Prima mea amintire despre festivalul de teatru de la Sibiu e de la 3 ani de la aparitia festivalului – pe vremea aia era local, dar tot cu domnul Chiriac la conducere.
Am amintirea exacta a domnului Chiriac aflat in biroul meu de la Europa FM incercand sa ma convinga sa ne parteneriem media cu festivalul – imi spunea ca o sa fie unul dintre cele mai mari festivaluri din Europa, ca o sa vina unii dintre cei mai mari actori ai lumii, ca va fi ceva cum n-am mai vazut – si eu ma gandeam: ”Doamne, cine e nebunul asta de la mine din birou?!”
Culmea e ca tot ce a spus atunci a devenit realitate, iar pentru mine domnul Chiriac este ce mai bun exemplu de nebun frumos cu o ambitie incredibila si o inteligenta uimitoare care nu se lasa pana nu face lucrurile sa se intample asa cum si le-a imaginat el.
E cel mai bun exemplu ca, daca iti doresti cu adevarat ceva si lupti in draci pentru visul tau, ti se indeplineste. (Domnia sa vorbeste de succese si se incarca din ele, dar nu mentioneaza niciodata greutatile incredibile, oboseala dincolo de limita si… alte sarificii )
*
Pe vremea aia, la inceputul anilor 2000, nu-mi placea teatrul. Ratasem momentul Andrei Serban de la Teatrul National, deci nu apucasem sa simt teatru pe bune, asa ca toate intalnirile mele post revolutionare erau cu un amestesc de urlet experimental si text care rabdase in sertar sa iasa la vedere atat de mult incat ii simteai frustrarea printre cuvinte.
Nu-mi placea, deci, teatrul.
A fost nevoie sa-i descopar pe Radu Afrim si Andrei Serban, sa am privilegiul imens al unor lungi conversatii cu dansii, sa plang cu suspine la piesele lor, sa ma uit la bucataria din culise (la propriu, la Sibiu, la repetitiile lui Andrei Serban am mancat in bucataria teatrului) ca sa invat sa ma uit la teatru dincolo de text.
Ca sa invat sa ma uit la ce parte din sufletul actorului e oglindita de regizor prin poveste, la cum actorul lucreaza cu el ca sa –mi arate mie, spectatorul, emotia fina care pare autentica si sa ma convinga sa stau acolo, in povestea lui, mult timp si dupa ce textul s-a incheiat.
Abia apoi am inceput sa am curajul sa scriu despre teatru. M-a incurajat Andrei Serban, m-a indrumat si in ce ar fi bine sa citesc si m-a responsabilizat pentru sinceritatea mea. Ne-am certat de cateva ori bune in viata asta pe viziunile noastre diferite asupra unor lucruri, dar fara domnia sa, fara Radu Afrim – si fara Razvan Penescu (care mi-a oferit spatiul Liternet-ului) – n-as fie scris despre teatru niciodata.
Astazi ma uit la tinerii bloggeri care vin la FITS si ma gandesc ca, in lipsa unor intalniri asemeni celor pe care am avut marele privilegiu sa mi se intample, le-ar trebui un training de cateva ore odata cu primirea acreditarii. Un training despre structura unei cronici, despre cum ceea ce vezi e parte dintr-un context pe care ar fi bine sa-l cunosti (sau sa incerci sa-l descoperi prin cercetarea dincolo de wikipedia) si despre cum… parerea ta conteaza prea putin in puzzle-ul mare (adica nu esti dumnezeu, stai linistit si nu pune etichete; fii responsabil cu adjectivele pe care le insiri ca pe niste panglici in jurul unui cadou.)
*
Ieri, dupa amiaza tarziu, aproape de apusul soarelui, eram in Piata Mica si se auzea foarte tare Ludovico Einaudi – Fly (scrisa pentru coloana sonora de la minunatul film Intouchables)
Muzica era divina, vedeam oamenii cum zambesc si m-am indreptat catre locul unde era un spectacol de strada… doi acrobati cu bicicletele faceau tumbe spre amuzamentul copiilor intr-o poveste despre Rivalitatea Strazii. In public zambea de la distanta domnul Purcarete.
(foto Adi Bulboaca)
M-am gandit ca spectacolele de strada nu sunt doar pentru cei care nu intra des in salile de teatru si spre bucuria copiilor, ci ele dau idei pentru creatorii de spectacole indoor.
Se intampla asta inca de la prima samanta de teatru, inca de la serbarile populare pe pajisti noroioase sau la balciurile din satele sarace. Intotdeauna vor fi artisti care ii vor inspira pe cei care se afla cu o treapta mai sus decat ei (ca productie, ca gand, educatie), dar pentru asta e nevoie de smerenie.
Asa ca ieri m-am gandit ca doar cei mari – cu adevarat mari in gand si spirit – au rabdarea si relaxarea sa se uite inapoi, acolo unde e sinceritate neambalata, unde e o esenta, pentru a se inspira.
(cumva e mai usor de inteles cu ceea ce se intampla in moda – trendurile marilor branduri vin din cercetari ale strazii in zonele cele mai creative)
*
P.S. e in FITS anul acesta o expozitie cu cateva fotografii facute de regizorul Siviu Purcarete. E minunat sa-l simti dincolo de mesajele pe care le transmite cu ajutorul unui text celebru si al unor actori care-si pun si ei personalitatea intre vorbe. Mi-e rusine sa postez aici fotografii facute la imaginile expuse pentru ca le stric atmosfera, dar pot sa va spun ca la unul dintre cadre m-am apropiat sa-l ating sa vad daca nu e colaj, atat era de surprinzatoare imaginea.
***
Ma aflu la Sibiu la invitatia speciala Raiffeissen Bank care este partener FITS de 9 ani si unul dintre cei mai generosi sponsori in a omagia si celebra personalitatile care sosesc in Sibiu si sunt premiate pe Aleea Celebritatilor.
