Ieri dupa amiaza, la TIFF, a fost lansarea filmului Sieranevada pe BluRay, intr-o editie de colectie, care include si o carte cu fotografiile realizate de regizorul Cristi Puiu pentru a gasi cea mai potrivita imagine pentru afisul filmului sau.
Filmul, aflat in Selectia oficiala la Cannes anul trecut, este povestea unui medic care merge la parastasul tatalui sau si, fata in fata cu angoasele rudelor, se confrunta cu propriile frici legate de moarte, de supravietuirea zilnica, de rutina care macina si care judeca.
Lansarea pe BluRay a beneficiat si de participarea regizorului Cristi Puiu la o intalnire cu publicul, moderata de Mihnea Maruta.
M-am uitat cu multa atentie la Cristi Puiu in timpul intrebarilor de la lansare si mi s-a parut a fi un om care stie ca nu va putea descrie niciodata in cuvinte intreaga lume din mintea sa legata de o stare sau o intamplare. Avea momente in care cauta – cu pauze generoase – un cuvant cat mai aproape de simtirea sa si, pentru ca i se parea ca nu-l gaseste, gesturile mainilor sale aratau incordare… suparare.
La sfarsitul lansarii am avut privilegiul unei scurte intalniri, asa ca l-am intrebat despre asta.
*
Uitandu-ma la dialogul de mai devreme din prezentarea bluray-ului Sieranevada, m-am gandit ca sunteti foarte aspru cu dvs…
Aspru? Nu sunt aspru, sunt realist… (pauza) Si nu suficient!
Iata ca ati facut si o completare – ”si nu suficient!”. Desigur, nici nu pare ca puneti presiune pe dvs…:)
Nu, dar asa functioneaza mintea mea, in timp ce apare enuntul, apare si contraenuntul.
Dar de fiecare data cand nu gaseati cuvantul exact care sa descrie starea din mintea dvs, va pedepseati… Era un gest care arata ca sunteti suparat pe dvs pentru ca nu ne puteti explica in miime de microni gandul dvs.
Dar nu e o pedeapsa, e doar procesul natural de cautare, de aflare a cuvintelor potrivite.
Si nu vi se pare ca puneti o presiune foarte mare pe dvs?
Absolut deloc! Asta este natura mea, pentru altii poate ca pare asa, dar asta este natura mea. E vorba despre a trai la timpul prezent, iar oamenii ma pot judeca cum socotesc ei. Pana la urma fiecare plateste pentru ceea ce face.
Mie mi se pare ca e infinit mai important ca, in viata asta scurta pe care o avem, sa ne acordam aceasta libertate de a trai la timpul prezent. Nu de a veni cu lectiile facute de acasa. Pare ca e acolo o falsificare sinistra, a propriei tale personalitati a propriei tale fiinte. Propriul suflet.
Pe de alta parte mi se pare ca exista o smerenie in dvs pentru ceea e inseamna a fi regizor, la nivelul aspirational a ceea ce inteleget dv prin a fi regizor, dar exista in dvs si incapatanarea de a face lucrurile doar in felul in care stiti ca va reprezinta. Cum se impaca aceste doua stari?
Nu stiu daca am un respect mai mare pentru meseria de regizor decat am pentru meseria de gunoier, cred ca le respect in egala masura. Ceea ce respect cu adevarat este lucrul bine facut. Ceea ce respect dincolo de lucrul bine facut este aceasta stare de prezenta. Obiectele care rezulta din racordarea noastra, a mea, la cosmos, la viata, pot fi – si sansele sunt foarte mari – imperfecte, neimplinite. Sau pe moment implinite, sa le socotesti implinite…
*
Si pentru ca mereu la Cristi Puiu e vorba despre lucrul bine facut, Sieranevada a iesit pe Bluray, nu pe DVD (chiar daca asta i-a redus dintre spectatori, dar i-a mentinut standardul de calitate), are cartea cu fotografiile pe care regizorul le-a facut prin Bucuresti – 979 fotografii -, un interviu cu regizorul (ca un omagiu de a da inapoi catre cei interesati din ce a invatat la randul sau din cartile cu interviuri ale marilor regizori), dar si un detaliu fin si unic: cate un fragment scris de mana de Cristi Puiu din scenariul filmului. Fiecare pachet are citatul sau scris de regizor.
In scurta noastra conversatie, post lansarea Bluray-ului, l-am intrebat daca – in dorinta de a face lucrurile cat mai aproape de perfectiune – nu sufera mai tarziu, peste ani, cand se gandeste ca poate s-ar fi putut si mai bine.
Asta se intampla cand esti tanar doar. Dupa ce cresti putin, suferinta se diminueaza.
Stiti cum e… Daca esti onest cu tine insuti, daca nu te lasi pacalit de propriile tale fictiuni, atunci vei gasi beneficiul acestui proces, care la prima vedere pare sa fie un exercitiu inutil. Energofag. Pentru ca e foarte multa energie care se pierde acolo. Dar in realitate eu socotesc ca este singurul lucru cu adevarat important: ai o viata, ti s-a dat acest parcurs, moartea e acolo pentru noi toti, iar visele pe care le pui tu pe fel de fel de impliniri, realizari sunt niste pacaleli. In mod autentic niste pacaleli, daca esti onest cu tine insuti si daca te examinezi cu seriozitate.
Daca vrei sa stai in jocul asta al povestilor frumoase despre tine insuti n-ai decat. Pe mine nu ma intereseaza lucrul asta!
Da, dar traim intr-o lume care pune – si isi pune – foarte repede etichete, iar dvs va expuneti prin filme intr-un mod foarte foarte vulnerabil – va prezentati angoasele, fricile…
Stiti cum e? Eu fac un drum si le povestesc oamenilor despre ce vad eu pe drumul meu. Mi se pare obligatoriu pentru mine si, mai mult decat atat, mi se pare obligatoriu ca toti ceilalti sa o faca.
Dar cand cititi cronicile? Pentru ca ele pun etichete…
Ma bufneste rasul…
Pun etichete unor lucruri dupa cum stie fiecare, iar dvs pretuiti semnificatia in esenta a fiecarui cuvant la alt nivel…
Eu pretuiesc responsabilitatea foarte mult, iar eu nu ma ridic la inaltimea exigentelor mele, sa stiti…
Daca e sa vorbim doar despre film – lasand la o parte faptul ca traim intr-o lume in care etichete se afla in libertate, fiecare tranteste cate o eticheta dupa ce-i trazneste -, dar noi traim intr-o lume in care educatia a facut posibil acest lucru. Ca absolut oricine sa socoteasca ca se pricepe la arta si la frumos. Si asta vine din scoala pentru ca oamenii care aveau 10 la matematica si la romana, aveau 10 by defaut si la muzica si la desen.
Si atunci tu incepi viata cu constiinta foarte clara ”Cum, nu stiu eu ce e frumos?!”
Mi-a zis cineva ca a vazut filmul meu, doar doua ore si jumatate, si ca a iesit pentru ca nu i-a placut deloc.
I-am raspuns – “ok”.
A continuat – „nu vreti sa va pun de ce nu mi-a placut?”
„Nu, nu vreau.”
A insistat ”Ba da, de ce, chiar nu vreti?!”
„Cu ce va ocupati?”
„Sunt avocat.”
„Si dvs ati vrea sa stiti ce cred eu, neavizat despre ceea ce faceti dvs ca avocat?!”
„Pai nu, dar avocatura este altceva… nu puteti…”
„Dar dvs puteti?”
„Pai nu faceti filme pentru noi?”
Mi s-a parut foare interesant ca oamenii aleg foarte usor sa gandeasca ca ”domne, daca imi place mancarea din restaurantul asta, sigur pot fi bucatar. Nu e asa…”
Din perpectiva aceasta, oricine scrie in online se da cu parerea, are o comunitate si se crede un mic dumnezeu…
Da, dar online-ul e o planeta pe care eu nu o vizitez.
Ispita de a fi dumnezeu ii bantuie pe multi, nu doar pe oamenii care se misca in online. Si un bucatar e poate simti dumnezeu la el in bucatarie… E bine? Nu e bine!
Dar cei din online primesc mai mult feedback , intr-o cantiatte mai mare…
Dar e real?
Nu e.
Pai si atunci….
Sunt insa foarte multi care, odata ce au un telefon si filmeaza cu el, se simt regizori…
Mi se pare ca este obligatoriu ca fiecare sa-si poarte crucea. Ajungem sa devenim victimele propriilor noastre minciuni. Si asta e…
Pentru fotografiile pe care le-a realizat cautand cadrul care sa exprime starea filmului, regizorul s-a plimbat de la est la vest prin Bucuresti intr-un periplu care are radacinile in copilaria sa. „Am plecat de la cimitirul Marcuta din Pantelimon, am trecut pe acasa, prin Balta Alba prin Ozana, pe la maica-mea, apoi pe acasa pe la noi, pe Polona, in centru, Dorobanti, Piata Victoriei, Lacul morii, m-am abatut un pic spre sud – am vrut sa ajung prin Berceni pentru ca acolo stateau mamaia si tataia si acolo am copilarit.”. Cadrul ales e de la Lacul Morii, un loc unde inainte de a fi lac a fost un cimitir care a fost stramutat in anii de comunism.
Pare ca a documentat Bucurestiul sau, drumul sau in viata prin Bucuresti, inchizand un cerc.
De altfel regizorul s-a reintors la pictura dupa foarte multi ani, si-a inchiriat un atelier in Bucuresti si picteaza din nou, semn al unor alte cercuri care se inchid cumva in viata sa.
In intalnirea noastra, cand am vorbit despre lucrul bine facut in regie, Cristi Puiu a ripostat scurt la momentul in care ii spuneam ca astazi oricine poate sa fie regizor.
Uite, eu sunt un diletant, intelegeti?
Va alintati…
Nu. Ma bizui pe un enunt foarte limpede… Imi place sa ma bucur si caut placerea, delectarea, de acolo vine dilectant… Si ma intereseaza sa nu cad in capcana structurilor fabricate de mintile oamenilor. Iar cinema-ul este o structura de felul asta… sau pictura…
Teritoriile pe care le-am explorat, le-am explorat aproximativ pentru ca ceea ce se petrece in relatia pe care eu o am cu lumea…
Oamenii care se specializeaza intr-un domeniu ajung sa fie cerberi in domenul respectiv. Eu nu vreau sa fiu un cerber. Daca cineva vrea sa faca un film, usa e deschisa, ii invit pe toti sa faca film… Unul de la mine din cartier a vazut Marfa si banii si-a zis ” ce p..a mea, cum a pus asta camera pot sa fac si eu…”
Dar ia-o si fa si tu.
Asta vine din nesuguranta pentru ca nu primim raspunsurile pe care nici nu stim ca le cautam. Suntem stapaniti de frica si asta ne consuma pe de-a intregul. Progresiv, ajungem sa fim victimele propriilor noastre frici…
In excursia aceasta lunga prin Bucuresti pentru fotografia pentru afis, n-ati gasit si intamplari care sa va aduca o raza de bucurie? Un zambet? Stiu ca starea pe care o cautati era in directia opusa, dar ma intreb daca viata nu v-a pus si un zambet pe drumul acela, intamplator.
Cred ca fiecare fotografie contine ceva frumos. Nu vreau sa cad in capcana cliseistica, dar frumusetea e in the eye of the behoder… Cred ca e important ce se intampla in mintea privitorului.
Eu nu pot sa fac drumul pe care-l face cel care se uita la fotografiile pe care le-am facu eu, nici un autor nu o sa faca drumul pe care-l fac eu din pozitia de cititor, de spectator.
*
Cand am transcris discutia noastra mi-am dat seama ca nu am rostit decat doua dintre intrebarile pe care le pregatisem. Fusesem atat de surprinsa de lupta lui Cristi Puiu de a sta in prezent si de a nu se amagi, de a se auto-contra (in ceea ce mie mi se pare a fi multa presiune pe sine), incat m-am dus cu valul, am trait in prezent, si-am vorbit alte lucruri. Si mi s-a parut interesant cum, desi mi-a dat de la inceput cheia gandirii sale –„dupa ce spun un enunt, in mintea mea apare imediat si contra enuntul”, cand a vorbit despre dilentantism prima mea reactie, in moment, a fost „va alintati”… Asta dupa ce incepusem prin a spune ca e foarte aspru cu sine:)
Drumul meu in conversatia cu domnia sa a fost probabil si despre cum si eu pun etichete si despre ce mai am de invatat din viata in intalnirea cu ceilalti. De asta finalul discutiei noastre mi s-a parut – post factum – un moment de mentorat.
Un lucru mi se pare important, dincolo de absolut orice…
Sunt multe lucruri pe care nu le poti preda si nu le poti invata. Pasiunea nu se invata. Si nu exista profesori care sa-i invete pe studenti sa fie pasionati.
Dragostea de oameni este un lucru care nu poate fi predat, nu poate fi pus in cuvinte. Asta e cel mai important lucru… Nu poti face film, din pozitia de regizor daca nu-i iubesti pe oameni, desi sunt foarte multe filme facute de regizori care nu-i iubesc pe oameni. Dar pentru mine alea nu mai exista. Adica le inregistrez prezenta, dar nu ma intereseaza. Cand regizorul se suie la amvon si predica: „uite, asa stau lucrurile.”
Oare?!
Sieranevada pe DVD poate fi gasita in magazinele de specialitate, a aparut in editie limitata de 979 exemplare, fiecare box contine si un fragment de scenariu, transcris de regizor. Fotografiile realizate de Cristi Puiu pot fi vazute in prima sa expozitie dupa 1993 incoace la Galeria BARIL (Fabrica de Chibrituri, 9A) in Cluj.
Proiectul pe bluray a fost realizat cu sprijinul Raiffeisen care de 4 ani este partenerul oficial al Zilelor filmului romanesc la TIFF si care ne face mereu #poftadefilmebune.
