La inceputul anilor 90, in vara in care Andre Agassi a jucat finala la Roland Gaross, invatam sa joc tenis in Alexandria, orasul in care nu se intampla nimic.
Imi placea tenisul mai mult cand ma uitam la televizor decat cand eram pe teren pentru ca ma incurca foarte tare faptul ca eram mica de inaltime, n-aveam forta, iar fileul imi parea la kilometri distanta de unde serveam.
Si serviciul mi se parea o chestiune complicata si visam noaptea cum arunc mingea in aer si dau pe langa ea, in loc sa o lovesc cu putere ca sa treaca de fileu.
Dar, oricat ar fi fost de greu, imi doream sa invat sa joc tenis pentru ca imi placea ce vedeam la televizor. Lectiile erau in capatul celalalt al orasului, mergeam cu tata cam 20 de minute pe jos, si falfaim cu drag si emfaza racheta de lemn – Reghin – pe care o cumparasera ai mei cu ceva eforturi financiare.
Nu vin dintr-o familie instarita. As spune ca familia mea era chiar foare modesta, asa ca dorinta mea de a invata sa joc tenis era o aventura pentru toata lumea.
In vara in care Agassi a jucat finala la Roland Gaross-ul am venit la Bucuresti si, pe bdul Stefan cel Mare, am descoperit un magazinas – genul de “cu de toate” – consignatia care avea si cateva reviste straine. Printre ele revista Tennis care-l avea pe Agassi pe coperta. Stiu ca nu am avut suficienti bani ca sa mi-o cumpar, dar ca m-am rugat de doamna vanzatoare sa o pastreze pentru inca o luna, promitandu-i ca am sa strang bani si data viitoare cand vin in Bucuresti o cumpar. Mi-a pastrat-o si prin septembrie- octombrie o aveam acasa la loc de cinste.
Tot pe atunci, cea mai bogata dintre rudele noastre, un unchi care plecase in America cu multi ani in urma, si-a anuntat vizita in Romania. Prima lui vizita de dupa Revolutie. Fiecare dintre nepoti s-a apucat sa scrie cate o mini scrisoare cu ce isi doreste sa-i aduca unchiul.
Eu am pictat cateva randuri din tot sufletul meu despre o racheta de tenis din carbon, cum vedeam ca au jucatorii de tenis la care ma uitam la tv. Nu aparusera inca in Romania, sau oricum nu vazusem eu in Alexandria si in putinele magazine pe care le stiam prin Bucuresti, si mi se parea ceva super SF.
Am scris ca si cum i-as fi scris lui Mos Craciun sau unei forte supreme a naturii. Mi-am pus toata dorinta acolo, am visat la racheta aceea de tenis ca la cel mai scump si drag lucru din lume. Scrisorile au plecat catre America, iar eu – cateva zile mai tarziu – am avut o revelatie.
Imi faceam lectiile la biroul aflat in fata unui geam pe care era pictata ciocanitoarea Woody. Era acolo pe geam dinainte sa ne mutam noi si, desi geamul se crapase de la cine stie ce intemperie, ne rugasem de parinti (locuiam in camera cu sora mea) sa–l lase asa pentru ca n-ar mai fi putut nimeni desena pe el la fel. Si era semnul nostru de a fi diferite, nimeni in tot orasul nu mai avea desenat pe geam un personaj animat.
Ei bine, la cateva zile de dupa ce au plecat scrisorile catre unchiul nostru, in timp ce-mi faceam lectiile m-am uitat la Woody de pe geam – semnul occidentalitatii, al Americii la care visam – si m-a lovit un gand: de ce sa-mi faca unchiul meu cadou o racheta de tenis? Am muncit pentru ea? De ce sa-l bag la cheltuiala, de ce sa cersesc ceva?
Habar n-am de unde am avut gandul asta, dar imi amintesc extrem de bine rusinea pe care am simtit-o ca am indraznit sa-i cer o racheta de tenis scumpa.
Si mai stiu ca atunci mi-am promis ca nu voi cere nimic pe gratis de la nimeni. In familia noastra, fiind mai saracuti, cei mai bogati erau generosi cu ceilalti, iar ai mei erau obisnuiti sa ceara cand aveau nevoie.
N-am primit racheta de tenis cand unchiul a venit in Romania si-am fost usurata ca n-am primit-o, dar tot mi-a fost rusine sa dau ochii cu el pentru ca am indraznit sa-i cer ceva asa de scump, in conditiile in care el nu ne era dator cu nimic. Daca va citi asta, abia acum va descoperi rusinea mea.
Am scris povestea aceasta, calatoria in timp ca sa va rog sa fiti atenti la nevoile si dorintele copiilor vostri. Si sa-i invatati sa ceara /aiba doar lucrurile pe care si le permit.
Sigur ca astazi ne permitem mai multe decat atunci – si pentru ca se gasesc mai multe produse din toate categoriile, dar si pentru ca daca nu avem banii putem sa facem imprumuturi pentru nevoi personale.
*
OTP Bank m-a invitat sa fac o excursie in timp ca sa ma gandesc cum ar fi fost daca intr-un moment in care mi-am dorit f f mult ceva, as fi avut posibilitatea sa iau un credit de nevoi personale.
In cazul amintirii de mai sus, nu stiu daca o racheta de tenis de carbon mi-ar fi schimbat in vreun fel cursul vietii, banuiesc ca nu as fi ajuns vreo mare jucatoare de tenis pentru ca nu am datele fizice si nici n-as fi avut resursele materiale ca sa merg prin turnee. Dar stiu ca ar fi fost o foarte foarte mare bucurie, ca si cum l-as fi intalnit pe Mos Craciun cel adevarat.
Dar stiu ca mi-am tinut promisiunea din copilarie. N-am cerut niciodata nimanui ceva gratis, n-am cerut niciodata bani cu imprumut de la o persoana particulara, am preferat sa fac credite la banca si sa-mi iau ceea ce am nevoie pentru ca apoi sa pot plati prin munca mea.
Pentru cine vrea sa stie mai multe detalii despre Creditul personal de la OTP Bank, iata informatiile pe scurt.
Se accepta venituri de toate felurile. Adeverinta de venit poate sa lipseasca pentru ca informatiile despre veniturile tale le furnizeaza ANAF.
Dobanda e mai mica daca primesti salariul la OTP Bank.
Comisioanele sunt usor de tinut minte pentru ca… toate sunt zero.
O comision pentru deschiderea contului,
O lei/ luna pentru admnistrarea creditului,
O% pentru rambursarea anticipate a creditelor cu dobanda variabila.
Iar pentru un credit de 10.000 lei pe 5 ani, dobanda incepe de la 7, 9% (in functie de profilul clientului si istoricul sau de creditare).
Mai multe detalii gasiti aici https://www.otpbank.ro/credit/pl
*
Altfel, eu si astazi iubesc tenisul foarte mult. Peste ani mi-am cumparat singura o racheta de carbon, acum nu mai joc, dar privesc cu mare drag meciurile. Zilele trecute cand a fost FED Cup la Bucuresti, am vazut meciurile fetelor noastre din loja lui Ilie Nastase ceea ce ar fi parut mai mult decat SF in copilaria mea. E inca o dovada ca se intampla cumva pe lumea asta si dorintele tale cele mai mari se indeplinesc.
