Tag : bun simt

bazavan simpaDespre schimbare. Ignorati-i astazi pe cei care voteaza morti, hai sa ne uitam la cei care persevereaza prin bun simt.

Despre schimbare. Ignorati-i astazi pe cei care voteaza morti, hai sa ne uitam la cei care persevereaza prin bun simt.

Cei mai multi oameni care sunt in preajma mea (real sau virtual/online) vorbesc post alegeri despre primarul mort care a fost votat de cei din comuna lui, de primarul care si-a umilit copilul si a fost votat de cei din comuna lui si de piedone, aceasta mizerie de caracter care nu stie sa se retraga si pe care bucucrestenii – o parte – continua sa o voteze.

Dar toate aceste exemple sunt parte din Romania asa cum o stim noi, aia care ne provoaca greata si revolta, iar schimbarea nu va veni din a pune accent pe aceste diformitati.

Schimbarea va veni din a semnala si a pune in evidenta perseverenta, bunul simt, educatia si a da exemple de succes din categoria oamenilor care au reusit cu bun simt.

Din rezultatul alegerilor de la Bucuresti, noi ar trebui sa alegem sa promovam perseverenta si crezul in schimbare ale lui Nicusor Dan, precum si fair play-ului lui Vlad Voiculescu.

Noi, pana acum in politica am avut strategia “il scoatem in fata, n-a performat, punem altul pt ca asta nu a avut suficienta charisma, de restul ne ocupam noi partidul cu aranjamente cu galeti”

Si au fost promovati cei mai gregari dintre oamenii din partidele politice. “Neamuri” de caracter cu Andreea Tonciu (nu stiu daca stiti cine e, ca n-a facut nimic important in viata ei, dar e la tv intr-o emisiune in care urla si e ceva ingrozitor cum isi umileste colegele. E pe youtube, acolo am vazut-o).

N-a contat niciodata pregatirea, n-a contat niciodata educatia sau bunul simt. Ba din contra, daca avea omul prea mult bun simt nu avea cum sa ajunga la tv sa-l vada votantii pt ca era catalogat “prost” in comparatie cu debitul verbal si tonul oribil al Olgutei.

Anul acesta la Bucuresti a castigat un om care a muncit 8-9 ani pentru aceasta pozitie. Ca un sportiv de performanta, stiind ca niciun sportiv nu castiga Liga Campionilor sau Grand Slam-ul de la primul meci.

Si-ar trebui sa promovam increderea in sine a lui Nicusor Dan, modelul lui de gandire care si-a dorit schimbarea pentru un oras si-a reusit, aproape pe propriile forte. Infruntand multe umilinte in acesti ani.

Pe noi scoala si sistemul in care traim ne invata ca trebuie sa reusesti din prima. Nu pune nimeni accent pe evolutia ta pas cu pas, e recompensata doar exceptia in bine si, prin urmare, toti vor sa fie campioni imediat. Asa am creat un sistem care cauta scurtaturile.

Asa am adoptat “fake it till you make it”.

Din alegerile astea ar trebui sa invatam despre construtii pe termen lung in pasi mici, despre Victoria care vine dupa multe infrangeri. Despre filosofia campionilor, care ne-ar putea inspira si pe noi sa fim mai buni.

E pe Netflix de cateva zile un serial in care vorbesc 5 dintre ce mai mari antrenori ai lumii, PlayBook. Spun cum cresc si antreneaza campioni, cum dezvolta spiritul de echipa si cum ii ajuta sa aiba mentalul ca pot muta muntii din loc cu foarte multa munca.

Si unul dintre antrenori zice “Oamenii isi imagineaza ca un campion are viata frumoasa. Nu e adevarat. Oamenii cred ca un campion nu primeste lovituri grele. Nu e adevarat, el e lovit mai des decat media pentru ca e o tinta pentru ceilalti. Doar ca e persevereaza, sta in joc si nu abandoneaza niciodata.”

 

 Ca sa demaram o schimbare reala, profunda a Romaniei – in care creaturi urlatoare sa nu mai aiba ce sa caute la tv decat in emisiuni de ciudati, iar oameni care n-au facut nimic important in viata sa nu mai fie considerati exemple trebuie sa valorarizam evolutia treptata, preocuparea pentru a fi mai bun astazi cu un milimetru fata de ieri, bunul simt si educatia.

 

764

adevaratele structuri umane de calitate vs discretia si bunul simt rasadite peste noapte

Am o mare pasiune pentru domnul Sergiu Celibidache pentru ca rezonez foarte bine cu ceea ce spunea domnia sa despre muzica clasica. Inteleg din scrierile domniei sale mai usor decit de la oricine altcineva explicatiile despre teorie muzicala. Poate pentru ca era doctor in matematica si in filosofie.

In week end-ul asta am sa recitesc corespondenta sa catre Eugen Trancu – Iasi (am avut cartea, am dat-o cuiva si cind am revazut-o  la tirg, mi-am dorit sa o mai citesc o data, asa ca am cumparat-o din nou).

Pina sa o citesc, m-am reintors in aceasta dimineata la doamna Ioana Celibdache, sotia maestrului, cea mai rafinata femeie dintre toate cele despre care am citit sau le-am intilnit. Doamna Ioana Celibidache era pictorita si isi semna picturile doar cu numele de Ioana ca sa nu beneficieze artificial de expunere, fiind sotia Maestrului.

O femeie de o cultura, un rafinament si o discretie incredibile. Am scris de multe ori despre dinsa pe blog, iar unul dintre cele mai cautate si mai citite articole de aici este cel de la moartea domniei sale, in 15 ian 2012.

Daca aveti timp astazi, luati-va 8 minute de vazut filmul de mai sus. Doamna Celibidache vorbeste despre geniul sotului domniei sale, dar si vorbeste despre dinsa cu elegantasi fermitate, cu bun simt si multa discretie, reusind sa contureze un portret minunat al cuplului lor.

Zilele astea cind toata lumea flutura bunul simt si discretia ca valori publice (stiu e un oximoron in limbaj, si o absurdite in comportament) e bine sa stim adevaratele structuri umane de calitate.

*

Discretia si bunul simt se cultiva, dar trebuie sa fie in om, nu se capata peste noapte ca si cum ti-ai fi cumparat o rochie noua si iesi cu ea la bal. Eleganta umana, a caracterului inainte de cea a comportamentului, nu se copiaza, e continuta in esenta personala.  Caracterele oamenilor nu se schimba, doar nevoile lor. (“Curva – ca profesie sau caracter – ramine curva chiar si cind a dat de liniste pentru o vreme”, zicea un politician acum aproape 100 de ani)

“In urma unor idioate evenimente tragice multi prieteni de-ai mei, in chip de doliu si-au vopsit piesele albe de la sah in negru, si drept sa-ti spun ii inteleg“, Sergiu Celibidache intr-o scrisoare catre prietenul sau, Eugen Trancu- Iasi, in 28 noiembrie 1939.

In noiembrie 2014, in urma unor frumoase si fericite evenimente, tot mai multi oameni simt nevoia sa faca albe piesele negre. Pina la urma o sa crape vopseaua.

1817
shutterstock_gunoaieRomania, tara unde bunul simt e plictisitor

Romania, tara unde bunul simt e plictisitor

Zilele astea prietenii mei sunt incintati ca – IN SFIRSIT – Klaus Iohannis a inceput sa riposteze catre contra candidatul lui.

Ieri, “intr-un discurs fara precedent” (ca sa citez televiziunile), Iohannis i-a pus citeva “etichete” lui Ponta: i-a spus ca e “fraier” pentru ca n-a stiut sa cheltuiasca eficient banii destinati investitiilor, i-a mai spus ca afirmatiile cum ca el intentioneaza sa dezbine Ardealul sunt niste “cretinisme”.

Oamenii care il sustin s-au bucurat: “in sfirsit ia atitudine, ii spune nesimtitului ala ceea ce merita”, a spus un prieten de-al meu, profesor.

Daca insa ne dam un pas in spate si ne uitam la noi si la nevoile noastre legate de acesti candidati, s-ar putea sa ne schimbam parerea despre… noi.

*

In ultimii ani discursul politic a fost pe contre, pe etichete care de care mai colorate, mai ironice, mai nepoliticoase: Traian Basescu l-a numit pe premierul Ponta “pisicut”, “mitoman” (2012), premierul a fost si el generos cu etichetele a spus ca Tariceanu nu poate veni in fata Parlamentului “sa i se numere ouale pentru ca nu are ce sa i se numere din pacate”  (2006), la televizor oamenii au putut vedea cum prezentatorii se adreseaza unor autoritati cu “nesimtitule” sau “dobitocule” (Mihai Gadea catre Lucian Duta, seful CNAS), Rares Bogdan aseara catre Bogdan Stanoievici, Ministrul delegat al romanilor de pretudindeni).

Oamenii au invatat ca e ok sa ripostezi cu invective, ca e ok sa folosesti cuvinte dure in locul argumentelor si ca, la sfirsitul unui dialog, trebuie sa ai cuvintul cel mai tare, cel mai dur, altfel – cum s-a intimplat recent la tv – esti eliminat din conversatie.

*

Sa facem un exercitiu si sa mutam genul acesta de conversatie in interiorul unei familii, al unui cuplu.

Ea e suparata ca el n-a dus gunoiul si rabufneste folosind invective. El ii raspunde la fel ca sa nu ramina mai prejos, sa aiba ultimul cuvint, ba aduce si citeva exemple de la vecini “da’ nici Gigel nu face asta, doar tu ma tii sub papuc”.

E un model pe care-l invatam zilnic de la politicieni: cind li se spune ca au un lider care e anchetat pentru ceva, raspund repede fericiti “dar si la voi sunt oameni sub ancheta”, mutind discutia ca un ping pong cu gunoaie, fara sa isi asume cineva sa faca, de fapt, curatenie.

*

Mintea noastra s-a pervertit, intre multele invective folosite drept argument intr-o conversatie (nu mai vorbesc de emisiunile tabloid unde iti doresti sa nu asculte vreodata copiii de teama ca te-ar intreba ce inseamna ce spun oamenii aia si de ce spun asta), am ajuns la un stadiu de uzura incit nu ne mai capteaza atentia decit ceva SI MAI DUR. SI MAI OBRAZNIC. O eticheta SI MAI MIZERABILA.

Iar cind intilnim un om care vorbeste elegant, duce o conversatie in termeni nu doar diplomatici, ci si foarte argumentativ inteligent, ni se pare ca e plictisitor. Ca n-are zvic. Noi vrem singe pe pereti, cuvinte urite si mizerii.

Chiar daca acum, cind cititi aceste rinduri faceti un pas in spate si spuneti ca nu sunteti asa, mai ginditi-va putin la reactiile voastre din ultimele saptamini. Ginditi-va cu sinceritate.

O sa avem nevoie de 10-20 de ani sa recuperam mental ce am stricat in ultimii ani, la nivelul discursului si la nivelul competitivitatii (prin campania asta electorala tocmai ce le-am spus copiilor ca e cistigator nu cel care e cel mai bun, ci cel care a pus mai multe etichete rele asupra competitorilor, cel care a declinat in cit mai multe forme expresia vulgar populara “ba pe a ma-tii”).

Traim in tara in care am ajuns sa ne placa sa ne jucam  cu mizerii, dar nimeni nu aduna gunoiul si nu-l duce la groapa.

In tara in care bunul simt e plictisitor.

Doar ca, pe termen lung, o sa ne imbolnavim si mai tare daca nu invatam sa facem curatenie.
In dreptul nostru mai intii. In curtea si in mintea noastra. In asteptarile noastre.
cover foto : shutterstock 
2029
autograf simona halepautograful Simonei Halep

autograful Simonei Halep

Una dintre cele mai frumoase imagini de la BRD Bucharest Open, cu tot cu Simona Halep in cadru, a fost departe de camerele de luat vederi.
In aceste doua fotografii sunt cozile de copii care stateau sa ia autografe la finalul meciului care a desemnat-o pe Simona Halep cistigatoare.


Dupa festivitatea de premiere, Simona a dat un interviu apoi a inceput sa semneze autografe. Rind pe rind, pentru fiecare dintre copii (mai mici sau foarte adulti).

Dupa primele 5 minute (cam cind a fost facuta fotografia), tribunele se golisera. Dupa 20 de minute, nu mai erau decit cozile pentru autografe, mai subtire pe partea din spatele scaunului de arbitraj (unde acorda autografe), dar foarte mare inghesuiala pe partea cealalta unde Simona nu ajunsese inca.

Fiecare dintre cei care primeau semnatura pe minge, caiet, pancardele cu “hai Simona” sau se fotografiau cu ea (caci era super deschisa la orice idee de selfie), pleca fericit din rind si parasea arena.

Dupa o ora cind a terminat de semnat autografe pentru toti cei care asteptasera la rind, arena era goala, iar CAMPIOANA TURNEULUI CARE TOCMAI SE INCHEIASE n-a mai plecat in uralele multimii pentru ca nu mai era multimea acolo sa o aplaude.
A plecat insa zimbind catre conferinta de presa, unde a fost din nou foarte volubila si cu atentie reala pentru fiecare om care ii adresa o intrebare sau o rugaminte.

Mi s-a parut minunata imaginea asta, cum a plecat din arena goala dupa ce ii facuse sa zimbeasca pe spectatori nu doar in grup cu punctele pe care le cistigase pe teren, ci si fata in fata pentru cei care si-au dorit sa dea mina cu ea si sa o felicite. O imagine care vorbeste despre o tinara care nu-si face meseria pentru show sau pentru bani, ci de placere.
Mi-ar fi placut insa sa iasa de pe teren in super urale, iar televiziunea sa mai fi fost acolo :)
*

Cu o zi inainte, dupa semifinala, am vazut-o pe Simona Halep la o intilnire privata a unuia dintre sponsorii turneului, Xerox. Era la o ora si jumatate distanta de la terminarea meciului, trecuse prin multe autografe pentru copiii de pe teren, apoi prin conferinta de presa si venise sa salute sponsorul si prietenii sponsorului.

M-am uitat la ea cu maxima atentie la sesiunea de autografe. Era evident ca e obosita, dar a acordat atentie reala, cu bucurie si curiozitate, pentru fiecare dintre oamenii pe care-I intilnea. A zimbit sincer si a multumit din inima pentru fiecare dintre complimentele sau urarile de succes pe care le primea. Si veneau in sir, la citeva zeci de secunde distanta.

Parea ca se incarca din bucuria oamenilor si ca prin fiecare autograf pe care-l da, ea multumeste cu o reverenta eleganta celor care o sustin. Nu era supunere in atitudinea de acolo, era un amestec minunat de placere cu familiar, cu datorie, cu bucurie.

De-a lungul anilor, am vazut zeci de sesiuni de autografe ale multor vedete , unele cu o notorietate mondiala mult mai mare decit a Simonei Halep, dar n-am vazut pe nimeni care sa se simta atit de bine in prezenta celorlalti si se bucure curat, inocent, fara ego, ca da autografe.

Cum n-am mai vazut de foarte multa vreme, oameni MARI (cu cariere importante) zimbind ca niste copii in timp ce stau la coada la un autograf sau dupa ce-i tineau autograful in mina.
*
Simbata, dupa ce am plecat de la intilnirea Xerox cu Simona Halep, ma gindeam ca fata asta are asa o energie frumoasa si e un om atit de educat si de bun incit o sa ajunga mult mai departe de locul 3 in clasamentul WTA.

Si-ar putea fi unul dintre liderii/idolii de care au nevoie romanii (de fapt, orice popor) ca sa mearga frumos inainte.

Duminica , dupa ce am vazut din nou atentia pe care o acorda fiecarui om care ii cerea un autograf (de parca ar fi fost un punct pe care-l are de jucat intr-un meci) si rabdarea cu care a dat autografe o ora intreaga, m-am gindit ca e mai mult de atit.

Am gasit un interviu al antrenorului ei Wim Fissette care spune ca “E o formă de a-şi încărca bateriile, după fiecare turneu simte nevoia să vină acasă” ; mi-am adus aminte ca tenisul e un sport in care singuratatea e parte din joc si-am realizat ca asa cum avem noi , romanii, mai mult ca niciodata nevoie de un idol curat, frumos, educat si ea are nevoie de “acasa” – de oamenii care o iubesc neconditionat pentru ca e de-a lor.

Ar fi frumos sa tinem bine minte asta.

multumesc frumos Xerox Romania pentru aceasta bucurie de intilnire si de experienta.

2882
milesbun simt

bun simt

Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.

Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea.

Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut însa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin înca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate.

Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.

Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente.

Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta…

Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala.

ZOE DUMITRESCU BUSULENGA (n. 20 august 1920, București – d. 5 mai 2006, Mănăstirea Văratec, Neamț)

din newsletterul editurii For you, via Beatrice Weber

(foto Miles Aldridge)

1526
lovePure Love

Pure Love

– cum era relatia voastra?
– ne-am iubit: chiar si cind nu mai putea vorbi, in ultimele zile, imi raspundea la sarut.

*
intrebarea a venit de la Anca Florea azi la prinz la realitatea fm; raspunsul – pe un ton simplu, fara nicio emfaza, fara niciun patetism, clar si direct, a venit de la Mirela Fugaru.
era o tensiune in aer si in respiratia ambelor doamne, simteai ca le vine sa plinga ( dl Fugaru a fost inmormintat saptamina trecuta), dar nu era nimic patetic, nicio tusa groasa.

raspunsul asta, rostit atit de simplu si de natural, mi-a adus lacrimile in ochi instantaneu.

astazi pentru mine, definitia pentru “pure love” e cea din pauzele dintre cuvintele raspunsului de mai sus.

*
si-a fost o lectie ca se poate vorbi despre cei care nu mai sunt, fara sa oftam patetic, fara sa ne dam cu capul de mese, fara sa invocam cine stie ce cauze sau tristeti. vorbit cu demnitate si respect, cu dragoste si bun simt.
si din partea celui care intervieva si a celui care raspundea.

1312
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!