Tag : editura nemira

cover carte blog#decitit (Fragment) Michael Caine – Arta de a asculta si alte lectii de viata –

#decitit (Fragment) Michael Caine – Arta de a asculta si alte lectii de viata –

Daca e o carte pe care imi doresc mult sa o cititi in aceasta toamna iarna, alaturi de un ceai cald, aceasta este cartea lui Michael Caine aparuta la editura Nemira “Arta de a asculta si alte lectii de viata”. Imi doresc atat de mult sa o cititi incat am cerut voie editurii sa public un fragment din ea, ca sa gustati putin din scrierea domnului Michael Caine. (multumesc mult, Nemira).

E targul Gaudeamus in aceste zile, daca ajungeti puneti si aceasta carte pe lista.  caine

Sir Michael Caine a fost nominalizat la Premiile Oscar de șase ori și a câștigat de două ori: prima oară în 1986, pentru rolul din filmul Hannah și surorile ei, a doua oară în 1999 pentru rolul din Legea Pământului.

A jucat în peste o sută de filme și a devenit cunoscut pentru numeroase interpretări foarte apreciate de critici, începând cu rolul din filmul Zulu din 1964 și continuând cu Dosarul IpcressRecuperatorulAlfieJaf în stil italianTicăloșii și Meditațiile Ritei, și, mai recent, Cavalerul negruE cineva acolo? și Harry Brown.

A primit titlul de comandor al Ordinului Imperiului Britanic în 1992, iar în 2000 a fost numit cavaler în semn de recunoaștere pentru contribuția adusă în lumea cinematografiei. E căsătorit cu Shakira de peste 45 de ani, are două fiice, trei nepoți și locuiește împreună cu soția în Londra și Surrey.

 

caine acrte

M-am întors la Solosy’s, mi-am găsit un nou job în teatrul de repertoriu din Lowestoft, ca interpret al rolurilor principale de tineri și, mult prea necopt la douăzeci și doi de ani, m-am însurat cu tipa din rolul principal, o actriță frumoasă și talentată pe nume Patricia Haines. Ne cunoscuserăm cu doar câteva săptămâni în urmă. Ce pot să spun? Lowestoft este un oraș romantic. Eram îndrăgostit nebunește, dar mult prea imatur ca să fiu responsabil, iar căsnicia a fost un dezastru de la bun început. Am părăsit Lowestoft pentru un apartament mic în Brixton, unde amândoi ne chinuiam să ne găsim de lucru ca actori și ne certam despre cum să ne întreținem. Într-un final, am acceptat câteva slujbe înjositoare, care mi-au mâncat sufletul, în timp ce Patricia și-a continuat cariera de actriță.

În tot acest timp inima mea era făcută zob în fel și chip, fiindcă mă uitam la tata, care avea doar cincizeci și cinci de ani, cum se stinge în agonie din cauza cancerului la ficat. Au fost niște ani duri și, când s-a născut Dominique, fiica mea și a Patriciei, căsnicia noastră era deja distrusă. Copilul meu frumos avea doar opt luni când am plecat. Pat a dus-o pe Dominique în Sheffield, la părinții ei, care și-au luat angajamentul să o crească (și au făcut o treabă minunată). Sentimentele mele de vină, de insuficiență și de disperare erau intense. M-am mutat înapoi cu mama, în case din prefabricate, și aproape am căzut în depresie.

Mereu am fost pe marginea sărăciei. Iată lista slujbelor misère pe care le-am avut: am spălat vase, am lucrat pe un șantier naval, la împachetat rufe, am spart cu un ciocan pneumatic străzile și am fost paznic de noapte la un hotel dubios din Victoria. În cele mai rele perioade ale mele, am mers să iau ajutor de șomaj. (Ultima oară, Sean Connery era la o distanță de doi oameni în fața mea, la coadă). Am câștigat sume mici de bani peste tot în Londra și adesea a trebuit să traversez în fugă strada ca să evit creditorii. Am fost periculos de aproape să intru la pușcărie pentru că am rămas în urmă cu pensia alimentară pentru Dominique. În tot acest timp continuam să dau probe.

La un moment dat, agenta mea, Pat Larthe, fără să-și dea seama, aproape că m-a ucis când mi-a aranjat un interviu cu directorul de casting de la Associated British Pictures, care la momentul respectiv era una dintre cele mai mari companii producătoare de film din Marea Britanie și care, la fel ca studiourile din Hollywood de atunci, avea un număr de actori pe bază de contract. Robert Lennard era un tip care avea puterea să-mi rezolve problemele financiare și să-mi aranjeze cariera dintr-o singură lovitură, iar maniera lui părintească, plăcută, în care mi-a vorbit a făcut ca totul să pară și mai dezastruos.

Mi-a zis că era un domeniu dur, ceea ce știam deja. Mi-a zis că are un fiu care seamănă cu mine, ceea ce nu știam.

– Fiul meu este contabil și are mai mult succes în domeniul ăsta decât tine, mi-a spus el apoi.

Stăteam acolo năucit, dar zâmbind.

– Trebuie să fiu cinstit cu tine, Michael, cunosc domeniul ăsta foarte bine și pot să-ți spun că nu ai niciun viitor aici.

Renunță, Michael! a continuat el.

În ciuda furiei, am continuat să zâmbesc, i-am mulțumit pentru sfat și am plecat mai hotărât ca niciodată să reușesc.

caine 3

Am început să dau târcoale unei agenții de casting situate chiar pe lângă Trafalgar Square, așteptând să văd dacă pot să obțin măcar un rol ocazional de figurație – în spectacole, la TV, în film, orice. Era tipul de loc unde, dacă ți se potrivea uniforma de polițist pe care o aveau la garderobă, atunci ți se oferea și rolul. Era cumplit de înjositor.

Pe scurt, au fost mai multe refuzuri decât oferte. Mai multe refuzuri decât ți-ai putea închipui. Și faza e că nu eram eu deosebit de ghinionist. Prietenii mei se aflau în situații similar sau chiar mai rău. Cariera celui mai drag și mai vechi prieten din copilărie, Paul Challon, care crescuse într-un orfelinat și care nu fusese puternic de la bun început, a fost curmată când a murit de tuberculoză. Doi prieteni buni, Jonny Charlesworth și Peter Myers, s-au sinucis, incapabili să facă față problemelor financiare și emoționale cauzate de respingerea constantă.

Ceilalți prieteni din jurul meu, care așteptau și ei să-și găsească de lucru, erau Sean Connery, Richard Harris, Terence Stamp, Peter O’Toole, Albert Finney, Tom Courtenay și mulți alții care au renunțat la visurile lor pentru că era prea greu. Pentru toți a fost greu. Unele drumuri erau mai ușor de urmat decât altele, dar un lucru e sigur: nu a existat un success imediat. Nu există așa ceva. În spatele fiecărui succes la prima vedere brusc stă un biet amărât care s-a spetit ani la rând fără să fie luat în seamă sau apreciat.

Actoria este o ramură extrem de dificilă pentru un început de drum. Dar ca să reușești în orice domeniu din viața ta, ai nevoie de curaj, energie și hotărâre. Și o să ai nevoie și de o soluție să depășești – și chiar să savurezi – obstacolele care îți vor ieși, fără nicio îndoială, în cale. Iată aici câteva metode care au funcționat pentru mine. michael-caine-025

Dacă ajungi în iad, continuă să mergi

Prima nu-mi aparține. Mereu am crezut că-i aparține lui Winston Churchill, care cu siguranță știa câteva lucruri despre cum să depășească, împreună cu alții, vremurile dificile. Dacă nu a spus-o niciodată, ar fi trebuit s-o facă.

Din când în când, în primii nouă ani din cariera mea de actor, chiar am simțit că traversez iadul. Și toți au simțit asta la un moment dat. Mi-am continuat drumul printr-un amestec de furie, frică, hotărâre și nevoie. Altceva n-aveam ce să fac. Voiam să devin actor și aveam de gând să trec prin orice doar ca să reușesc.

Chiar și atunci când deja devenisem celebru, nu am încetat să cred că fiecare film ar putea fi ultimul și cu siguranță au existat o grămadă care ar fi putut să pună capăt carierei mele, trimițându- mă astfel înapoi în iad dacă nu aș fi continuat să merg și care, cumva, chiar la momentul potrivit, m-au ajutat să obțin succesul – Jaf în stil italian în 1969, Recuperatorul și Jocuri fatale la începutul anilor ’70, Omul care voia să fie rege în 1975, un alt film semnat de John Huston, Drumul spre victorie, în 1981, Hannah și surorile ei în 1986. Și lista continuă.

În anii ’90 m-am retras de tot. Mă rog, nu m-am retras eu, filmele m-au scos la pensie. Pe la șaizeci de ani, scenariile au încetat să mai vină și m-am gândit că această carieră de actor a luat sfârșit. M-am resemnat, așa că m-am apucat să conduc niște restaurante și să-mi scriu autobiografia. Nu era chiar un iad, dar Jack Nicholson m-a convins să continui și, frate, bine că am făcut-o! După cum s-a dovedit, cele mai mari realizări au venit după ce am „ieșit la pensie“.

1527
bohemian rhapsody cartea#decitit Fragment:  Bohemian Rhapsody – Adevărata biografie a lui Freddie Mercury –

#decitit Fragment: Bohemian Rhapsody – Adevărata biografie a lui Freddie Mercury –

In doar cateva zile veti gasi in librarii cartea lui Lesley Ann Jones, Bohemian Rhapsody – Adevărata biografie a lui Freddie Mercury, care apare la editura Nemira in colectia Yorick de arte ale spectacolului.

E o carte care are la baza multe interviuri, e obiectiva, fara sa se duca in senzational. Veti descoperi marturiile celor mai apropiati oameni din viata starului rock, din copilarie si pana la moarte, cu accent pe perioada anilor 1980, cand trupa Queen incepuse sa se destrame, inainte de spectacolul de la Live Aid care i-a repus pe picioare. Pentru a intelege omul din spatele legendei, Lesley-Ann Jones a calatorit de la Londra în Zanzibar și India.

In fragmentul de mai jos este o parte din istoria piesei Bohemian Rhapsody.

*

În Budapesta, într-o cameră de hotel în 1986, i-am prezentat lui Freddie teoria mea legată de personajele din Bohemian Rhapsody. Scaramouche era cu siguranță Freddie însuși, nu-i așa? Întoarcerea la tema clovnului trist (Paiața din It’s a Hard Life) ne oferă un indiciu. Galileo Galilei, astronomul din secolul al XVI-lea, matematician, fizician și părinte al științei moderne, era clar Brian cel școlit. Belzebut era cu siguranță Roger, cel mai petrecăreț din trupă, cu „un diavol pus deoparte“ pentru prietenul său. Exageram cu o referință ironică la adresa lui John, „cel timid“, pe care îl vedeam în chip de Figaro – nu cel din operă, ci motanul cu frac din Pinocchio, filmul de animație făcut de Disney în 1940. Freddie adora pisicile. Poate că nu asta era interpretarea corectă, dar, după cum a spus Freddie, toate teoriile sunt posibile. Nu spusese niciodată la ce se referă „Bo Rap“, afirmând faţă de Kenny Everett, un DJ prieten cu el, că era doar o rimă fără sens. Așa că de ce să-mi fi spus mie? Nici nu mă așteptam să o facă. S-a uitat fix la mine câteva clipe înainte de a-mi răspunde cu un zâmbet demn de Mona Lisa.

Procesul de înregistrare nesfârșit și-a pus amprenta asupra tuturor celor implicați – plus suprapunerea și acoperirea la nesfârşit a vocilor pe bandă. „Oamenii cred că e o legendă, dar poți să ții banda în lumină și să vezi prin ea… Ori de câte ori Freddie mai adăuga un «Galileo», pierdeam ceva“, a povestit Brian.

La studiourile Sarm East and Scorpio din Londra a început procesul de dublare, care nu s-a petrecut fără incidente, așa cum își amintește Robert Lee, prieten și fost artist. „Tocmai începusem să înregistrez ca parte a Levinsky/Sinclair [un duet cooptat de casa Charisma a lui Tony Stratton-Smith, cunoscut datorită emisiunii The Kenny Everett Show]“, spune Lee, care acum editează site-ul oficial al formației The Who. „Freddie era prieten cu un coleg de apartament de-al meu și ne duceam să cumpărăm antichități în Portobello vinerea dimineață. Îmi amintesc că mereu avea gusturi impecabile: încă mai am două reproduceri chinezești pe care a insistat să le cumpăr când mă uitam după un cadou pentru mama… le-am luat înapoi după ce ea a murit. John Sinclair – acum este rabin și locuiește în Ierusalim – deținea studiourile Sarm din capătul Brick Lane. Jill, sora lui, era acolo, draga de ea! (Apoi a suferit un accident tragic).

Trupa Queen erau acolo și mixa Bohemian Rhapsody. Roy Thomas Baker era la cârmă. Freddie și compania, la pupitru. Era un megamix de douăzeci și patru de piste, care includea benzi de comandă [care conțineau submixuri de pe banda principală pentru a înregistra dublajele], premixuri și repetiții pentru mix. Trebuiau dispuse atent multe regulatoare de intensitate sonoră, ceea ce era problematic. Au petrecut ore întregi ca să le iasă și nu prea reuşeau. Apoi, ca prin minune, au nimerit-o. Totul mergea strună, mai aveau puțin până la sfârşit. Toată lumea era plină de adrenalină, dar foarte fericită.

Și apoi, dintr-odată, luminile s-au stins… și a intrat Jill, ducând cu mândrie în brațe un tort uriaș plin cu lumânări și cântând «La mulți ani, Freddie, mulți ani trăiască!», și au trebuit să o ia de la capăt…“

„Is this the real life… is this just Battersea“, cântă Allan James zâmbind. Bohemian Rhapsody a fost parodiată din prima zi: cea mai sinceră formă de admiraţie. Queen a schimbat totul cu o piesă de șase minute.

„Înregistrarea era o operă de artă completă, cu mult peste ce ofereau ale trupe pe atunci“, afirmă Frank Allen, basistul de la Searchers. Felul în care au suprapus bucățile muzicale în vremea când erau doar aparate analoage de douăzeci și patru de piste, ceea ce era mult pe atunci, dar foarte modest și limitat în zilele noastre, a fost impresionant și a culminat, desigur, cu Bohemian Rhapsody, turul lor de forță. Chiar și acum este incredibil cum le-a ieșit. Fiecare armonie însemna o alterare a calității sunetului, iar diferența dintre genialitate și dezastru era alarmant de mică. Însă le-a ieșit ceva sclipitor.“

Nu era evident pe atunci cât de multe aveau în comun Freddie Mercury și Elton John. Însă niciunul dintre ei nu avea habar în 1975 că Elton va fi printre ultimii care îl va ține de mână pe Freddie când zăcea pe moarte 16 ani mai târziu.

Se întâlniseră fugitiv spre sfârșitul anilor 1960, când Freddie îl văzuse pe pianistul puțin cunoscut pe atunci la vestitul club Crawdaddy din Richmond, Surrey. Clubul era cunoscut în întreaga lume pentru că mulți cântăreți americani de blues concertau acolo și pentru că îi susținuse pe cei de la The Rolling Stones. Înființat de către producătorul de film Giorgio Gomelsky la sfârșitul lui 1962, se afla iniţial la Station Hotel, vizavi de gara din Richmond. Mai târziu s-a mutat lângă terenul de atletism pentru a primi mai mulți fani. Crawdaddy găzduise concertele timpurii ale lui Eric Clapton cu The Yardbirds, Led Zeppelin și Rod Stewart și era exact genul de locație la care aspira Freddie. Avea ceva la care să viseze când începuse să pozeze gol pentru cursul seral de picture de la colegiul lui, pentru zece lire pe săptămână.

(..)

Cum Elton îşi impusese să se retragă o perioadă, după o muncă istovitoare de șase ani, John Reid, care conducea acum casa de discuri a lui Elton, Rocket Records, și era și managerul vedetei, dorea să-și extindă imperiul. Evident că a fost încântat să aibă șansa de a-i manageria pe cei de la Queen. Deși trupa avea în vizor și alți potențiali manageri – Peter Grant care se ocupa de Led Zeppelin, Peter Rudge, managerul de turneu al celor de la The Who, și Harvey Lisberg al celor de la 10cc –, Reid a primit slujba printr-un proces de eliminare. Nu era o situație ideală, deși prima mișcare impresionantă a lui Reid a fost să strângă cele 100 000 de lire pentru ca trupa să-i plătească pe cei de la Trident. Pur și simplu s-a dus la EMI și a cerut un avans în baza viitoarele drepturi de autor.

Elton i-a spus managerului lor comun că va fi un eșec total. EMI și industria muzicală în general s-au arătat sceptice. Posturile de radio s-au întrebat ce naiba să facă cu o piesă de șase minute. Chiar și basistul John Deacon îşi mărturisea temerile, deși numai în particular, că lansarea piesei Bohemian Rhapsody, avea să fie cea mai mare greşeală din cariera Queen. Pentru un cântec care va intra în analele istoriei muzicale ca un clasic al genului rock, a avut parte de un început problematic. Chiar și cei care i-au recunoscut măiestria imediat au fost reticenți să o declare în public, atât de diferită era Bohemian Rhapsody de orice altă convenție acceptată a rockului.

Cine știe ce i-a stimulat imaginația lui Freddie și l-a inspirat să creeze acest cântec? Piesa a atins înălțimi nemaivăzute, avea un aer decadent, plin de agonii personale puțin mascate. Este un amestec imposibil de baroc și baladă, de music-hall și monster rock. Elementele inegale sunt ținute laolaltă printr-o suită de acorduri stridente de chitară, secvențe de pian clasic, aranjamente orchestrale și corale poliedrice, multe dublate, și redublate din nou și din nou încât poate fi insuportabil de ascultat dacă nu ai dispoziția necesară. Sunt puțini fani rock pe planetă care nu știu piesa pe de rost.

„Chiar dacă era cea mai uluitoare bucată muzicală, revoluționară și incredibilă, acum mă plictisește la culme“, recunoaște Phil Swern, producător la Radio 2 și colecționar de discuri. „Este difuzată cu o regularitate alarmantă de posturile radio și este cântată de enorm de multe ori. Însă nimeni nu poate nega că este o piesă extraordinar de inteligentă. Are aproape șase minute și a încălcat aproape fiecare regulă. Ce piesă se apropie de ea? Evident The Beatles: A Day in the Life (ultima piesă de pe albumul din 1967, Sgt Pepper’s Lonely Hearts Club Band, 5 minute și 3 secunde). Stairway to Heaven de la Led Zeppelin are 8 minute și 2 secunde și e cea mai cerută piesă la posturile de radio din SUA, deși nu a fost niciodată lansată pe single acolo. La fel și McArthur Park (7 minute și 21 de secunde) de Jimmy Webb și înregistrată de Richard Harris.“

„Îndepărtează-te suficient de ea și perspectiva schimbă totul“, subliniază Paul Gambaccini.

„Da, Freddie a scris cântecul“, adaugă Paul, “dar Brian a creat acea bucată incredibilă la chitară în mijlocul piesei, Roger, notele înalte și evident că și John a avut aportul său. E fantastic că fiecare a contribuit, la fel cum vor face mai târziu cu toate compoziții, ceea ce sunt sigur că i-a ajutat să continue ca trupă. A fost nevoie de geniul lui Kenny Everett ca să audă și să-și imagineze Bohemian Rhapsody ca un single clasic.“

*

Puteti cumpara cartea  Bohemian Rhapsody – Adevărata biografie a lui Freddie Mercury de aici

1583
julian-barnesde citit: Julian Barnes – Singura poveste –

de citit: Julian Barnes – Singura poveste –

Cea mai recenta aparitie editoriala Julian Barnes in romaneste, Singura Poveste, a fost si cea mai vanduta carte a editurii Nemira la recentul targ Bookfest.

Asta arata ce baza mare de fani are Barnes in Romania, dar si ce intelept au fost ce de la  Nemira sa cultive si sa creasca o colectie de autor cu 15 titluri Barnes.

*

Eu sunt dintre fanii Julian Barnes. Il iubesc pentru modul in care stie sa descrie relatiile de iubire fara sa foloseasca sabloane, pentru modul in care merge in profunzime pe mai multe straturi, cu un amestec de umor si autoironie.

Pentru felul in care te lasa sa patrunzi in mintea personajelor sale, antropologic si sociologic.

*

Cea mai recenta aparitie, Singura Poveste este o carte nostalgica, despre un domn ajuns la varsta a III-a care isi reaminteste povestea de dragoste care l-a definit. Avea 19 ani, iar iubita lui -Susan- era cu 30 de ani mai in varsta, avea sot si doi copii.

Ce m-a cucerit pe mine la carte, dincolo de povestea nostalgica, analitica si asezata cumva in oglinda (ceea ce lui i se pare a fi succesul personal – charisma – in cucerirea lui Susan, un capitol mai incolo se dovedeste doar o plasa de salvare pentru ea), e structura cartii.

Cartea e impartita in 3 capitole, in primul Paul – tanarul indragostit – povesteste actiunea la persoana I ”eu fac, eu spun”, il al doilea actiunea e la persoana a II-a ”faci, spui”, desi tot Paul povesteste, iar in capitolul ultim se indeparteaza si mai tare de actiune si povestea e la persoana a III-a (el face, el spune) cu frazele din ce in ce mai lente, mai lungi , cum e si ritmul vietii personajului principal.

Pentru mine Singura poveste, dincolo de scriitura minunata a lui Barnes, e o carte despre descompunerea iubirii prin varsta. Cum se descompune iubirea lui Susan odata cu batranetea ei – si cu pierderea capacitatilor fizice si mentale, dar si cum se destrama iubirea lui Paul odata ce inainteaza in varsta si incepe sa depaseasca ”cocosismul” de la tinerete.

Singura Poveste e un recviem pentru o dragoste pierduta, dar care te-a definit ca om. E o carte greu de purtat dupa lectura, vor fi multe secvente care va vor urmari, dar asta e parte din farmecul lui Julian Barnes.

singura poveste

Cartea poarta si insemnele blogului meu ceea ce, pentru un fan de Barnes cum sunt eu, e un foarte mare compliment. Multumesc Editurii Nemira ca mi-a facut o asa mare bucurie.

 

2259
umarcel mai mic sarut pomenit vreodata :)

cel mai mic sarut pomenit vreodata :)

“Prima oare cind m-a sarutat un baiat, am ramas invizibila 3 minute inainte de a reaparea. Se intimpla in curtea scolii, sub un platan, iar baiatul care tocmai ma sarutase inchizind ochii se tot invirtea in jurul arborelui sa ma gaseasca.

De fiecare data cind buzele noastre se atingeau, chiar foarte usor, eu dispaream. Am incercat cu un baiat, sub un alt platan. La fel. Pe masura ce am crescut, fenomenul s-a accentuat.

Apoi m-am indragostit. Cu cit iubeam, cu atit dispaream mai mult. Pina cind m-am pomenit indragostita nebuneste si invizibila incontinuu.

La inceput, lui i-a placut acest mister. Trebuie sa fi crezut ca aceasta latura imperceptibila facea parte din farmecul meu. Dar, vazindu-ma disparind pentru prea mult timp, s-a saturat. Simteam ca trebuia sa reapar ca sa nu-l pierd. Am reusit pina la urma, dar prea tirziu.

Timpul trecuse. Ma cam uitase. Dupa toate eforturile, nu mai aveam acelasi efect asupra lui. Cred ca asta m-a marcat cel mai tare. Sa reapar dupa ce m-am luptat atit si sa am impresia ca n-am existat niciodata.

In cele din urma am trecut la altceva, dar, cum ma indragosteam, povestea se repeta: dispaream. Nimeni nu avea timp sa ma iubeasca cu adevarat.

Se intimpla chiar ca barbatul sa ma uite inainte de a ma parasi sau sa uite sa ma paraseasca. Singura data cind am reusit sa nu dispar prea mult a fost cu un barbat care nu ma prea impresiona.

Am incercat sa-l conving ca-l iubeam, apoi am plecat in fata evidentei: a nu iubi prea mult era cheia pentru a nu disparea prea mult si pentru a nu suferi prea tare.

(…)

Cred  ca, din cauza ca m-am aprins si m-am stins atit de tare, corpul meu nu mai suporta dragostea. Daca m-as intoarce la asa ceva, plaminii mei s-ar incinge ca un bec.

Si-apoi, stiti, m-am obisnuit sa traiesc asa. Incerc sa profit de invizibilitatea mea. Exista si avantaje. Pot face obiectele sa se miste fara sa fiu vazuta. Ma specializez in case bintuite si in spectacole de iluzionism.

Mi se intimpla sa fac si pe supereroul. Chiar si un zdrahon inarmat este in mare dezavantaj fata de cineva invizibil.

Dar mai ales, mi-e teama de fericire acum. Cunosc raul pe care-l pot face. Ideea ca dezamagesc ma impiedica sa traiesc spontan o poveste. Cred ca nu sunt nascuta sa traiesc lucruri de durata, cu exceptia invizibilitatii.

ma multumesc sa gust citeva delicatese din cind in cind. insa respect dozele de iubire homeopatice pe care mi le-am stabilit.”

***

monologul fetei invizibile din cartea “cel mai mic sarut pomenit vreodata” de mathias malzieu (domnul cu mecanica inimii), sau o demonstratie impecabila despre puterea cuvintelor simple asezate cu tilc care dau super intelesuri dincolo de basm.

cartea tocmai a iesit la editura nemira si o puteti gasi in librarii.

eu imi doresc f f f tare sa-l cunosc pe domnul mathias malzieu.

 

1839

ce carte ai recomanda pentru vara asta?

eu aleg doua:

“Repetitiile si teatrul reinnoit – secolul regiei” – George Banu (Ed Nemira)

Revolutionary Road – Richard Yates ( Editura Vellant)
cartea e muuult mai buna decit filmul. iata un exemplu de situatie care n-avea cum sa ajunga pe ecran cu fatza lui Leonardo Di Caprio.

El închise usa si-o porni spre ea cu colturile gurii întinse într-o expresie în care, spera, se citea dragoste, umor si întelegere; planuise sa se aplece spre ea, s-o sarute si sa-i zica „Stii ce, ai fost minunata“. Dar o tresarire aproape imperceptibila a umerilor îi spuse ca nu voia sa fie atinsa, ceea ce-l facu nesigur în privinta a ce avea sa faca cu mâinile, si atunci îi veni în minte ca „Ai fost minunata“ ar fi putut sa fie tocmai cel mai nepotrivit lucru de spus— condescendent, sau cel putin naiv si sentimental, si în plus cu mult prea serios.
—Ei, zise în loc de asta, n-a fost tocmai un triumf sau ceva, nu?
Si-si înfipse cu un aer încrezator o tigara între buze, apoi o aprinse cu o zvâcnire a brichetei Zippo.
— Cred ca nu, spuse ea. Sunt gata într-un minut.
— Nu, e-n regula, nu te grabi.

*
ce carte ai recomanda pt vara asta?

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!