie pe care o urmeaza si acum. S-a intâmplat când profesorul de retorica i-a replicat unui coleg care se vaita ca nu intelege termenii tehnici pe care-i folosea: „Intelegeti cam 20 la suta din ce spun? Pentru restul se ia frumos dictionarul acasa, se deschide si se invata. Daca vorbeam pe limba prietenilor vostri de cartier erati aici degeaba. N-ati fi evoluat”.

Atunci, Monicai au inceput sa-i placa lucrurile pe care nu le intelege. Inca ii mai plac.

Dupa prima aparitie in ipostaza de model, din catalogul cu pijamale, au Inceput reclamele, apoi emisiunile de la B1 TV si multe premii: cea mai sexy prezentatoare tv, cea mai frumoasa… A devenit iubita lui Bobby Paunescu, a intrat sub reflectoarele celebritatii, a fost fotografiata din toate unghiurile, i-au fost analizate hainele si machiajul, parul si tocurile.

Poate ca, in anii aceia, a fost luata de valul aparitiilor publice si de presiunea de a arata tot timpul ca o papusa perfecta; poate ca n-a stiut sa administreze relatia cu presa; poate ca nu era inca impacata cu sine si-i era greu sa-si marturiseasca radacinile.

Oricare ar fi explicatia, pentru publicul care o stie pe Monica Bârladeanu, nimic din cele “de dinainte de celebritate” n-au fost familiare. „Ma simteam redusa la dimensiunea de “frumusete”, ma deranja ca doar asta se spunea, dar nu puteam sa reprosez nimic pentru ca, pe de alta parte, asta era calitatea mea cea mai proeminenta. Nu aveam alti ‘muschi’ dezvoltati, charisma, increderea in mine.”

*

A plecat in America in 2005 tocmai ca s-o ia de la zero. A avut norocul sa o intâlneasca pe Ivana Chubbuck, o celebra profesoara de actorie, si sa devina noua Monica Bârladeanu.

De fapt, a revenit la Monica din copilarie si din adolescenta pentru ca si-a luat fiecare emotie la control; si-a desfacut fiecare indoiala, fiecare bucurie sau tristete, a inceput sa inteleaga ce-o enerveaza, ce-o face sa plânga; a intrat in cuferele cele mai ascunse ale sufletului ei.

Totul parte din metoda Ivanei Chubbuck, ea insasi actrita in trecut, familiarizata cu starile emotionale extreme (a fost abuzata de parinti, s-a drogat, a fost la un pas de moarte) si care a imbinat trairile ei cu tehnicile de actorie ale lui Stanislavski intr-o noua metoda de transmitere a emotiilor. Chubbuck a predat multor actori faimosi, dar publicul a aflat de ea doar odata cu multumirile speciale pe care i le-a adus Halle Berry in speech-ul sau de Oscar din anul 2002.

La clasa Ivanei, au inceput provocarile pentru Monica.
„Veneam dupa niste ani in care numai eu contasem, eu pentru mine. La Los Angeles am inceput sa am altfel de victorii personale. Inainte toata lumea imi zâmbea si era prietenoasa apriori, fara sa fi facut nimic ca sa merit simpatia omului din fata mea; doar pentru ca citisera despre mine in ziare. In America am luat-o de la zero, am inceput sa simt ca oamenii râd la glumele mele pentru ca sunt bune, nu pentru ca le fac eu; sunt prietenosi cu mine pentru ca ma plac. Prietenia lor era autentica.”

In ultimii 6 ani „americani”, Monica s-a deconstruit, si-a zdrobit in bucati mici ambitia. Apoi orgoliul. Frumusetea. Increderea in sine. Rând pe rând.

Mai intâi a trebuit sa invete sa faca fata refuzurilor de la casting. A fost la zeci de castinguri si-a trecut prin toate etapele, prin dezamagire, plâns, acceptare. A avut o mica revelatie când l-a vazut pe Leonard Cohen spunând, intr-un documentar: „A trebuit sa invat ca nu sunt muzician in fiecare zi, sunt amator in cele mai multe dintre zile. Doar din când in când sunt bun si pot compune.”

Acum, ambitia care o facea sa fie colega de banca a premiantei clasei ii Incordeaza maxilarele când spune : „Faci eforturi aproape supraomenesti ca sa te pregatesti, si nu dormi noaptea, si ti se intoarce stomacul de emotii, si vine apoi momentul in care trebuie sa accepti despre tine ca esti imperfect. E foarte greu sa accepti ca nu esti sclipitor in fiecare zi.”

Astazi, Monica „triseaza“ când participa la castiguri pentru roluri pe care si le doreste foarte mult: isi ia alte proiecte in paralel ca sa ii fie ceva mai confortabil, sa poata sa-si spuna ca rolul respectiv nu e cel mai important lucru. „Stii cât de creativ poti sa fii când esti pus in pericol? Ca sa-ti aperi fragilitatea emotionala…”

Apoi a trebuit sa se lupte cu orgoliul. Intr-o prima faza si-a dorit foarte mult sa joace in seriale si-a mers la castinguri pentru asemenea roluri. Asa a ajuns in Lost si in Nip & Tuk, dar a trebuit sa fie onesta cu ea si sa-si dea seama ca nu e facuta pentru a juca un personaj ani de zile, zi de zi.

„Am vazut si la colegii din Lost… Exista o nemultumire pe care o inteleg. Sigur ca din afara poate parea un moft: uite, ma, ala s-a umplut de bani si nu e multumit.
E adevarat, acel actor si-a acoperit o nevoie financiara, dar de fapt vrea si el sa mai faca si altceva, sa experimenteze noi lucruri in meseria lui”.

A trebuit sa fie ferma si sa reziste presiunilor agentilor care ar fi câstigat bani din comisionul salariului obtinut pentru un rol in telenovele. Cum a trebuit sa faca fata si presiunii asteptarilor celor de acasa, pe care-i vedea comentând pe forumuri in dreptul articolelor care vorbeau despre ea.

S-a tinut de studii si-a ajuns sa frecventeze Master 3, treapta cea mai inalta a scolii Ivankai. A facut un alt curs la Londra, pe tehnica de teatru, la Royal Academy of Dramatic Arts.

Frumusetea, calitatea care i-a adus celebritatea, i-a fost data si ea la o parte in actorie. „Nici un regizor barbat cu care am lucrat nu m-a luat in filmul lui pentru ca sunt frumoasa; m-au vrut cu cearcane, m-au uniformizat, m-au vrut stearsa. Singurul film in care sunt aranjata e regizat de o femeie – Ioana Uricariu.” ( Stopover – prezentat la festivalul Sundance, in 2011).

Intr-un mod care pare ciudat vazut din afara, orgoliul antrenat in zeci de sedinte foto pentru coperte de reviste glossy ca sa obtina cel mai bun unghi al chipului sau cel mai frumos zâmbet, a fost inlaturat in fata camerei de luat vederi. Pentru autenticitatea personajului interpretat.

Dorinta de a avea un cuvânt de spus a fost si ea deconstruita intre orgoliu si echilibru, intre a câstiga un meci mic in culise si a crea o femeie vie, credibila pe ecran. „Orgoliul asta e o mizerie microscopica in comparatie cu a fi slab pe ecran pentru ca n-ai stiut sa-i asculti pe altii”.

Monica lucreaza in prezent la un alt gen de frumusete personala; e mai preocupata de pielea ei, de ce manânca, de cum se ingrijeste pentru ca stie ca o camera de luat vederi nu minte. Si vrea sa-i puna in fata un personaj adevarat.
In adolescenta, când Incepuse sa câstige primii bani si-a cumparat si primele produse cosmetice. Era pe vremea când se aduceau la sacosa produse din Germania si-a cumparat de la un astfel de comerciant ambulant Oil of Olay. “Mirosea extraordinar. Pentru mine ala era mirosul occidentului, era o bucatica de occident. O chestie atât de mica te transforma complet, m-am simtit femeie doar pentru ca foloseam acea crema.” Când, la lansarea In România, a primit de la agentia de PR produsele Olay a fost… madlena lui Proust.

Monicai Bârladeanu de astazi nu ii e teama sa imbatrâneasca. A gasit echilibrul intelegând ca lupta cu sine e o permanenta cunoastere. E ca si cum traiesti cu cineva care evolueaza in felul lui; e o negociere in fiecare moment al zilei.

„Stresul si dorinta mea de a fi perfecta dinainte veneau pentru ca toate asteptarile oamenilor erau legate doar de felul in care arat. Daca eram mai ciufulita aveam senzatia ca esuez, pentru ca eram redusa la dimensiunea asta. Astazi felul in care arat e doar o bucatica din mine, nici lucrul cel mai relevant, nici cel mai important… Am senzatia ca oamenii pot sa vada dincolo de asta, poate si pentru ca-i las eu.”

mai 2011.

***

Cum spuneam am scos textul din sertar pentru a va aminti ca de vineri, 14 sept, puteti vedea Despre oameni si melci in cinematografe. Altfel, zic asa ca un teasing, intentionez sa scriu curind si despre Andi Vasluianu.

2654
anonimulAnonimul meu

Anonimul meu

*anonimul – editia IX, 2012

la ora la care scriu aceste rinduri, m-am despartit emotional de festivalul Anonimul pentru ca sunt deja de 2 zile la un alt proiect, unde urmeaza sa scriu povestea unui copil care pleaca pentru prima data intr-o tabara si i se schimba viata, dar chiar si-asa, de departe – si in km si emotional -,  tot m-am mai gindit la experientele de la Anonimul.

dincolo de filme intotdeauna festivalul asta are ceva care ma face sa iau cu mine acasa o multime de secvente.

fiecare are nevoie de timpul sau

ieri, in parc Aventura din Brasov o fetita n-a vrut sa faca niciun traseu: ii era frica. s-a uitat o vreme la colegii ei de clasa care executau catarari si, cind unii deja terminasera primul traseu, a decis ca va urca si ea. mi-am amintit de Andi Vasluianu care povestea in excursia noastra cu barca prin Delta despre experientele lui de pedagog (marea sa bucurie, dincolo de actorie) cind o eleva de liceu a stat citeva saptamini in sala nedorindu-si sa urce pe scena, dar cind a intrebat “acum pot sa urc?” si si-a spus rolul, i-a facut praf pe toti.

“fiecare are nevoie de timpul sau, are ritmul sau si trebuie sa ii simti cum sunt”, ne-a zis atunci Andi si eu ma gindeam ca profesorii, cel mai adesea, n-au nici timp, nici fler ca sa respecte ritmul de invatat al copiilor. cum si noi, in viata, respectam foarte rar ritmul si timpul de asimilare al informatiilor partenerilor/colegilor/prietenilor nostri.

Andi a fost o surpriza pentru mine la aceasta editie de festival Anonimul, nu-i stiam latura asta, dar mi-am promis sa cercetez, sa ma documentez si sa fac curind un profil al lui care sa va surprinda si pe voi:)

***
sportul te invata sa faci lucrurile perfect

de saptamina trecuta de cite ori am sa am treaba cu Dorian Bogutza am sa ma gindesc zimbind ca e cititor de Time.

eram intr-o seara la masa – cind am avut o disputa simpatica pe talent vs charisma – si am ajuns sa povestim despre olimpiada. eu citam dintr-un articol din Time despre o gimnasta americana si Dorian a intrebat “Time, revista?”, dupa care mi-a spus ca o are in bagaj:)

in seara aceea Dorian a spus “Sportivii de performanta invata ca lucrurile trebuie facute intotdeauna perfect pentru ca orice eroare inseamna accidentari, iar asta se translateaza si in viata”.

El stie bine pentru ca are prieteni apropiati campioni nationali la atletism.

bonus track la povestirile de mai sus, un film de scurt metraj cu Andi Vasluianu si Dorian Boguta :)

***
un tata misto

habar nu aveam ca Tudor Giurgiu e un tata asa de misto. pastrez in minte o imagine cu el in timp ce vorbea la telefon, rezolvind treburi de la birou, iar fiul lui, Stefan, impreuna cu fiul Adei si a lui Alexandru Solomon, Filip, pescuiau in buzunarele lui din spate:) mai exact stateau artirnati cu ambele miini, fiecare intr-un buzunar al blugilor lui Tudor, tirindu-se dupa el.
Tudor, calm, isi continua treaba, ii timp ce ii mai incuraja si pe pusti la pescuit.

***

replici, in timp ce ne chinuiam sa transferam prin bluetooth niste fotografii.

cind telefoanele, aflate fata in fata, nu se “vedeau” in bluetooth – citeodata stai unul linga altul si nu te vezi

cind pe ecranul telefonului meu a aparut “imperecheat, dar nu conectat” – la fel e si in viata, te imperechezi de multe ori, dar de mult mai putine ori te conectezi

cind telefonul m-a avertizat ca nu am deschis nush ce – intotdeauna tre sa dea amindoi, nu doar asa sa primesti. mai da si tu ceva.

N-am reusit sa transferam fotografiile (pe care le vedeti aici), dar a fost simpatic dialogul cu Claudiu Mitcu, fiecare punind in spatele vorbelor experiente pe care desi celalalt nu le stia, le intelegea din propriile-i trairi.

***
conversatia de mai bine de 2 ore cu Dan Chisu despre de ce face film, ce regreta si ce-l bucura din anii care au trecut pina la a ajunge sa faca regie. o discutie cu garda jos, pe care nu pot sa o exemplific cu nimic pentru ca nu i-am cerut voie lui Dan.
dar au fost momente in care ascultindu-l, ma gindeam ca l-am judecat gresit de multe ori.

***

excursia la Sulina, cu sincronicitatile ei minunate, relaxarea alaturi de Raluca Andreescu (vodafone) si aventurile lui Piulitza (nescrise inca, dar vor veni curind), discutiile cu Carla Teaha despre cit cauta pe dinauntru un actor, emotiile Florinei care a luat premiu special din partea comunitatii online, conversatiile cu Sandi (Alex Sandulescu, directorul B24 fun) si cu Adrian Popescu (director marketing Radio Guerrilla) care – atunci cind sunt cu garda jos si-si dau jos haina de sef care trebuie sa performeze perfect – sunt minunati cu micile sau mai marile lor griji, temeri, emotii.

***
Multumesc Miruna

e insa o secventa care s-a intimplat in fata mea si care descrie cel mai bine ce am vrea noi toti cei care am fost la anonimul sa spunem, am scris-o pentru ultima mea relatare despre festival in aplicatia Cinefili in Delta, creata de Vodafone pentru festival, dar o transcriu si aici.


Pe pontonul de unde luam barcile care ne aduceau la Murighiol, locul de unde ne luam masinile catre casa, Filip baiatul de 6 ani al producatoarei Ada Solomon si al regizorului Alexandru Solomon, isi tinea mama de mina.

“Mama, mama, iti multumesc ca ai ales sa venim in locul acesta minunat. A fost perfect”. De la inaltimea virstei lui, ii ajungea mamei undeva aproape de cot, asa ca doar si-a aplecat putin fruntea si i-a sarutat mina.

“Nu mie trebuie sa-mi multumesti, ci Mirunei”. (n. mea Miruna Berescu, directoarea festivalului).

Filip s-a desprins de mama si si-a alergat catre Miruna.

Gestul lui, cu inocenta virstei, vorbeste cel mai bine despre Raiul – cinematografic si nu numai – care e la Festivalul Anonimul de la Sfantu Gheorghe.

Miruna, sa stii ca si noi am fi vrut sa facem la fel ca Filip, dar ii multumim lui ca a fost, indirect, purtator de mesaj. Si iti mai multumim o data si aici.

*

Sper sa ne vedem la editia 2013, una foarte speciala: 10 ani de Anonimul.

754
poze anonimul 3anonimul, secventa 3

anonimul, secventa 3

Prin traditie, dimineata de miercuri la Anonimul e pentru o excursie cu barca in Delta, pe canale inguste, prin stufaris.

***
Pe drumul catre barca, cei mai simpatici dintre invitatii festivalului – Filip Solomon (6 ani) si Stefan Giurgiu (5 ani) – copii de regizor/producator, erau intr-o mica disputa si nu-si vorbeau. Filip era tinut de mina de tatal lui Stefan, Tudor Giurgiu, iar Stefan ramasese cu citiva pasi in spate cu Andi Vasluianu.

“Trebuie sa va impacati, hai”, ii indemna Tudor.

Copiii, bosumflati, mergeau cu capul in jos, fiecare in ritmul lui. Dupa o vreme Stefan i-a soptit ceva lui Vasluianu. Cind au ajuns la barca, Tudor le-a spus ferm -“Gata, acum dati mina si va impacati.”- iar in clipa urmatoare copiii sareau voiosi rizind in barca, ca si cum cu stringerea aceea de mina stersesera orice neintelegere.
Cind erau suficient de departe ca sa nu-i mai auda pe insotitori, Vasluianu a explicat “Stefan mi-a zis ca el nu face primul pas pentru ca Filip e mai mare si sigur nu vrea sa se mai impace”.

Ce frumos ar fi ca mereu sa existe cineva mai mare care sa te oblige sa dai mina cu cel care te-ai certat. Nici Filip, nici Stefan n-au pus mare pret pe intimplare, desi ea e parte din comportamentul pe care-l repetam toata viata si ne deterioram constant relatiile: ne e teama sa intindem noi primii mina, ca nu cumva sa fim dezamagiti ca celalalt – mai mare, mai important, mai destept, mai cumva in mintea noastra – n-a mai vrut sa se impace.

***

care este povestea din fotografiile de mai sus – unde se ascunde o lectie despre actorie predata de Andi Vasluianu la cererea Carlei Teaha- cititi in aplicatia Cinefili in Delta creata de Vodafone, special pentru festivalul Anonimul.

655
picsay-1344377782Anonimul secventa 2

Anonimul secventa 2

Cel mai frumos moment al zilei nr 2 la Anonimul s-a petrecut de fapt seara. Publicul s-a ridicat in picioare si a ovationat la sfirsitul filmului “Despre oameni si melci”, intimidindu-i putin pe Andi Vasluianu – eroul principal si Tudor Giurgiu – regizorul.

Sa vezi un film romanesc intr-un spatiu liber, cu oameni de mai multe categorii sociale, mi se pare unul dintre cele mai interesante teste pe care le poate face un producator sau un regizor. Pentru ca, spre deosebire de cei care merg in festivaluri (critici, staff etc), spectatorii obisnuiti si-au pastrat prospetimea si curiozitatea de a vedea pina la capat povestea fara sa o judece in avans. Iar reactiile lor spontane dau o energie buna in sala.

Acesta a fost motivul pentru care am vrut sa mai vad o data (prima data l-am vazut la TIFF) Despre oameni si melci – sa simt cum il vede publicul din Sfintu Gheorghe. Cum le spuneam si protagonistilor, a meritat fiecare secunda de stat in bataia tintarilor pentru ovatiile sincere de la final si pentru stinjeneala lui Vasluianu.

**

in  fotografia de mai jos este generatia noua de cineasti, cine sunt cei doi copii aflati din aplicatia Cinefili in Delta, creata de Vodafone special pentru festivalul de film Anonimul.

355

Vedetele doneaza pentru Tabu

Marti, 27.10.2009, Tabu organizeaza o sesiune de SALES caritabil al carei scop este strangerea de bani pentru o operatie complicata la care va fi supus tatal unei angajate a revistei (Ecaterina Bordei, Brand Manager).
Sales-ul care are loc pe blogul bazavan.tabu.ro reuneste obiecte ale vedetelor care au aparut in paginile revistei de-a lungul timpului, o desfasurare impresionanta de forte cu peste 50 de vedete care au raspuns solicitarii Tabu.

Reactia personalitatilor este cu atat mai impresionanta cu cat, multi dintre ei nu s-au limitat doar la a dona un obiect drag, ci au vorbit cu colegi sau prieteni ca sa faca si ei donatii. Andreea Berecleanu – care a donat impreuna cu sotul sau, Andrei Zaharescu, un ceas Tissot si o bijuterie unicat – si-a rugat prietenii sa ni se alature si astfel Lucian Mandruta a daruit un aparat de fotografiat, iar un cuplu prieten a donat un samovar, obiect de colectie.
Malvina Cservenschi s-a transformat in ingerul pazitor Tabu in TVR si a adunat de la colegii sai Mihai Constantin, Albertina, Roxana (,,Stii sport’’) si Giulia Nahmany tablouri, rochii de designer si alte obiecte cu valoare emotionala foarte mare.

Printre cele mai spectaculoase donatii sunt cele ale regizorului Radu Afrim (a donat premiul UNITER castigat in 2006, impreuna cu haina creata de George Enache special pentru acea gala) si premiul Cinemaiubit castigat de Andi Vasluianu.
Incepand de marti 27 octombrie puteti gasi in cadrul SALES-ului Caritabil Tabu obiecte donate de Catalin Botezatu, Silvia Serban, Adela Popescu, Nicoleta Luciu, Laura Cosoi, Irina Marinescu, Mihaela Glavan, Adrian Vancica, Gabriela Vranceanu Firea, Ovidiu Buta, Cosmin Bumbut, Cornel Lazia, Adrian Oianu etc

Sales-ul se desfasoara timp de o saptamana. Mai multe detalii pe www.tabu.ro

*
va rog mult sa anuntati pe blogurile voastre acest eveniment caritabil.

aeroport budapesta – surreal California Dreamin’

pe drum catre casa ( de la Berlin) escala la budapesta.
*

30 de soldati americani in haine de camuflaj cu imprimeuri pale. (iete ce fashion i-am descris), cu muschiuletzi si foarte atletici. atirnau pe unde isi gasisera cite un loc, un spatiu de bagaje, o masa de restaurant.

toate tocurile cui, mule-urile asortate si bibiloaiele de aur la degete si urechi isi facusera treaba ca din intimplare in zona aia. si tot ca din intimplare mule-urile erau romance.

*
dau la prietenelor mele p sms descrierea situatiei, anaceadesteapta raspunde “decupaj din California Dreamin’ ” si in 2 min trece nonsalant pe linga americani Andi Vasluianu ca si cind ar fi facut si el parte din secventa aia de film.

*
andi a vnt in acelasi avion cu noi de la budapesta la bucuresti.

360
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!