Tag : cristi puiu

sieranevada cristi puiu(interviu) Cristi Puiu: “Dragostea de oameni este un lucru care nu poate fi predat, nu poate fi pus in cuvinte”

(interviu) Cristi Puiu: “Dragostea de oameni este un lucru care nu poate fi predat, nu poate fi pus in cuvinte”

Ieri dupa amiaza, la TIFF, a fost lansarea filmului Sieranevada pe BluRay, intr-o editie de colectie, care include si o carte cu fotografiile realizate de regizorul Cristi Puiu pentru a gasi cea mai potrivita imagine pentru afisul filmului sau.

Filmul, aflat in Selectia oficiala la Cannes anul trecut, este povestea unui medic care merge la parastasul tatalui sau si, fata in fata cu angoasele rudelor, se confrunta cu propriile frici legate de moarte, de supravietuirea zilnica, de rutina care macina si care judeca.

Lansarea pe BluRay a beneficiat si de participarea regizorului Cristi Puiu la o intalnire cu publicul, moderata de Mihnea Maruta.

M-am uitat cu multa atentie la Cristi Puiu in timpul intrebarilor de la lansare si mi s-a parut a fi un om care stie ca nu va putea descrie niciodata in cuvinte intreaga lume din mintea sa legata de o stare sau o intamplare. Avea momente in care cauta – cu pauze generoase – un cuvant cat mai aproape de simtirea sa si, pentru ca i se parea ca nu-l gaseste, gesturile mainilor sale aratau incordare… suparare.

La sfarsitul lansarii am avut privilegiul unei scurte intalniri, asa ca l-am intrebat despre asta.

*

Uitandu-ma la dialogul de mai devreme din prezentarea bluray-ului Sieranevada, m-am gandit ca sunteti foarte aspru cu dvs…

Aspru? Nu sunt aspru, sunt realist… (pauza) Si nu suficient!

Iata ca ati facut si o completare – ”si nu suficient!”.  Desigur, nici nu pare ca puneti presiune pe dvs…:)

Nu, dar asa functioneaza mintea mea, in timp ce apare enuntul, apare si contraenuntul.

Dar de fiecare data cand nu gaseati cuvantul exact care sa descrie starea din mintea dvs, va pedepseati… Era un gest care arata ca sunteti suparat pe dvs pentru ca nu ne puteti explica in miime de microni gandul dvs.

Dar nu e o pedeapsa, e doar procesul natural de cautare, de aflare a cuvintelor potrivite.

Si nu vi se pare ca puneti o presiune foarte mare pe dvs?

Absolut deloc! Asta este natura mea, pentru altii poate ca pare asa, dar asta este natura mea. E vorba despre a trai la timpul prezent, iar oamenii ma pot judeca cum socotesc ei. Pana la urma fiecare plateste pentru ceea ce face.

Mie mi se pare ca e infinit mai important ca, in viata asta scurta pe care o avem, sa ne acordam aceasta libertate de a trai la timpul prezent. Nu de a veni cu lectiile facute de acasa. Pare ca e acolo o falsificare sinistra, a propriei tale personalitati a propriei tale fiinte. Propriul suflet.

Pe de alta parte mi se pare ca exista o smerenie in dvs pentru ceea e inseamna a fi regizor, la nivelul aspirational a ceea ce inteleget dv prin a fi regizor,  dar exista in dvs si incapatanarea de a face lucrurile doar in felul in care stiti ca va reprezinta. Cum se impaca aceste doua stari?

Nu stiu daca am un respect mai mare pentru meseria de regizor decat am pentru meseria de gunoier, cred ca le respect in egala masura. Ceea ce respect cu adevarat este lucrul bine facut. Ceea ce respect dincolo de lucrul bine facut este aceasta stare de prezenta. Obiectele care rezulta din racordarea noastra, a mea, la cosmos, la viata, pot fi – si sansele sunt foarte mari – imperfecte, neimplinite. Sau pe moment implinite, sa le socotesti implinite…

*

Si pentru ca mereu la Cristi Puiu e vorba despre lucrul bine facut, Sieranevada a iesit pe Bluray, nu pe DVD (chiar daca asta i-a redus dintre spectatori, dar i-a mentinut standardul de calitate), are cartea cu fotografiile pe care regizorul le-a facut prin Bucuresti  – 979 fotografii -, un interviu cu regizorul (ca un omagiu de a da inapoi catre cei interesati din ce a invatat la randul sau din cartile cu interviuri ale marilor regizori), dar si un detaliu fin si unic: cate un fragment scris de mana de Cristi Puiu din scenariul filmului. Fiecare pachet are citatul sau scris de regizor.

In scurta noastra conversatie, post lansarea Bluray-ului, l-am intrebat daca – in dorinta de a face lucrurile cat mai aproape de perfectiune – nu sufera mai tarziu, peste ani, cand se gandeste ca poate s-ar fi putut si mai bine.

Asta se intampla cand esti tanar doar. Dupa ce cresti putin, suferinta se diminueaza.

Stiti cum e… Daca esti onest cu tine insuti, daca nu te lasi pacalit de propriile tale fictiuni, atunci vei gasi beneficiul acestui proces, care la prima vedere pare sa fie un exercitiu inutil. Energofag. Pentru ca e foarte multa energie care se pierde acolo. Dar in realitate eu socotesc ca este singurul lucru cu adevarat important: ai o viata, ti s-a dat acest parcurs, moartea e acolo pentru noi toti, iar visele pe care le pui tu pe fel de fel de impliniri, realizari sunt niste pacaleli. In mod autentic niste pacaleli, daca esti onest cu tine insuti si daca te examinezi cu seriozitate.

Daca vrei sa stai in jocul asta al povestilor frumoase despre tine insuti n-ai decat. Pe mine nu ma intereseaza lucrul asta!

Da, dar traim intr-o lume care pune – si isi pune – foarte repede etichete, iar dvs va expuneti prin filme intr-un mod foarte foarte vulnerabil – va prezentati angoasele, fricile…

Stiti cum e? Eu fac un drum si le povestesc oamenilor despre ce vad eu pe drumul meu. Mi se pare obligatoriu pentru mine si, mai mult decat atat, mi se pare obligatoriu ca toti ceilalti sa o faca.

Dar cand cititi cronicile? Pentru ca ele pun etichete…

Ma bufneste rasul…

Pun etichete unor lucruri dupa cum stie fiecare, iar dvs pretuiti semnificatia in esenta a fiecarui cuvant la alt nivel…

Eu pretuiesc responsabilitatea foarte mult, iar eu nu ma ridic la inaltimea exigentelor mele, sa stiti…

Daca e sa vorbim doar despre film – lasand la  o parte faptul ca traim intr-o lume in care etichete se afla in libertate, fiecare tranteste cate o eticheta dupa ce-i trazneste -, dar noi traim intr-o lume in care educatia a facut posibil acest lucru. Ca absolut oricine sa socoteasca ca se pricepe la arta si la frumos. Si asta vine din scoala pentru ca oamenii care aveau 10 la matematica si la romana, aveau 10 by defaut si la muzica si la desen.

Si atunci tu incepi viata cu constiinta foarte clara ”Cum, nu stiu eu ce e frumos?!”

Mi-a zis cineva ca a vazut filmul meu, doar doua ore si jumatate, si ca a iesit pentru ca nu i-a placut deloc.

I-am raspuns – “ok”.

A continuat – „nu vreti sa va pun de ce nu mi-a placut?”

„Nu, nu vreau.”

A insistat ”Ba da, de ce, chiar nu vreti?!”

„Cu ce va ocupati?”

„Sunt avocat.”

„Si dvs ati vrea sa stiti ce cred eu, neavizat despre ceea ce faceti dvs ca avocat?!”

„Pai nu, dar avocatura este altceva… nu puteti…”

„Dar dvs puteti?”

„Pai nu faceti filme pentru noi?”

Mi s-a parut foare interesant ca oamenii aleg foarte usor sa gandeasca ca ”domne, daca imi place mancarea din restaurantul asta, sigur pot fi bucatar. Nu e asa…”

Din perpectiva aceasta, oricine scrie in online se da cu parerea, are o comunitate si se crede un mic dumnezeu…

Da, dar online-ul  e o planeta pe care eu nu o vizitez.

Ispita de a fi dumnezeu ii bantuie pe multi, nu doar pe oamenii care se misca in online. Si un bucatar e poate simti dumnezeu la el in bucatarie… E bine? Nu e bine!

Dar cei din online primesc mai mult feedback , intr-o cantiatte mai mare…

Dar e real?

Nu e.

Pai si atunci….

Sunt insa foarte multi care, odata ce au un telefon si filmeaza cu el, se simt regizori…

Mi se pare ca este obligatoriu ca fiecare sa-si poarte crucea. Ajungem sa devenim victimele propriilor noastre minciuni. Si asta e…

sieranevada afis  Pentru fotografiile pe care le-a realizat cautand cadrul care sa exprime starea filmului, regizorul s-a plimbat de la est la vest prin Bucuresti intr-un periplu care are radacinile in copilaria sa. „Am plecat de la cimitirul Marcuta din Pantelimon, am trecut pe acasa, prin Balta Alba prin Ozana, pe la maica-mea, apoi pe acasa pe la noi, pe Polona, in centru, Dorobanti, Piata Victoriei, Lacul morii, m-am abatut un pic spre sud – am vrut sa ajung prin Berceni pentru ca acolo stateau mamaia si tataia si acolo am copilarit.”. Cadrul ales e de la Lacul Morii, un loc unde inainte de a fi lac a fost un cimitir care a fost stramutat in anii de comunism.

Pare ca a documentat Bucurestiul sau, drumul sau in viata prin Bucuresti, inchizand un cerc.

De altfel regizorul s-a reintors la pictura dupa foarte multi ani, si-a inchiriat un atelier in Bucuresti si picteaza din nou, semn al unor alte cercuri care se inchid cumva in viata sa.

In intalnirea noastra, cand am vorbit despre lucrul bine facut in regie, Cristi Puiu a ripostat scurt la momentul in care ii spuneam ca astazi oricine poate sa fie regizor.

Uite, eu sunt un diletant, intelegeti?

Va alintati…

Nu. Ma bizui pe un enunt foarte limpede… Imi place sa ma bucur si caut placerea, delectarea, de acolo vine dilectant… Si ma intereseaza sa nu cad in capcana structurilor fabricate de mintile oamenilor. Iar cinema-ul este o structura de felul asta… sau pictura…

Teritoriile pe care le-am explorat, le-am explorat aproximativ pentru ca ceea ce se petrece in relatia pe care eu o am cu lumea…

Oamenii care se specializeaza intr-un domeniu ajung sa fie cerberi in domenul respectiv. Eu nu vreau sa fiu un cerber. Daca cineva vrea sa faca un film, usa e deschisa, ii invit pe toti sa faca film… Unul de la mine din cartier a vazut Marfa si banii si-a zis ” ce p..a mea, cum a pus asta camera pot sa fac si eu…”

Dar ia-o si fa si tu.

Asta vine din nesuguranta pentru ca nu primim raspunsurile pe care nici nu stim ca le cautam. Suntem stapaniti de frica si asta ne consuma pe de-a intregul. Progresiv, ajungem sa fim victimele propriilor noastre frici…

 

In excursia aceasta lunga prin Bucuresti pentru fotografia pentru afis, n-ati gasit si intamplari care sa va aduca  o raza de bucurie? Un zambet? Stiu ca starea pe care o cautati era in directia opusa, dar ma intreb daca viata nu v-a pus si un zambet pe drumul acela, intamplator.

Cred ca fiecare fotografie contine ceva frumos. Nu vreau sa cad in capcana cliseistica, dar frumusetea e in the eye of the behoder… Cred ca e important ce se intampla in mintea privitorului.

Eu nu pot sa fac drumul pe care-l face cel care se uita la fotografiile pe care le-am facu eu, nici un autor nu o sa faca drumul pe care-l fac eu din pozitia de cititor, de spectator.

*

Cand am transcris discutia noastra mi-am dat seama ca nu am rostit decat doua dintre intrebarile pe care le pregatisem. Fusesem atat de surprinsa de lupta lui Cristi Puiu de a sta in prezent si de a nu se amagi, de a se auto-contra (in ceea ce mie mi se pare a fi multa presiune pe sine), incat m-am dus cu valul, am trait in prezent, si-am vorbit alte lucruri. Si mi s-a parut interesant cum, desi mi-a dat de la inceput cheia gandirii sale –„dupa ce spun un enunt, in mintea mea apare imediat si contra enuntul”, cand a vorbit despre dilentantism prima mea reactie, in moment, a fost „va alintati”… Asta dupa ce incepusem prin a spune ca e foarte aspru cu sine:)

Drumul meu in conversatia cu domnia sa a fost probabil si despre cum si eu pun etichete si despre ce mai am de invatat din viata in intalnirea cu ceilalti. De asta finalul discutiei noastre mi s-a parut – post factum – un moment de mentorat.

 Un lucru mi se pare important, dincolo de absolut orice…

Sunt multe lucruri pe care nu le poti preda si nu le poti invata. Pasiunea nu se invata. Si nu exista profesori care sa-i invete pe studenti sa fie pasionati.

Dragostea de oameni este un lucru care nu poate fi predat, nu poate fi pus in cuvinte. Asta e cel mai important lucru… Nu poti face film, din pozitia de regizor daca nu-i iubesti pe oameni, desi sunt foarte multe filme facute de regizori care nu-i iubesc pe oameni. Dar pentru mine alea nu mai exista. Adica le inregistrez prezenta, dar nu ma intereseaza. Cand regizorul se suie la amvon si predica: „uite, asa stau lucrurile.”

Oare?!

 

Sieranevada pe DVD poate fi gasita in magazinele de specialitate, a aparut in editie limitata de 979 exemplare, fiecare box contine si un fragment de scenariu, transcris de regizor. Fotografiile realizate de Cristi Puiu pot fi vazute in prima sa expozitie dupa 1993 incoace la Galeria BARIL (Fabrica de Chibrituri, 9A) in Cluj.

Proiectul pe bluray a fost realizat cu sprijinul Raiffeisen care de 4 ani este partenerul oficial al Zilelor filmului romanesc la TIFF si care ne face mereu #poftadefilmebune.

 

 

 

2152
Vizual Gopo 2013de ce refuza regizorii sa mai mearga la Premiile Gopo

de ce refuza regizorii sa mai mearga la Premiile Gopo

Anul acesta la premiile Gopo (care celebreaza activitatea cinematografia autohtona a fiecarui an), regizorul Cristian Mungiu a cerut ca filmul sau “Dupa dealuri” sa nu fie luat in calcul pentru nominalizari. Anul trecut, Cristi Puiu a refuzat ca filmul sau “Aurora” sa fie inscris pentru nominalizari.

In contextul in care noul val din cinematografie nu e apreciat de autoritatile noastre, dar e laudat masiv afara, Premiile Gopo (create de reprezentantii noului val) ar trebui sa fie momentul celebrarii muncii lor, iar refuzurile regizorilor de a participa arata o falie care se adinceste in temelia “Noului Val”.

***

La prima vedere ai vrea sa spui ca Mungiu si Puiu ar trebui sa se alature colegilor pentru celebrarea muncii de peste an, sa se bucure impreuna pentru ca, doar asa, uniti, pot misca lucrurile in mica noastra industrie cinematografica. Premiile Gopo capata valoarea pe care fiecare dintre cei care participa o crediteaza.

Dar daca te uiti mai adinc, dincolo de solidaritate si orgolii mai este ceva.

De citiva ani, din considerente comerciale gala Premiilor Gopo este transmisa in direct de Pro Tv, iar industria de promovare PRO isi spune cuvintul: vedetele televiziunii sunt invitate si intervievate mai mult decit actorii care sunt nominalizati, invitatii speciali ai galei vin mult din trustul Media Pro in detrimentrul actorilor sau regizorilor care au luat premii la marile festivaluri.

Si aici intervine comparatia care se rezuma, frust, la “un actor cu scoala” vs “o vedeta de televiziune care apare in filme”, iar adevaratii sarbatoriti ai galelor Gopo nu mai percep intilnirea ca pe o sarbatoare a lor.

E consecinta unui star sistem crescut artificial prin citeva telenovele si show-uri in cautare de talente, in lipsa unei productii masive de film de televiziune sau de cinema.(O gala ca aceasta are nevoie de vedete, de partea de glamour pe care ele o aduc.)

Asa se face ca in loc sa avem prin galele Gopo un moment al uniunii, al victoriei si al bucuriei, apar umbre pe trofee marcate de refuzurile seci de participare.

Si e pacat ca in momentul in care oamenii din industria filmului cer de la autoritati, pe buna dreptate, sprijin si finantari, ei intre ei nu sunt umar la umar; nu sunt uniti.

***
Si anul acesta votez pentru premiile Gopo si port in suflet speranta ca va veni vremea cind aceasta manifestare va fi cel mai important eveniment de celebrare a cinematografiei noastre.

842
les_films_de_cannes_a_bucarest_03efc8fde astazi, Les Films de Cannes a Bucharest

de astazi, Les Films de Cannes a Bucharest

de astazi aveti treaba in cinematografele Studio si MTR; puteti vedea filmele de la Cannes, dar si revedea filmele romanesti care au facut istoria “noului val de cinema” cu bonus track – scurt metrajele de studentie ale regizorilor.

incepe Les Films de Cannes a Bucharest,festivalul creat de Cristian Mungiu si echipa lui, asa ca un semn de multumire pentru publicul roman care mai merge la film: daca tot merge, sa si primeasca ce-i mai bun.

nu stiu ce program aveti daaaaaaaaaaaar, neaparat, dar chiar neaparat trebuie sa vedeti Arirang al lui Kim ki Duk si La piel que habito al lui Pedro Almodovar . primul e miine de la 20.30 la studio, al doilea duminica la aceeasi ora, acelasi cinematograf.

ne vedem acolo, pentru ca nici eu nu le-am vazut si le astept cu foarte mare nerabdare.

mai jos tot programul festivalului, ca sa stiti ce si cum, dar mai ales unde:)

Program Les Films de Cannes à Bucarest

Vineri, 14 octombrie

Cinema Studio

13.00 –  „Înainte de micul dejun” (1995, 15’)

„Marfa şi banii”, regia Cristi Puiu (2001)

15.00 – Calup de scurtmetraje româneşti premiate la Cannes

18.00 – „Hors Satan”, regia Bruno Dumont (2011)

20.30 – „Habemus Papam”, regia Nanni Moretti

NCRR

14.00 – „Flandres”, de Bruno Dumont (2006)

16.00 – „L’Humanité”, regia Bruno Dumont (1999)

19.00 – „Ea” (1994, 7’)

„Marţi după Crăciun”, regia Radu Muntean (2010)

23.00 – petrecere cu Nea Vasile& Taraful de la Mârşa, Clubul Ţăranului

Sâmbătă, 15 octombrie

Cinema Studio

11.00 – „Ea” (1994, 7’)

„Marţi după Crăciun”, regia Radu Muntean (2010)

13.00 – „The Tree of Life”, regia Terrence Malick (2011)

15.00 – dezbatere „The Tree of Life”

16.00 – „La vie de Jésus”, regia Bruno Dumont (1997)

18.00 – „Michael”, regia Markus Schleinzer (2011)

20.30 – „Arirang”, regia Kim Ki-duk (2011)

NCRR

11.00 – „Drive”, regia Nicolas Winding Refn (2011)

13.00 – „The Red Thin Line”, regia Terrence Malick (1998)

16.30„Hors Satan”, regia Bruno Dumont (2011)

19.00„2Pasolini” (2000, 12’)

„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, regia Andrei Ujică (2010)

23.00 – petrecere cu Nightlosers & Elvis Romano, la Clubul Ţăranului

Duminică, 16 octombrie

Cinema Studio

10.30 –  „17 minute întârziere” (2002, 10’)

„Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”, regia Cătălin Mitulescu (2006)

13.00 – „Arirang”, regia Kim Ki-duk (2011)

15.00 – „Melancholia”, regia Lars von Trier (2011)

17.30 – Proiecţie-eveniment „Taxi Driver”, de Martin Scorsese, versiunea restaurată

20.30 – „La piel que habito”, regia Pedro Almodovar (2011)

NCRR

12.30 – „Dogville”, regia Lars von Trier (2003)

16.00 – „Habemus Papam”, regia Nanni Moretti (2011)

18.00 – „Antichrist”, regia Lars von Trier (2009)

20.00 – „Pe aripile vinului” (10’)

„A fost sau n-a fost”, regia Corneliu Porumboiu (2006)

23.00 – petrecere cu Mambo Siria, la Clubul Ţăranului

Luni, 17 octombrie

Cinema Studio

12.30 –  „Poveste de la scara C” (14’)

„California Dreamin’ (nesfârşit)”, regia Cristian Nemescu (2007)

16.00 – „Flandres”, de Bruno Dumont (2006)

18.00 – „Midnight in Paris”, regia Woody Allen (2011)

20.00 – „Play”, regia Ruben Ostlund (2011)

23.00 – „The Tree of Life”, regia Terrence Malick (2011)

NCRR

15.00 – „Vicky Cristina Barcelona”, regia Woody Allen (2008)

17.00 – „Cassandra’s Dream”, regia Woody Allen (2007)

19.00 – „Mâna lui Paulişta” (1999, 15’)

„4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, regia Cristian Mungiu (2007)

Marţi, 18 octombrie

Cinema Studio

11.00 – „2Pasolini” (2000, 12’)

„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, regia Andrei Ujică (2010)

15.00 – „L’Humanité”, regia Bruno Dumont (1999)

18.00 – „La piel que habito”, regia Pedro Almodovar (2011)

20.30 – „Elena”, regia Andrei Zviaghinţev (2011)

NCRR

14.30 „Melancholia”, regia Lars von Trier (2011)

17.00 – „Michael”, regia Markus Schleinzer (2011)

19.00 – „Poveste de la scara C” (14’)

„California Dreamin’ (nesfârşit)”, regia Cristian Nemescu (2007)

Miercuri, 19 octombrie

Cinema Studio

13.30 – „Pe aripile vinului” (10’)

A fost sau n-a fost”, regia Corneliu Porumboiu (2006)

15.30 – „Taxi Driver”, de Martin Scorsese, versiunea restaurată

18.00 – „Elena”, regia Andrei Zviaghinţev (2011)

20.30 – „Le Havre”, regia Aki Kaurismaki (2011)

NCRR

15.00 – „Cassandra’s Dream”, regia Woody Allen (2007)

17.30 – „Midnight in Paris”, regia Woody Allen (2011)

19.00 – „17 minute întârziere” (2002, 10’)

„Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”, regia Cătălin Mitulescu (2006)

Joi, 20 octombrie

Cinema Studio

13.30„Mâna lui Paulişta” (1999, 15’)

„4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, regia Cristian Mungiu (2007)

16.00 – „La vie de Jésus”, regia Bruno Dumont (1997)

18.00 – „Le Havre”, regia Aki Kaurismaki (2011)

20.30 – „Route Irish”, regia Ken Loach (2010)

NCRR

14.30 – „Route Irish”, regia Ken Loach (2010)

17.00 – „Play”, regia Ruben Ostlund (2011)

19.30 – „Înainte de micul dejun” (1995, 15’)

„Marfa şi banii”, regia Cristi Puiu (2001)

734
ceylanAnonimul part 3, dincolo de culise:)

Anonimul part 3, dincolo de culise:)

ce bine e sa ai o perspectiva din interior la un festival de film.
astazi m-am gindit ca oricit de bun reporter as fi, tot n-as afla ce stie Irina Margareta Nistor despre Anonimul pentru ca dinsa – ca selectioner pentru scurt metraje – e parte din organizare si e om la om pe tot terenul cu “greii”…
asemeni domnului regizor turc, Nuri Blinge Ceylan ( marele premiu la Cannes anul acesta) pe care eu aseara il priveam de la 3 metri distanta (minca la masa de linga mine… unde era si doamna Irina Nistor)…

asa ca astazi am tras cu ochiul sa vad ce povesteste dinsa despre intilnire in aplicatia de pe facebook a festivalului.

Ieri a ajuns si Nuri Bilge Ceylan, (am aflat si cum se pronunta corect Bilghe Geilan), cu producatorul său, fermecatori si dornici sa faca un proiect cinematografic cu Romania, sa vada din «recolta» autohtona, si mai ales sa-l admire in conversatie, neconditionat, pe Cristi Puiu, cu «Moartea Domnului Lazarescu», dar si cu scurtmetrajul care a luat «Ursul de Aur» la Berlin, si al carui protagonist e cu noi, si a jucat si in «Padurea spanzuratilor» (daca tot m-a intrebat care cred ca e cel mai bun film romanesc…). Maine mi-as dori ca acesti mari creatori sa se intalneasca, mai ales ca Maestrul Victor Rebengiuc tocmai vazuse «Trei maimute» si ramasese profund impresionat. Azi se pleaca pe canale, cu lotca, spre locurile care ii amintesc turcului de o regiune de pe la ei, unde sunt niste imense broaste testoase. La noi cu pasarile paradisiace!

restul textului aici :)

cronicile simpa vin cu participarea Vodafone, partener al festivalului Anonimul 2011

431
credit petrica tanaseCristi Puiu si senzatia de libertate

Cristi Puiu si senzatia de libertate

“Urca la etajul unu”, am auzit vocea lui Cristi Puiu de cum am deschis usa inalta din lemn a blocului din centrul Bucurestiului. Eram la al doilea interviu pe care-l faceam.

Primul fusese in martie, cu citeva zile inainte ca Aurora, cel mai recent film al lui, sa intre in cinematografele din Romania. Ne intilniseram la Cafepedia. Ajunsesem prima. Aveam emotii atit de mari – negociasem vreo luna pentru interviu, facusem tot atita documentare, stiam reputatia lui de “dificil” si mi-l imaginam vulcanic  – incit l-am rugat pe fotograful care ma insotea, Petrica, sa-mi povesteasca orice numai sa-mi potolesc mintea.

“De dimineata, pina sa ne-ntilnim, m-am gindit cum o sa-ti pun primele doua intrebari, n-or sa-ti placa si-o sa te ridici si-o sa pleci”, a fost primul lucru pe care i l-am spus lui Puiu, fata in fata, netezind nervos foile cu intrebari. “Da, sa stii, am mai facut din astea”, a inceput sa rida.

***

Acum doua saptamini documentam o ancheta pentru Adevarul literar despre artisti care vor sa plece din Romania. Puiu fusese invitat sa predea, din toamna, la Geneva. L-am sunat. “Mai am un interviu diseara, vino la mine acasa si-l facem dupa 7”. Invitatia de acum a fost confirmarea ca prima data mi-am facut bine treaba; e onorant pentru un jurnalist ca intervievatul lui sa lase garda jos si sa te invite acasa.

In bucataria lui Cristi Puiu, cea la care se referea intr-un interviu acordat Eugeniei Voda printr-o metafora: “stau la mine-n bucatarie si privesc lumea” – la geam, doua orhidee. Si ciinele Otto, un mops cafeniu, care mai intii a latrat, s-a linisit cind si-a gasit osul din plastic si s-a pus pe glojgait, apoi a adormit, torcind ca un motan. Inconjurat de toate lucrurile familiare, Puiu a povestit despre Romania lui

*

(foto Petrica Tanase)

Si dincolo de jurnalism, s-au strecurat crimpeie de umanitate: miinile care maseaza fruntea – afara erau peste 30 de grade –, atitudinea unui jongler cind isi toarna apa in pahar.

Imaginile se aseaza-n tine cu fiecare interviu, le tot mesteci in minte. O deschidere rara, care – pentru ca-ti da incredere ca-ti faci bine meseria –, te face sa te simti, fie si pentru 30 de minute, liber. Libertate pe care o pretuiesti sau inveti s-o pretuiesti pentru ca, de cele mai multe ori, spune Puiu extinzind la Romania, “suntem baricadaţi în interiorul nostru, iar comunicarea devine aproape imposibilă; suntem ca nişte turnuri fortificate, pe picioare. Ne apărăm.”

*

Ana Maria Onisei este jurnalist – Adevarul, Dilema veche

534
CristiPuiu_AlexLeoSerbanDana lui ALS

Dana lui ALS

ieri, la prinz, in timp ce cautam o terasa linistita sa maninc mi-am adus aminte ca anul trecut la TIFF m-am intilnit cu ALS la micul restaurant unde mincau toti cei acreditati, fix dupa Aurora lui Cristi Puiu.

de la asta am plecat cu gindul la marea noastra polemica (inclusiv prin dilema) pentru o selectie TIFF mult prea prea (dupa mine), acum vreo 4-5 ani.

si-am zimbit gindindu-ma ca e fair enough sa-mi aduc aminte de el aici, la cluj, in timpul festivalului.

astazi, razvan penescu mi-a facut cunostinta cu Dana… aceasta Dana … cea mai buna prietena a lui ALS. era imbracata complet in negru, distinsa si cu o simplitate incarcata de multe ginduri.
desigur, mi-a venit sa pling.

de anul acesta TIFF acorda o bursa Alex Leo Serban – proiectul unui tinar cineast roman va fi sustinut printr-o bursa la Columbia University din New York.

583

nu iubesc Romania, ci niste oameni de aici

Nu iubesc Romania in felul in care zic colegii mei pe la televizor.

Nu cred nici in ideea de patriotism.

Uneori ideea asta e exprimata prin “sunt mindru ca traiesc/m-am nascut in Romania”. Daca ma nasteam in Coreea de sud as fi zis ca sunt mindra de tara mea? Sau prin cine stie ce trib african?

*

Inca mai am sechele pentru ca profesorii mei m-au mintit la scoala spunindu-mi ca am fost un popor care a luptat cu dirzenie in fata cotropitorilor. Ba pardon, am avut victorii cit sa incapa pe degetele de la miini si, chiar si alea, au tinut 2- 3 zile maxim.

Nu-mi iubesc tara pentru peisajele uimitoare si minunatiile pe care natura le-a facut pe aici. Da, e adevarat mi se taie de multe ori respiratia cind merg pe valea Oltului, pe Transfagarasan sau cind ajung in cine stie ce poienita, dar… Am vazut in alte colturi de lume lucruri cel putin la fel de uimitoare si n-am fost mindra de tara lor, m-am bucurat de ele, intr-un mod cit se poate de egoist, savurind momentul.

Cred ca patriotismul exprimat prin “mindria ca inca un roman a luat o medalie, un premiu, o certificare internationala” e doar o satisfacere a uneia dintre frustrarile noastre: sunt unii – de-ai nostri – care pot face ceva ce noi nu putem face si care reusesc in lume… iar noi proiectam pe reusita lor, hranindu-ne orgoliul din ea.

Pentru ca doar asta facem: ne hranim ogoliul propriu; nu ne ducem sa-I facem cadouri campionului, nu-i dam nimic la schimb pentru ceea ce el ne da, la nivel emotional.

*
Nu iubesc Romania, dar iubesc si admir multi oameni de aici.

Iata unii dintre ei.

Familia Petre – proprietarii hotelului Carol Parc care s-au intors de la New York ca sa construiasca aici. au facut un hotel care a ajuns in ghidurile lumii, dar au construit si sustinut si multi muzicieni/oameni de cultura. Fara sa apara la televizor pentru asta.

Diana Stoleru si Ruxa Predescu (plus gasca de zine) care au facut anul asta minuni reusind sa uneasca o tara intreaga pentru o cauza, cea a lui Daniel Raduta.

Liana Buzea care impreuna cu echipa ei a scos multe zeci de mii de oameni in strada, sa voluntarieze facutul curateniei publice in campania Let’s do it Romania

Dragos Bucurenci care a transformat voluntariatul intr-o forma de educatie.

Tudor Chirila care si-a depasit de mult nivelul de solist de trupa rock dupa care ofeteaza fetele, transformindu-se nu doar in model pentru o generatie, ci si in “constructor emotional cultural”; Cruciada Culturii e cel mai bun exemplu.

Pumnul de regizori care fac lucruri incredibile in teatru sau film cu mijloace financiare minuscule ( Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Tudor Giurgiu, Radu Afrim, Andrei Serban, Andrei Ujica) si actorii care-i ajuta sa faca asta ( Vlad Ivanov, Marius Manole, Mirela Oprisor, Victor Rebengiuc)

Razvan Penescu care a miscat muntii in online-ul cultural cu Liternet.ro; Zoso, Piticul, Chinezu, Bobby Voicu, Cristi Manafu care au miscat internetul cu totul.

Marius Constantinescu, Ana Maria Onisei, Vlad Mixich, Cristi Lupsa si multi alti jurnalisti tineri pentru care a scrie/intervieva/face un reportaj e o pictura care trebuie sa respecte realitatea in cel mai mic detaliu.

*
Ii stiu pe toti oamenii astia, de asta i-am numit aici – si-as mai fi putut numi citeva zeci -, toti au ceva in comun.

Oamenii astia, in orice tara s-ar fi nascut, ar fi fost deasupra mediei, ar fi iesit la suprafata precum uleiul pus in apa. Pentru ca au perseverenta, au inteligenta, au talentul care-i face sa iasa in fata. Fiecare o face in felul lui, cu resursele lui, dar cu credinta ca trebuie sa duca lucrurile la bun sfirsit in cel mai bun mod in care pot ei. N-are legatura cu expunerea publica, toti au ajuns cunoscuti pentru ca rezultatele lor au iesit deasupra mediei. Si, sunt sigura, ar putea face asta in orice colt de lume.

N-are cum sa fie mindria noastra ca ei sunt romani, cum nu ne putem mindri (daca suntem onesti) cu faptul ca Alina Pogras (gimnastica) sau Radu Voina (antrenorul echipei nationale feminine de handbal) sau Simona Alexandru (scrima) au devenit campioni mondiali anul acesta. Nu e meritul tarii si nici al nostru.

Dar asta nu ne impiedica sa ne bucuram de succesul lor.

*

Cind eram mica, mamaie – femei simpla de la tara – mi-a explicat ca o candela, ca sa arda mult si bine, trebuie sa aiba o combinatie potrivita intre cantitatea de ulei si cea de apa.

Oamenii astia ( si multi altii) sunt uleiul care iese la suprafata, cu ajutorul lor, restul – marea de oameni “de apa” – tin in viata o flacara pe care unii o numesc patriotism.

Imi pare rau, eu nu iubesc Romania; iubesc niste oameni care, din intimplare, locuiesc sau s-au nascut aici.

am ajuns la tiff – cluj

diseara vad filmul lui corneliu porumboiu.

in tren in compartiment cu noi, cea care face make-up-ul la noul film al lui cristi puiu, un domn operator si un domn regizor.
ocazie cu care am aflat destul de multe birfe noi.:)

*
revin.

393
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!