Tag : copilarie

Nipyata-pinatas-adults-1Ce conține o piñata pentru adulți?

Ce conține o piñata pentru adulți?

Text de Raluca Antuca

Am observat cum adulții încearcă pe cât posibil să aducă copilăria în viața lor de zi cu zi. Ba colorează pentru a se destresa, ba reinventează cele mai îndrăgite desene animate sau încă se joacă cu LEGO, doar că acum îi caută funcționalitatea.

Așa că de ce numai copiii să se distreze? Și adulții vor să uite de griji, să țopăie toată ziua sau să facă doar ce le place.

Faceti cunostinta cu Nipyata, care a luat naștere tot din dorința de a te distra, chiar dacă ai 60 de ani. Este vorba de o piñata pentru adulți, care nu conține dulciuri, ci sticluțe de băutură.

Whiskey, vodka, tequila. Tu hotărăști ce vrei să descopere sărbătoritul atunci când lovește piñata. Mai multe detalii aici!

Nipyata-pinatas-adults-3 Nipyata-pinatas-adults-4 Nipyata-pinatas-adults-5 Nipyata-pinatas-adults-6 Nipyata-pinatas-adults-7

1255
woodenlego-3-900x1355LEGO din lemn sculptat

LEGO din lemn sculptat

Text de Raluca Antuca

Designer-ul francez Baptiste Tavitian este autorul acestor figurine din lemn, care ne amintesc de jucăriile LEGO din copilărie.

El le realizează manual, sculptând în lemn de stejar la diferite dimensiuni. Cea mai mare figurină are 80 de cm înălțime și arată ca un personaj stilizat foarte puțin, realizat într-un stil minimalist. Cu rol de jucărie, mie îmi pare a fi perfect și drept decorațiune pentru spațiul de lucru.

Nu sunt de vânzare momentan, fiind doar demonstrative, dar pe site-ul firmei de design BTmanufacture puteți achiziționa o piesă LEGO din lemn care luminează în culori diferite. Asemănătoare unei veioze, oferă o atmosferă jucăușă în cameră, iar culoarea și dimensiunile le alegi tu!

woodenlego-1-900x900 woodenlego-2-900x1358 woodenlego-4-900x1355 woodenlego-5-900x1355 woodenlego-6-900x1355 woodenlego-11-900x598 woodenlego-12-900x516

1396
we-create-fairy-tale-inspired-necklaces-with-tiny-scenes-inside-4__880Colierele care păstrează poveștile în pandantiv

Colierele care păstrează poveștile în pandantiv

Text de Raluca Antuca

Știți expresia aceea „era de poveste”? Adică arăta cumva feeric sau te-a dus cu gândul la poveștile fraților Grimm sau ți se pare desprins dintr-un Wonderland. Ei bine, cum ar fi dacă am purta povestea cu noi? Adică am aduce metafora în plan real.

Colierele făcute de Laliblue reușesc acest lucru, pentru că pandantivul conține scene din poveștile clasice ale lui Charles Perrault sau Andersen și transmit puțin din magia basmelor. Realizate din fontă, lemn și rășină, colierele sunt extreme de simpatico.

Laliblue a luat naștere în 2006, cu scopul de a crea bijuterii vintage, dedicate femeilor care își amintesc cu drag de copilărie. Sunt ușor de asortat cu un outfit casual sau jucăuș. Sunt sigură că vor atrage multe zâmbete, tocmai pentru că denotă o personalitate creativă și plină de energie.

Dacă vă fac cu ochiul, aici găsiți modelele și prețurile!

we-create-fairy-tale-inspired-necklaces-with-tiny-scenes-inside__880 we-create-fairy-tale-inspired-necklaces-with-tiny-scenes-inside-2__880 we-create-fairy-tale-inspired-necklaces-with-tiny-scenes-inside-3__880 we-create-fairy-tale-inspired-necklaces-with-tiny-scenes-inside-5__880 we-create-fairy-tale-inspired-necklaces-with-tiny-scenes-inside-6__880 we-create-fairy-tale-inspired-necklaces-with-tiny-scenes-inside-7__880 we-create-fairy-tale-inspired-necklaces-with-tiny-scenes-inside-8__880 we-create-fairy-tale-inspired-necklaces-with-tiny-scenes-inside-9__880 we-create-fairy-tale-inspired-necklaces-with-tiny-scenes-inside-10__880 we-create-fairy-tale-inspired-necklaces-with-tiny-scenes-inside-11__880

1381
customized-lego-head-3d-printing-funky3dfaces-3Figurina LEGO personalizată cu chipul tău 3D

Figurina LEGO personalizată cu chipul tău 3D

Text de Raluca Antuca

Pentru mulți, figurinele LEGO sunt cele mai îndrăgite jucării ale copilăriei. Fie datorită culorilor vii și strălucitoare care atrăgeau imediat atenția copiilor, fie datorită faptului că puteai să creezi orice voiai, simțindu-te ca un mini- zeu.

E clar că LEGO a depășit de mult granițele jocului, pentru că fel de fel de invenții au pornit de la aceste mici piese colorate. Genți pentru dame, mobilă pentru sufragerie și chiar mașini funcționale s-au realizat cu multă meticulozitate și creativitate.

Așa că de ce să nu ai o figurină LEGO personalizată? Tu alegi corpul, iar compania Funky3DFaces printează chipul tău 3D și îl atașează. Tot ce trebuie să faci este să trimiți două fotografii cu tine, una din față și una din lateral.

Chipurile au 15mm înălțime și sunt făcute dintr-un material asemănător gresiei. Îți poți alege frizura și culoarea părului, iar figurina personalizată costă 30 de dolari.

Aș spune că nu sunt identice chipurile, ba chiar există loc de mai bine. Dar ideea este foarte tare și ar fi un cadou excelent pentru un împătimit al jocului LEGO, chiar dacă acela ai fi chiar tu!

customized-lego-head-3d-printing-funky3dfaces-2 customized-lego-head-3d-printing-funky3dfaces-11 customized-lego-head-3d-printing-funky3dfaces-17

1984
ever-9Noul sistem LEGO pentru adulți

Noul sistem LEGO pentru adulți

Text de Raluca Antuca

Zilele acestea v-am povestit despre cea mai scumpă casă de păpuși din lume și v-am prezentat cea mai nouă descoperire- planșa cu cele mai mari orașe ale lumii pe care o răzuiești și faci magie-.

Am hotărât să păstrez această idee de copilărie pentru adulți și să vă fac cunoștință cu un nou concept- LEGO gigantic pentru oamenii mari!

EverBlock este un sistem modular de construit mobile, rafturi, pereți sau chiar camera din bucăți mari de LEGO din plastic. Fondatorul, Arnon Rosan, era fascinat de aceste bucăți colorate din copilărie, așa că a dus jocul la un alt nivel. Unul practic, folosit în scopuri personale, dar și industriale.

Cărămizile sunt disponibile în trei tipuri și se găsesc în 15 culori diferite. Vestea bună este că nu vorbim doar de un concept, ci de un proiect real și produse de achiziționat de aici! Este o idee bună pentru designerii de interior care vor să optimizeze spațiul din casă, dar și pentru cei care vor să personalizeze locuința și să-i dea o pată de culoare.

ever-1 ever-2 ever-3 ever-4 ever-5 ever-6 ever-7 ever-8

2100
board-scratch-night-view-largo-design-4Răzuiești și faci magie!

Răzuiești și faci magie!

Text de Raluca Antuca

A fi adult înseamnă să nu mai ai timp de pierdut, responsabilitățile să-ți dea bătăi de cap, iar micile bucurii ale copilăriei să dispară. Oricât de mult te relaxează sau amuză, tot ți se pare ciudat să te mai uiți la Tom și Jerry sau să colorezi în pauzele de la serviciu, ca să te detașezi de probleme.

Există totuși o soluție pentru adulții care vor să fie copii din când în când, fără să fie ridicoli. Un studio din Koreea de Sud a realizat un produs care ne permite să ne distrăm ca atunci când eram mici.

Este vorba de o planșă pe care este afișat un piesaj urban și un stilou care îți permite să luminezi detaliile clădirilor, străzile și linia orizontului. Nu este vorba de colorare, ci de răzuire, dar funcționează pe același principiu. Desenul prinde viață, pentru că porțiunile răzuite devin aurii. Sunt cadoul perfect pentru iubitorii de călătorii sau sunt suveniruri numai bune de păstrat. În locul unei fotografii, aveți acest tablou magic! Momentan sunt disponibile opt peisaje din New York, Hong Kong, Las Vegas, Budapesta, Londra, Hamburg, Paris și Florența.

O planșă costă aproximativ 32 de dolari, dar pot fi achiziționate și în dimensiuni mai mici, de forma unor cărți poștale, la prețul de 13 dolari.

board-scratch-night-view-largo-design-2 board-scratch-night-view-largo-design-10 board-scratch-night-view-largo-design-12 board-scratch-night-view-largo-design-16 board-scratch-night-view-largo-design-20

1678
IMG_1936__880FOTO- Mai există copilăria la țară?

FOTO- Mai există copilăria la țară?

Text de Raluca Antuca

Izabela Urbaniak este o fotografă din Polonia care pune accentul pe naturalețe și spontaneitate în seriile foto pe care le realizează.

Cea mai recentă serie îi surprinde pe copii acesteia, dar și pe verișorii lor într-o vacanță la țară, acolo unde petrec mai mult de o lună în fiecare vară. În acest cadru natural, ei vin să se distreze cu animalele și să exploreze locuri noi în felul lor creativ. Fără tehnologie și electronice, aceștia reușesc să se deconecteze de lumea virtuală și să trăiască o copilărie ca a părinților și bunicilor.

Izabela îi observă, participă la jocurile lor și își amintește de vremurile în care era de vârsta lor, când smartphone-ul și tableta nu țineau locul unor prieteni! Fotografiile sunt minunat realizate și chiar îmi este dor de „țara” mea, la Bacău, unde zburdam toată ziua și mă minunam de toate cele!

IMG_1257__880 IMG_1866__880 IMG_1936__880 IMG_2061__880 IMG_17561__880 NB2A0539__880 NB2A0646__880 NB2A0859__880 NB2A3336__880 NB2A3373A__880 NB2A4510__880 NB2A8492__880 NB2A9398__880 NB2A9466__880 NB2A9958__880 Summertime-part-two__880 Summertime-part-two1__880

2119

Trei generatii definesc noțiunea de “distracție”

Text de Raluca Antuca

În această epocă a tehnologiei, legătura noastră cu natura a dispărut, iar copiii nu mai știu să se bucure fără a avea o tabletă sau un smartphone în mână. Cei de la Nature Valley Canada au pus la un loc trei generații ale unei familii și i-au întrebat cum se distra fiecare în copilărie.

Răspunsurile lor merită urmărite, iar reacția celor mai în vârstă te va pune puțin pe gânduri. Spotul publicitar ne face să conștientizăm această dependență de tehnologie și electronice din partea celor mici, care au uitat să se bucure de natură. Mesajul ar fi să îi luăm pe cei dragi de mână și să ieșim la o plimbare în aer liber!

 

2277
Peechaya4 (1)Doza de optimism a zilei cu fotografiile lui Peechaya Burrough

Doza de optimism a zilei cu fotografiile lui Peechaya Burrough

Text de Raluca Antuca

Peechaya Burrough este tipul de fotograf care realizează imagini jucăușe, minimaliste, care îți dau o stare de bine instant. Prin lentila aparatului foto, mâncarea se transformă în material artistic (un balon galben devine un gălbenuș perfect), iar arta origami este adusă la viață.

Nici nu prea contează conceptul, pentru că fiecare fotografie ne arată abilitatea extraordinară a lui Peechaya de a jonga cu obiectele din viața de zi cu zi și imaginația ei.

Pentru cunoscătorii de semiotică, este un fel de joacă între semnificant și semnificat, unde obiectele nu sunt ceea ce par. Realizate handmade, acestea ne aduc aminte de copilărie și de felul în care copiii văd lumea.

Fotografiile sunt luminoase, clare și plin de optimism, iar Photoshop a fost folosit doar pentru a accentua conceptul. La prima vedere, portofoliul ei ar părea prea simplu și modest, dar felul în care fotografa vede lumea face diferența.

Cum optimismul este cuvântul cheie, nu e de mirare că a reușit să ne arate că până și cele mai simple lucruri au potențialul de a deveni opere de artă.

peechaya1 (1) Peechaya1 Peechaya2 (1) peechaya2 peechaya3 (1) Peechaya3 peechaya4 peechaya5 Peechaya6 (1) peechaya6 Peechaya7 (1) peechaya7 Peechaya8 peechaya8 Peechaya9 Peechaya10

1667
gravity williamsproiect foto minunat: Gravity

proiect foto minunat: Gravity

stiti momentele acelea in care ti se pare ca plutesti. ca gravitatia a intrat in vacanta si ca greutatea construita in mese copioase nu mai conteaza.

momentele acelea in care oricit ai fi de greu (ca stat, sfat, experienta) te simti usor si stii ca zimbesti, si pe dinauntru si celor din fata ta.

un fotograf simpatic s-a gindit sa imortalizeze genul asta de moment punind mai multi oameni sa sara pentru a-i prinde in aer, in plutire. si-a facut calculul ca dupa multe asemenea incercari, fiecare dintre subiecti va intra in joc si va sari de placere, redevenid pentru o clipa copil.

Gravity se numeste proiectul care e despre bucuria de a te lasa purtat in bataia vintului fara griji, ca un copil.
fotograful se numeste Tomas Januska.

 

puteti vedea intregul proiect foto aici

872
apa focDoru Iftime, Story of my life: Prometeu

Doru Iftime, Story of my life: Prometeu

text de Doru Iftime

Prometeu a fost inamicul numărul unu al copilăriei mele. Era paznic la profesorului Liceul Petru Rareș din Piatra Neamț și misiunea lui era să nu lase țâncii să intre pe terenul de sport: copiii loveau cu mingile în pereții sălii de sport, care își pierdeau tencuiala și se șubrezeau; o altă sarcină a sa – și de aici i se trage porecla – era să aprindă focul în sobele din sălile de clasă. Iarna, Prometeu își începea traseul prin liceu pe la 7.30 în fiecare dimineață, însă, cum erau multe încăperi de încălzit, se întâmpla să intre în unele clase și după ora 8.00, când deja începuseră cursurile. Bătea la ușă și îi cerea politicos voie profesorului să dea drumul la gaz, în timp ce elevii își dădeau coate și chicoteau: „A venit Prometeu.”

Am crescut pe terenul de sport de la Rareș. Aveam probabil puțin peste trei ani când am intrat pentru prima dată pe acel teren – bineînțeles, în mod fraudulos, sărind gardul. „Mă duc pe teren”, le spuneam bunicilor, care mă aveau în grijă în timpul săptămânii – doar week-end-ul îl petreceam pe atunci cu părinții. Cu timpul, mi-am făcut tot soiul de cunoștințe la locul favorit de joacă: femeia de serviciu, administratorul liceului, elevii de la seral cu care jucam fotbal și, desigur, Prometeu, care nu pierdea nici o ocazie să mă fugărească deîndată ce mă vedea. Scăpam de el fie sărind gardul uriaș de la intrarea principală, fie fugind pe terenul viran din spatele sălii de sport, învecinat cu intrarea laterală în curtea bunicilor. De fiecare dată însă mă întorceam după mai puțin de zece minute. Cum s-ar zice, făceam pe atunci ceea ce ar fi trebuit să fac – dar n-am făcut niciodată – în cariera de jurnalist: ieșeam pe ușă ca să intru pe fereastră.

Nu-mi amintesc cum arăta Prometeu. Îi țin minte doar sprâncenele stufoase, părul negru și des și mersul ușor aplecat într-o parte. Cum casa bunicilor era la doi pași de liceu, îl vedeam uneori trecând agale spre locul de muncă. Iarna purta o căciulă rusească, cu urechile legate deasupra capului, și o haină impermeabilă albastru închis.

De la 3 la 14 ani mi-am disputat cu Prometeu terenul de sport de la Rareș. Potrivit standardelor actuale, universul copilăriei mele nu era deloc vast, dar magia lui a fost suficientă ca să inspire aceste rânduri stângace. Aveam vreo 5 ani când am căzut de pe panoul de baschet. Aruncam la coș și mingea a rămas înțepenită între inel și panou. Ca s-o dau jos, m-am cățărat pe scheletul metalic care susținea panoul și, după ce am eliberat-o, am sărit. Mai făcusem chestia asta de nenumărate ori, doar că atunci am aterizat pe toată talpa, cred. Și nu m-am mai putut mișca. Nu mai era nimeni în preajmă, cu excepția femeii de serviciu: m-a văzut, și-a dus mâna la gură, apoi a venit iute și, fără să spună o vorbă, m-a luat în brațe și m-a dus acasă, la bunicii înmărmuriți. N-a fost nimic grav, mi-am revenit în câteva minute.

Tot pe terenul de sport de la Rareș l-am întâlnit pe Bogdan Uritescu, fiul actorului Valentin Uritescu, aflat în vremea aceea sub contract cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Bineînțeles că pe atunci habar n-aveam cine era Bogdan, l-am identificat 20 de ani mai târziu, când l-am văzut într-un film în care mi se părea că seamănă cu Mircea Eliade. Bogdan a apărut într-o seară, pe neașteptate, pe teren. Era un excelent portar de fotbal. Prietenul care îl însoțea l-a antrenat preț de câteva zeci de minute la poarta desenată cu cretă pe unul dintre ziduri, în timp ce noi, țâncii, așezați pe mingile de plastic, ne minunam de mișcările de portar profesionist ale lui Bogdan și eram uimiți de paradele pe care le făcea neținând cont că pe jos era bitum, nu iarbă.

Pe terenul de la Rareș am jucat fotbal cu seraliștii bucuroși să facă mișcare în aer liber în loc să-și tocească coatele pe bănci pe la vreo oră insipidă de tehnologia materialelor. Primele întâlniri cu fetele tot acolo mi le-am dat. Eram pe terenul meu. Era locul în care mă simțeam în siguranță și suficient de stăpân pe mine încât să fac față tensiunii copleșitoare a primei întâlniri. Tot aici am furat și primul sărut, sub brazii care străjuiesc scara de piatră care urcă de la sala de sport către liceu.

Prometeu a fost probabil martorul tăcut al tuturor acestor întâmplări. Al întâmplărilor mele și ale prietenilor cu care împărțeam minunatul loc de joacă. Chiar dacă eram precum câinele și pisica, Prometeu nu a fost niciodată paznicul care să facă exces de zel, nu era din soiul acela care se bagă în seamă și pe care îl întâlnim azi la tot pasul, păzind cu cerbicie 2-3 locuri de parcare sau intrarea în diverse instituții mai mult sau mai puțin importante.

Oficial, pe terenul de sport aveau voie doar elevii liceului. Poarta se încuia după încheierea orelor. Cu toate acestea, cel puțin seara, terenul era plin de copii de toate vârstele. Cei mari jucau baschet, cei mici își inventau tot soiul de jocuri. Cumva, vigilența lui Prometeu părea să fie înșelată în permanență. Sau poate că vigilența lui s-a transformat, cu trecerea anilor, în toleranță; poate își spunea încă de pe atunci, cum îmi zic și eu azi, că jocul copiilor în aer liber e mai important decât câteva geamuri sparte sau un perete care trebuie tencuit o dată pe săptămână.

Am revenit în Piatra Neamț după ce am terminat facultatea. Lucram la un ziar local unde țineam o rubrică pentru tineret intitulată Recreația Mare. Cu puțin timp înainte de a pleca la un job nou și a mă muta definitiv în București, am organizat – pe terenul de sport de la Petru Rareș, desigur -, Cupa Recreația Mare la baschet. Cum toată acțiunea s-a derulat prin intermediul ziarului, am avut surpriza ca la startul competiției să se înscrie nu mai puțin de 24 de echipe din tot județul Neamț. Pentru câteva zile, terenul de la Rareș și-a recăpătat exuberanța de altă dată.

A fost doar o palidă licărire. Acum, de câte ori revin în Piatra Neamț ca să-mi vizitez părinții, terenul de sport de la Rareș e gol. Fie că e iarnă, fie că e vară, fie că e dimineață sau seară, nimeni nu mai joacă baschet, nu mai dă nimeni cu mingea în pereții sălii de sport… Într-o vreme dispăruseră chiar și inelele de pe panourile de baschet. Nu au fost furate, le-au strâns administratorii liceului ca să nu mai aibă copiii de ce să vină pe teren. O atitudine de neînțeles din partea unei instituții publice, într-o țară în care obezitatea în rândul copiilor mai are un pic și se transformă în epidemie. Însă grija pentru acareturi e mai mare decât preocuparea pentru sănătatea copiilor noștri – fiindcă, nu-i așa, mișcarea, sportul în aer liber înseamnă sănătate.

Nu știu ce s-a întâmplat cu Prometeu. Azi nu mai e el cerberul de la Rareș și, oricum, elevii n-ar mai avea de ce să-l poreclească Prometeu pe actualul paznic. Liceul are acum instalație de încălzire modernă și geamuri termopan. Sala de sport a fost reamenajată, iar terenul de sport e împrejmuit cum se cuvine. Gardul nu mai poate fi sărit, iar intrarea mea secretă, de pe terenul viran din spatele sălii de sport, a fost blocată cu un zid imposibil de escaladat; terenul este, practic, o fortăreață inexpugnabilă. Trist este că e o fortăreață pe care nu mai vrea s-o cucerească nimeni. Cei mici nu mai încearcă să sară gardul și nici nu-i mai interesează să dea de lucru zidarilor; și-au găsit alte locuri de joacă sau pierd vremea la televizor, în timp ce adolescenții își dau întâlniri virtuale și se sărută prin intermediul avatarurilor de pe OurWorld.

Adulții au înfrânt energia și spiritul de aventură al copiilor. Când n-au reușit să-i facă să respecte o interdicție, i-au ispitit cu tehnologia, iar micii inocenți au devenit o victimă ușoară a sedentarismului.

Însă greșesc când spun că terenul de la Rareș e gol. Nu e tocmai gol. Pe el este parcată o mașină. Un singur autovehicul se lăfăie într-un spațiu care, de fapt, ar trebui să fie locul de joacă pentru 50 de copii. Tehnologia a obținut o victorie categorică și are și un reprezentant în teren.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

1129
patpat in padure

pat in padure

cind eram mici visam la casute in copac, loc de aventura si povesti ascunse de privirile parintilor. asa vazusem noi prin filme, sau citisem in povesti.

unii dintre noi au avut casute in copac, altii nu…

*
de azi visez la un pat suspendat in padure. tocmai am descoperit acesta fotografie:)

si pentru ca in noi zace un copil indiferent de virsta, va mai arat o fotografie care ilustreaza ceva la care aspir.
banuiesc ca mai am tovarasi intru aceste aspiratii.

ambele sunt f reale, nu sunt aranjate pentru sedinte foto. sunt casele unor oameni:)

1964
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!