Cand moare o celebritate, un om care a insemnat ceva pentru umanitate, la scara mai mare decat blocul nostru, cei ramasi in viata ii aduc un omagiu.
In epoca internetului si a social media, spune fiecare cum s-a intalnit cu raposatul, ce a invatat de la el, uneori se pune pe el – cel in viata – mai presus de raposat, pentru ca e ego-ul a ramas in persoana vie, nu in celalalt.
Poate ca raposatul chiar a facut lucruri prin care a schimbat lumea, a deschis minti si suflete si e normal ca multi s-au simtit atinsi de energia si gandirea lui.
Doar ca gandul de recunostinta sau gandul egoist ca si “EU l-am cunoscut” o sa tina 20 de secunde sau 2 zile. Si oricat de mare personalitate ar fi fost mortul cand traia, viata merge mai departe.
Ploua, e soare, platim facturi, muncim mult pentru altii si prea putin pentru noi insine, ne enervam si ne vedem de treaba noastra, in casa noastra. Viata merge mai departe dupa cum stim noi sa ne-o traim. Sau dupa cum ne lasam “traiti” de altii.
Nu ne mai aducem aminte de raposat decat daca era ruda apropiata cu noi sau suntem invitati la parastase. Asta e viata.
Nu spun nimic spectaculos aici, ati vazut si trait cu totii asta de multe ori. O sa mai traiti de multe alte ori.
Nu conteaza cat de mare a fost omul – ca a revolutionat stiinta, ca ne-a distrat, ca a condus tara sau guvernul, ca a salvat vieti – o sa-l uitam dupa cateva zile preocupati sa ne traim viata.
Si la fel se va intampla cu fiecare dintre noi cand va fi murit.
De asta ma gandesc de fiecare data cand moare o personalitate (daca e din Ro, prin prisma si natura meseriei, e posibil sa o si fi intalnit dincolo de ceea ce a aparut in media) ca toti murim. Singuri. Oricat de multi oameni ar fi in jurul nostru. Si oricat de multi oameni ar fi auzit de noi pe cand eram in viata.
Asa ca, la naiba, nu va mai credeti dumnezei, nu va mai luati asa de tare in serios, in social media sau in viata, pentru ca, ce sa vedeti, si voi o sa muriti.
Faceti astazi exercitiul acesta: ganditi-va cati dintre zecile de mii, sutele de mii, la a caror atentie ravniti in online sau in viata, vor plange dupa voi dincolo de cele doua zile omagiale de dupa moarte.
Si poate, dupa exercitiul acesta, facut cu onestitate, veti invata ceva despre voi si despre inutilitatea lucrurilor pe care le faceti de multe ori, dar si despre cum e mai important sa puneti in spatiu public lucruri din care oamenii au ceva de invatat, cu responsabilitate pentru societate si propria persoana.
Veti invata (vom invata) ca viata nu e despre a munci ca nebunii pentru altii, nu e despre celebritate, ci despre ce lasi in urma ta in spatiul public pentru ca lumea sa mearga in spre mai bine.
P.S. Da, l-am cunoscut pe Andrei Gheorghe. Ne-am certat de cateva ori pe diverse teme, l-am dezamagit cel putin o data cu ceea ce am ales sa fac. Pretuiesc insa o conversatie de pe drumul Vama Veche Bucuresti cand ne intorceam de la un team building Radio 21. Atunci m-a convins sa citesc scriitori rusi.
Si da, stiu ca nu o sa-mi aduc aminte foarte des de el. Dar astazi, in aceasta dimineata, ma urmareste un detaliu din stirea mortii lui: a murit cu 12 ore inainte de a fi gasit de un prieten in baia casei sale. A murit SINGUR.
