Tag : corneliu porumboiu

ivanon sunset(de vazut) SUNSET, un film care – pentru noi romanii – vorbeste si despre dedicarea incredibila pentru meserie a lui Vlad Ivanov –

(de vazut) SUNSET, un film care – pentru noi romanii – vorbeste si despre dedicarea incredibila pentru meserie a lui Vlad Ivanov –

De fiecare data cand vad un film in care joaca Vlad Ivanov ma uimesc puterea cu care se scufunda in rol si sacrificiile pe care le face pentru a ajunge la personaj.

Sunt putini actori care au dezvoltat chiar o voluptate in exercitiul transformarii si al pregatirii pentru un rol.

Maestrul acestor transformari ale propriului sine e Daniel Day Lewis care sta singur, departe de familie, intr-o cabana la munte si exerseaza lumea personajelor lui. Pentru Lincon, filmul lui Spielberg , i-a cerut regizorului un an de pregatire, a invatat accentul si felul de a vorbi al lui Lincon, a citit peste 100 de carti, a lucrat la transformarea sa fizica alaturi de un make-up artist pe care l-a angajat chiar el si, abia dupa ce a vazut ca se poate transforma intr-o forma cu care sa fie fericit, a acceptat rolul.

Genul acesta de munca e venita de la un domn pe nume Stanislavski, iar actorii care merg pe drumul asta sunt incadrati la “method actor”.

Din Romania, Vlad Ivanov e dintre actorii care au dezvoltat cel mai mult aceasta tehnica. Il banuiesc ca a dezvoltat-o invatand si facand, nu stiu daca a facut cursuri speciale.

Dar i-a avut indeaproape pe platourile de filmare pe multi actori mari americani (Jim Carey e unul dintre ei – au fost colegi in Dark Crimes) care se scufunda si ei total in aceasta metoda de pregatire a unui rol. Iar povestirile lui Ivanov despre conversatiile cu Carey si cum s-au pregatit fiecare pentru roluri sunt absolut minunate. (Carey i-a povestit ca atunci cand s-a pregatit pentru Ace Ventura a avut in minte un strut care da tot timpul din cap.)

*

Am vazut in mai putin de o saptamana, doua filme in care Vlad Ivanov are rolurile principale ( La Gomera, r Corneliu Porumboiu si Sunset, r Laszlo Nemes) si am realizat inca o data dedicarea absoluta a lui Ivanov pentru meseria lui.

In La Gomera a invatat in 3 luni sa fluiere dupa un limbaj care e intr-o insula din Spania, pentru Sunset a invatat limba maghiara!!!!

Aseara la q&a-ul de la premiera filmului Sunset, in prezenta regizorului castigator de premiu Oscar (pentru Son of Saul), Ivanov a povestit cum a invatat limba maghiara, cum a petrecut ore in sir in parcuri facandu-si lectiile si ajungand mereu la ora fixa la profesoara lui, mereu pregatit, mereu setat mental si emotional sa reuseasca sa-si spuna perfect rolul in maghiara.

E dincolo de disciplina aceasta dedicare pentru meserie. Nu a facut-o doar pentru rolul asta in filmul lui Nemes (care l-a vrut special pe el, desi nu era actor de limba maghiara) ci pentru toate rolurile lui.

E insa foarte vizibila acum pentru ca avem La Gomera cu vorbirea in fluieratul complicat si Sunset cu rolul integral in maghiara.

ivanov la gomera

(imagine din La Gomera)

La Gomera intra pe ecrane in septembrie si am sa ma intorc sa scriu pe larg despre el pentru ca e un film in care  Corneliu Porumboiu si-a ridicat la un nou nivel obsesia pentru descompunerea limbajelor de comunicare. E un film politist, cu foarte mult umor, o sa va placa foarte mult.

Acum va invit insa sa mergeti sa vedeti (din 21 iunie) SUNSET, o poveste de la inceputul secolului trecut, dintr-o Budapesta in care femeile sunt exploatate intr-un mod perfid.

Unul dintre oamenii rai e, cum altfel, domnul Vlad Ivanov.

M-am trezit in sala de cinema ridicand pumnul la o secventa in care personajul lui Vlad manipuleaza niste fete, mi-as fi dorit sa-i dau una in barba.

E printre putinii actori care poate aduce pe ecran o energie credibila a omului rau, pastrand si o parte buna pentru sufletul fiecarui personaj, fara insa sa fie ostentativ: totul e foarte continut si autentic.

Probabil ca sunt sute de ore de munca interioara, pe parcursul a multor ani si a multor roluri, in spatele acestei energii de pe ecran.

Altfel, depun marturie ca, dincolo de ecrane, Vlad Ivanov e un om bun, solar, atent la oameni, foarte empatic si foarte nemacinat de nimicia vietii. Uneori te si miri cum un om ca el aduce la lumina asemenea personaje.

ivanon sunset

562
cannes 2019(foto red carpet) French Glamour in prima zi a Festivalului de Film de la Cannes –

(foto red carpet) French Glamour in prima zi a Festivalului de Film de la Cannes –

Aseara a inceput Festivalul de film de la Cannes, una dintre cele mai importante competitii cinematografice din lume.

Si anul acesta avem si noi un regizor si un film romanesc in competitie – Corneliu Porumboiu si La Gomera, un film cu Vlad Ivanov in rolul principal.

sunt 21 de filme in concurs iar printre regizorii care au treaba in festival anul acesta sunt… Pedro Almodovar, Xavier Dolan,Jim Jarmush, Quentin Tarantino, Ken Loach, Jean-Pierre şi Luc Dardenne, adica o minunatie de competitie, mai mult decat un campionat mondial al cinematografiei.

Altfel, Festivalul de film de la Cannes e unul dintre cele mai bine manageriate in materie de invitati care sa genereze PR & glamour care sa aduca noi sponsori. Iata o parte dintre vedetele prezente aseara pe covorul rosu la gala de deschidere.

(codul vestimentar e glamour chic… adica nu e obligatoriu sa ai rochie lunga, n schimb trebuie sa porti tocuri – daca va aduceti aminte acum cativa ani a fost si o disputa pe aceasta tema pentru ca nu au primit o actrita care nu avea tocuri si in zilele urmatoare, colege de breasla distribuite in alte filme s-au descaltat ostentativ pe covorul rosu)

Alessandra Ambrosio

Amira Casar
amira casar

Araya Hargate
araya hargate

Caroline de Maigret
Caroline de Maigret

Elle Fanning

Cloe Sevigny

Carlotte Gainsbourg si Javier Bardem

Estelle Lefebure
Estelle Lefebure

Eva Longoria

Golshifteh Farahani

Gong Li
gong li

Natalia Janoszek
natalia janoszek

Maimouna NDiaye

Julianne Moore

Izabel Goulart

Romee Strijd

Selena

Tilda Swinton

Virginie Ledoyen
Virginie Ledoyen

965
cover filmeConcurs: Ca sa ai cinematograf acasa spune ce filme romanesti iti plac

Concurs: Ca sa ai cinematograf acasa spune ce filme romanesti iti plac

Mai am doua zile pana ajung si eu la TIFF si oftez cand vad ce evenimente frumoase au fost deja si eu n-am ajuns la ele, dar ca sa nu fiu foarte foarte departe cu mintea si cu sufletul de cinema, am fost provocata….

Raiffeisen Bank, sponsor principal al TIFF si un sustinator consacrat Zilelor Filmului Romanesc a lansat o provocare printre bloggeri. A inceput cu Manafu care a fost rugat sa faca un top 5 al filmelor romanesti care i-au placut cel mai mult. Manafu s-a gandit ca e bine sa dea o leapsa si m-a intrebat pe mine care sunt filmele romanesti pe care le iubesc.

N-am putut sa pun doar 5, chiar n-am putut. Iata selectia mea (am incercat sa nu repet filmele de la Manafu)

lampa-cu-caciula-289105l-imagine

Filmul romanesc pe care-l iubesc cel mai tare e un scurt metraj inspirat de nuvela omonima a lui Florin Lazarescu – Lampa cu caciula.

Povestea relatiei tata fiu sub rama unei actiuni in care televizorul cu lampi al familiei,  ecranul cu iesire spre o alta lume din saracie a copilului familiei, e dus la reparat.

Filmul e regizat de Radu Jude ( a facut din nou echipa cu Florin Lazarescu pentru Aferim!, o alta bucurie de film)

o vara de neuitat

Imi mai place f f f f tare filmul lui Lucian Pintilie – O vara de neuitat.

Un capitan de vama e mutat intr-un sat la granita cu Bulgaria si sotia sa , contesa unguroaica, trebuie sa se adapteze situatiei in conditiile unui conflict intre localnici si macedoneni.  E o secventa de o candoare si o eleganta impresionante cand tanara doamna – interpretata de Kristin Scott Thomas (care a invatat romaneste pentru acest film) – se spala in cada in curte, iar soldatii sotului ei o privesc pe furis, printre rufele intinse la uscat.

Si daca tot sunt aici, iar Manafu a zis deja de Balanta, as vrea sa reamintesc de Prea Tarziu, o alta minunatie de film in regia domnului Pintilie.

a-fost-sau-n-a-fost-poster

A fost sau n-a fost in regia lui Corneliu Porumboiu

Pentru umorul lui si pentru realizarea cu resurse atat de mici. Si pentru actorii minunati. E un film care  -de cate ori il vad – ma face sa rad. Romania mereu amuzanta sau lectia autoironiei pentru a putea sa ne depasim defectele.

train de vie

Train de vie, Radu Mihaileanu

O poveste despre evrei si deportare spusa cu mult umor. Spusa si scrisa cu mult inainte de La vita e bella, numai ca – din pacate – filmul acesta n-a ajuns la Oscar.

Si daca tot sunt aici, Concertul... si povestea tiganilor care au cucerit Parisul.

morometii

Morometii, regia Stere Gulea

Pentru ca a fost filmul copilariei mele, pentru ca pustiul care-l juca pe Niculae era coleg cu mine de scoala, pentru ca s-a filmat la cativa km de Alexandria, unde locuiam. Dar mai ales pentru domnul Rebengiuc.

Tales_from_the_golden_age_poster

Mai spun unul, desi as mai putea spune inca 10, un episod in Amintiri din Epoca de Aur al lui Cristian Mungiu, Legenda soferului de gaini, pentru secventa finala si interpretarea magistrala a lui Vlad Ivanov din secventa respectiva. Si daca tot am ajuns la domnul Mungiu, 4 luni, 3 saptamani si 2 zile e un film care m-a bantuit si m-a marcat profund.

Mai pot sa spun din directia aceasta, a realitatii pusa pe ecran, ca un efect similar a avut filmul De ce eu, al lui Tudor Giurgiu.

Mi-au placut toate filmele lui Nae Caranfil, cum mi-au mai placut multe altele, dar va las si pe voi sa spuneti ce filme romanesti se afla in top 5 la voi.

CONCURS

Puteti sa castigati un super proiector Epson EH-TW5210, oferit de Raiffeinsen Bank si puteti sa va faceti cinematograf acasa daca….

… lasati la comentarii un top de 5 filme romanesti care v-au placut.

Dupa festival prin tragere la sorti alegem un castigator, sunt sigura ca exercitiul acesta de a numi 5 filme romanesti care v-au placut o sa va faca sa realizati ca avem foarte multe filme foarte bune. Regulamentul oficial al concursului este aici.

Acum sa dam leapsa mai departe.

M-am gandit ca e interesant de vazut ce filme romanesti ii plac lui Radu Băzăvan. Nu suntem rude (numele meu n-are nicio diactritica), dar obisnuiesc sa zic ca e fratele meu din online, mai ales cand imi greseste lumea numele si-l scrie ca pe al lui, el fiind mult mai celebru in online J

E clujan, e dus cu capul in cel mai frumos mod cu putinta si si-a indeplinit un vis: a facut un film de lung metraj – Usturoi – care a rulat in cinematografe. Asa ca Radu, ia sa vedem ce filme iti plac tie.

 

Later Edit: castigatoarea este Pamy.

tragerea la sorti a fost facuta de reprezentantii Raiffeisen, am primit si nume de rezerva in cazul in care Pamy nu raspunde. Multumesc frumos tuturor ca ati participat la jocul nostru.

shutterstock_celebritatecum sa devii celebru parcurgind un drum profesionist

cum sa devii celebru parcurgind un drum profesionist

lunea trecuta m-a oprit o tinara pe strada, m-a intrebat daca ma cheama Cristina Bazavan si dupa ce, incurcata, i-am spus ca da, a continuat:

– va stiu de pe facebook. mi-a dat un prieten cursul dvs pentru actori, ca sa fie mai cunoscuti (nota mea. e vorba de cursul pe care l-am tinut in ultimii 2 ani la “10 pentru TIFF”). l-am citit, am incercat sa respect tot ce ati spus acolo, dar…

– esti actrita?

– nu, sunt studenta la litere, la spiru haret

– si pentru ce iti trebuie cursul ala?

– vreau sa devin celebra… stiti eu am jucat si in Iubiri nepotrivite, la Kanal D, eram ispita pentru un doctor…

mi-a spus si data in care a fost difuzat reality show-ul, m-a invitat sa ma uit la el – “e pe youtube”. ma uitam la ea – genul de frumusete acum la moda: blonda, par lung pina dincolo de umeri, drept, ochi deschisi la culoare – machiati  “coada de pisica”, fatza rotunda. era frumoasa. cu anii si slefuirea pe care i-ar da-o experienta de viata, ar spala provicialismul din privire si-ar avea mai multa incredere. (toate am trecut prin slefuirea asta, nu e nimic grav)

… acum incerc sa vorbesc cu cineva de la Playboy, sa apar acolo.

aveam in minte doua directii opuse de raspuns si amindoua impertinente (stiu ca o sa citesti, draga fata blonda, ia aminte, nu prea cred ca asta e calea):

1. cauta-ti un iubit cu bani si/sau faimos, e mai cost effective si se rezolva acum cit esti tinara

2. pune naibii mina pe o carte si invata ceva, o sa devii celebra cind o sa faci ceva diferit de restul lumii, cu substanta si/sau amuzant.

nu i-am spus asta, pentru ca imi vorbea cu bun simt, ci i-am recomandat sa caute agentiile mari de casting si de modeling, sa-si puna cv-ul acolo, sa faca niste cursuri care sa o ajute sa se dezvolte altfel, dar in acelasi timp sa o puna in legatura cu lumea din domeniile care i-ar aduce celebritatea (gen Intact Academy, scoli de actorie tinute de actori etc)

*

marti m-am intilnit cu Bogdan Dumitrache – Boogie – pe care-l stiti din roluri principale in filme multi premiate ca “Din dragoste cu cele mai bune intentii”, “Pozitia Copilului” sau cel mai recent film al lui Corneliu Porumboiu, “Cind se lasa noaptea peste Bucuresti sau metabolism”.

Boogie e faimos, a obtinut o parte din momentele de celebritate la care viseaza tinerii, dar nu se bazeaza pe asta. Boogie n-a trait niciodata din actorie, desi are unele dintre cele mai frumoase roluri in filme in ultimii ani; Boogie a avut intotdeauna si activitati complementare meseriei lui: o agentie de casting.

de o luna, Bogdan Dumitrache a lansat o platforma care face conexiunea intre agentiile de casting si actori si/sau aspiranti la o forma de celebritate sau la a cistiga niste bani intre doua job-uri ca figurant intr-o reclama/ film.

platforma se numeste http://www.e-talent.eu/ si functioneaza astfel:

producatorii de film/ agentii de castig au acces la baza de data gratuit.

cei care doresc sa fie in  atentia oamenilor din industrie ( fie ca sunt copii, oameni obisnuiti care vor sa fie figuranti speciali in reclame sau filme ) se pot inscrie in baza de date contra unei sume decente, 60 de ron pentru 6 luni sau 100 ron pentru un an. actorii profesionisti se pot inscrie GRATUIT.

li se face un portofoliu si sunt expusi privirii oamenilor din industrie.

si functioneaza: in luna aceasta de cind exista platforma s-au inscris 400 de persoane si… 10 oameni care nu au nici cea mai mica legatura cu domeniul au obtinut job-uri (aparitii in reclame)

*

asa ca draga fata blonda si frumoasa, dar si oricine altcineva vrea o portita mica spre celebritate sau doar niste bani cit se afla intre doua job-uri, inscrieti-va pe http://www.e-talent.eu/

Boogie mi-a promis ca imi face cunostinta cu unul dintre oamenii care n-au lucrat niciodata in domeniu si care a aparut intr-o reclama, gratie acestei platforme. o sa va spun curind povestea lui/ ei.

o precizare suplimentara: agentia de casting a lui Bogdan Dumitrache a facut castingul pentru filmele Marti, dupa Craciun, Boogie sau Din dragoste cu cele mai bune intentii. veti fi deci, pe miini foarte bune. si sigure, bine conectate la industria filmului.

4416
Metabolism 01_captura pelicula_webnoul film al lui Corneliu Porumboiu din 20 sept in cinematografe

noul film al lui Corneliu Porumboiu din 20 sept in cinematografe

Scriam deja la scenariu, când a fost propus un proiect de lege care ar fi schimbat modul de finanţare a filmelor în România: ca să obţin fonduri, ar fi trebuit să prezint nu doar scenariul, ci şi un storyboard detaliat.

Nu am fost de acord cu această lege, dar mi-a amintit de perioada mea de pregătire ca cineast. Limitările presupuse de pelicula de 35mm, nevoia de a planifica fiecare cadru au făcut parte din formarea mea. Ca urmare a acestor restricţii s-a dezvoltat şi aplecarea mea faţă de repetiţii şi cadre lungi. Deci am vrut să vorbesc despre naşterea unui film şi constrângerile aferente ei.

M-a inspirat povestea unui prieten cineast, care şi-a investit toţi banii în producţia unui film de-al său, începută acum zece ani şi apoi sistată în toiul filmărilor. Am fost inspirat de ideea unei filmări fără sfârşit… Până la urmă, am vrut mai ales să întorc camera spre meseria regizorală, să arăt cum lucrăm, metodele pe care le folosim, cum se realizează un proiect; să arunc o privire în spatele cortinei.

Corneliu Porumboiu despre filmul Cind se lasa seara peste Bucuresti sau metabolism, care va avea premiera in Ro pe 20 septembrie.

o sa fie un film care va aduna greu spectatori si nu doar pentru ca are un titlu f bizar, dar Porumboiu continua sa faca filme asa cum simte, filme in care, inainte de oricine, sa creada el.

1385
vunkperseverenta VUNK

perseverenta VUNK

am fost saptamina trecuta la lansarea DVD-ului La inaltime al trupei VUNK.

cind am vazut pe ecranul din cinematograf  making of -ul DVD-ului, cu imagini din concertul La inaltime, am avut un gind pe care as vrea sa-l scriu si aici.

***

de-a lungul timpului Vunk a trecut prin multe incercari, si-au schimbat componenta trupei, si au trecut peste bariera ridicata oricarei trupe:  cum te opui trecerii timpului si ramii “actual”.

niciunul din membrii trupei nu a fost implicat in vreun scandal, chiar si despartirile au fost …perfecte, fara nimic care sa atraga atentia. n-am stiut niciodata care au fost greutatile trupei, noi spectatorii adica, desi sunt sigura ca au trecut prin multe momente de rascruce.

***

n-am fost la concertul La inaltime, de la Otopeni la sfirsitul anului trecut, dar vazind imaginile pe ecran si intelegind amploarea lui – un show cu desfasurari de forte impresionante – am avut un mare sentiment de bucurie pentru Cornel Ilie si colegii lui: ceea ce vedeam arata ca un super concert international.

si brusc m-am gindit la perseverenta lui Cornel de a duce mai departe aceasta trupa. si nu in orice forma, ci la un super nivel.

iar in ultimele luni trupa Vunk a fost super “cintata” cu “Vrem o tara ca afara” sau “Pleaca, miine o sa-mi treaca”, ceea ce e o frumoasa lectie pentru noi astialaltii : sa perseveram cind credem in ceea ce facem si sa tintim mereu cit mai sus daca vrem sa fim la inaltime.

P.S. ca sa intelegeti nivelul la care s-a lucrat, spotul de promovare al DVD-ului a fost realizat de Corneliu Porumboiu.

1253
dardenne porumboiuFratii Dardenne la Bucuresti

Fratii Dardenne la Bucuresti

singura persoana cu patru ochi din cinematografia mondiala, aka fratii Dardenne, vin(e) la bucuresti pentru avanpremiera celui mai recent film al lor, Baiatul cu bicicleta.

fac de atit de mult timp filme impreuna incit se considera, din punctul de vedere al limbajului cinematografic, o singura persoana:)

pe 5 martie, la cinema studio, ii putem vedea pe Jean- Peirre si Luc Dardenne prezentindu-si filmul publicului roman.
e o mare onoare pe care o fac romanilor, dar in acelasi timp e inca un semn despre cit de mult apreciaza cultura noastra.

Fratii Dardenne, de doua ori detinatori ai marelui premiu la festivalul de la Cannes, sunt coproducator pentru noul lung metraj al lui Cristian Mungiu. si tot ei i-au inminat premiul de la cannes lui Corneliu Porumboiu.

se anunta zile frumoase pentru cinema in Romania:)

1319
173_autobahnautobahn la cluj

autobahn la cluj

Ioana Blaj (pe care o stiti nu doar din reclame, filme ori emisiunea de la radio 21, ci si din Povestile Ioanei de aici de pe blog) impreuna cu Paul Ipate joaca in Autobahn, intr-o sectiune alternativa a TIFF 2011.
I-am vazut ieri la o mini conferinta de presa pentru publicul larg ( nu neaparat jurnalisti) si mi-a fost foarte drag de ei.

bine, imi sunt dragi oricum, dar ieri cind raspundeau avalansei de intrebari – unii voiau sa-i puna la coltz pentru ca fac reclame, altii ii laudau -, cind treceau cu nonsalanta de la “am facut reclame” la “nu vreau sa fac telenovele”, “vreau sa fac arta”, “mi-ar placea sa lucrez cu radu muntean din nou (ioana)/ cu corneliu porumboiu (paul)” -> mi-a fost si mai drag de ei. conferinta asta neconventionala de presa si modul in care au facut fata intrebarilor mi-a aratat inca o data ca sunt unii dintre cei mai talentati/stapini pe ei actori din generatia lor.

( am un pariu cu mine, o urmaresc pe ioana de aproape 3 ani; am vazut-o in spectacolul de la lucrarea de diploma, in filmele in care a jucat si am amenintat-o ca peste citiva ani voi scrie un story mare despre cum a facut ea cariera ca actrita… un story bazat pe toate aceste intilniri ale mele cu munca ei)

joi ma duc sa-i vad jucind in masina, in autobahn. vor fi la o jumatate de metru de mine si stiu ca le va fi greu (dar, daca-i consoleaza cu ceva, si eu am sa am emotii).

pentru cei care nu ajung la cluj sau nu prind locuri la piesa ( sunt 8 spectatori pe seara), aici un foarte mic preview

1151
gus van santCannes 2011 in foto

Cannes 2011 in foto

diseara se anunta cistigatorii editiei 2011 a festivalului de film de la Cannes.
pina atunci iata citeva fotografiile mele preferate din aceasta editie:

george pistereanu, ada condeescu, catalin mitulescu – Lover Boy

eva ionescu, ana maria vartolomei, isabelle huppert – My little princess

mel gibson, jodie foster – The Beaver

juriul de la Cinefondation, cu Michel Gondry si Corneliu Porumboiu

gus van sant

sean penn

kim ki duk

radu mihaileanu si echipa La source des femmes

bernardo bertolucci

1171

nu iubesc Romania, ci niste oameni de aici

Nu iubesc Romania in felul in care zic colegii mei pe la televizor.

Nu cred nici in ideea de patriotism.

Uneori ideea asta e exprimata prin “sunt mindru ca traiesc/m-am nascut in Romania”. Daca ma nasteam in Coreea de sud as fi zis ca sunt mindra de tara mea? Sau prin cine stie ce trib african?

*

Inca mai am sechele pentru ca profesorii mei m-au mintit la scoala spunindu-mi ca am fost un popor care a luptat cu dirzenie in fata cotropitorilor. Ba pardon, am avut victorii cit sa incapa pe degetele de la miini si, chiar si alea, au tinut 2- 3 zile maxim.

Nu-mi iubesc tara pentru peisajele uimitoare si minunatiile pe care natura le-a facut pe aici. Da, e adevarat mi se taie de multe ori respiratia cind merg pe valea Oltului, pe Transfagarasan sau cind ajung in cine stie ce poienita, dar… Am vazut in alte colturi de lume lucruri cel putin la fel de uimitoare si n-am fost mindra de tara lor, m-am bucurat de ele, intr-un mod cit se poate de egoist, savurind momentul.

Cred ca patriotismul exprimat prin “mindria ca inca un roman a luat o medalie, un premiu, o certificare internationala” e doar o satisfacere a uneia dintre frustrarile noastre: sunt unii – de-ai nostri – care pot face ceva ce noi nu putem face si care reusesc in lume… iar noi proiectam pe reusita lor, hranindu-ne orgoliul din ea.

Pentru ca doar asta facem: ne hranim ogoliul propriu; nu ne ducem sa-I facem cadouri campionului, nu-i dam nimic la schimb pentru ceea ce el ne da, la nivel emotional.

*
Nu iubesc Romania, dar iubesc si admir multi oameni de aici.

Iata unii dintre ei.

Familia Petre – proprietarii hotelului Carol Parc care s-au intors de la New York ca sa construiasca aici. au facut un hotel care a ajuns in ghidurile lumii, dar au construit si sustinut si multi muzicieni/oameni de cultura. Fara sa apara la televizor pentru asta.

Diana Stoleru si Ruxa Predescu (plus gasca de zine) care au facut anul asta minuni reusind sa uneasca o tara intreaga pentru o cauza, cea a lui Daniel Raduta.

Liana Buzea care impreuna cu echipa ei a scos multe zeci de mii de oameni in strada, sa voluntarieze facutul curateniei publice in campania Let’s do it Romania

Dragos Bucurenci care a transformat voluntariatul intr-o forma de educatie.

Tudor Chirila care si-a depasit de mult nivelul de solist de trupa rock dupa care ofeteaza fetele, transformindu-se nu doar in model pentru o generatie, ci si in “constructor emotional cultural”; Cruciada Culturii e cel mai bun exemplu.

Pumnul de regizori care fac lucruri incredibile in teatru sau film cu mijloace financiare minuscule ( Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Tudor Giurgiu, Radu Afrim, Andrei Serban, Andrei Ujica) si actorii care-i ajuta sa faca asta ( Vlad Ivanov, Marius Manole, Mirela Oprisor, Victor Rebengiuc)

Razvan Penescu care a miscat muntii in online-ul cultural cu Liternet.ro; Zoso, Piticul, Chinezu, Bobby Voicu, Cristi Manafu care au miscat internetul cu totul.

Marius Constantinescu, Ana Maria Onisei, Vlad Mixich, Cristi Lupsa si multi alti jurnalisti tineri pentru care a scrie/intervieva/face un reportaj e o pictura care trebuie sa respecte realitatea in cel mai mic detaliu.

*
Ii stiu pe toti oamenii astia, de asta i-am numit aici – si-as mai fi putut numi citeva zeci -, toti au ceva in comun.

Oamenii astia, in orice tara s-ar fi nascut, ar fi fost deasupra mediei, ar fi iesit la suprafata precum uleiul pus in apa. Pentru ca au perseverenta, au inteligenta, au talentul care-i face sa iasa in fata. Fiecare o face in felul lui, cu resursele lui, dar cu credinta ca trebuie sa duca lucrurile la bun sfirsit in cel mai bun mod in care pot ei. N-are legatura cu expunerea publica, toti au ajuns cunoscuti pentru ca rezultatele lor au iesit deasupra mediei. Si, sunt sigura, ar putea face asta in orice colt de lume.

N-are cum sa fie mindria noastra ca ei sunt romani, cum nu ne putem mindri (daca suntem onesti) cu faptul ca Alina Pogras (gimnastica) sau Radu Voina (antrenorul echipei nationale feminine de handbal) sau Simona Alexandru (scrima) au devenit campioni mondiali anul acesta. Nu e meritul tarii si nici al nostru.

Dar asta nu ne impiedica sa ne bucuram de succesul lor.

*

Cind eram mica, mamaie – femei simpla de la tara – mi-a explicat ca o candela, ca sa arda mult si bine, trebuie sa aiba o combinatie potrivita intre cantitatea de ulei si cea de apa.

Oamenii astia ( si multi altii) sunt uleiul care iese la suprafata, cu ajutorul lor, restul – marea de oameni “de apa” – tin in viata o flacara pe care unii o numesc patriotism.

Imi pare rau, eu nu iubesc Romania; iubesc niste oameni care, din intimplare, locuiesc sau s-au nascut aici.

Aurora lui Cristi Puiu

am ris. am asteptat atit de mult o constructie ca la Politist, adjectiv incit am ris la cea mai mica urma de umor in scenele finale.
si eu si cele citeva sute de spectatori din sala republica de la tiff.

dar aurora n-are forta structurii de la politist, adjectiv.

are estetica lui, are atentia nebuneasca a detaliilor, cristi puiu joaca (si este:) ) un nebun veritabil.

ii inteleg dorinta de a-si duce visul regizoral pina la capat si de aici optiunea pentru actorul principal: cristi puiu joaca intr-un film de cristi puiu. perfectionismul asta nebunesc e demn de un mare artist.

dar eu care – gratie meseriei mele am stat pe linga criminali – nu sunt satisfacuta de explicatia ca filmul asta este despre cum nu ne prezinta cinema-ul/media/cartile criminalii.

si mor de curiozitate citi criminali a intilnit cristi puiu si, eventual, a stat de vorba cu ei.
*
pe la mijlocul filmului ma gindeam: “cam cum o arata versiunea lui zoso despre aurora? amintindu-mi de parodia lui dupa Politist adjectiv
numa’ ca filmul tine 3 ore si nu cred ca-l pacaleste cineva pe zoso sa se duca sa-l vada:)

*
la tiff au inceput zilele filmului romanesc prezentate de Ursus, iar eu m-am salutat cu drag cu Corneliu Porumboiu si-am remarcat gasca vesela de scriitori (Marius Chivu, Matei Florian, Cezar Paul Badescu) in sala la citeva rinduri in spatele meu.

951

10 secunde cu Isabelle Huppert

vineri seara Isabelle Hubbert a stat fata in fata cu Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Andrei Ujica, Monica Birladeanu si o multime de alti oameni din industria filmului sau a fotografiei.

Era la inaugurarea unei expozitii care o avea in prim plan. 170 120 de portrete cu ea, realizate de zeci de fotografi faimosi.
Acolo in fata noastra parea ca o umbra: delicata, fragila, filiforma si extrem de mica…

In primele minute ale intilnirii ei cu publicul, s-a aparat cu miinile incrucisate la piept de avalansa privirilor din jur. Cind domnul Oroveanu a inceput sa vorbeasca cu multa emotie despre ea, s-a relaxat si s-a emotionat putin. Avea in fata pe cineva caruia ii era mai greu decit ei sa fie in public.

Iar la aplauze, lungi si intense, s-a rusinat. Dupa citeva clipe cind aplauzele continuau, n-a mai stiut cum sa reactioneze. Si inceput sa dea din cap a multumire cu o privire incurcata pe chip. Pret de 10 secunde.

In acele secunde am inteles de ce fotografii lumii sunt fascinati de chipul asta care nu e nici frumos, nici spectaculos.

Pentru aceste 10 secunde ar fi meritat sa fiti acolo.

Expozitia Isabelle Huppert 170 120 de portrete este deschisa la Sala Dalles pina pe 25 iunie.

858

Politist, Adjectiv – scenariul on line

Daca v-a placut filmul…
Daca vreti sa vedeti ce indicatii/ chei despre personaje le-a dat scenaristul Corneliu Porumboiu celor care ar fi urmat sa interpreteze rolurile filmului lui…
Daca vreti sa vedeti cum cuvintele in scris capata alte nuante (mai puternice uneori, mai lipsite de sens alte ori) fata de cele rostite/ insotite de gesturi si priviri…

Daca undeva in mintea voastra e o idee nerostita (sau exprimata vehement) cum ca va doriti sa scrieti cindva un scenariu…

Aici puteti gasi scenariul de la Politist, Adjectiv.
enjoy.

preferata mea e o paranteza in care Porumboiu scrie “Anghelache se uita pe geam ca si cum ar recita Alecsandri in gind”.:))))))

784

Politist, adjectiv a ajuns in America… pe bloguri

Politist, Adjectiv a inceput sa ruleze in America la timp ca sa fie eligibil pentru Oscarurile 2010.
Cu dezbaterile de la neintroducerea lui Cristian Mungiu (cu 4,3,2) pe lista scurta a filmelor straine, anul asta Corneliu Porumboiu cu Politist Adjectiv ar putea sta bine mercic in fata.

pina una alta sta foarte bine pe blogurile trendy ale cinefililor americani.

ca in cronica lui Matthew Lucas.

eu am rezonat foarte tare cu comentariul unui cititor de pe blogul lui Matthew (Ranylt Richildis said… I am with you on the Rom-Ren. Romanian and Taiwanese directors have been blowing my mind this past decade. They have gone nova while two erstwhile personal favourites, Italy and Japan, have gone stagnant.).

generatia mea s-a uitat cu drag la filmele asiaticilor, ca o gura de salvare pentru multe bullshituri pe care le-a inghitit de pe ecran. iar faptul ca americanii gasesc in filmele noastre gura lor de aer proaspat, ma face sa ma simt – cu un sentiment patriotic nemeritat – foarte bine.

669
ce_nu___tie_vlad_ivanov_f6d1b58ce nu stie Vlad Ivanov

ce nu stie Vlad Ivanov

Articolul Ce nu stie Vlad Ivanov a aparut in Tabu, decembrie 2009.
El este rezultatul a 3 ani de studiat/ analizat/ documentat subiectul principal:)

In intervalul acesta de 3 ani am citit cam tot ce s-a scris despre subiectul meu, am vazut toate filmele (tv si cinema) pe care le-am gasit, i-am vzt toate piesele de teatru, am fost pe platoul de filmare cind lucra si am vorbit cu multi oameni care au fost conectati prin munca cu el sau i-au fost colegi la scoala. Am ajuns chiar pina la performanta dubioasa de a primi de la prieteni sms-uri cu anunturi de genul “Vlad Ivanov e la alimentara X” sau “Vlad Ivanov e in fata mea la masa, la nunta la…”:). N-am folosit aproape nimic din toate astea, insa mi-au dat o relaxare in cunoasterea teritoriului de lupta:).

As fi putut sa fac materialul oricind in acesti 3 ani, dar instinctul imi spunea ca inca nu e timpul lui. Voiam sa ma imprietenesc cu subiectul pentru ca simteam ca e introvert si nu o sa-mi spuna multe altfel. Nu voiam sa ma duc direct la el sa-l abordez pentru ca simteam ca i-ar fi fost mai ok daca i-as fi dat cit mai mult spatiu si loc de decizie daca sa faca sau nu interviul. Plus ca ma temeam ca o sa i se para bizare intrebarile mele care se referau mai degraba la detalii specifice despre lucruri deja declarate, decit la noi descoperiri.

A fost politicos si n-a intrebat ca zoso “dar ce intrebari sunt astea?” desi sunt absolut convinsa ca i s-a parut ciudat ca, intr-o ora, l-am plimbat prin chestii care vorbeau si nu vorbeau despre el, ca sa opresc brusc conversatia cind nici nu ne apucasem sa povestim despre ce filme urmeaza sa faca.

Dar cred cu tarie ca daca as fi scris materialul oricind alt cindva, nu m-as fi dus pina la Botosani, orasul lui natal, si n-ar mai fi aparut in text propozitia care mi-a dat cea mai mare bataie de cap:

“Acum la 40 de ani, afla si comentariile din catalog”

Propozitia asta a fost adaugata cind trebuia sa plece revista la tipar. Eu nu voiam sa pun accent pe descoperirea de la Botosani intr-o forma in care sa para ego de jurnalist, cei care citeau textul spuneau ca nu e evident ca explicatiile care ar fi precedat aceasta propozitie sunt chiar secretul din titlu. Nici acum nu stiu daca e bine sau nu ca am pus-o, dar – pentru ca povestea e deja tiparita – nu trebuie sa-mi mai bat capul cu asta.

*
M-am hotarit sa ma duc la Botosani dupa ce doua fraze ale lui Vlad Ivanov m-au facut sa-mi stapinesc cu greu lacrimile. Eram la interviul care a avut loc in cabina sa de la tnb, vorbea despre adolescenta si primii pasi in teatru. N-a avut vreo intonatie speciala, n-a facut niciun gest in plus. Totul a fost in ochii lui.
Vorbea despre profesorul de la scoala populara de arta cu o emotie incredibila prezenta doar in ochi. A fost cel mai intens moment al intilnirii noastre doar ca…
Nu ma vedeam descriind momentul in text explicind cum imi spuneam in gind “esti gisca, nu se poate sa plingi aici” in timp ce ma uitam pierduta in ochii lui Vlad Ivanov.
Asa ca m-am dus pina la Botosani sa vad de ce era magic profesorul respectiv.

Descoperirea de la Botosani m-a bucurat si m-a intristat in acelasi timp.

Mai intii a fost bucuria. Mi-au dat lacrimile dindu-mi seama peste ce comoara emotionala am dat in cataloagele de cind era Vlad elev la scoala populara de arta. N-a fost o victorie de jurnalist, a fost noroc. Ma dusesem acolo ca sa –l pot cunoaste din descrierile altora pe profesorul Bradescu (care a murit in 87), doar ca oamenii de la scoala populara de arta erau atit de impresionati ca venisem de la Bucuresti cind ar fi fost mai usor sa-i intreb la telefon, incit au inceput sa-mi arate toate documentele vremii. Si-asa am facut descoperirea.

Tristetea a venit mai tirziu, cind – in tren catre Bucuresti – am vazut pe filele de catalog fotografiate, adresa de acasa a lui Vlad Ivanov. Avusesem toata ziua fotografiile in fata, dar in entuziasmul descoperirii nu ma mai uitasem cu atentie la toate detaliile. Regret ca nu m-am dus pina in fata blocului si n-am refacut traseul casa – scoala populara de arta. Nu stiu daca ar fi fost in text traseul ala, dar sunt sigura ca ar fi fost un plus de emotie care s-ar fi putut simti pe undeva.

Tot asa cum regret ca nu m-am dus pina la cimitirul local ca sa gasesc fotografia profesorului. Am cautat in ziarele vremii la biblioteca judeteana imagini cu profesorul si n-am gasit. La citeva zile distanta, acasa, la Bucuresti, mi-am dat seama ca o foarte buna sursa ar fi fost cimitirul pentru ca exista fotografii pe cruce. Am ratat-o.

*
La Botosani am reconstituit insa drumul Scoala Populara de Arta – Liceul Pedagogic pe care elevul Vlad Ivanov il parcurgea aproape zilnic pe jos si pe care il avea cronometrat: 7 minute.

Am cautat cel mai batrin taximetrist din oras care sa ma plimbe prin Botosani, cu speranta ca el trebuie sa-si aduca aminte ce si cum a fost demolat in zonele care ma interesau. Doar ca domnul in cauza in loc sa ma duca la scoala populara de arta m-a dus la liceul de muzica nr 9. Eu ii explicam ca e mult prea departe liceul, deci nu e aceasta scoala pe care o caut, el se uita la mine cu o privire care spunea “ eu sunt de aici, dvs de la Bucuresti, cine stie mai bine?!”. M-am calificat in topul celor mai ciudati clienti ai lui in momentul in care l-am rugat sa ma duca inapoi la liceul pedagogic, explicindu-i ca o iau pe jos si sigur o sa gasesc cladirea care ma intereseaza.

Am gasit-o folosindu-ma de instinct, pur si simplu. Am pus ceasul sa ma anunte cind trec 7 minute de la plecarea de la liceu. In locul in care m-am oprit am intrebat doi oameni de pe strada si 3-400 de m mai sus era cladirea pe care o cautam.

Mai greu a fost sa aflu care dintre cladiri au fost demolate sau au aparut dupa 87, dar asta am rezolvat-o la biblioteca judeteana.

Fragmentul rezultat dupa reporting-ul pentru drum arata asa:

Işi petrecea aproape toate dimineţile la cursurile de actorie. Ca nu plece prea devreme spre liceul pedagogic, unde avea ore după amiaza, îşi cronometrase timpul pe care-l făcea până acolo: 7 minute.

Parcurgea drumul până la bulevardul Calea Naţională, trecând în viteză pe lângă impunătorul Liceu Laurian. Nu lua tramvaiul la bulevard pentru că nu vroia să depindă de aşteptatul în staţie. Alerga. Pe Ion Pillat străbătea câteva sute de metri pe lângă blocurile cenuşii, apoi la cinematograful Luceafărul, o lua la dreapta şi făcea slalom printre gropi şi case răzleţe. Încă un dâmb cu un părculeţ şi sprintul final: 100 de metri de la gardul liceului până la intrare. Se aşeza în bancă cu câteva clipe înainte de începutul cursurilor. Roşeaţa din obraji şi transpiraţia de pe spate erau singurele semne care trădau efortul ultimelor 7 minute.

În 1987 Vladimir a parcurs drumul dintre Şcoala Populară de Artă şi Liceul Pedagogic, de peste 100 de ori. A fost ultimul an ca elev al cursurilor de actorie, anul în care profesorul Brădescu a fost ucis, fără să fie descoperiţi faptaşii.

Atunci, înăuntrul puştiului, s-a rupt o lume.

Ceea ce pare aproximare a frecventei drumului – “peste 100 de ori” – este rezultatul refacerii calendarului din 87, suprapus peste prezenta de la scoala populara de arta, cu eliminarea simbetelor si duminicilor in care nu mergea la liceu (dar avea cursuri la scoala populara de arta). Dupa toate aceste calcule a aparut intrebarea: si daca a chiulit macar o data de la liceu? Nu puteam verifica asta cu Vlad pentru ca era imposibil sa-si mai fi adus aminte la o asemenea distanta de timp. Asa ca in loc sa pun 114 cit era numarul rezultat drept zile in care ar fi parcurs drumul scoala – liceu, am aproximat la “peste 100”:)

*
Cel mai provocator lucru de scris a fost insa fragmentul in care voiam sa explic cum isi construieste personajele. Nu am scoala de actorie, nu stiu nuantele care ii ajuta pe actori sa fie in culori diferite pe scena. Iar repetitiile de teatru la care am asistat mi-au certificat ca totul e in sufletul si creierul actorului. Vlad nu povesteste foarte multe despre asta, nu pentru ca nu vrea, ci pentru ca e acolo o combinatie de har-logica-perseverenta-analiza pe care nu o poate descrie; e, pur si simplu, parte din felul lui de a fi.
Am optat pentru a arata din secvente diferite ca e foarte ordonat – organizat, ca e analitic si stie ca detaliile construiesc universuri. Nu stiam insa ce sa fac cu lumea sa interioara – extrem de bogata – pe care o struneste foarte bine si pentru care e foarte admirat de regizori sau colegii de breasla.

Asa ca m-am intors la Stanislavschi si-am citit 2 saptamini in fiecare seara pagini aiurea din “Viata mea in arta”. Cautam descrierea la nuanta a unei stari pe care doar un actor ar fi putut sa o numeasca. Un ceva care sa faca click in mintea mea ca sa pot sa pun in cuvinte cam cum functioneaza motorasul interior al lui Vlad Ivanov pe care el in descrisese comparind actoria cu iubirea. La Stanislavschi am gasit despre cum, ca actor, trebuie sa inveti sa-ti iei avint pe dinauntru cu lejeritate exersata.

Fragmentul rezultat e acesta

L-a învăţat viaţa că, în meseria asta, ai nevoie să-ţi câştigi teritorii interioare şi nu crede în reţeta care te face actor. „Nu poţi să te duci şi să-i spui unui tânăr cum să fie actor. E ca şi cum l-ai învăţa cum să facă dragoste: uite pui mâna aşa şi faci aşa. Lasă-l pe om să se simtă el, să se dezvolte el. Victoriile mari sunt ale tale, personale”. Aşa şi-a desăvârşit el tehnica. Şi spectatorul e uimit cum, în interpretarea lui, discreţia unui sentiment îi sporeşte intensitatea. „Chiar mă gândesc cu tărie la ce simte personajul. Asta e cheia. Să crezi în clipa aia că asta se întâmplă.” De fapt, pentru scenele puternice, îşi ia avânt pe dinăuntru cu o lejeritate exersată, pentru că între el şi personajul pe care-l interpretează e stabilită dinainte o relaţie intimă profundă.
Ca în iubire.

*

Fragmentul cu asezatul pe banca pentru a citi scenariul de la Politist, adjectiv a venit singur catre mine. N-as fi stiut sa intreb ceva atit de précis in interviu, dar Corneliu Porumboiu mi-a povestit ca dupa ce i-a dat scenariul, Vlad l-a sunat in 20 de min spunindu-I ca l-a citit si ca vrea sa joace in el. Am confruntat cu Vlad povestea la a doua noastra intilnire de lucru – care s-a suprapus si cu sedinta foto – si asa a aparut secventa.
In week end-ul in care am scris primul draft (au fost 4 pina la verificarile cu Vlad pentru micile detalii) m-am dus pina in parcul respectiv in cautarea unui mic detaliu de atmosfera. Scriind am simtit ca secventa trebuie sa fie mai austera si-am renuntat la detaliile despre parc.

Ceea ce a rezultat este asa

Când l-a invitat la casting, Corneliu Porumboiu nu-l stia bine. Se salutasera pe la premiere, il vazuse in „4, 3, 2“ si-l placuse. Dar asta era tot.
S-au intâlnit intr-o agentie de casting unde Corneliu dadea probe pentru rolurile filmului. Au vorbit câteva minute. I-a dat partea lui din scenariu si l-a rugat sa vina peste câteva zile ca sa dea o proba. Vlad s-a oprit in primul loc linistit, un parc din fata agentiei, a citit textul si l-a sunat: „Chiar vreau sa fac filmul asta!“
L-a impresionat pe regizor când s-au revazut. Memorase 20 si ceva de pagini; intelesese toate nuantele textului; venise cu lumea personajului construita, cu gesturi si atitudini. L-a filmat in doua zile pe Anghelache, comandantul inteligent, care, dincolo de pojghita metafizica, e neclintit in convingerile lui.
In prima zi s-au tras 9 duble, in a doua 7. N-a fost nevoie de mai mult pentru ca Vlad se sincroniza perfect cu ceilalti actori.

*
In primul draft al textului, catre final, descriam de pe platourile de filmare ale peliculei Principii de viata o intimplare in care aratam inca o data perseverenta si perfectionismul lui Vlad Ivanov.
Era o secventa cu o jucarie pe care a asezat-o de 14 ori in acelasi loc ca sa –i iasa un gag la fel, la fiecare dubla. Incrucisasem sursele pentru intimplarea asta, o vazusem acolo, pas cu pas, imi povestise el de ce isi aseza singur jucaria, vorbisem cu membrii echipei de filmare.
Dar am renuntat la ea pentru ca sa arat o alta latura a versatilitatii sale actoricesti.
Si am avut brusc relaxarea faptului ca petrecusem 10 ore pe platoul de filmare si aveam o gama larga de alte secvente pe care sa le pot descrie. L-am preferat pe Vlad amuzantul, cel care face giumbuslucruri si se distreaza cu colegii.

*
La final am vrut sa fac un revers al drumului de 7 min, cu iesire din local in national.
Sa plece de la liceul pedagogic, sa ajunga la scoala, pentru ca apoi sa iasa de acolo si sa-l aduca in Bucuresti, aproape de spectatori, odata cu secretul care ii confirma caracterul si talentul remarcate inca din copilarie.
A fost usor sa scriu pentru ca aveam toate cladirile noi construite dupa revolutie, toate panourile publicitare de pe drum (fotografiate si depozitate intr-un folder) si modificarile in utilitatea unora dintre cladiri – cinematograful e acum alimentara:) – rezolvate in biblioteca judeteana.

In varianta de text word, a existat si o trimitere internationala (ce filme lucreaza cu actori de Oscar) pentru a obtine o imagine macro. In revista ea a ajuns ca un citat, in mijlocul ultimei pagini si e unul dintre regretele mele ca nu am gasit o solutie mai buna pentru paginarea acestui fragment.

*
later edit: m-a intrebat cineva daca descrierea de la piesa fir’mituri e din 2006 sau de acum. am vazut piesa in 2006 (la premiera si in ziua imediat urmatoare; a fost momentul in care l-am descoperit pe Vlad Ivanov); am revazut-o cind scriam pentru acest profil (ca sa vad daca “mai face la fel”:) )
asa ca in fragmentul in care arat parcursul sau profesional referinta la firmituri e bazata pe insemnarile din 2006, iar in epilog este trimiterea la varianta de acum a piesei. (care nu mai e in aceeasi distributie, dar erau detalii care ar fi complicat textul si am reuntat la ele)

*

Articolul Ce nu stie Vlad Ivanov poate fi citit aici.

896
1Vlad Ivanov

Vlad Ivanov

Vlad Ivanov e în patru din premierele cinematografice ale acestei toamne şi în multe cronici ale marilor publicaţii internaţionale. Face parte din gaşca selectă care duce peste hotare expresia „mari actori români“.
tabu, decembrie 2009

Înainte de a fi Vlad, a fost Vladimir.
La 17 ani era elev la Şcoala Populară de Artă, la cursurile de actorie ţinute de Teodor Brădescu, actor de la Teatrul din Botoşani.
Era fascinat de bărbatul care la 65 de ani se îmbrăca asemeni unui dandy şi-şi ascundea, cu o voinţă de fier, pareza piciorului drept printr-un mers lent însoţit de un fluierat uşor.

Lui Vladimir îi plăcea să stea în preajma profesorului, chiar dacă acesta se purta sever cu el şi-i dădea sarcini aride. Să obţină aprobări de la teatru, să distribuie costumele colegilor. Dacă întârzia un minut, era certat aspru în faţa tuturor.

Vladimir învăţase însă să fie responsabil, se trezea câteodată la 4 dimineaţa, să stea la coadă să ia lapte pentru cei trei fraţi ai săi. În faţa profesorului, a ripostat doar o dată, cu tot respectul pe care-l învăţase de acasă:

„Eu sunt cu sufletul aici, şi fac tot ce-mi spuneţi, şi muncesc, şi dumneavoastră mă certaţi?“
„Ai să înţelegi mai târziu“, i-a spus Brădescu fără să i se clintească niciun muşchi de sub mustaţa pe care o pieptăna cu aceeaşi atenţie cu care îşi lustruia pantofii cu Gerovital.

Profesorul era fascinat de lucrurile mărunte şi îi învăţa pe elevi ce înseamnă respectul pentru detalii.

Vladimir simţea că „i se deschid aripile“ şi se bucura de tot ce se întâmpla în şcoală: repetiţii, spectacole sau momentele în care împleteau coroniţe din flori de castan pentru colege.

Îşi petrecea aproape toate dimineţile la cursurile de actorie. Ca să nu plece prea devreme spre Liceul Pedagogic, unde avea ore după-amiaza, îşi cronometrase timpul pe care-l făcea până acolo: 7 minute.

Parcurgea drumul până la bulevardul Calea Naţională, trecând în viteză pe lângă impunătorul Liceu Laurian. Nu lua tramvaiul pe bulevard pentru că nu vroia să depindă de aşteptatul în staţie. Alerga. Pe Ion Pillat străbătea câteva sute de metri pe lângă blocurile cenuşii, apoi la cinematograful Luceafărul o lua la dreapta şi făcea slalom printre gropi şi case răzleţe. Încă un dâmb cu un părculeţ şi sprintul final: 100 de metri de la gardul liceului până la intrare. Se aşeza în bancă cu câteva clipe înainte de începutul cursurilor. Roşeaţa din obraji şi transpiraţia de pe spate erau singurele semne care trădau efortul ultimelor 7 minute.

În 1987 Vladimir a parcurs drumul dintre Şcoala Populară de Artă şi Liceul Pedagogic, de peste 100 de ori. A fost ultimul an ca elev al cursurilor de actorie, anul în care profesorul Brădescu a fost ucis, fără să fie descoperiţi făptaşii.

Atunci, înăuntrul puştiului, s-a rupt o lume.

***

Un bărbat întrerupe cearta a trei femei cu o furie ascunsă în ochi: le spune că, în copilărie, tata l-a pierdut la cărţi, iar mama l-a recuperat după un an şi jumătate. Are vocea tremurândă şi a început să-i curgă nasul. Femeile bănuiesc că plânge. Se uită la una dintre ele, trupul îi e înclinat umil, doar ochii vibrează. Ridică vocea: „Să-mi bat joc şi de bucata de viaţă care mi-a rămas? Uite că sunt eu ciudăţenia dracului şi vreau să fiu fericit!“ Ultimele cuvinte sunt amestecate cu câţiva stropi de salivă.

În Green Hours e premiera piesei „Fir’mituri“, iar Vlad Ivanov se află pe scenă faţă în faţă cu Lia Bugnar, Mihaela Mihăescu şi Crina Mureşan. Au trecut 20 de ani de la cursurile profesorului Brădescu cu puştiul Vladimir. Ani în care puştiul a crescut, a devenit Vlad, a făcut pantomimă cu Dan Puric, a picat la facultate de 3 ori, a făcut armata, a lucrat într-o consignaţie din Gara de Nord servind noapte de noapte lumea pestriţă a Bucureştiului. „Cred că aveam ceva din Pinocchio din pădure. Când el se uită liniştit şi, în spate, vulpea îl pândeşte cu lupul. Am avut probleme de adaptare cu Bucureştiul, dar am învăţat să mă apăr ca să nu-mi fie alterat fondul bun de acasă. E foarte important să conştientizezi cum să ţi-l aperi, dacă-l ai“, îşi aminteşte de anii aceia. Ani în care a făcut cursuri de canto şi de step, a intrat la actorie, a avut bursă de merit, a fost angajat la Teatrul Naţional, a făcut roluri pentru scenele din ţară sau din lume, a jucat în filme pentru marele ecran sau pentru televiziune. În română- rusă-engleză-franceză.

E octombrie 2006 şi peste 2 luni o să filmeze „4 săptămâni, 3 luni şi 2 zile“. Nu ştie că în mai puţin de un an, filmul va lua Palme d’Or la Cannes, numele lui va fi în toate ziarele mari din lume, i se va înmâna premiul Asociaţiei criticilor de film din Los Angeles în faţa lui Daniel Day Lewis şi a lui Sidney Lumet, va merge la Globurile de aur.

Cum nu ştie nici că Time îl va numi noul Marlon Brando şi-l va desemna în primii 5 actori din lume în 2008.
El îl joacă la Green Hours, o bar cool din Bucureşti, pe Mihu − un personaj plin de candoare şi bunătate. Îl joacă cu aceeaşi bucurie şi conştinciozitate cu care îl va interpreta şi pe „odiosul domn Bebe“ pe platourile de filmare.

***

La 40 de ani, Vlad Ivanov are peste 25 de filme, un pic mai multe decât Marlon Brando la aceeaşi vârstă. E încă flatat-ruşinat de comparaţia din Time şi, deşi a trecut un an de la momentul în care a primit premiul criticilor americani de film, când vorbeşte despre ceremonie îşi pune mâinile la tâmple, mirându-se. „Cum să vorbească americanii aşa de frumos despre mine?“. Dar ştie că dacă s-ar fi născut în Anglia, după succesul cu „4,3,2“ cariera lui ar fi urcat exponenţial. În România a săltat în paşi mioritici; ba cu o reclamă în care e şeful supărat pe care trebuie să-l facă unul să râdă, ba cu o piesă la Naţional, ba cu un rol în producţii străine. Şi desigur, cu filmele regizorilor tineri. Nu regretă însă că rolurile bune i s-au oferit abia în ultimii ani. Crede că lucrurile se întâmplă în viaţă când trebuie să se întâmple. Crede în destin.

Şi poate că a fost destinul când, în 2000, actorul care îl juca pe Armand Duval în „Dama cu Camelii“ a ieşit din spectacol, iar el a trebuit să înveţe textul şi să-i dea replica Maiei Morgenstern. Dar a fost voinţa lui atunci când, în cele trei zile parcurse de autocar până la un festival în Marsilia, a învăţat textul în franceză. „Tot drumul n-am văzut decât replicile şi umbrele clădirilor reflectate prin geam pe foile de hârtie. Ridicam ochii din text doar când mă duceam la toaletă“, povesteşte amuzat. La Marsilia l-a văzut Michael Cacoyannis (regizorul lui Zorba Grecu) şi l-a luat să facă Lysistrata în greceşte.
Poate că a fost destinul în întâlnirea cu Cristian Mungiu la filmările unei reclame pentru Piaţa Divertis, dar regizorul spune că disciplina şi puterea lui de concentrare, care-l ajută „să dea textul“ cu aceleaşi nuanţe fine de multe ori la rând, i-au adus rolul lui Bebe.

Viaţa l-a învăţat că, în meseria asta, ai nevoie să-ţi câştigi teritorii interioare şi nu crede în reţeta care te face actor. „Nu poţi să te duci şi să-i spui unui tânăr cum să fie actor. E ca şi cum l-ai învăţa cum să facă dragoste: uite pui mâna aşa şi faci aşa. Lasă-l pe om să se simtă el, să se dezvolte el. Victoriile mari sunt ale tale, personale“. Aşa şi-a desăvârşit el tehnica. Şi spectatorul e uimit cum, în interpretarea lui, discreţia unui sentiment îi sporeşte intensitatea. „Chiar mă gândesc cu tărie la ce simte personajul. Asta e cheia. Să crezi în clipa aia că asta se întâmplă.“ De fapt, pentru scenele puternice, îşi ia avânt pe dinăuntru cu o lejeritate exersată, pentru că între el şi personajul pe care-l interpretează e stabilită dinainte o relaţie intimă profundă.

Ca în iubire.

***

Intimitatea e unul din lucrurile lui sfinte, chiar dacă – aparent – permite accesul celorlalţi în lumea lui. În cabina pe care o are la etajul doi la Teatrul Naţional, uşa e deschisă pentru oricine, dar înăuntru toate accesoriile pieselor în care joacă, costumele sau micile ustensile de machiat/demachiat sunt aşezate departe de ochii vizitatorilor, dincolo de o perdea. Bleumarin în pătrate mărunte cu laturi albe, la fel ca şi cuvertura întinsă perfect pe patul pe care se odihneşte.

Lângă cele două oglinzi cu şiraguri de becuri nu e nimic, iar când părăseşte cabina, are grijă ca scaunele din faţa oglinzilor să fie în linie dreaptă, cu spătarul lipit de masă.

Lumea în care-şi ordonează gesturile personajelor e doar a lui. Nu e un laborator secret, dar e un lucru privat. El îşi trăieşte emoţiile personale doar „pe dinăuntru“. Niciunul din marile momente de cumpănă din viaţă nu l-a manifestat exterior. Când a dat prima dată la facultate, era sigur că e printre favoriţi. Cu câteva luni înainte a avut un spectacol de pantomimă la care au fost invitaţi profesorii care erau în comisia de examen. Atunci l-au lăudat, i-au spus că e extraordinar ce face. Dar la examen a picat. La 12 noaptea, când a văzut rezultatele afişate, şi-a felicitat calm prietenii care erau admişi şi a plecat să se plimbe pe străzi. „Sunt destul de introvertit. Am plecat de acolo de parcă aş fi fost singur pe lume“.

Acum se foloseşte de plimbarea pe străzi ca de o cale de igienă interioară. După un spectacol greu nu se duce direct acasă; îi place să meargă pe jos, să lase gândurile să zboare, să nu se mai gândească la personaj.
Acasă e însă locul unde se nasc personajele. Stă pe un fotoliu şi parcurge textul cuvânt cu cuvânt, stare cu stare, în căutarea emoţiilor care ar scoate personajul la lumină. Face însemnări pe text, începe să-i contureze biografia. După ce prinde viaţă, se apucă să înveţe textul. „Apoi, uşor-uşor se adună în mine. Un gest, o privire. Unele chestii te inspiră pe loc. Un fular pus la gât poate să-ţi dea o cheie. Trebuie să fii atent la lucrurile astea.“
Când textul e gata repeta−jucat−filmat şi merge la premieră, se simte ca şi cum şi-ar duce de mână copilul la şcoală. Îi dă drumul şi se uită în urma lui.

Cu emoţie de părinte.

***

La fel a fost şi cu comandantul Anghelache din „Poliţist, adjectiv“.
Când l-a invitat la casting, Corneliu Porumboiu nu-l ştia bine. Se salutaseră pe la premiere, îl vazuse în „4, 3, 2“ şi-l plăcuse. Dar asta era tot.
S-au întâlnit într-o agenţie de casting unde Corneliu dădea probe pentru rolurile filmului. Au vorbit câteva minute. I-a dat partea lui din scenariu şi l-a rugat să vină peste câteva zile ca să dea o probă. Vlad s-a oprit în primul loc liniştit, un parc din faţa agenţiei, a citit textul şi l-a sunat pe Corneliu: „Chiar vreau să fac filmul asta!“
L-a impresionat pe regizor când s-au revăzut. Memorase 20 şi ceva de pagini; înţelesese toate nuanţele textului; venise cu lumea personajului construită, cu gesturi şi atitudini. L-a filmat în două zile pe Anghelache, comandantul inteligent, care, dincolo de pojghiţa metafizică, e neclintit în convingerile lui.
În prima zi s-au tras 9 duble, în a doua 7. N-a fost nevoie de mai mult pentru că Vlad se sincroniza perfect cu ceilalţi actori.
Filmul a luat premiul juriului la secţiunea Un certain regard şi reprezintă România la Oscarurile 2010, iar el e din nou prezent în cronicile publicaţiilor mari de afară. Toate elogioase.

În septembrie anul acesta, a luat-o de la capăt cu un nou film, de data aceasta cu o miză mult mai mare: primul rol principal.

A fost Emilian Velicanu (Principii de viaţă, regia Constantin Popescu) un bărbat înstărit, deloc rafinat, care-şi înfruntă mediocritatea în faţa problemelor pe care i le pune fiul adolescent. Şi-a îndeplinit un vis – să joace rolul principal −, aşa că a făcut tot ce a depins de el; şi-a pus sufletul şi toată energia în cele 144 de pagini de text.
Dar nu personajul e cel care l-a marcat cel mai mult. „Faptul că un regizor se gândeşte la tine şi-ţi dă responsabilitatea întregului film, e un act mai mult decât… nu ştiu cum să-l numesc, de tandreţe, de dragoste, e ceva foarte frumos. Şi sigur că e şi un respect pentru oamenii care te creditează, de la producător şi până la lumea de pe platou.“
Echipa de filmare a râs în hohote de multe ori la ghiduşiile pe care le-a făcut. Ca atunci când a filmat o secvenţă în care Velicanu ieşea de la duş înfăşurat într-un prosop şi se zbenguia în living pe muzica trupei Compact. Folosea uşile unui dulap drept talgere ca să bată ritmul, schimba apoi tonalitatea pălmuindu-şi burta pe beat-ul basului şi îşi zguduia capul de parcă ar fi fost Mick Jagger în agonie.

Liviu Marghidan, directorul de imagine, a exclamat râzând „Cam cât de distrus să fii să- ţi placă aşa Compact?“
După 6 duble, a redevenit Vlad, muşchii feţei i s-au relaxat şi s-a dus în camera în care era echipa, să se amuze împreună pe duble. Când s-a întors în platou, Marghidan, i-a spus unui operator.
„Te-am rugat de la începutul filmului. Cât este Vlad în cadru, rămâi cu sharful pe el. Numai Vlad. Că e cu spatele, că e cu ceafa. Numai pe el.“
Vlad n-a auzit, era pregătit pentru următorul „Motor!“

*

Epilog

Astăzi pe traseul de la Liceul Pedagocic către Şcoala Populară de Artă din Botoşani au apărut semeţe câteva panouri publicitare, în locul cinematografului Luceafărul e o alimentară, iar la bulevard sunt câteva blocuri ANL. În curând, casa monument în care e şcoala populară, Vila Ventura, intră în renovare cu fonduri UE. În biroul directorului Victor Hreniuc se păstrează cataloagele tuturor elevilor, începând cu anul înfiinţării: 1968. În cel de la actorie, anul II, 1985-1986, e şi Vladimir Ivanov. Pe fişa lui scrie Semne deosebite în trăiri interioare intense, prezenţa unei voinţe care ar putea face minuni şi chiar profesionalizare. Teodor Brădescu. Deasupra sunt şase de 10.

Ca elev, a aflat doar notele din ceea ce scrisese profesorul. I-a mai spus soţia acestuia, la câteva luni după deces, că acasă Brădescu vorbea numai despre el. Că era fericit şi mândru că evoluează frumos, că e descurcă cu toate sarcinile pe care i le dă şi că e ambiţios. Acum, la 40 de ani, află şi informaţiile din catalog.

De la mijlocul lui octombrie, după ce a terminat filmările pentru „Principii de viaţă“, Vlad Ivanov a pornit în promovarea celui de-al doilea film la care a lucrat cu Cristian Mungiu, „Amintiri din epoca de aur“, pe traseul Londra, Ljubljana, New York, a filmat pentru o producţie americană cu actori de Oscar şi s-a întors la teatru. Urmează un film în Ucraina, o nouă piesă la Naţional.

Zilele astea, în Green Hours, se joacă din nou „Fir’mituri“, un spectacol mic care n-a fost niciodată în vizorul selecţionerilor UNITER sau al criticilor cu fiţe. O piesă mai puţin mediatizată decât cele în care joacă la Teatrul Naţional sau multipremiata „Elisaveta Bam“ de la Bulandra. Cu toate acestea, Vlad Ivanov continuă să-l joace pe Mihu cu aceeaşi bucurie ca la premieră. E un rol cald şi tandru, foarte diferit de tot ce a făcut între timp în filme şi îşi spune replicile cu aceeaşi disciplină, matematic-emoţionantă, cu ochii vibrând. Iar stropii de salivă apar la secundă în fraza „uite că sunt eu ciudăţenia dracului şi vreau să fiu fericit!“
Următoarea reprezentaţie cu „Fir’mituri“ este pe 14 decembrie.

***

pentru cei pasionati de tehnici de scris, reporting, jurnalism, aici este un making of al acestui text

2189

Politist Adjectiv pe drumul catre Oscar

Filmul lui Corneliu Porumboiu, Politist Adjectiv a fost desemnat de CNC sa reprezinte Romania in selectia pentru Oscar.

Ar fi una din cele mai frumoase intimplari, daca filmul ar ajunge intre nominalizati. Pina atunci e cale lunga: trebuie sa ruleze 7 zile in LA intr-un anume cinematograf, sa intre pe un short list, sa fie votat de membrii Academiei.

Uneori calatoria e la fel de importanta ca si destinatia, alteori e mai important punctul terminus, dar, poate vine in sfirsit si o nominalizare la Oscar pt Romania.

A.-M.O.: Revenind la Poliţist, adjectiv: cum împaci părerea tatălui tău despre film cu cea a unor critici profesionişti de la Cannes? Sînt lumi diferite.
C.P.: Foarte diferite. Filmul i-a plăcut mult tatei. Mi-a spus lucruri interesante, fine şi bine punctate. Uite, a spus, stai cu un personaj, îl urmăreşti şi îl vezi atîta timp şi la final îţi dai seama că totul a fost pentru nimic. Pe de altă parte, sînt conştient că fac cinema pentru un public care consumă genul ăsta de cinema. Nu fac mainstream şi nu mă aştept ca omul să intre în sală şi la urmă să întrebe: “Ce-ai făcut tu acolo? Că am adormit…”

dintr-un interviu pt Dilema, cu Corneliu Porumboiu fct de AnaMaria Onisei

607

cluj in poze part 2 – sezinde

*
corneliu porumboiu in asteptarea proiectiei Politist Adjectiv, stind pe o masuta din lateralul salii de proiectie. picioarele nu-i atingeau podeaua, era ca un copil.

*
ana, in spatiul japonez din gradina botanica

*

desigur daca ar fi fost bumbutz cel care facea pozele puteati sa si vedeti in foto ce am descris in vorbe:)
btw, bumbutz avea expo cu cuba la TIFF, mai multe foto decit stiam io…
bumbutz am alta preferata, gata… tre satz spun care:)

575

castigatori tiff 2009

Premii TIFF 2009

• Trofeul Transilvania în valoare de 10.000 de euro, oferit de Vodafone – ex aequo Nord (R. Rune Denstad Langlo, Norvegia, 2009) şi Poliţist, adjectiv ( R. Corneliu Porumboiu, România, 2009)
• Premiul de regie în valoare de 3000 de euro, oferit de CNC – Barmak Akram (Kabuli Kid/ Copilul din Kabul, Franţa, 2008)
• Premiul pentru imagine, oferit de Kodak Cinelabs – Philip Øgaard (Nord, Norvegia, 2009)
• Premiul pentru cea mai bună interpretare în valoare de 1000 de euro, oferit de Vitrina Advertising – Distribuţia filmului La nana /Fata în casă (R. Sebastian Silva, Chile-Mexic, 2008)
• Premiul FIPRESCI, oferit de Juriul Asociaţiei Presei Străine de Film – Kan door huid heen/ Trece prin piele (R. Esther Rots, Olanda, 2009)
• Premiul publicului, oferit de Mastercard – Machan/ Machan, (R. Uberto Pasolini, Italia-Germania-Sri Lanka, 2008)
• Premiul de excelenţă, oferit de Mercedes-Benz – actorul Mircea Albulescu
• Premiul pentru întreaga carieră oferit de Banca Transilvania – regizorul Dan Piţa
• Premiul pentru întreaga carieră– actorul Florin Piersic
• Premiul pentru întreaga carieră oferit unei personalităţi din cinematografia europeană – actriţa Claudia Cardinale
• Premiul pentru scurt metraj din secţiunea “Umbre”, în valoare de 500 de euro, oferit de Cafeaua NESCAFÉ – Danse Macabre/Dans Macabru (R. Pedro Pires, Canada, 2008)
• Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secţiunea lungmetraj, oferit de ABIS – Cealaltă Irina (R. Andrei Gruzsinczki, 2008)
• Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secțiunea scurtmetraj în valoare de 1500 de euro oferit de Mediafax – Pentru el (R. Stanca Radu)
• Premiul de Debut din cadrul Zilelor Filmului Românesc în valoare de 1000 de euro, oferit de Ursus – Andrei Dăscălescu, pentru filmul Constantin şi Elena (2008)
• Menţiune specială a juriului Zilelor Filmului Românesc – Amintiri din Epoca de Aur (R. Ioana Uricaru, Hanno Hoefer, Razvan Mărculescu, Constantin Popescu, Cristian Mungiu, România, 2009)
• Premiul HBO pentru scenariu de lung metraj, in valoare de 3000 de USD, din cadrul Concursului Naţional de Scenarii, iniţiat de HBO România în parteneriat cu TIFF – Mimi Brănescu, pentru scenariul Acasă la tata
• Premiul HBO pentru scenariu de scurt metraj, în valoare de 1500 USD, din cadrul Concursului Naţional de Scenarii, iniţiat de HBO România în parteneriat cu TIFF – Octav Gheorghe pentru scenariul Trofeul „Oase Manciu”
• Premiul HBO pentru scenariu de documentar, în valoare de 2000 USD, din cadrul Concursului Naţional de Scenarii, iniţiat de HBO România în parteneriat cu TIFF – Adrian Voicu, pentru scenariul Victoria, între 8 şi 9
• Premiul special Adevărul de Seară, ediţia de Cluj-Napoca, oferit la alegerea cititorilor săi unui film din Competiţia TIFF 2009 – Poliţist, adjectiv ( R. Corneliu Porumboiu, România, 2009)
• Premiul Let’s Go Digital! pentru cel mai bun scurt metraj realizat în cadrul workshopului Let’s Go Digital!, oferit de UPC – Stein Alaiv, realizat de Adrian Florin Ardelean, Mihai Nanu, Sergiu Zorger
• Diplomă de onoare a Atelierului Let’s Go Digital, ediţia a şaptea, 2009 – Elena Cosmănescu
• Premiul special pentru contribuţia adusă cinematografiei mondiale acordat producătorului Menahem Golan

979

tiff 2009, oameni si faze: Miruna, Politist, adjectiv si Corneliu Porumboiu

„Vreau sa iti multumesc pentru film. Ma numesc Miruna, am doua fete … au 23 si 21 de ani…… Am vrut sa le cresc in spiritul moralei. Cu constiinta…… Si mi-a fost greu sa le explic cum pe vremea comunismului, am ezitat intre lege si constiinta, am incalcat legea ca sa –mi impac constiinta….. Iti multumesc pentru filmul acesta care vorbeste despre constiinta.”
Miruna. 40 si ceva de ani. La proiectia filmului Politist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu de la sala UBB statea in rindul doi la mijloc. Intimplator, fata in fata cu regizorul cind acesta s-a urcat pe scena la final.

Miruna avea multa emotie si forta in voce, facea pauze ca sa-si stapineasca emotiile si se uita, de la citiva metri, drept in ochii regizorului.

Mi-au dat lacrimile instant, Ana plingea linga mine si m-am bucurat tare cind l-am vzt pe Corneliu Porumboiu cum pleaca ochii in jos emotionat. Pina atunci jumatate din sala risese la lucruri la care eu si Ana aveam ochii in lacrimi.

Cu doar doua clipe inainte, cind incepuse sa curga genericul, o intrebasem pe Ana „crezi ca lumea a inteles despre ce e vorba in filmul asta?!”. Spectatorii aplaudau cu respect, doar era proiectia de gala, dar foscaisera pe scaune, sopticaisera intre ei la secvente la care, pt ca nu se vorbea, li se parea ca nu se intimpla nimik.

Miruna mi s-a parut cel mai frumos cadou pe care putea sa-l primeasca Corneliu Porumboiu in seara aia.

Habar n-am cine esti Miruna, dar te-am iubit tare mult vineri seara.

*
later edit: o caut pe Miruna. e f f important sa o gasesc. daca o cunoasteti scrieti-mi un mail la cristina.bazavan@tabu.ro. multzumesc

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!