Tag : carti

tom-hankslectia lui Tom Hanks despre a fi scriitor astazi

lectia lui Tom Hanks despre a fi scriitor astazi

Tom Hanks are 56 de ani, premii in cinematografie cit pentru 5 actori mari ai lumii si filme in portofoliu cam cite o sa faca toata generatia de tineri actori romani absolventi in ultimii trei ani.

E unul dintre cei mai influenti actori si producatori de la Hollywood si recunoasterea asta a venit treptat, cu multa munca si cu o echipa mare in spate.

ieri cind The New Yorker a publicat prima proza scurta a lui Tom Hanks, am zimbit larg.

Hanks imbatrineste, vrea o cariera mai lejera – probabil in 3-5 ani va face productie de filme si va juca in mai putine filme decit anul asta de exemplu cind are 2 filme in post productie (Ithaca si A Hologram for the King), unul la care filmeaza acum si unul care e anuntat ca va intra in lucru pina la sfirsitul anului.

Aparitia nuvelei asteia in The New Yorker (unul dintre cele mai prestigioase locuri unde ar fi putut debuta ca scriitor) e semnalul lui ca incepe sa construiasca in alta directie. Da, o sa fie scriitor, pentru ca numele lui vinde si pentru ca si scrie dragutz.

Dar e frumos cum construieste pentru viitor nu pentru acum, cum pune acum seminte pentru ceva ce va inflori in 2-3 ani sau chiar mai mult. si vorbim de o persoana cu una dintre cele mai mari notorietati din lume. care insa stie ca business-ul corect se construieste in timp si nu vrea sa fie scriitor peste noapte. sa fie (re)cunoscut drept scriitor peste noapte.

Aici puteti citi nuvela lui Hanks

Probabil ca business-urile lui viitoare vor fi si in aplicatii pentru online, sau va scoate carti care sunt multimedia, pentru ca in urma cu citeva luni a lansat o aplicatie care facea ca tastele calculatorului sa sune ca o masina veche de scris.

1846
promenada#primadata in Romania: scriem impreuna o carte intr-un week end

#primadata in Romania: scriem impreuna o carte intr-un week end

Vrei sa participi la cel mai emotionant proiect al toamnei?

365 de oameni, 365 de amintiri. Toate despre #primadata.

#primadata cind ti-ai tinut copilul in brate … sau ai fost tinut(a) in brate.

#primadata cind ai gatit

#primadata cind ai cistigat un premiu

#primadata cind ai purtat pantofi cu toc

#primadata cind ai avut o rochie de seara

 

Traim mii de #primadata in fiecare zi, milioane de #primadata in fiecare an, dar ne grabim prea mult si nu mai avem timp sa remarcam ca a fost… #primadata.

Pentru #primadata in Romania facem in timp real, pe parcursul unui singur weekend, o carte electronica despre amintirile oamenilor, o carte cit un an. Pentru beautiful minds.

Cum procedam:

Scrieti amintirea voastra cu “#primadata cind… “ nu mai mare de un paragraf (max 400 semne cu tot cu spatii).

Trimiteti-o fie ca un comentariu la aceasta postare, fie pe adresa de mail [email protected]

Postarile care vor fi trimise incepind cu ora 0.00 a zilei de 17 oct pina la ora 24:00 a zilei 19 oct vor fi publicate in cartea Beautiful Minds: 365 de opinii despre prima data.

Cartea va fi publica pe 1 noiembrie si va putea fi gasita pe site-ul promenada.ro .

Ebook-ul  Beautiful Minds: 365 de opinii despre prima data face parte din seria de ebook-uri S!MPA, va contine si amintiri ale multor personalitati din Romania si este realizat cu sprijinul Mall Promenada Romania care in acest week end aniverseaza 1 an.

Multumesc frumos ca ma ajutati sa scriem cel mai mare ebook din Romania: o carte electronica de un an, intr-un singur week end.

Puteti citi aici detalii despre concertele, promotiile si premiile care sunt la Promenada in acest week end.

Stone Mattress by Margaret Atwood5 carti de urmarit in toamna asta (fictiune)

5 carti de urmarit in toamna asta (fictiune)

pentru cei care citesc in engleza si isi achizioneaza versiunile electronice ale noilor aparitii, iata 5 carti de cautat in toamna asta.

datele lor de aparitie in limba romana nu le cunosc. ce mai probabil, daca vor fi luate pentru Ro, ar putea sa apara undeva la sfirsitul anului viitor.

 

 Amis e domnul cu Nascuti Morti, Banii sau Casa intilnirilor. la noi e tradus la Polirom

 

 Atwood e o scriitoare incredibila cu un simt analitic si un umor minunat. la noi au fost traduse Povestea Cameristei, Femeia Comestibila la Editura Leda.  in urma cu ceva ani, am avut placerea sa fac un interviu cu doamna Atwood, il puteti citi aici

 

 Murakami e Murakami. Tocmai am scris astazi de el aici. in Ro e tradus la Polirom.

 daca n-ati citit nimic de Ian McEwan TREBUIE sa o faceti ; puteti alege Amsterdam, Durabila Iubire, Ispasire. si el e tradus in Ro la Polirom , aici catalogul traducerilor 

 

 In ro, Nick Hornby are tradus High Fidelity care a si fost ecranizata. daca nu l-ati descoperit inca, e genul de scriitor care spune lucruri foarte serioase intr-un context aparent soft. si el e tradus la Polirom.

3421
haruki-murakamiMurakami despre muzica, visurile lui si despre cum scrie

Murakami despre muzica, visurile lui si despre cum scrie

e in The Guardian transcrierea unei intilniri de la un club de carte dintre Haruki Murakami si cititorii sai.

Murakami iese foarte rar in public si cu atit mai putin iese la intiniri cu cititorii. E frumos ce l-au intrebat oamenii, dar e si foaret simpatic sa-l ghicesti pe scriitor din descrierile contextului (vorbeste engleza, dar are alaturi o traducatoare, din staff-ul lui, care e o fosta chelnerita dintr-un bar in care a fost cu sotia – deci isi pastreaza zona de confort aproape).

Mai jos trei dintre raspunsuri.

 

I don’t have any idea at all, when I start writing, of what is to come. For instance, for The Wind-Up Bird Chronicle, the first thing I had was the call of the bird, because I heard a bird in my back yard (it was the first time I heard that kind of sound and I never have since then. I felt like it was predicting something. So I wanted to write about it). The next thing was cooking spaghetti – these are things that happen to me! I was cooking spaghetti, and somebody call. So I had just these two things at the start. Two years I kept on writing. It’s fun! I don’t know what’s going to happen next, every day. I get up, go to the desk, switch on the computer, etc. and say to myself: “so what’s going to happen today?”It’s fun!

*

Music comes naturally. When writing fiction, I need something musical, and the songs come automatically to me. I have learned so many things from music – harmony, rhythm, improvisation. Rhythm is important to me – you need it to get the readers to keep writing. Usually I listen to music when I’m writing, and that’s where the songs in the books tend to come from.

*

It’s my lifetime dream to be sitting at the bottom of a well. It’s a dream come true. [Not a nightmare? asks John Mullan. “No!” “Why not?” “I dont know.”] I thought: it’s fun to write a novel, you can be anything! So I thought: I can sit at the bottom of a well, isolated … Wonderful!

intreaga discutie e aici

cartile lui Murakami sunt traduse in RO la editura Polirom. aici intregul catalog de traduceri.

3618
Madame-Mallory-si-micul-bucatar-indianCONCURS: MADAME MALLORY SI MICUL BUCATAR INDIAN – despre mentorat

CONCURS: MADAME MALLORY SI MICUL BUCATAR INDIAN – despre mentorat

ea a atins apogeul carierei. e perfectionista, educata, rafinata, a muncit mult pentru ce-a obtinut si n-a apelat niciodata la influenta parintilor. isi doreste mai mult pentru ea, dar e suficient de inteligenta sa stie ca nu poate mai mult. ca nu are talentul pentru a progresa dincolo de ce stie.

el e un pusti needucat, fara vreo experienta profesionala care sa conteze, de fapt fara nicio experienta profesionala. cu ceva sechele emotionale (i-a murit mama si spune ca ranile pe care le face o asemenea intimplare sunt ca atunci cind se zgriie o tigaie, oricit ai spala-o urmele ramin acolo; pentru ca asta e singurul lui reper, bucataria mamei.)

ea vede in mincarea pregatita de el talentul care ei ii lipseste si, desi e aroganta, autoritara, vine din alta cultura decit el si se cearta – pe viata si pe moarte cu tatal lui – decide ca o sa-l ajute sa se descopere.
si nimeni nu intelege de ce femeia zbir si rece e in stare sa urmareasca o viata intreaga un pusti, fie si de la distanta, ca sa fie sigura ca nu o sa-si rateze talentul “care vine de pe alta planeta”, cum zice ea.

si-asa el, un pusti indian de 13 ani, ajunge 20 de ani mai tirziu unul dintre cei mai mari chef-i ai Frantei.

*
cartea Madame Mallory si micul bucatar indian e prezentata in New York Times drept o intilnire intre Slumdog Millionaire si Ratatouille, dar mie mi se pare un roman construit ca un basm – tinarul indian mai are pe parcursul vietii intilniri magice care-i sunt trepte pe care urca spre succes – care vorbeste intr-o forma emotionanta despre mentorat.

despre acei oameni care vad in tine ceva ce tu habar nu aveai ca exista si care se lupta cu tine ca sa progresezi dincolo de limita pe care ti-ai pus-o din nestiinta, slaba educatie etc.

*

Cartea Madame Mallory si micul bucatar indian e scrisa de Richard C Morais ( un fost jurnalist al revistei Forbes) si a aparut la editura Humanitas, in colectia Humanitas Fiction. cartea a fost tradusa in 30 de tari si transformata intr-un film foarte simpatic cu Helen Mirren pe post de Madame Mallory care ajunge si pe ecranele noastre saptamina viitoare.

Lansarea oficiala a cartii pentru Romania este marti, 12 august, la Libraria Humanitas Cismigiu, de la ora 19.00.

*
daca spuneti un moment din viata voastra care a facut diferenta intre ceea ce erati si ceea ce ati devenit gratie cuiva care a vazut mai mult in voi decit ceea ce stiati ca sunteti, puteti primi cartea Madame Mallory si micul bucatar indian.

marti la prinz alegem un cistigator, iar Humanitas ii trimite cartea acasa.

succes. sa aveti norocul de a va gasit un mentor, dar si generozitatea de a  deveni mentor.

4030
telefon cartiDoru Iftime, Story of my life: O carte? Ce nasol!!!

Doru Iftime, Story of my life: O carte? Ce nasol!!!

text de Doru Iftime

Cu cîteva zile înainte să împlinească zece ani, fiica mea, Ana, era nerăbdătoare să afle ce cadou îi vom cumpăra. Trebuie că era curioasă să afle asta încă de a doua zi după ce a împlinit nouă ani, dar a început să se manifeste mai aprig cam cu o săptămînă înainte de evenimentul propriu-zis. Și eu, și soția mea eram deja exasperați de întrebările ei cînd, într-o bună zi, Ana a schimbat tactica: a făcut o listă cu posibilele cadouri și încerca să afle răspunsul prin eliminare: “O păpușă? Un joc? Un Webkinz?”…

Știam ce voia de ziua ei, știam care era răspunsul pe care voia să-l audă: telefon mobil. Cele mai multe dintre colegele sau prietenele ei erau deja, de ceva vreme, posesoare ale prețiosului obiect; ca să nu mai spun că îl aveau și unii dintre colegii de grădiniță ai fiului meu. Sigur, a spune „ceilalți copii au, al meu de ce să nu aibă?” e probabil cel mai stupid argument dintre toate. Și nu, nu acesta a fost criteriul pe baza căruia am acționat. Fiică-mea e timidă, e o fire retrasă, își face greu prieteni și îmi spuneam că telefonul ar putea-o ajuta să socializeze mai mult și să țină pasul cu micul ei grup de fete cucuiete; nu mă puteam împăca cu ideea că Ana mea va sta deoparte în timp ce prietenele ei se amuză arătîndu-și unele altora, pe telefon, clipuri haioase, ascultînd melodii noi sau jucînd cine știe ce joc. E adevărat, un părinte perfect poate ar fi găsit argumentele corecte pentru a-i explica odorului său de ce nu e bine să aibă telefon mobil; și ar fi găsit și timpul pentru a i le aminti zilnic pînă cînd copilul și le-ar fi însușit și ar fi ajuns să le susțină în mod credibil în fața prietenilor săi, poate chiar punîndu-i pe aceștia pe gînduri.

Noi însă suntem orice numai părinți perfecți nu. Încercăm să menținem un echilibru între ce e bine pentru copiii noștri și mofturile lor. Uneori reușim, cel mai adesea nu, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu ar fi mai potrivit să trecem cu arme și bagaje fie de partea binelui, fie de partea mofturilor…

Cît despre mobil, recunosc că mi se pare mai întîi util și abia apoi un moft. Nu în ultimul rînd, deși fata mea are o personalitate puternică și o fire destul de voluntară, n-o vedeam schimbînd optica micului ei grup în privința telefoanelor, spre deosebire de Tom Sawyer care, nu-i așa, a reușit să-și convingă prietenii că vopsirea gardului nu e o corvoadă, ci o plăcere.

Cu o zi înainte de aniversare, eram cu toții (noi, familia, plus prietenele Anei) pe rîndul întîi la un spectacol susținut de grupa de la grădiniță a fiului meu. În stînga mea, Ana stătea că pe ace și își continua tenace tirul de întrebări: “Un aparat foto? Un telefon? O carte?…” Trebuie spus că relația Anei cu lectura e descrisă subtil de titlul unui film cu Alec Baldwin și Meryl Streep: It’s Complicated. Una peste alta, Anei nu-i place să citească (soția mea e pasionată de lectură, eu sînt om de litere și totuși n-am reușit să o împrietenim pe Ana cu cartea – știți, poate, vorba aceea, copiii croitorului n-au haine, iar ai cizmarului umblă desculți); n-au funcționat nici amenințările, nici încurajările, nici argumentele, nici puterea exemplului.

Departe de a avea înțelepciunea de a lăsa timpul să așeze lucrurile pe făgașul lor, îmi spuneam că fiica mea ne face în ciudă nevrînd să citească; așa că, atunci cînd m-a întrebat dacă i-am luat o carte cadou de ziua ei, am privit-o zîmbind misterios. “O carte???”, a repetat ea, luînd zîmbetul meu drept răspuns afirmativ. “O carte?!!!” Ochii îi înotau deja în lacrimi: nu era supărată, nu era dezamăgită, era de-a dreptul indignată. Văzînd-o subit agitată, fetele au întrebat-o ce s-a întîmplat. Vestea era atît de teribilă încît, de undeva, de la capătul rîndului, am auzit-o pe una dintre copile exclamînd: “O carte? Ce nasol!!!”

Evident, tortura n-a durat prea mult. Lucrurile s-au liniștit cînd Ana și-a primit telefonul. Mi se pare interesant cum ne schimbăm părerile, concepțiile, principiile: nu cred să fie mai mult de 3-4 ani de cînd mă declaram surprins că un bun amic îi luase fiului un mobil la aniversarea de zece ani. Da, e o vîrstă rotundă, care merită sărbătorită printr-un cadou important, dar tot mi se părea că e prea devreme pentru un mobil.

Între timp, am depășit dilema dintre moft și utilitate, mai ales că azi punem atît de mare preț pe comunicare – sau, mă rog, pe obiectele care facilitează comunicarea. Dar n-o mai lungesc inutil cu filosofeala: lucrurile se schimbă sub ochii noștri așa că m-am lăsat și eu dus de valul evoluției: cînd fiică-mea a împlinit, la rîndu-i, zece ani, chiar dacă am introdus puțină tensiune în peisaj, nu mi-am pus problema dacă îi iau telefon sau nu, ci care model i s-ar potrivi.

Pînă la urmă, telefonul s-a dovedit un compromis util. Ana nu socializează mai mult (în viața reală, că în cea virtuală cred că e cel mai popular copil din sud-estul Europei), dar a înțeles că i-am făcut un moft și, încetul cu încetul, a început să citească mai mult. Nu foarte mult, suficient însă cît să scadă la un minim nepericulos șansele de a primi vreo carte în dar la următoarele aniversări.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

foto cover: shutterstock

2160
didion 1Joan Didion, “On Self-Respect”

Joan Didion, “On Self-Respect”

Joan Didion e scriitoarea mea preferata. Intr-un clasament al preferintelor la sectiunea scriitoare preferate, Didion e urmata la ….multe locuri distanta de Simone de Beauvoir si Zadie Smith.   Didion imi place pentru sinceritatea, acuratetea si minimalismul ei analitic.

Am gasit un eseu “on seff respect” pe care l-a publicat in Vogue in 1961, dar care e valabil si acum in fiecare cuvint al lui. Despre asta e vorba intr-o scriere MARE, sa poata sa stea in picioare si peste 50 de ani distanta.

Puteti citi textul mai jos, l-am spart cu citeva fotografii cu Joan Didion pentru ca gratia, delicatetea si eleganta pe care le simtiti din foto va vor ajuta sa o cunoasteti mai repede.

 

 

   Once, in a dry season, I wrote in large letters across two pages of a notebook that innocence ends when one is stripped of the delusion that one likes oneself. Although now, some years later, I marvel that a mind on the outs with itself should have nonetheless made painstaking record of its every tremor, I recall with embarrassing clarity the flavor of those particular ashes. It was a matter of misplaced self-respect.

I had not been elected to Phi Beta Kappa. This failure could scarcely have been more predictable or less ambiguous (I simply did not have the grades), but I was unnerved by it; I had somehow thought myself a kind of academic Raskolnikov, curiously exempt from the cause-effect relationships which hampered others. Although even the humorless nineteen-year-old that I was must have recognized that the situation lacked real tragic stature, the day that I did not make Phi Beta Kappa nonetheless marked the end of something, and innocence may well be the word for it. I lost the conviction that lights would always turn green for me, the pleasant certainty that those rather passive virtues which had won me approval as a child automatically guaranteed me not only Phi Beta Kappa keys but happiness, honor, and the love of a good man; lost a certain touching faith in the totem power of good manners, clean hair, and proved competence on the Stanford-Binet scale. To such doubtful amulets had my self-respect been pinned, and I faced myself that day with the nonplussed apprehension of someone who has come across a vampire and has no crucifix at hand.

Although to be driven back upon oneself is an uneasy affair at best, rather like trying to cross a border with borrowed credentials, it seems to me now the one condition necessary to the beginnings of real self-respect. Most of our platitudes notwithstanding, self-deception remains the most difficult deception. The tricks that work on others count for nothing in that well-lit back alley where one keeps assignations with oneself; no winning smiles will do here, no prettily drawn lists of good intentions. One shuffles flashily but in vain through ones’ marked cards the kindness done for the wrong reason, the apparent triumph which involved no real effort, the seemingly heroic act into which one had been shamed. The dismal fact is that self-respect has nothing to do with the approval of others – who we are, after all, deceived easily enough; has nothing to do with reputation, which, as Rhett Butler told Scarlett O’Hara, is something people with courage can do without.

To do without self-respect, on the other hand, is to be an unwilling audience of one to an interminable documentary that deals one’s failings, both real and imagined, with fresh footage spliced in for every screening. There’s the glass you broke in anger, there’s the hurt on X’s face; watch now, this next scene, the night Y came back from Houston, see how you muff this one. To live without self-respect is to lie awake some night, beyond the reach of warm milk, the Phenobarbital, and the sleeping hand on the coverlet, counting up the sins of commissions and omission, the trusts betrayed, the promises subtly broken, the gifts irrevocably wasted through sloth or cowardice, or carelessness. However long we postpone it, we eventually lie down alone in that notoriously uncomfortable bed, the one we make ourselves. Whether or not we sleep in it depends, of course, on whether or not we respect ourselves.


To protest that some fairly improbably people, some people who could not possibly respect themselves, seem to sleep easily enough is to miss the point entirely, as surely as those people miss it who think that self-respect has necessarily to do with not having safety pins in one’s underwear. There is a common superstition that “self-respect” is a kind of charm against snakes, something that keeps those who have it locked in some unblighted Eden, out of strange beds, ambivalent conversations, and trouble in general. It does not at all. It has nothing to do with the face of things, but concerns instead a separate peace, a private reconciliation. Although the careless, suicidal Julian English in Appointment in Samara and the careless, incurably dishonest Jordan Baker in The Great Gatsby seem equally improbably candidates for self-respect, Jordan Baker had it, Julian English did not. With that genius for accommodation more often seen in women than men, Jordan took her own measure, made her own peace, avoided threats to that peace: “I hate careless people,” she told Nick Carraway. “It takes two to make an accident.”

Like Jordan Baker, people with self-respect have the courage of their mistakes. They know the price of things. If they choose to commit adultery, they do not then go running, in an access of bad conscience, to receive absolution from the wronged parties; nor do they complain unduly of the unfairness, the undeserved embarrassment, of being named co-respondent. In brief, people with self-respect exhibit a certain toughness, a kind of mortal nerve; they display what was once called character, a quality which, although approved in the abstract, sometimes loses ground to other, more instantly negotiable virtues. The measure of its slipping prestige is that one tends to think of it only in connection with homely children and United States senators who have been defeated, preferably in the primary, for reelection. Nonetheless, character – the willingness to accept responsibility for one’s own life – is the source from which self-respect springs.

Self-respect is something that our grandparents, whether or not they had it, knew all about. They had instilled in them, young, a certain discipline, the sense that one lives by doing things one does not particularly want to do, by putting fears and doubts to one side, by weighing immediate comforts against the possibility of larger, even intangible, comforts. It seemed to the nineteenth century admirable, but not remarkable, that Chinese Gordon put on a clean white suit and held Khartoum against the Mahdi; it did not seem unjust that the way to free land in California involved death and difficulty and dirt. In a diary kept during the winter of 1846, an emigrating twelve-yaer-old named Narcissa Cornwall noted coolly: “Father was busy reading and did not notice that the house was being filled with strange Indians until Mother spoke out about it.” Even lacking any clue as to what Mother said, one can scarcely fail to be impressed by the entire incident: the father reading, the Indians filing in, the mother choosing the words that would not alarm, the child duly recording the event and noting further that those particular Indians were not, “fortunately for us,” hostile. Indians were simply part of the donnee.

In one guise or another, Indians always are. Again, it is a question of recognizing that anything worth having has its price. People who respect themselves are willing to accept the risk that the Indians will be hostile, that the venture will go bankrupt, that the liaison may not turn out to be one in which every day is a holiday because you’re married to me. They are willing to invest something of themselves; they may not play at all, but when they do play, they know the odds.

That kind of self-respect is a discipline, a habit of mind that can never be faked but can be developed, trained, coaxed forth. It was once suggested to me that, as an antidote to crying, I put my head in a paper bag. As it happens, there is a sound physiological reason, something to do with oxygen, for doing exactly that, but the psychological effect alone is incalculable: it is difficult bin the extreme to continue fancying oneself Cathy in Wuthering Heights with ones head in a Food Fair bag. There is a similar case for all the small disciplines, unimportant in themselves; imagine maintaining any kind of swoon, commiserative or carnal, in a cold shower.

But those small disciplines are valuable only insofar as they represent larger ones. To say that Waterloo was won on the playing fields of Eton is not to say that Napoleon might have been saved by a crash program in cricket; to give formal dinners in the rain forest would be pointless did not the candlelight flickering on the liana call forth deeper, stronger disciplines, values instilled long before. It is a kind of ritual, helping us to remember who and what we are. In order to remember it, one must have known it.

To have that sense of one’s intrinsic worth which constitutes self-respect is potentially to have everything: the ability to discriminate, to love and to remain indifferent. To lack it is to be locked within oneself, paradoxically incapable of either love or indifference. If we do not respect ourselves, we are the one hand forced to despise those who have so few resources as to consort with us, so little perception as to remain blind to our fatal weaknesses. On the other, we are peculiarly in thrall to everyone we see, curiously determined to live out – since our self-image is untenable – their false notion of us. We flatter ourselves by thinking this compulsion to please others an attractive trait: a gist for imaginative empathy, evidence of our willingness to give. Of course I will play Francesca to your Paolo, Helen Keller to anyone’s Annie Sullivan; no expectation is too misplaced, no role too ludicrous. At the mercy of those we cannot but hold in contempt, we play roles doomed to failure before they are begun, each defeat generating fresh despair at the urgency of divining and meeting the next demand made upon us.

It is the phenomenon sometimes called “alienation from self.” In its advanced stages, we no longer answer the telephone, because someone might want something; that we could say no without drowning in self-reproach is an idea alien to this game. Every encounter demands too much, tears the nerves, drains the will, and the specter of something as small as an unanswered letter arouses such disproportionate guilt that answering it becomes out of the question. To assign unanswered letters their proper weight, to free us from the expectations of others, to give us back to ourselves – there lies the great, the singular power of self-respect. Without it, one eventually discovers the final turn of the screw: one runs away to find oneself, and finds no one at home.

Vogue, 1961

5112
spectrul-lui-alexander-wolfde citit: Gaito Gazdanov – Spectrul lui Alexander Wolf

de citit: Gaito Gazdanov – Spectrul lui Alexander Wolf

“Dintre toate amintirile din sirul fara de sfirsit al simtamintelor mele, cea mai impovaratoare era imaginea singurului omor pe care il savirsisem. Din clipa cind l-am comis, nu stiu sa fi existat zi in care sa nu fi fost covirsit de regrete.”

asa incepe Gaito Gazdanov  o carte in care vorbeste despre iubire si moarte prin perspectiva unui personaj care la 16 ani , in timpul razboiului, a tras intr-un tinar de virsta lui care era partizan.

peste ani, cind ajunge jurnalist, citeste o nuvela care descrie exact scena crimei pe care credea ca a comis-o si realizeaza ca nu-l omorise pe partizan. pleaca in cautarea lui, care e mai degraba o cautare de sine pentru ca pe drum incepe sa-si reaseze convingerile despre iubire si moarte.

*

cartea lui Gaito Gazdanov e un exemplu minunat despre ce doar rusii pot sa faca, in scris, relaxati: sa descrie secvente de viata care sa aiba printre cuvinte o greutate , o lentoare si o armonie apasatoare.

fara dantele, fara multe adjective, fara multe comparatii; doar descriind fapte .

ca intr-o secventa in care personajul principal, jurnalistul, vorbeste cu noua lui iubita, o rusoaica maritata cu un englez, dar stabilita la paris, careia ii spune ca e obosit pentru ca a avut mult de lucru.

– N-am spus deloc ca pot simti oboseala in ceea ce te priveste. Si cind te vad…

– E ca si cum ar fi dimineata?

– E ca si cum ar fi dimineata.

sau ca in secventa in care merge la un meci de box si, la plecare, isi scrie textul pentru ziar in minte in timp ce gindurile o iau aiurea la o intilnire care tocmai s-a consumat. felul in care alege sa arate ca mintea ii e plecata in mai multe directii, ritmul cu care scrie acel fragment , simplitatea solutiei sunt mi-nu-na-te.

Spectrul lui Alexander Wolf e o carte despre barbati, scrisa de un barbat … un rus. dar am asa un sentiment ca doamnelor le va placea mai mult. asa ca va mai arat un fragment despre cum o descrie pe noua iubita a personajului principal

Cunoscusem femei mai frumoase decit ea, auzisem glasuri mai melodioase decit galsul ei; fata ei imobila si ochii ei calmi-umilitori mi-ar fi putut produce mai degraba o impresie apasatoare (…). nu era in ea niciun fel de “farmec” , aceasta notiune nu se potrivea deloc cu ea. Si totusi ea anume era irepetabile si iesita din comun in imaginatia mea, si nimic nu mai putea schimba lucrurile.

nu se putea spune despre ea ca e ascunsa, dar iti trebuia timp ca sa o cunosti sau trebuia sa-i fii foarte apropiat sufleteste ca sa afli ce drum urmase viata ei pina atunci, ce ii place, ce nu ii place, ce o intereseaza, ce i se pare de pretuit la oamenii cu cae vine in contact.

(…)

Ea nu facea niciodata nimic pentru a produce o impresie sau alta. Nu se gindea niciodata ce efect vor avea cuvintele pe care le rostea. (…) Pe mine ma frapase aproape din primele zile nepasarea ei sufleteasca, indiferenta fata de ceea ce gindea despre ea interlocutorul ei. In schimb iubea, cu o iubire rece si indirjita, senzatiile periculoase, tari.

 

cartea are 165 de pagini si se citeste foarte usor. e o lectura de o dupa amiaza, cu efecte pe mult mai mult timp.

Gaito Gazdanov – Spectrul lui Alexander Wolf a aparut la editura Polirom.

(multumesc frumos Ana Maria Onisei pentru ca, imediat dupa ce a citit cartea, a zis ca e ceva ce m-ar bucura asa ca mi-a daruit-o.)

 

1813
shutterstock_145512322Am fost in puscarie si mi-ar placea sa cititi ceva.

Am fost in puscarie si mi-ar placea sa cititi ceva.

Am fost in puscarie. De 7 ori, cite o zi. In 5 ani.

N-am fost condamnata, dar am stat cite 10 ore in fiecare dintre zilele respective, inchisa intre portile mari de fier ale penitenciarului de maxima siguranta de la Tirgsor. Un penitenciar pentru femei.

Prima data, in 2005, in septembrie. Motivul? Cel mai frivol dintre orice v-ati imagina: un pictorial pentru rubrica de moda a revistei Tabu, al carei redactor sef eram, pictorial in care vorbeam despre expunerea feminitatii in spatii care minimalizau esenta unei femei; protagonista – o tinara de 25 de ani condamnata pe viata.

Pastrez in minte o secventa foarte colorata, la propriu. In curtea destinata celor care erau la regim “inchis”, adica ieseau la plimbare doar o ora pe zi, era un perete pictat cu umbrele si flori mari in culori foarte aprinse. Genul de desen pe care l-ai gasi in curtea unei gradinite. Fotografului (Cosmin Bumbutz) i-a placut locul si l-a ales pentru unul dintre cadre. Fata care poza fusese machiata si coafata, asa ca a fost imbracata de stilista in haine scumpe – camasa, fusta plisata, pantofi , toate intr-un violet pruna– si s-a trecut la munca.

Pentru ca nu era un model obisnuit, fetei nu i s-au cerut posturi speciale, miscari ale capului sau ale trunchiului pe care le fac, de obicei, modelele profesioniste in fotografiile de moda pentru ca hainele sa fie puse in evidenta.
Trebuia sa se uite la fotograf si sa zimbeasca. Fata a refuzat sa zimbeasca, avea probleme mari cu dantura, dar s-a uitat fix in cadru cu ochii ei albastri, senini, care nu lasau nimic de banuit din crima la care fusese partasa.
Locul de fotografie era foarte aproape de geamurile unui dormitor, asa ca detinutele de acolo au inceput sa se afiseze la ferestrele cu gratii si sa comenteze ironic. Una dintre ele si-a schimbat look-ul de trei ori cit in curte s-a realizat fotografia. Si-a pus peruci diferite, blonda cu par lung, blonda tuns bob si roscata cu par lung, si-a scos o oglinda pe geam si a inceput sa strige:

“Doamna, doamna, eu sunt mai frumoasa decit ea, pe mine nu ma fotografiati?” Si ea avea niste dinti lipsa.

*
Cea de-a doua imagine pe care o pastrez din acelasi penitenciar e o intimplare din 2010, 5 ani mai tirziu de la prima mea vizita.

In clubul penitenciarului (un fel de sala de clasa cu tabla, catedra, scaune rabatabile si o mica scena) o tinara statea intr-un colt, cu fata aproape lipita de un perete, si cinta “I will always love you”. Era imbracata in haine de strada potrivite cu o cafenea luxoasa din mijlocul Bucurestiului, parul blond il prinsese cu o cordeluta lata pe care o intuiai doar pentru ca printre buclele vesele se facuse un spatiu mare ca un sant.

Notele de sus de la refren le atingea ca si cum ar fi fost acolo linga ea pe zidul de care aproape ca-si lipea fata. Cinta impecabil iar intre spatiile dintre note , sau dintre cuvinte, era mult mai multa tensiune si jale decit era in cintecul original.

Tinara care cinta era inchisa pentru trafic de droguri, reteaua din care facea parte plimbase pe teritoriul Romaniei citeva sute de kilograme de heroina. Cintecul era cadoul colegelor ei pentru mine la incheierea unui curs special pe care-l facusem prin revista: invatasera sa faca fotografii.

Fetei ii fusese rusine sa cinte uitindu-se la noi, asa ca se auto pedepsise si se dusese in coltul scenei, ca sa cinte cu fata la perete.

Cind a terminat si s-a intors catre public, i-am vazut lacrimile siroaie pe obraji cum si ea a vazut lacrimile celor care erau in sala.

Toata lumea plingea. Fara exceptie.

*
Cea de-a treia amintire e despre mine si inceputul unui atac de panica.

Dupa 10 ore de stat in penitenciar, cu toate simturile alerte pentru ca e un loc in care ti se pare poti fi atacat de oriunde chiar daca e un gardian aproape, cu femei care vin la tine si-ti cer tigari, mai intii politicos, apoi mai ferm iar cind le refuzi trec pe linga tine injurind, cu alte femei care-ti spun povesti pe care le-au auzit de la tine cu citeva clipe inainte, doar ca-si imagineaza ca sunt ale lor intr-un transfer bizar de identitate in lipsa unei vieti reale si a unui contact cu realitatea asa cum o stiau cu multi ani in urma cind erau in libertate, cu dispute care se petrec in fata ta, plecate aparent de la nimic dar care vorbesc despre dorinta de superioritate demonstrate in fata cuiva “ de afara” care se poate revarsa in putere si autoritate asupra celor “dinauntru”, dupa 10 ore din astea aerul de dupa gardurile mari ti se pare mai curat si vrei foarte mult sa fii afara.

In prima zi in penitenciar, aproape de ora la care ar fi trebuit sa parasim locul pentru ca dupa ora 18.00 nu mai aveau voie barbatii in zona (si aveam in echipa doi barbati), am ramas fara aer. Eram in curte, a inceput sa ma stringa cutia craniana, inima sa-mi iasa prin ochi si sa mi se para ca nu mai e nicaieri oxigen.

Am avut nevoie de citeva minute bune in care mi-am spus in gind “curind am sa fiu afara, curind am sa fiu afara” ca sa plece inima catre locul ei, iar respiratia sa revina la un tempo normal.

***

Ce ne imaginam noi despre penitenciare nu e chiar ceea ce vedem daca ajungem acolo.

In Romania in penitenciare nu se mai poarta uniforme, ci haine de strada, detinutii care sunt la regim deschis – care merg la munca in timpul zilei si doar noaptea ajung in dormitoarele cu 6 sau 10 paturi – se pot plimba linistiti prin curtea mare care are si-un chiosc de unde isi pot cumpara lucruri de igiena sau suplimente la mincare.

Dar presiunea pe care o simti acolo nu vine din ceea ce stiai, ci din ceea ce nu credeai ca o sa simti.

Ai in jurul tau femei care rivnesc dupa atentie, care n-au notiunea de incredere in sine pentru ca nu prea au experimentat-o, care sunt tatuate din cap pina in picioare sau care poarta tocuri fine si machiaj sofisticat.
Si tu trebuie sa traiesti printre ele, sa-ti gasesti un loc fie si pentru o zi sau, in cazul celor care sunt condamnate, pentru citiva ani. Intr-un mod straniu, iti dai seama ca si dincolo de zidurile alea mari, in libertate, e aceeasi situatie.

Te lupti pentru ce-i al tau, incerci sa-ti faci loc si sa captezi atentia, ti-e incredibil de rusine cind esti in varianta ta cea mai sincera si mai curata, iar in mintea ta se creeaza tornade cind simti ca te ingradeste cineva si nu te lasa sa faci ceea ce-ti doresti.

Sunt foarte putini oameni care au privilegiul sa experimenteze ceea ce am trait eu, dar puteti citi cartea Portocaliul este noul negru (care a inspirat si serialul de acum celebru) ca sa va uitati la lumea dinauntrul penitenciarelor si sa nu mai judecati. Sa va ginditi ca nu exista om fundamental rau sau fundamental bun.

Si intelegeti ca libertatea e in realitate pe dinauntru, cind suntem stapin pe noi si mintea noastra si cind ne gasim un loc potrivit in puzzle-ul care reprezinta imaginea lumii in care, pentru o vreme, traim.

Cartea a aparut la editura Publica, e o experienta extrem de interesanta si vi-o recomand din inima. E deja in librarii, dar o puteti cumpara si de aici, online.

foto cover: shutterstock

2554
copilaria-lui-isus-coetzeeCopilaria lui Isus – J.M.Coetzee – cea mai controversata carte pe care am citit-o

Copilaria lui Isus – J.M.Coetzee – cea mai controversata carte pe care am citit-o

Miercuri la Libraria Humanitas Cismigiu am participat la lansarea cartii lui J.M. Coetzee, Copilaria lui Isus si nimic din ce-a fost acolo n-a semanat cu multele lansari la care am fost invitatul care sa -si spuna parerea despre carte.

*
mi-a fost frica de cartea asta de la inceput.

m-a incurcat titlul, faptul ca autorul e cistigator de Nobel pentru literatura, absolvent de matematici, stiam ca scrie complicat si , bonus track, pe spatele cartii erau niste referinte care ma ingropau – de la Beckett la Borges – cu descrierea: “alegorie, utopie, distopie, bildungsroman, roman postapocaliptic, roman filosofic”. tot ce aveam in minte era “ok, o citesc dar mai trebuie sa si vorbesc in public despre ea?!”

si mi-am promis ca o citesc cu mintea curata, ca si cum nu stiu nimic despre autor si premiile lui si nici titlul ala cu miza foarte mare nu-l cunosc. (pe coperta 4 mai era un citat in care autorul zicea ca s-ar fi dorit sa nu fie ceva pe coperta 1, iar cititorul sa afle titlul cartii la sfirsit)

dar, pentru ca suntem ceea ce citim, dupa primele 2 capitole mi s-a parut ca ma duc undeva in lumea lui Saramago; mai intii in Eseu despre orbire, cu o proiecte mai mare pe emotional/ empatie (pentru ca actiunea are loc intr-un oras care se numeste Noville – si in mintea mea a fost “Nu/Niciun Oras”, pentru ca personajele nu au amintiri, li se dau nume la intrarea in Oras si pe acelea le folosesc, n-au interese materiale, n-au nici mari interese erotice/sexuale), mai apoi in Cain (mai ales influentata de titlu).
si mai aveam o trimitere pe care mi-a fost rusine si frica sa o mentionez, sa vedeti de ce…

***
cartea e povestea unui copil de 5 ani si a unui barbat de 45 care ajung cu vaporul, dintr-un lagar, intr-un loc nou in cautarea unei femeii care e mama copilului. niciunul dintre ei nu-si mai aminteste cum arata femeia (copilul a vut o scrisoare la git dar a pierdut-o pe vapor), insa amindoi stiu ca o sa o gaseasca in acest oras. copilul e foarte inteligent, are ceva probleme cu regulile (nu face decit ce vrea el, nu vrea sa citeasca sau sa scrie, desi stie) si are o perspectiva diferita de a interpreta lucrurile din jurul lui (vede numerele ca pe niste insule plutitoare cu crapaturi intre ele, de exemplu)

***
la lansare, doamna Elisabeta Lasconi -care a vorbit prima – a facut citeva paralele care m-au blocat teribil. Doamna Lasconi crede ca Coetzee a vrut sa arate ca poate mai mult dincolo de premiul Nobel (asta e prima lui carte de dupa Nobel) si ca facut o trimitere la Faulkner (care dupa ce a cistigat Nobelul in 47, cu urmatoarea carte a vrut sa arate ca poate mult mai mult si-a scris o fabula cu trimiteri religioase, o reinterpretare biblica, dar in acelasi timp si-a dorit pe coperta doar o cruce mare).

tot doamna Lasconi spunea ca nu e intimplator ca pustiul invata sa citeasca folosindu-se de o carte ilustrata cu Don Quixote pentru ca este una dintre primele scrieri europene majore.

au mai fost multe trimiteri pe care le-a facut doamna Lasconi, printre nume: Kafka.

***
pentru un alt vorbitor, scriitorul Teo Bobe (sper sa-l ascultati vreodata la o conferinta pentru ca este foarte foarte simpatic si cu umor), cartea dlui Coetzee era despre o lume dintre doua stele (orasul din care vin se numeste Belstar si pleaca in orasul Estrella) si-ar putea sa fie spatiul intre doua lumi pentru cei care nu mai sunt in viata.

Lui Teo i-a placut mult ca personajele descopera lumea in care au ajuns – orasul Noville – odata cu cititorii, iar pentru el Noville era “nuvela” si tot el a dat o interpretare speciala prezentei povestii cu Don Quixote in carte (sper sa o publice el undeva pentru ca era foarte interesanta perspectiva)

***

Silvia Dumitrache de la Observatorul cultural a facut trimiteri la Orson Wells, la domnul cu Imparatul Mustelor – William Golding si-a vorbit despre cum cartea poate sa fie o reinterpretare a sistemelor totalitare pentru ca forma de ierarhie si viata din Noville te duc cu gindul acolo.

***

ii ascultam pe toti si ma gindeam ca fiecare are dreptate in felul lui, dar ca mi se pare cartea mai simpla si mai onesta de atit. mi se pare mai lipsita de ego-ul de a arata ca sunt mare pina la capat, ego pe care l-ar fi avut Coetzee (pentru ca nu mai are nimic de demonstrat nimanui, doar lui insusi) si ca maiestria lui e ca, pastrind o structura narativa simpla, un stil extrem de auster al scrierii, alegind inteligent actiunile pentru personaje, ne lasa pe noi cititorii sa proiectam pe oricare dintre nevoile noastre intelectual-emotionale. si mi s-a parut brusc cea mai stranie-interesanta-controversata carte pe care am citit-o.

stiu ca la sfirsit i-am spus gazdei noastre, Raluca Popescu – care a fost chiar editorul cartii la Humanitas – ca mi-ar placea sa faca o dezbatere pe pagina de facebook a editurii ca sa vedem cu ce e asociata cartea aceasta de fiecare dintre cititori.

eu, pentru ca David – copilul care e eroul principal – pare la inceput ca are o forma de dislexie sau de autism, ca se dovedeste pe parcurs un pusti care vede lumea putin altfel si-si doreste sa se faca magician, dar si pentru ca venea dintr-un oras cu nume de stea si se ducea intr-un alt oras cu nume de stea, l-am asociat cu Micul Print.

dar n-am avut curaj sa mai spun si asta, printre atitea referinte culturare care mai de care mai religioase-literare-filosofice-istorice.

***
unul dintre reprezentatii lumii care se opune gindirii copilului spune asa

“Exista infinitati bune si infinitati rele. O infinitate rea este ca atunci cind te pomenesti intr-un vis care e la rindul sau intr-un vis si tot asa la nesfirsit. Sau te pomenesti intr-o viata care e doar preludiul la o alta viata care nu e altceva decit un preludiu et cetera.
Dar numerele nu sunt asa. Numerele constituie o infinitate buna. De ce? Pentru ca, fiind infinite ca numar, ele umplu toate spatiile universului, inghesuite unele in altelle precum caramizile. prin urmare suntem in siguranta, nu avem unde cadea. Spune-i asta baiatului. O sa-l linisteasca”

Desigur, copilul nu s-a linistit cu asta:)

Copilaria lui Isus – J.M. Coetzee a aparut in colectia HUmanitas Fiction la inceputul lunii aprilie.

sunt onorata ca poarta si insemnele S!MPA pentru editia din Ro.

6466
centrul MORASpring is here: expozitii, carti, moda si o poezie scrisa de Noemi

Spring is here: expozitii, carti, moda si o poezie scrisa de Noemi

text de Noemi Revnic

De o saptamana a aparut si soarele si parca totul e mai frumos. Da, stiu ca suna ca o compunere de clasa a doua, dar cum pot sa descriu altfel senzatia de “fara haina de blana si fulare”?

Asa ca va propun sa incercati:

Slow food la Metuka, este foarte bun pentru ca altfel nu v-as fi recomandat aceasta experienta, un loc frumos pe Bulevardul Ana Ipatescu.

Apoi avem inaugurarea Centrului de arta MORA in B-dul Regina Elisabeta nr. 30, la parter, un spatiu de promovare pentru artisti si arta romaneasca contemporana. In deschidere va fi vernisata expozitia “De_păşire” a artistilor promovati la inceputurile galeriei MORA: Alexandra Turc, Aneli Munteanu, Judit Balko, Liliana Basarab, Mara Patriche, Ramon Sadic, Valeriu Schiau.

Sambata, 22 martie, prietenele de la 121.ro si Editura Polirom ne invita incepand cu ora 12:00 la targul de carte  Kilipirim la o discutie pe marginea cartii “Razbunarea se imbraca de la Prada” a lui Lauren Weisberger, continuarea celebrei “Diavolul se imbraca de la Prada”.

Iar daca nu ati reusit sa ajungeti la vernisajul Fashion Illustrations de saptamana trecuta, puteti admira ilustratiile lui Arthur Dinu in showroom-ul  Marie Ollie sau pe site-ul omonim. Le puteti vedea inainte si pe pagina de Facebook, https://www.facebook.com/marieollie

Si pentru ca maine este Ziua Internationala a Poeziei si cei de la Julius Meinl au avut o initiativa superba (felicit echipa de marketing & PR) – puteti plati cu versuri cafelele savurate in peste 150 de cafenele Julius Meinl in 55 de orase din tara – si aici este lista cafenelelor-, inchei cu o poezie scrisa de mine acum ceva ani buni (cred ca aveam vreo 17 ani).

(nota mea: cum mi-au placut toate poeziile pe care mi le-a trimis Noemi, le-am postat pe toate. cb)

O primavara vesela va doresc!

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

3469
IMG00420-20140220-1945Scinteia – “le luati pe toate?!”

Scinteia – “le luati pe toate?!”

le -am pus pe masa, la casa, si vinzatoarea s-a uitat lung…

“le luati pe toate?”

“da, le iau sa le fac cadou. am citit cartea si vreau sa o citeasca si prietenii mei.”

s-a mai uitat citeva clipe fix la mine, m-a intrebat daca vreau o punga si mi le-a taxat neincrezatoare.

*

aseara am luat tot stocul unei carti de la Diverta din Baneasa Shopping City. n-am mai apucat sa ajung si la Carturesti – care era linga – pentru ca incepea proiectia spectacolului pentru care ma aflam acolo (aniversarea de 50 de ani a noii cladiri a Teatrului National din Londra, am scris despre spectacol aici).

miine ma duc la Carturestii de la Verona. pentru ca mai am prieteni care trebuie sa primeasca aceasta carte.

*

cind le-am spus prietenilor mei ca au o carte de citit (sunt obisnuiti cu obligativitatea de a citi din cind in cind cite o CARTE, adica o scriere/ poveste care o sa le miste ceva pe dinauntru), am avut dintre cele mai simpatice reactii:

“cite pagini are? si cind trebuie sa o termin?” (pe ton disperat, amuzat)

“e mai mare decit cartea cu Agassi? aia mi-a placut, dar stiu ca am citit-o intr-o luna si vreau sa compar” ( e vorba de Open, biografia lui Agassi, cea mai recenta carte cu care mi-am “terorizat” prietenii:) )

“iar? am mai citit si anul trecut una”/ “nu, ai citit acum 2 ani!”/ “asa de mult a trecut? nu cred”

***

desigur au fost si dintre cei care abia asteapta sa o citeasca.

oricum nu scapa niciunul:) si nu, nu dam teste din carte dupa aia:)

mie o sa-mi fie suficient de bine stiind ca se vor fi recunoscut in cite un mic detaliu din poveste; se vor fi recunoscut pe ei sau pe copiii lor, sau pe prietenii lor.

si ca vor fi invatat inca un milimetru asezat intr-o fractiune de secunda din “cum sa se uite altfel la oameni”.

sa cititi Scinteia – povestea unei mame care a crescut un geniu. am scris despre carte aici.

***

acum niste ani cumparam din toate librariile filmul Bleu al lui Kieslowski. mi se parea ca e un film care n-ar trebui sa ajunga pe miini gresite  ( e filmul pe care eu il iubesc cel mai mult dintre sutele, daca nu miile, de filme pe care le-am vazut in aceasta viata).

pe vremea aia pirateria nu era atit de infloritoare si, cum ajungea un nou Bleu la Carturesti, stiam deja cine il va primi.

 

2507
MalvenskyDragostea in reduceri de sezon, in  sondaje si intr-un curs de makeover

Dragostea in reduceri de sezon, in sondaje si intr-un curs de makeover

text de Noemi Revnic

Dragii mei,

A fost o vreme in care Valentine’s Day imi dadea o stare de lesin ciudata, o fobie pentru culoarea rosie si chiar imi purtam cu mandrie aceasta inchipuire “hipstereasca”.

Apoi am inceput sa ma obisnuiesc cu ziua de 14 februarie si sa mi se para chiar simpatice constelatiile de inimi, reducerile de sezon, vitrinele “insangerate” duios si ofertele de cine romantice din HORECA.

Am adunat pentru voi astazi cateva stiri ce contin reduceri, lansari de februarie si o veste care m-a bucurat mult (o las pentru marele final).

Asadar: Infinity by Malvensky este cea mai recenta colectie a Malvinei  Cervenschi, o dedicatie speciala facuta tuturor indragostitilor. Bratarile si inelele pot fi admirate si cumparate deja din showroom-ul Malvensky (strada Dr Burghelea 14), de pe site-ul  www.malvensky.com si de pe pagina oficiala de Facebook Malvensky Charms.

Centrofarm anunta in perioada 1 februarie – 31 martie reduceri si oferte interesante pentru game intregi de produse de ingrijire. Va recomand Caudalie Body Care, este unul dintre brandurile mele preferate si face adevarate minuni.

Prietenii cei simpatici de la Superjeans ne asteapta cu reduceri apetisante pe site si in magazinul nou deschis la finele anului trecut. Am fost acolo si va recomand jeansii boyfriend, aveti de unde alege.

Iar atelierul Venerei Arapu va fi deschis sambata aceasta, intre 10:00 – 20:00 pentru un sale de sezon care merita onorat.

Daca va aflati intr-o perioada in care deschideti dulapul si sunteti in pana de idei de styling, prietenii mei Ana Morodan si Ovidiu Buta va asteapta la o noua sesiune de speedchange cu un trailer incitant:

“Cum sa-l cuceresti in 5 minute ?
Ovidiu Buta si Ana Morodan spun tot ce stiu despre arta seductiei si flirtului din…garderoba”. 5 minute incepe pe 15 februarie, mai mule detalii pentru inscriere gasiti aici: https://www.facebook.com/in5minute

Si acum, doamnelor si domnilor, amica mea Cristina Foarfa mi-a dat aceasta veste acum doua zile: Pe Bookaholic.ro, 2323 de cititori au votat cea mai bună carte scrisă de un autor român, apărută în 2013. Câștigător este volumul Cimitirul, de Adrian Teleșpan, urmat de Nesfârșesc de Iv cel Naiv și de Lunetistul de Marin Mălaicu-Hondrari. Sondajul a fost realizat in perioada 17 ianuarie-3 februarie, pentru categoriile roman, proza scurta si poezie, dintr-o lista de 153 de volume, dintre care 62 de poezie, 26 de proza scurta si 65 de romane. Cum va spuneam, Adrian Telespan este autorul romanului Cimitirul, pe care l-am citit cu vreo 4 luni inainte de a fi publicat, carte care mi-a placut mult si care se afla in topul meu 3 carti citite anul trecut (am citit mai mult de 3 carti, sa stiti).

Cu acestea find spuse, sa aveti un weekend minunat, sa fiti buni si sa radeti mult.

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

1934
OnteachingJournalism1Talkshop – ce sa cititi, vedeti, ascultati in vacanta de Sarbatori

Talkshop – ce sa cititi, vedeti, ascultati in vacanta de Sarbatori

M-a intrebat Ioana Voicu Mauvert pentru revista simpatica de la Promenada, Talkshop, ce muzici/carti/ filme/ spectacole sa aveti alaturi de Sarbatori, dar si cum decorez acasa de Craciun, care-s amintirile mele cele mai dragi din Sarbatorile trecute si … ce i-as spune lui Mos Craciun daca l-as intilni  (asta a fost intrebarea mea preferata:) )

Cum vine vacanta de o saptamina las aici recomandarile pe care le-am facut pentru cititorii Talkshop, poate va inspira. restul raspunsurilor, personale, sunt in fotografiile din layoutul revistei, la un click distanta pe fiecare foto.

Sa faceti sa va fie bine de Sarbatori.

*

Care e, în opinia ta, cel mai frumos film pe tema Crăciunului?

Pentru mine, si nu vorbesc aici cu expertiza cinematografica, e doar un racord personal: Miracolul de pe strada 34.  Acum citiva ani, in apropierea Craciunului, m-am dus la coltul strazii Chelsea cu 34, in New York, ca sa celebrez bucuria mea pentru filmul asta. Ca in film, mi-am pus si o dorinta, stiu sigur ca mi se va indeplini:)

*

Alcătuieşte-ne, te rog, o listă cu piesele clasice care nu ar trebui să lipsească dintr-un playlist tematic de Crăciun.

Pot sa trisez la intrebarea asta? Te rog:) De fiecare Craciun sunt asa de multe difuzari ale cintecelor clasice si te lovesti peste tot de ele incit eu in masina sau acasa nu mai ascult colinde. (Anul trecut piesa mea de rezistenta a fost “Fiecare” de la VUNK si nu stiam ca o sa lucrez cu ei anul asta:) ). Sa trisam putin zic, cu 3+1 piese care suna ca de Craciun, dar sunt altfel.

Judy Garland – Have Yourself A Merry Little Christmas, John Lennon – Happy Xmas, Michael Buble – Home

 Si bonus track pentru orice zi din an, Lamb – Gabriel, despre ingerii de pe linga noi. Sau ingerii care am putea fi fiecare dintre noi.

*

Recomandă-ne câteva spectacole (dans, muzică, teatru) pe care ar trebui să le bifăm până de Crăciun.

Saraiman – Dan Badea si Razvan Mazilu – Stand Up Comedy si dans contemporan intr-un mix care ilustreaza cu umor si eleganta esenta noastra de romani.

Napasta – regia Radu Afrim (Teatrul National) sau cum Caragiale poate fi fashionable, profund, actual si foarte emotionant.

D’Ale – un spectacol dans in regia lui Gigi Caciuleanu cu reinterpretarea temelor din cele mai cunoscute piese ale lui Caragiale pe muzica electronica, rock alternativ sau Beethoven. In spectacolul asta e cel mai emotionant dans pe care l-am vazut vreodata pe Sonata lunii. Si eroul e… Cetateanul Turmentat.

*

 Există vreo carte pe care am putea să o citim, pentru a intra în atmosfera magică a Sărbătorilor de Iarnă?

Momo – Michael Ende. Nu e despre Craciun, ci despre o fetita care are o magie a ei: stie sa asculte, iar oamenii spunindu-i problemele isi gasesc singuri raspunsurile in tacerea ei. E un basm si pentru copii, dar mai ales pentru adulti si vorbeste despre ceea ce cred eu ca inseamna esenta Sarbatorilor din fiecare zi: sa fii atent la cei din jur, sa ai ginduri si vorbe bune, sa iubesti.

2932
ritmuri-interioareRitmuri interioare – Rebecca Miller

Ritmuri interioare – Rebecca Miller

am citit ieri cartea Rebeccai Miller – Ritmuri interioare, o colectie de 7 proze scurte, fiecare cu o alta femeie personaj principal. sapte portrete despre feminitate, despre forta femeilor puternice in vulnerabilitatea lor.

fiecare dintre povesti arata o secventa de viata, definitorie pentru caleidoscopul care e mintea unei femei; in prima o doamna care lucreaza intr-o editura, faimoasa pentru faptul ca poate taia cu lejeritate din orice text, pastrindu-i esentialul, e casatorita cu un domn pe care-l descrie din instinct drept “nu m- ar parasi niciodata”. Cind prinde vint in cariera si curaj in viata,  intr-o dimineata, dupa ritualul obisnuit inainte de a pleca la munca, se uita la pantofii cu care e incaltata si la cei pe care-i poarta sotul.

“Si deodata, un gind infiorator ii trecu prin minte, limpede si crud. Lacrimi de rusine ii umplura ochii. Avea sa-i faca vint frumosului ei sot ca unui paragraf in plus.”

nuvela spune viata ei in mai putin de 50 de pagini. incepe si se termina cu privirea catre pantofii ei si ai lui.

*

o alta poveste este despre o femeie aflata intr-un mariaj violent. dupa o bataie crunta in care-si pierde doi dinti, pleaca de acasa si se duce la una dintre cunostintele din liceu. femeia, mama a trei copii, e fosta prostituata a liceului si noua ei gazda n-o iubeste foarte tare. e un monolog interior minunat acolo in care intelegi ca eroina isi gasise o forma de putere si control in mariaj, printre lovituri, forta pe care si-o recapata cu ce stie ea mai bine. sexul.

***

mie imi place foarte mult cum scrie Rebecca Miller pentru ca nu vrea sa demonstreze ca e cea mai tare scriitoare din lume (e fiica lui Arthur Miller, nu cred ca are vreun gind de “cea mai buna scriitoare”), nu scrie nici ca sa devina celebra (e nevasta lui Daniel Day Lewis, e greu sa concureze cu el in celebritate).

scrie pentru ca vrea sa spuna lucruri, sa arate sentimente si scrie cu perspectiva unei femei care a trait si experimentat mult (in adolescenta a avut probleme cu drogurile si a avut o viata f tumultuoasa), scrie linistit si asezat. scrie fin.

cartea e veche, e lansata la noi in 2009, la editura Trei. dar m-am lovit de ea in Carturesti, la etaj (mai erau citeva exemplare), la inceputul acestei saptamini, asa ca am luat-o. mi-ar placea sa o cititi mai ales ca tot mai des aud ca nu poti sa fii si feminina si sa ai succes, sau cum femeile puternice isi pierd feminitatea.

cu tot respectul pentru toate doamnele care citesc aceste rinduri, cred ca nu exista femei puternice – e asa o notiune cu care sa ne mintim ca sa nu cautam mai adinc prin noi. singura forma de putere pe care o putem avea ca oameni (femei si barbati) e sa stam cit mai bine si mai confortabil in mintea si pielea noastra, cu sufletul la vedere.

dar e si cea mai vulnerabila dintre situatii.

*

P.S. exista si un film Personal Velocity, regizat tot de Rebecca Miller, unde sunt insa doar 3 dintre povestile din carte.

*Cu doamna Miller am avut privilegiul sa si fac un interviu acum ceva ani, il puteti citi aici.

3287
Casuta Povestilor 1despre Halloween altfel, la Promenada

despre Halloween altfel, la Promenada

Monstrii, paianjeni, fantome si zane,

In asta noapte se plimba prin lume.

Se tin de sotii, farse si glume,

Copiilor buni povesti le vor spune.

*

Halloween-ul asta e un mod straniu, la propriu, de a te distra. Cum noi l-am importat de la americani, am luat doar ambalajul – partea de costume, nu insa si partea care e la limita dintre religie si pagan.

Reprezinta la baza o sarbatoare irlandeza, despre amintirea celor care nu mai sunt in viata, despre a da de pomana pentru cei morti, astfel incat acestia sa nu se intoarca sa-i bantuie pe cei vii. Toate acestea s-au pierdut din semnificatia sarbatorii de Halloween si cand vad o forma simpatica prin care copiilor le este prezentata originea, ma bucur tare.

De asta imi place mult una dintre actiunile pe care Promenada le are in acest week end de Halloween: un actor le citeste povesti copiiilor si le explica lucruri simpatice despre sarbatoare.

Mergeti la Promenada la Casuta povestilor si cei mici nu doar ca se vor distra cu stafii, monstrii si zane, dar vor descoperi ca e foarte funny sa citesti.

Si, daca n-ati fost niciodata la Disney si ati pierdut parada costumelor (care e un eveniment care identifica si ultimul gram din sufletul tau de copil, chiar daca ai de peste 5 ori varsta cand te uitai la desene animate), puteti participa si voi la o parada a costumelor. Veniti cu copiii si va plimbati pe bulevard, pe Floreasca, la intrarea in Promenada, sambata de la 11.00.

(In Promenada e singurul magazin Disney Exclusiv din RO – ZooperKidz, asta ca sa fiti pregatiti daca tot ajungeti cu cei mici)

Eu ajung sambata… si duminica:) Am o rochita pe care o port si pe strada si prietenii imi zic ca sunt Casper, fantomitza simpatica, de fiecare data cand o imbrac.

1775
nocturne ishiguroDe citit: Nocturne, cinci povesti despre muzica si amurg

De citit: Nocturne, cinci povesti despre muzica si amurg

Nocturne, cinci povesti despre muzica si amurg este o colectie de proza scurta a domnului Kazuo Ishiguro (cel care a scris si Never Let Me Go). Are fix 5 povestiri, bucati dintr-un puzzle de personalitate, care puse cap la cap dau caracteristicile pe care le intilnesti la muzicieni (si prin extenso, la artisti/ creativi de orice fel ar fi): vanitate, ego, incarcarea din ratare, traitul prin procura/ prin emotiile altora, frica de public, adrenalina de dupa un show.

Toate povestirile spun despre aceste lucruri prin actiuni conexe, niciodata prin muzicianul implicat in actiune (de la povestire la povestire e alt personaj principal), iar cartea are o structura cu simetrie in oglinda. Ultima povestire pare a fi “reversul” primeia: amindoua vorbesc despre ratarea in dragoste care poate sa fie inspiratie pentru actul creator, dar si despre succesul prin procura. Prima e cu un cintaret aflat la apusul carierei si in prag de divort, ultima e cu un violoncelist care e la inceputul carierei si e pe cale sa se insoare.

In prima povestire e o secventa cu sotia unui cintaret cindva celebru care e rautacioasa, plina de ironie fata de un domn cu care vorbeste sotul ei. Sotul o cearta pentru atitudinea ei, ea isi cere scuze si urmeaza ceea ce e mai jos, vazut din perspectiva domnului cu care vorbea sotul.

“A intins bratul si-a luat-o de mina. Ma asteptam ca ea sa si-o retraga, insa si-a schimbat pozitia de pe scaun in asa fel incit sa fie mai aproape de el si si-a asezat palma libera de-asupra celor impreunate. (…) Pret de citeva clipe, a fost ca si cum ar fi uitat complet nu doar de mine, ci si de toti oamenii din piazza. Apoi ea a spus, aproape soptind: Nu-i nimic scumpule. A fost vina mea. Din cauza mea te-ai suparat.

Au mai ramas asa o vreme, cu miinile impreunate. Apoi ea a oftat, i-a dat drumul domnului Gardner si m-a privit. Ma privise si inainte, insa de data asta o facea cu totul altfel. De data asta ii simteam din plin farmecul. Era ca si cum ar fi avut un indicator intern de gratie, cu gradatii de la zero la zece, si in acel moment, pentru mine special, il facuse sa urce brusc la sase sau la sapte, insa ii simteam din plin prezenta invaluitoare si, daca mi-ar fi cerut sa fac ceva pentru ea – daca, de pilda, mi-ar fi cerut sa traversez piata si sa-i cumpar niste flori -, as fi facut-o bucuros.”

Mai tirziu descoperi ca indicatorul asta intern de gratie e unul exersat indelung, iar povestea se rastoarna elegant si surprinzator. Insa in fiecare dintre momentele in care vorbeste despre falsitate, despre vanitate, despre ratare, Ishiguro o face cu eleganta si simplitatea de mai sus.

*

Am primit Nocturne, cinci povesti despre muzica si amurg de la un prieten in timpul Festivalului Enescu. Abia acum am citit-o. Imi propusese un joc: dupa ce citesc cartea sa aleg o singura lucrare clasica, orice cred eu ca ar semana cu ce e in scriitura lui Ishiguro, la ce face el trimitere.

Pentru ca ultima povestire se cheama Violoncelistii si e undeva o trimitere mica la Rahmaninov, am ales asta.

daca se intimpla sa o cititi si o puteti asocia cu o lucrare clasica, mi-ar placea sa-mi spuneti aici printr-un comentariu. multumesc

2782
3613Zadie-Smith-Nord-VestNord Vest – in mintea unei femei

Nord Vest – in mintea unei femei

Nord Vest e o carte despre o femeie de 30 si ceva de ani, cu o diploma sofisticata, un barbat mai frumos decit ea si un parcurs care poate fi rezumat in drumul de la o casa sociala – cea in care s-a nascut – pina la un apartament cochet cu chirie dintr-un cartier londonez.

Nord Vest e o carte despre o femeie care si-a schimbat numele ca sa-si depaseasca limitele impuse de originile familei, care e casatoria cu un barbat care nu creste in acelasi ritm cu ea, care vede in citeva clipe, din citeva detalii, cum prietenii ei fac lucruri de complezenta si se plictisesc ingrozitor la intilnirile care “sustin prietenia”.

Nord Vest este o carte despre o femeie pe care o preseaza sotul si mama sa faca un copil, dar cind ramine insarcinata face avort fara stirea lor. pentru ca vrea ca lucrurile macar intr-o privinta sa ramina neschimbate, in cuplul ei.

Nord Vest este o carte despre o femeie pentru care numarul 37 reprezinta ceva. asa ca dupa capitolul 15 vine cel cu nr 37, apoi vine nr 16, continua numaratoarea consecutiv, dar din cind in cind mai apare capitolul 37.

 Nord Vest este o carte in care stai pret de 310 pagini in mintea unei femei pentru ca scriitoarea, Zadie Smith, are o tehnica incredibila. E o carte care urmareste povestea transformarilor interioare ale unei femei destepte si-o face cu o acuratete incit te intrebi, in rarele cazuri in care poti citi obiectiv – fara sa fii in mintea personajului profund cuprinsa de actiune -, cum naiba face de ma prinde asa?

Nord Vest este o carte despre lupta dintre “a face ce trebuie” si “a face ce simti”

***

Mi-ar placea sa cititi Nord Vest, cea mai recenta dintre cartile lui Zadie Smith. E o scriitoare atit de pasionata de ceea ce face incit in copilarie si-a consumat vacante intregi ca sa exerseze tehnici de scris, povestind acelasi lucru in stilurile marilor scriitori ai literaturii universale. Asta ii da acum o acuratete a tehnicii si un stil personal atit de rafinat incit citesti si recitesti si nu poti identifica decit foarte greu ce face printre cuvinte: ele par o insiruire minimalist, simpla si naturala, fireasca de vorbe care descriu o actiune,

Mi-ar placea sa o cititi daca sunteti femeie pentru ca in macar unul dintre capitole o sa va recunoasteti. (poate chiar in cel cu nr 37 care se tot repeta in carte). Dar la fel de tare mi-ar placea sa o cititi daca sunteti barbat. Nu e usor de dus lectura, dar e una dintre putinele ocazii in care puteti fi 100% in mintea unei femei.

*

acum un an cind cartea se lansa in Marea Britanie, mi-am organizat o deplasare la Londra in asa fel incit sa prind si ziua lansarii si am fost primul primul cumparator al unui exemplar al acestei carti intr-un Waterstone 🙂 asta pentru ca imi place foarte mult zadie smith si cred ca e una dintre cele mai bune scriitoare din lume, in acest moment.

am citit cartea in ziua aia, o parte intr-un parc din londra, restul in avion pe drumul catre casa. am recitit- in acest week end, in traducerea in RO care e minunata. (felicitari Casianei Ionita)

faptul ca am recitit-o si in limba romana cred ca spune mult despre cam cit mi-a placut cartea asta.

Nord Vest, Zadie SMITH, a aparut la Editura Polirom.

3336
don quihotemai am o speranta sa fac ceva in viata:)

mai am o speranta sa fac ceva in viata:)

am citit astazi un articol in the guardian despre obiceiurile de trai ale unor oameni care au schimbat ceva in lumea asta, in principal scriitori, si mi-a mai revenit speranta: am o parte din datele care arata ca as putea sa fac si eu ceva important in viata:)

de exemplu ma trezesc la 6 dimineata ca domnul Hemingway, sau ca domnul Mozart.
zice la articol ca “Psychologists categorise people by what they call, rather charmingly, “morningness” and “eveningness”, but it’s not clear that either is objectively superior. There is evidence that morning people are happier and more conscientious, but also that night owls might be more intelligent.”

ma rog, eu folosesc – in conditii normale, cind nu sunt f f aglomerata cu proiecte – timpul de la 6 la 8 dimineata nu ca sa muncesc si ca sa invat: citesc articole din zonele mele de interes, carti si uneori chiar vad filme. sunt orele in care nu ma deranjeaza nimeni.

un alt exemplu care imi da sperante ca voi face ceva in viata e ca-mi plac plimbarile. in categoria plimbaretilor intra Beethoven, Mahler, Erik Satie si Chaikovksy. partea proasta la exemplu asta ca e ca toti sunt muzicieni, iar eu si muzica nu suntem prietene.

exista si o explicatie stiintifica, desigur

It’s long been observed that doing almost anything other than sitting at a desk can be the best route to novel insights. These days, there’s surely an additional factor at play: when you’re on a walk, you’re physically removed from many of the sources of distraction – televisions, computer screens – that might otherwise interfere with deep thought.

alt exemplu este “sa inveti sa poti sa muncesti/scrii oriunde”. la asta sunt maestra. am scris in metrou, in aeroport, in cafenele etc. deci, stau bine; am o speranta cit de mica sa fiu o Jane Austen sau o Agatha Christie.

singura chestiune care-mi lipseste si e mentionata in articol tine de consumarea unor substante care sa ajute la creativitate. mai mult de vin roshu n-am executat, dar asta e… pot sa accept ca am scapare aici.

ma rog, mai am nevoie de ceva talent si ceva perseverenta, plus niste multi ani de munca pentru a face ceva memorabil dar ce sens avea sa fie mentionat asta in articol ca sa -mi strice visurile?

textul din the guardian e aici. e un fragment din cartea Daily Rituals , scrisa de Mason Currey pe care desigur tocmai mi-am comandat-o:) iese luna asta. la ei, nu la noi.

2398
cheloobai, Cheloo, te cam iubesc :) dar imi trece repede

bai, Cheloo, te cam iubesc :) dar imi trece repede

stiu am mai spus-o si anul trecut. la editia 2 X Factor. si fix pentru acelasi lucru. detalii aici.
*
e o secventa in primul episod al sezonul 3 X Factor in care un pusti de 19 ani care incearca sa cinte rap se urca pe scena si-si spune versurile banale.

Cheloo il intreaba care-s ultimele doua carti pe care le-a citit, pustiul spune ca n-a citit niciuna.

“nicio carte toata viata ta?”
“nu”
“ai trei de NU, iesi acum de pe scena”, spune Cheloo sec si serios.

*

am zis-o si anul trecut: faptul ca un artist cum e Cheloo – care e un lider pentru o categorie importanta de tineri – e atit de ferm cind vine vorba de citit, de educatie in general, si o face intr-o emisiune de mare audienta la tv e unul dintre cele mai frumoase mesaje pe care le poate transmite.

diferenta intre anul trecut cind scriam asta si anul acesta sta in citeva editii bune de X Factor (cu tot cu repetitii) la care am asistat si am avut timp sa ma conving ca nu e de fatada aceasta reactie a lui.

Cheloo e o persoana educata si cultivata cu mult peste medie, cu o cultura cinematografica, si nu numai, foarte bogata. v-ati mai prins anul trecut cite putin din referintele lui foarte smart in timpul comentariilor la prestatiile concurentilor (chiar daca erau f scurte si rareori aveau background ca sa se prinda si cei mai putin cititi)

asa ca domn Ion, ca nu pot sa zic domn Cheloo, va cam iubesc ca perseverati sa-i umiliti pe inculti.

*
am vazut acum primul episod X Factor integral (am fost doar o jumatate de zi la auditii anul asta, dar obiceiurile vechi nu se uita, nici iubirile vechi) gratie abonamentului meu la antena play (acum Gusti Roman o sa zimbeasca tare ca am platit pentru produsul/munca lui) si cred ca in episodul asta e cistigatorul acestui sezon: Florin Ristei il cheama o sa cinte Grace Kelly de la MIKA. are f multa charisma si e f f talentat (stiu ca vor fi si citiva copii cu voci uimitoare in episoadele viitoare, dar pariez pe Florin)

revenind insa la Cheloo si la modul in care promoveaza educatia/cititul, cind scriam pentru carticica despre X Factor profilul lui Cheloo (pe care il puteti citi aici), am avut tot timpul in minte o anume carte, asta tocmai pentru ca imaginea lui de dincolo de sticla/scena e mult mai bogata cultural decit lasa el sa se vada.

altfel, imi dau seama ca si eu sunt perseverenta: o data pe sezon, il iubesc pe Cheloo.

dupa aia imi trece.

1457

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!