Tag : Emanuel Parvu

parvu sarajevo(interviu)„Atata s-a putut!” – Emanuel Parvu la 5 ani de la primul nostru interviu #DupaAni

(interviu)„Atata s-a putut!” – Emanuel Parvu la 5 ani de la primul nostru interviu #DupaAni

Intalnirea pentru interviul de mai jos a avut loc la sfarsitul lui ianuarie. Erau 5 ani de la publicarea primului meu interviu cu Emanuel Parvu.

De anul trecut am inceput proiectul „Dupa ani” in care urmaresc cum au evoluat subiectii unor interviuri, ce au facut din ce si-au propus la momentul primului nostru interviu, pe unde i-a dus viata si cum s-au schimbat.

Am facut interviuri cu Marius Manole (aici si la 9 ani distanta, aici), cu Andrei Serban (aici si la 10 ani distanta, aici), iar acum e randul lui Emanuel Parvu, profesor, regizor, actor, scenarist, dramaturg. Si prieten de ceva mai multi ani decat distanta de la primul interviu.

Acum 5 ani scriam o poveste despre pasiunea nebuna a lui Emanuel Parvu cu care-si urma visurile. Poveste care includea o plecare in Anglia la munca, o emisiune de televiziune de mega succes ( In Puii Mei) si renuntarea la succesul si banii pe care-i aducea televiziunea pentru a face un lung metraj. (cititi intreaga poveste aici)

Astazi, Emanuel Parvu e castigator de premiu pentru regie la Sarajevo pentru primul lui lung metraj, mai are cateva premii pentru scurt metraje, cateva roluri remarcabile in film, o vizita la Cannes cu film in competitie, o nominalizare la Gopo pentru cel mai bun actor in rol secundar, cateva spectacole de teatru scrise si regizate…

Dar pana la toate aceste victorii a fost renuntarea la un stil de viata luxos pentru unul minimalist, o reasezare a prioritatilor si a modului de a vedea lucrurile. Parvu recunoaste ca in perioada cand regiza si juca in „In Puii Mei” ajunsese la un nivel financiar care-i permitea sa faca tot felul de nebunii.

„Rad cand imi aduc aminte cateodata de nevoi d-astea de clasa a treia. Te plimbi printr-un mall si n-ai nevoie de nimic anume, dar… sa-mi iau ceva. Pentru ca am ajuns sa pot.

– Cat e sticla asta de whiskey? 5 milioane. O vreau? Doua, va rog. –

Eu am trait pe vremea lui Ceausescu, nu pot sa zic ca eram incarcat de jucarii si, cand am avut bani, mi-am luat toate jucariile cu putinta, in general masini. Imi schimbam masina la 6 luni.”

parvu - meda

Cap 1. RENUNTAREA

Stii cum se termina materialul nostru de atunci? Tu lucrezi la primul lungmetraj care e dupa “Inimi cicatrizate”. Hai sa continuam, sa zicem ce s-a intamplat cu “Inimi cicatrizate” …

Emanuel Parvu: S-a intamplat un lucru foarte bun. Dupa ce s-au dat rezulatele concursului CNC, unde eu am luat la debut, am vazut ca a luat la consacrati colegul Radu Jude cu acelasi film. Am scris amandoi fara sa stim unul de altul, dupa aceeasi carte.

 Ai suferit ca aveati acelasi subiect?

Parvu: Rau. Rau. Ca nu m-am gandit ca cineva, cel putin in miscarea cinematografica de acum 5 ani, se mai gandeste in paralel sa scrie despre Blecher. E un subiect greu, cartea-i grea. Am facut o combinatie intre “Inimi cicatrizate” si “Intamplari din irealitatea imediata”. Am castigat concursul cu “Inimi cicatrizate” si, dupa o luna de zile de plans, am luat o decizie: sa dau inapoi finantarea, sa zic „nu, multumesc”.

 Ai dat banii inapoi?!

E. Parvu: Da. Am renuntat “complect” – imi place acest cuvant. Si am luat de la zero. A fost cred cea mai mica suma din istoria CNC-ului data vreodata. Dar banii aia imi deschideau o gramada de usi pentru a aduce alte fonduri.

Si doi ani de zile ai stat si n-ai facut nimic?

E. Parvu: Nimic. Zero. Am stat acasa, in bucatarie si am scris. Si am rescris. Si-am taiat si am rescris. Initial noul film se chema „Dorul” si era in Delta. Un an de zile am facut prospectii in Delta, stiam tot filmul acolo. Tot, tot. Pe urma s-a ajuns ca il filmam la munte. Si a ajuns „Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”. Si uite ca a iesit ceva foarte frumos, nu din priceperea mea. Din mana Lui. Nu de la mine.

 Dar ti-ai notat undeva cate premii a luat Meda…?

E Parvu: Da, cred ca da. Miruna cred ca stie mai bine. (n.mea. Miruna Berescu, producatorul filmului si partenera lui de viata). 10-11, nu mai stiu. Am fost si in America, n-am apucat sa merg in China, am avut o invitatie acolo, dar n-am apucat sa merg pentru ca nu ma duc fara consoarta si ea avea treaba in Bucuresti. Am fost prin Elvetia, am fost prin tot felul de locuri foarte misto si am vazut tot felul de oameni.

Te-a schimbat in vreun fel toata aceasta experienta?

E Parvu: Foarte tare. Adica filmul asta m-a deviat complet de la orice tip de gand aveam inainte. Complet.  Mi-a oprit linia pe care mergeam inainte, pur si simplu a taiat-o.

Si in ce directie vrei sa te duci?

E Parvu: Nu e ca vreau, s-a dus viata intr-o directie, singura, s-a dus intr-o directie de cunoastere. In momentul in care incepe sa nu mai existe “pofta materiala”, totul se schimba. Filmul n-o sa-ti aduca niciodata un Mercedes. O sa-ti aduca o masina de 4000 euro care sa te duca din punctul A in punctul B. Daca conteaza ce faci in punctul B si cu cine te intalnesti acolo si nu conteaza cum ajungi in punctul B, atunci se schimba felul de a trai.

Deci cumva ti-a schimbat raportarea ta la lume.

 E Parvu: Foarte mult. Pur si simplu s-a astupat un canal din care izvorau foarte multe nevoi. Nici macar nu e o chestie pe care o faci constient. N-a venit transformarea de pe azi pe maine, a venit in foarte mult timp. Azi am mai taiat o chestie, s-a mai oprit ceva, s-a mai oprit altceva.

 Mi se pare  ca esti mult mai introspect, mult mai analitic decat erai cand ne-am intalnit…

E Parvu: Atunci inainte, cand faceam televiziune, nu aveam timp sa-mi permit sa fii introspect. La televiziune ei au un spatiu de emisie, ala trebuie umplut. Nu exista sa-l faci mai scurt, chiar daca nu-ti place. Ala e spatiul, atata faci. Ai chef, n-ai chef, iti place, nu-ti place, e bun, e prost, tu trebuie sa umpli acel spatiu pe care il ai prin contract. Esti racit, nu esti racit, esti bolnav, a murit ma-ta, cainele, tu ai un contract – ei trebuie sa bage ceva, oamenii trebuie sa vada ceva si atunci trebuie sa livrezi indiferent de starea ta.

Televiziunea te forteaza sa te gandesti ce filmezi atunci pe loc. Odata a inceput o ninsoare si noi aveam de filmat intr-o decapotabila. La un film o dai dracului de filmare, n-o mai faci. La tv, filmezi n-ai variante pentru ca saptamana aceea trebuie sa fie pe post.

In 2017 Emanuel Parvu a avut premiera cu filmul „Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”, o poveste despre un taietor de lemne ( Serban Pavlu) caruia ii moare sotia si se afla in imposibilitatea de a mai tine acasa o fetita pe care o luasera in asistenta maternala. Alaturi de Pavlu, ii distributie s-au mai aflat Florin Zamfirescu, Adrian Titieni, Rodica Negrea, Ana Radu.

parvu sarajevo

 Cap 2. RECOMPENSA

Revenind la film, cred ca unul dintre momentele cele mai frumoase din ultimii 5 ani este castigarea premiului de regie de la Sarajevo.

E Parvu: Asta nu se uita niciodata. Am inscris filmul la Sarajevo pe ultima suta de metri. Mai erau  festivaluri inainte care nu ne acceptasera. Eram la tata acasa cand am primit unul dintre refuzuri.  Nu pot sa uit intamplarea pentru ca tata m-a luat in brate, pana la 39 de ani, de doua ori: o data la 11 ani cand m-am certat cu mama si o data acum, cand am primit vestea refuzului. Eram la el acasa si, pur si simplu, ma uitam la telefonul de la care am primit vestea si fara schimonoseli, fara sa mi se schimbe fata, au inceput sa-mi curga lacrimile suvoi si nu ma puteam opri. Dar nu era cu suspine, pur si simplu curgeau acolo in viata mea. Si a venit tata, m-a luat in brate si mi-a zis “da-le dracu’ de festivaluri, or sa fie mai multe”. Nu eram in cea mai buna stare, mai ales dupa doi ani de chin.

Si in vara lui 2017 eram la Cluj, la TIFF, la masa cu Miruna si cu Dan Chisu. Am primit telefonul cu raspunsul. Nu m-am uitat atunci pe loc. Mi-am terminat fraza de spus, am stins tigara, cand m-am uitat am inceput sa urlu si i-am aruncat telefonul Mirunei, care a citit si ea si a inceput si ea sa urle. Chisu simtea si el ca e ceva de bine si zicea “da si mie sa urlu si eu”. E amuzant ca in aceste situatii, intervine frustrarea faptului ca n-ai voie sa spui ca ai fost selectionat. Si atunci, toata luna de dupa stai ca pe ghimpi ca n-ai voie sa spui nimanui. Ai un zambet tamp pe fata tot timpul. Si oamenii te intreaba “Ce faci, ma? de ce razi?” … “N-ai tu treaba!, un prieten de la Galati, nu-l stii tu”.

 Dar la Sarajevo, v-au anuntat ca trebuie sa va intoarceti pentru gala, la cateva zile dupa proiectie?

E Parvu: Nu plecaseram. Ne-au sunat ca tre’ sa fim la ora nu stiu care acolo. Da, bine, ok, am inteles. “Sa fiti toti!” “Ok, bine, o sa fim toti.” Si era foarte agitata lumea in jurul nostru, ne verificau pe toti,  „e toata echipa?”, cu locuri mai in fata …

 Si nu v-a incoltit un gand c-o sa luati ceva?

E Parvu: Simteam c-o sa ia Serban.

Serban mai fusese la Sarajevo chiar cu Jude cu „Toata lumea din familia noastra” si toata lumea zicea “mama ce-o sa iei, ce-o sa iei”. A venit cu costum si s-a pregatit si n-a luat. De atunci mi-a si zis „eu nu-mi iau haine de gala cu mine” iar cu o zi inainte a anuntat ca vrea sa plece cu sotia lui, Oana, nu stiu unde. I-am zis “Stai aici, nu pleca”.

In seara galei, Pavlu era agitat, avea pe el un tricou si un sacou. Simteam din ce se intampla, simteam ca ceva ia. A fost si o conjunctura potrivita pentru ca din 8 filme, 4 au fost cu barbati si 4 cu femei in rol principal. Deodata sansa devine mult mai mare si, fiind si un rol foarte bun, simteam ca se intampla ceva. Si cand l-au anuntat pe Serban cu premiul pentru cel mai bun actor am inceput sa urlam toti, sa ne bucuram. Apoi m-am relaxat.

Si ai zis gata, la revedere, acum ne bucuram, s-a terminat ceremonia pentru noi…

Parvu: Pai gata. Filmul deja avea un premiu, nu-mi mai trebuia nimic. Si ne-am relaxat. Eu mi-am scos sacoul, deja transpirasem tot.

Cand ne-au anuntat premiul pentru regie, m-a luat din oala si nu mai stiam ce a fac, m-am imbracat pe drum, erau aia cu camerele pe mine, nici nu stiam ce sa vorbesc, nu-mi pregatisem. Am zis “Multumesc, multumesc!” Nici nu stiu ce am zis. Imi tremurau mainile si picioarele.

 Da, uite, apropo de „imi  tremurau si mainile si picioarele”. Tu esti si actor, dincolo de regizor. Nu esti omul caruia sa-i fie frica sa vorbeasca in public pentru ca vorbesti in public. De ce te mai apuca emotia si-ti tremura si mainile si picioarele?

Parvu: Pentru ca tu vorbesti in general in public dupa niste luni de zile de repetitii in care esti foarte sigur pe ce ai de facut. Cand te pune cineva in conditia in care sa spui vorbele tale, exista intotdeauna senzatia de crud care cred ca o trasatura fundamentala a oamenilor si unul dintre cele mai frumoase lucruri: expunerea la interior.

Daca ai de tinut un speech pentru un pahar de apa poti sa-l tii, dar cand e ceva care are acces la interiorul tau, cand tii un speech la o inmormantare sau cand tii un speech la un premiu foarte mare care te ia din oala, acolo e un soi de acces spre interiorul tau.

Omul ascunde ce contine.  E o chestiune de aparare pe care o facem inconstient. Si atunci mimezi si nonsalanta si mai faci si o gluma proasta. Sau poate faci o gluma buna sau poate vii cu speechul pregatit si-l mimezi si pe ala. Dar, se vede.

bacalaureat echipa cannesEchipa “Bacalaureat” pe covorul rosu de la Cannes

Cap 3. INTERIORUL

 Ziceai ca omul nu e pregatit sa-si arate o parte din interiorul lui. Mie mi se pare ca, in teatru, prin piesele pe care le-ai facut in ultima vreme, si la „O spovedanie”, si la „Judecata”, sunt intamplari care vorbesc despre ceva din interiorul tau si despre probleme care te framanta si pe tine. Raportarea la adevar, raportarea la parinti.

Emanuel Parvu:  In momentul acesta ma obsedeaza in existenta si a mea si a omului, culoarea gri. Cat de motivat esti sa faci lucruri chiar cand faci cel mai rau lucru din lume sau chiar cand faci cel mai bun lucru din lume. Nu cred sa existe om fundamental rau din nastere. Si criminalul ala cand omoara pe cineva, excluzand nebunii, excluzand cazurile patologice, zice: „bai, am iubit-o ca pe ochii mei din cap, de aia am omorat-o, ca nu am suportat s-o vad la bratul altuia”. Cred ca orice om, orice actiune pe care o facem, are foarte multe straturi. Unele de care suntem constienti, altele de care nu suntem constienti si, in functie de contextul in care ne aflam si de temperatura discutiei, ajungi sau nu sa le accesezi. Dramaturgul e obligat sa faca accederea in primul rand in scriitura si pe urma regizorul sa vada temperatura la care reuseste sa aduca actorul ca sa para verosimil.

Inteleg de ce ai simtit nevoia sa te duci in zona asta de exprimare, dar de ce ai vrut sa si scrii, sa si joci, sa si regizezi.

Emanuel Parvu: Suntem intr-o vreme in care traim cu patos mize foarte mici. E adevarat ca orice miza mica poate fi transformata intr-o miza mare, atunci cand o treci in plan personal. Daca eu ma lupt pentru viata copilului meu, ea devine importanta in orice context. Dar cred ca lucrurile pe care le-au trait oamenii in razboi si in perioada lagarelor, cred ca schimba fundamental viata. Discutiile pe care le-am avut cu bunicul meu care nu vorbeste foarte mult, de multe ori ma amuz cand ii povestesc despre probleme mele: ce am eu pe la teatru, cu masina la care s-a dus un senzor…

Cati ani are bunicul?

Emanuel Parvu: 90.  A fost la razboi. In momentul in care vezi oameni plutind pe Siret cu matele sfartecate si apa rosie… problema senzorului de la masina e un nimic. E adevarat ca senzorul ala ma face pe mine sa nu pot sa ajung unde am treaba si declanseaza reactii in lant: ma cert cu regizorul sau cu actorul, sau nu ajung la studenti.

Dar cred ca orice miza de acum – n-am facut filmul, s-a intamplat ceva – raportata la drama oricarui om care a fost la Aiud sau la Gherla, sau in orice lagar nazist sau la un om care a trait atunci in vreme de razboi, e mult mai mica.

parvu

Cap 4. ACTORUL

In astia 5 ani de la ultimul nostru interviu, ai facut de toate: profesor la facultate, regizor de lungmetraj, de scurtmetraj, regizor de teatru, actor de teatru si ca actor in serial de televiziune si in film.

Emanuel Parvu: Am fost nominalizat la Gopo pentru Cel mai bun actor in rol secundar pentru „Aniversarea”, iar cu „Bacalaureat” am fost la Cannes cu domnul Mungiu…

Ai avut emotii?

Emanuel Parvu:  Foarte mari pentru ca este cel mai mare festival de pe planeta. Oscarul e o gala, nu e festival. Cand te duci acolo in competitie, n-ai cum sa nu ai emotii uriase. E o implinire prin ce a facut regizorul atat de frumos din film si esti si tu acolo o pietricica din constructie, ai pus si tu o caramida. Poate daca o scoti si pui alta, poate castelul sta la fel de bine in picioare. Sau poate ca nu, nu stii.

Dar Hackerville? Cum ai ajuns la Hackerville? (n.mea. cea mai recenta dintre productiile locale HBO)

Emanuel Parvu: La casting.

Te-ai dus la casting? Te mai duci la castinguri?

Emanuel Parvu: Ma duc tot timpul la castinguri atata timp cat castingul este la fel ca la oamenii astia la care am dat proba, cu foarte mult bun simt. Sunt castinguri in continuare unde nu ma duc, ca nu pot sa ma duc sa dau fețe. Mi se pare jignirea suprema. Nu raportat la mine, ci la orice tip de actor.

Ce inseamna „sa dau fețe”?

Emanuel Parvu: Genul de abordare „Ah, tu esti actor, da? Ia, si acum esti fericit? Dar nu zambesti, dom’le, esti actor sau ce esti? Si apoi esti trist”

Dom’le, da-mi un text sa zic niste vorbe. Chiar nu cred ca stiu sa fac fețe fara sa ma gandesc ce simt pe dedesubt. Dar de ce? Pe mine ma roade asta. Da-mi un context, explica-mi si filmeaza-ma cand tac, si vezi daca sunt trist sau nu.

Aici e iar o chestiune de principiu. Cred ca in prima etapa, vorba lui George Constantin, trebuie sa stii: „Ce e teatrul? Teatrul e sa stii textul si sa vii la timp la teatru”.

Aici este etapa intai a teatrului. Baza, nivelul 1. Sa stii textul si sa vii la timp la teatru. Si vedem noi mai departe dupa-aia ce se mai intampla.

Mai am un lucru care ma jigneste: cand chemi pe cineva la proba si la prima lectura incepe cu modificari… Eu m-am chinuit doi ani de zile, am intors textul ala in toate formele, mi-am plans viata si m-au omorat oamenii aia pe care i-am scris acolo, m-au stors de tot, si vine actorul si ce zice el la prima etapa „Ah, aici nu e asa.”

Si tu vezi negru in fata ochilor instant.

Emanuel Parvu: Mie imi vine sa-i bag furculita in ochi. Atunci, pe loc; asta e sentimentul.

La HBO e misto echipa, oamenii profesionisti. E un tip de profesionalism pe care vrei sa-l intalnesti in televiziune. E o altfel de filmare, e o filmare corporate. Toate lucrurile sunt aranjate, lucrurile stau altfel si la productie, toata organizarea, si e un mediu in care iti face placere sa lucrezi

emanuel-parvu-411204l

Cap 5. Tatal si fiul. Familia

Ca regizor stii sa conduci oamenii, ca profesor lucrezi cu copiii, te ajuta asta in relatia cu fiica ta, care cred ca se apropie de adolescenta?

Emanuel Parvu: Ea are 9 ani. Din pacate, nu ma ajuta deloc. Pentru ca n-am pricepere, n-am vocabular. Oricat de mult inteleg copiii, am senzatia ca se rup la mine-n mana. E senzatia pe care am simtit-o cand am tinut-o prima data in brate cand s-a nascut. Imi tremurau mainile asa de tare ca mi se parea ca se sparge, ca se rupe.  Am dat-o imediat inapoi de panica.

In ceea ce priveste copiii am o panica si plec. Copilul neavand filtre, el si spune si si primeste fara filtru. Eu avand atat de multe filtre si la primire si la serva, nu se leaga. Devine un chin cum sa-i spun cuiva sa-si spele farfuria. Si ma gandesc „da’ e ok sa-i spun sa-si spele farfuria?” Si vine replica din mintea mea „Dar de ce n-ai fi ok?” Apoi o noua intrebare: „Ii spun doar sa o spele sau doar s-o clateasca si s-o puna in masina de spalat?”

In capul tau e..

Emanuel Parvu: In capul meu e vraiste, vin 40 de intrebari. Si sfarsesc  ori prin a nu mai spune, ori prin a spune complet ca nuca-n perete „Bai, spala-ti farfuria.” Si s-a stricat totul.

Iti dai seama cat de greu a fost pentru mama ta, in raport cu tine?

Emanuel Parvu: Pentru mama a fost cumplit.  Cred ca mamele, in general, merita medalii toate.

Mama este o icoana. A avut gandurile la ea tot timpul in a-mi da un soi de libertate, in care sa nu ma simt constrans de nimic, si pe de alta parte sa simt tot timpul ca este o plasa dedesubt. Stiam ca orice as face, mama e acolo, dar nu voiam sa fie niciodata langa mine, dar sa fie cumva. Si asta m-a salvat.

Nu stiu de unde vine asta. Ca am trait si cu mama si cu tata in casa. Si n-am reusit cu taica-miu sa am o relatie similara; probabil el avand la fel de multe bune intentii doar ca, la fel ca la mine, forma de exprimare nu era pe aceeasi unda si imi doream de foarte multe ori sa fac exact opusul. Numai de-al dracu’. Cand imi spunea mama ceva din categoria asta cu farfuria, cred ca iti spalam toate vasele. Sunt niste note, cumva, pe care calca o mama, pe care un tata nu reuseste sa calce.

Probabil c-o sa gasim temele astea intr-un scenariu de-al tau viitor..

Emanuel Parvu: Da, l-am gasit deja. Tot cu familie.

 Asta imi permite sa intreb unde o sa fii peste 5 ani cand facem urmatorul interviu din serie?

Emanuel Parvu: Pai, cred c-o sa existe filmul care va fi fost lansat cu vreo 3 ani in urma, inca vreo 2 ani si vorbim despre urmatorul. Nu stiu, sper sa reusesc sa pun lung metrajul nr 2 pe roate asa cum e la mine-n cap. Care tine tot, nah, de familie, de griuri. Are foarte multe tonuri de gri, foarte multe.

Dar dupa Sarajevo, dupa toate astea, luand in calcul televiziunea ta de inceput, crezi ca te mai judeca lumea, adica crezi ca ti se pun piedici in lumea asta mica a cinematografiei romanesti? Unde suntem o gradinita.

Emanuel Parvu: Nu cred. Adica nu vad de ce sau habar n-am. Nu regret ca m-am lasat de televiziune. Regret complet ca am facut. E cel mai mare regret al vietii mele. Regret de fapt din cauza mesajului, nu regret ca am facut televiziune.

Satira e un procedeu scenaristic, nu l-am inventat eu. Nimic din ce am facut n-a fost inteles. Oamenii si copiii si-au facut modele din niste oameni care sunt pleava societatii.

Daca as putea da timpul inapoi, n-as mai face.

 Cand vorbesti acum ai relaxarea sa privesti in macro pentru ca intelegi mecanismul. Dar cand ajungi  la premii, nominalizari si nu e si filmul tau, nu te apuca un pic nervii?

Emanuel  Parvu: Te apuca frustrarea, dar cred ca depinde cat de mult esti impacat cu „asa trebuia sa se intample.” Daca reusesti sa treci peste chestia asta cu asa trebuia sa se intample, si sa incerci sa-ti gasesti oarecum aceasta scuza care cred ca e ortodoxa, sau dinainte de ortodoxie: asa au vrut zeii.

Atata s-a putut.

Emanuel Parvu: Atata s-a putut. (rade)

*

Pe Emanuel Parvu il puteti vedea la teatru in „O spovedanie”  (alaturi de Alexandru Papadopol, Adrian Titieni si George Ivascu/Mircea Gheorghiu), in „Judecata” (alaturi de Adrian Titieni) – ambele texte sunt scrise si regizate de el- , in „Konkurs” (alaturi de Cristina Flutur, Gabriela Popescu, Anghel Damian ), un spectacol regizat de el, dar si in „Ultimii” ( alaturi de Adrian Titieni, Andreea Mateiu si Conrad Mericoffer), un text scris si regizat de Mimi Branescu.

Cel mai recent scurt metraj al sau, „Totul e foarte departe”, n-a primit nicio nominalizare la premiile Gopo desi a avut un parcurs international cu multe premii si selectii in festivaluri importante. Decizia juratilor care au facut selectia (comunicata la cateva saptamani dupa intalnirea noastra) a provocat o reactie publica a regizorului care si-a manifestat dezamagirea.

985
parvu v titieni#devazut 1949 – Judecata – un spectacol de teatru care-ti pune credinta la incercare –

#devazut 1949 – Judecata – un spectacol de teatru care-ti pune credinta la incercare –

Din decembrie se joaca la Teatrul Metropolis un spectacol in 2 personaje care o sa va zguduie putin.

1949- Judecata e un spectacol care in lumea filmului s-ar numi “de autor”, actorii sunt Adrian Titieni si Emanuel Parvu, textul este scris de Parvu si Bogdan Adrian Toma, iar regia ii apartine lui Emanuel Parvu…

Spectacolul este povestea unui anchetator al Securitatii (Parvu) care e fata in fata intr-o ancheta cu un calugar despre care se banuieste ca face parte din miscarea de Rezistenta (Titieni).

 Anchetatorul e micul dumnezeu al torturii din Securitate. Cand e trimis el la Ancheta inseamna ca nu mai ai nicio sansa, pentru ca si-a dezvoltat cele mai rafinate forme de tortura. Dar mai inseamna si ca cel care e anchetat are o vointa extraordinara pentru ca a rezistat zile in sir anchetelor altor securisti.

Calugar e blajin, cald si bun, un singuratic care si-a dedicat viata altora si credintei in Dumnezeu. Pare bolnav pentru ca tuseste des si e slabit.

Spectatorul vede printr-o cusca de plexiglas cum stau fata in fata, cum anchetatorul sapa in mintea calugarului si cum teroarea emotionala creste minut cu minut.

afis judecata 2

Il cunosc bine pe Emanuel Parvu (as spune chiar ca suntem prieteni) fac precizarea aceasta doar ca sa dau context suferintei mele din timpul primelor 30 de minute de spectacol.

In minutele acelea cred ca mi-am spus de 4-5 ori: “Parvu e un om bun in viata privata, aici e doar un spectacol de teatru, e pe o durata limitata de timp ceea ce vezi acum”

Asta pentru ca in minutele de tortura emotionala il uram pur si simplu pe anchetator si – cum spectacolul se joaca intr-o sala cu doar 55 de locuri, practic esti foarte foarte aproape de actori (chiar daca ii separa peretele transparent al custii in care stau) – si mi se parea ca-mi face rau mie prin nedreptatea pe care o expunea.

SECURISTUL: …eu am schimbat putin metodele astea traditionale…eu n-am treaba cine stie ce cu suspectii, n-am treaba cu ei…eu am treaba cu ce iubesc ei mai mult pe lumea asta…fiecare om are cate-un punct slab parinte, eu la punctul ala ma duc…cunosc peste optsprezece metode de tortura, fiecare implica un alt organ si-un alt instrument…la scoala la NKVD, au un manual cu saizeci. N-am reusit sa invat decat o treime…sau mai bine spus, mi le-am ales pe cele mai bune…iti dai seama?…optsprezece metode de-a face omul sa lesine de durere sau sa-si piarda mintile…si pana la urma tot scot ce am de scos…iar la sfarsit le pun fata la rotisor…ii fac ca la masina de tocat carne…iar aia mai destepti o sa-nteleaga si de ce…ia sa vedem, stii de ce le fac asa?

parvu judecata metropolis

1949 – Judecata pune problema credintei si a adevarului vazut din perspective diferite. In prima jumatate de ora il urasti pe anchetator si ai in minte marii invatati romani care au suferit cumplit in inchisorile securitatii (Steinhardt, Radu Gyr, Petre Tutea sunt doar cateva dintre numele pe care le aveam in minte cand dl Titieni era in fata mea  in ipostaza anchetatului).

Mai tarziu lucrurile se schimba, calugarul nu mai e la fel de blajin, puterea lui de a-l umili si a-l ataca emotional pe anchetator e pe o linie ingusta a dreptatii, iar anchetatorul are justificari oneste pentru drumul pe care l-a ales in viata.

Interpretarea celor doi e atat de credibila, de autentica, de fara sabloane incat imi doresc foarte foarte tare ca juriul UNITER sa le vada spectacolul si sa-l ia in calcul la nominalizari si premii.

In contextul in care traim astazi cand Catedrala Neamului e cea mai mare realizare a anului care a trecut si cand frica e insurubata in mintile noastre in fiecare zi prin orice cale ( de la emisiuni tv pe mai multe paliere intelectuale – cu ghicitori/vrajitoare sau economisti rafinati- pana la telefonul pe care-l detinem toti si ne aduce zilnic informatii dubios selectate de algoritmi care ne speculeaza nevoile), 1949 – Judecata e un spectacol in care o sa simtiti ca vi sa da dreptate… culmea e ca veti avea dreptate si prin vorbele anchetatorului cel rau, dar si prin cele ale calugarului cel bun. Iar credinta voastra o sa fie putin pusa la incercare.

Calugarul: Poate…frica te face sa tii in suflet tot ce ai mai urat. Ura, invidia, razbunarea, pe toate astea le tii ascunse de frica…De aia nu esti intreg la cap. De aia trebuie curatata tara de voi, de comunisti… Ati pus atata frica-n poporu’ asta incat a devenit un fel de-a trai. Sa traiesti in frica si-n minciuna toata viata… asta ati facut din tara asta, ai stat cu pistolu’n mana si-ai putut  sa impusti oameni pe strada. Voi comunistii, vreti o societate cu oameni egali, dar chiar voi sunteti aia care anulati egalitatea.

andrian titieni emanuel parvu 1949 judecata

In anul in care Presedintia Romaniei si-a ales ca tema de promovat educatia si cartile, eu as duce oameni ca Emanuel Parvu prin licee sa le vorbeasca copiilor. Sa le spuna cum a mers pe drumul lui oricat de nebunesc sau de greu ar fi fost.

A renuntat la a mai face una dintre cele mai de success emisiuni de divertisment din istoria contemporana a televiziunii si la banii care veneau odata cu ea ca sa faca film si teatru. S-a chinuit mult dar in cativa ani de munca super sustinuta a castigat premiul pentru regie la Festivalul de film de la Sarajevo cu “Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”, film pentru care mai are un brat de premii, la fel ca si pentru scurt metrajele pe care le-a facut; a devenit profesor la UNATC, a jucat in seriale importante de televiziune (cel mai recent in Hackerville la HBO), dar si in filme ale altor colegi regizori  (Bacalaureat -ul lui Cristian Mungiu sau Aniversarea lui Dan Chisu sau Portretul luptatorului la tinerete a lui Constantin Popescu) si-a facut teatru si ca regizor si ca actor (sa vedeti O spovedanie).

Cred ca de la genul acesta de oameni copiii ar putea sa invete si respectul pentru carte, dar si sa creada in visurile lor.

Puteti citi aici un interviu cu povestea de viata a lui Emanuel Parvu care include si munca legala in Londra prin restaurante faimoase, un accident cu motocicleta, o boala stranie si un drum lung spre actorie si regie cu mai multe escale emotionante – printre ele, intalnirea cu Liviu Ciulei)

(Citatele din spectacol le am gratie amabilitatii domnului Parvu. )

1949- Judecata se joaca la Metropolis astfel

19 ianuarie de la 17.00 si 19.30,

25 ianuarie 19.30

29 ianuarie 20.00

 

1363
miruna berescu anonimul 2017 foto dragos asafteiInterviu – Miruna Berescu despre Festivalul Anonimul, productia de film, familie si…cum nu toata lumea dintr-o familie traieste aceleasi experiente cu acelasi ritm –

Interviu – Miruna Berescu despre Festivalul Anonimul, productia de film, familie si…cum nu toata lumea dintr-o familie traieste aceleasi experiente cu acelasi ritm –

Acest interviu a fost inregistrat la mijlocul lunii august, in ultimele zile ale celei de-a 14-a editie a festivalului de film Anonimul. O cunosc pe Miruna Berescu de multi ani, as spune – cu putina aroganta – ca ma bucur de prietenia ei. N-am avut pana anul acesta curajul sa o intreb daca imi acorda un interviu pentru ca, prietene fiind, nu voiam sa accepte doar de dragul de a nu ma supara.

Cand am intrebat si a acceptat, m-am gandit sa folosesc la maximum timpul si oportunitatea si sa intreb lucruri din bucataria unui festival de film pe care jurnalistii nu le intreaba de obicei.

Miruna e o perfectionista, un om cu o mare atentie la detalii si o generozitate rar intalnita azi, o sa va prindeti singuri din randurile urmatoare. Festivalul Anonimul, cu energia lui speciala, are multe si din bunul simt si educatia Mirunei. Sper ca acest text lung sa va inspire in munca din spatele unui festival de film/ de teatru/ de muzica.

 Interviul e impartit in 3 acte, fiecare act prezinta o alta latura a personalitatii Mirunei Berescu – director de festival, familie, producator de film.

miruna-berescu  

Actul 1 – Festivalul Anonimul

 Iti mai aduci aminte care a fost momentul zero cand ti s-a propus sa fii director al Festivalului “Anonimul”?

Era in 2003 undeva inainte de Dakino. Atunci era Dakino in noiembrie-decembrie. Initial ne-am gandit sa facem ceva impreuna cu Dakino sau partea de scurt metraj de la Dakino sa o putem da la Anonimul. Nu era toata inflatia asta de festivaluri de orice tip. Era 2003, eram linistiti. In urmatorul an la inceput, intr-un fel a trebuit sa aleg: sa vin intr-un proiect care initial nu avea nicio sansa, credeam eu, sau sa raman la Dakino. Imi aduc aminte ca m-am gandit ca Dakino e foarte usor de continuat de oricine dintre cei cu care lucrasem si era Dan (Chisu) acolo care are o experienta extraordinara si, sincer, el a fost scoala mea de fiecare data…

Imi aduc aminte ne lasa sa ne dam cu capul de pereti in lucrurile administrative si venea la cate o sedinta si demonta tot ce propusesem, ne arata ca nu aveam niciun fel de logica, structura, niciun fel de organizare… Imi aduc aminte de o discutie legata de mese si daca ne-am gandit cat face masina de la restaurant la locul unde era filmul, Palatul Copiilor. Nu ne gandiseram.

Aveam incredere ca va fi bine cu Dakino si am ales ceva ce a fost mult mai greu, cred si care mi s-a parut fara nicio sansa.

Ai renuntat la Dakino – care este mare si acum, dar in anii aia era ceva nemaintalnit. Era locul unde veneau mintile cele mai creative, vedeai filme pe care nu aveai unde sa le mai vezi… Nu era internetul, nu veneau multe filme independente…

Da, Dakino da! Eu am ajuns la Dan printr-o intamplare! Deja incercasem asta sa vad cam cum e partea cu festivaluri cu Cosmin Manolescu un an si mi-a placut foarte, foarte mult.

Ce faceati cu Cosmin? Festivalul de dans?

Da! Bucharest Fest sau asa … Era primul festival de dans contemporan, nu prea vazusem la noi in tara.

Si de ce nu ai mai continuat?

A trebuit sa aleg intre festivalul de dans si Dakino. Eu fiind spectator –  nu ca eram spectator!  ma uitam la Dan ca la Dumnezeu -, fan inflacarat Dakino. Din primul an de facultate, de la 18 ani! Era singurul cu care se intampla. Oana Radu (nota mea. Astazi, manager cultural care a fost implicate in organizarea festivalului de film romanesc de la New York) si cu mine mergeam de mana dimineata, inainte sa se deschida, si plecam noaptea.

Cu un an inainte de a avea puterea sa aleg, m-a calcat Marissa Berenson pe picior (la propriu) … Eu stateam langa o usa si ea a iesit cu Dan, era o femeie ca o poveste, ma uitam fascinata.

Cand a trebuit sa aleg intre festivalul de dans al lui Cosmin si Dakino, am ales filmul pentru ca realmente era ceva ce stiam foarte bine.

Revenim la 2003, Dan Chisu ti-a facut cunostina cu Sorin Marin – dl Anonimul… Cand te-ai vazut la capatul pamantului, la Sfantu Gheorghe, ce ai zis ca faci?

Intr-un fel i-am spus ca da, inainte sa ajung aici!

Aa! Si cand ai venit si ai vazut ca era vacuta pe drum?

Era prea tarziu! (rade) Cred ca daca as fi vazut inainte, pentru ca nu arata deloc ca acum, dar deloc, m-as mai fi gandit. Noi am stat in gazda la un om. Sorin Marin a facut in Sfantu Gheorghe tot felul de tabere de creatie, pana cand si-a asezat lucrurile ca sa vada cum functioneaza. Imi aduc aminte exact care era intrarea si cum stateam in casa omului. Era o pensiune se numea “La barbosul” cred ca mai este si acum, dar este transformata.

Complexul Green Village era pe jumatate construit, era totul intr-un mare santier, iar atunci nu stiam ca se va dezvolta totul spre camping si nu spre sala de cinema.

Am fost foarte descurajata initial! Dar cu cat eram eu mai descurajata, cu atat nu puteam sa zic nimanui pentru ca oricum toata lumea era neincrezatoare… Si paream entuziasmata de ce se intampla, dar nu eram. Si nici nu am crezut ca o sa vina cineva pana aici, la capatul tarii! Apoi nu am crezut ca se poate termina totul la timp.

Un an mai tarziu, cand am venit in august in complex, am vazut totul facut la cheie. Toate constructiile si toate anexele, exact ce se vede acum, exact asa am inceput in 2004.

miruna berescu anonimul 2017 foto dragos asaftei

 

(Anonimul, 2017, foto Dragos Asaftei)

Dar cum explici invitatilor astora mari, mici Dumnezei ai filmului in tarile lor si chiar in lume, haideti sa veniti la capatul pamantului. Cum le explici? Sunt Miruna Berescu, am un festival la capatul pamantului… Acum e mai usor cred, pentru ca dupa 10 ani au venit multi super grei si ii mentionezi, dai credibilitate, dar la inceput ce le ziceai?

Acum e mai simplu intr-adevar pentru ca pot sa mentionez alti invitati, dar nu pun in invitatie un paragraf special ca sa ne laudam cu asta. Mai intai explic de ce cred ca e potrivit pentru invitat sa fie aici si ce experienta in raport cu spectatorii ii putem oferi.

La Peter Greenaway (primul invitat international al Anonimul – 2005) – Marcel Iures a fost calauza. Lucrase cu el si i-a scris; a fost meritul domnului Iures ca l-a convins pe Greeenaway. Noi am tot vorbit dupa acea explicandu-i ce, cum, dar cred ca era el suficient de wild sa i se para interesant.

De fapt, invitatiile le pregatesc dupa sufletul omului. Dupa ce vad in filmele lor si dupa ce ii urmaresc si vad ce interviuri dau, cum sunt si ce le-ar placea. Accentul este pe starea care o au aici, le si scriem ca suntem anti covor rosu. Daca e ceva ce ne diferentiaza de ceilalti este ca – pe langa faptul ca aici este foarte frumos si relaxant, dar asta poate au mai auzit ca mai sunt festivaluri de film in locuri frumoase -, avem ambitia asta in care omul, spectatorul si regizorul sunt in acelasi loc si fizic, dar si ca abordare. La noi totul este pe casual, pe relaxare.

Dar unde vezi tu filmele astea pe care noi nu le vedem?

Le vad pentru ca le cer sa le vad! Sunt foarte multi oameni care deja ne propun pentru partea de competitive diferite filme si, cand vad in line-up –ul lor un film care mi-ar placea pentru off competitie, il cer.

Iti trimit producatorii filmelor care au fost in festival?

Distribuitorii. Cel care are sales-ul de fapt. Si pentru cele la care cerem noi, si ne straduim foarte tare si asa, cerem de la distribuitorul roman si insistam foarte tare pentru el.

Uite spre exemplu, unde ai vazut Chronic (regia Michel Franco)?

Chronic l-am vazut la festivalul lui Cristian Mungiu (nota mea Les Films de Cannes à Bucarest). Pentru ca ma duc sa vad foarte multe filme. Nu mi l-a trimis nimeni.

Dar ce citesti? Citesti Variety, Hollywood Reporter?

Nu! Citesc cautand dupa un film sau un regizor. Dar stiu, spre exemplu, cam cine se afla in lucru acum si cu cine in echipa ca producatori/ actori din cei care ne intereseaza pe noi. Plus ca in momentul in care sunt previziunile pentru Cannes, aflam ce fac toti cei importanti pentru noi. Ii urmarim care sunt in selectie, apoi stim ca sunt in carti pentru Venetia… Cautand tot timpul, sunt lucruri care se leaga intre ele.

Intotdeauna m-am gandit ca daca omul este din ce in ce mai mare, el are incredere in niste oameni apropiati, un cerc restrans, din ce in ce mai mic. De exemplu la Loach a functionat foarte bine pentru ca l-am invitat impreuna cu scenaristul. Stiam tot ce a facut, stiam ca ei calatoresc impreuna, stiam ca, de fapt, succesul lui se datoreaza in parte si acestei colaborari. In momentul in care i-am chemat, i-am chemat pe amandoi impreuna, dar scenaristul nu a putut veni si a fost unul dintre cele mai frumoase mailuri pe care mi le-a scris!

De multe ori te-am vazut aici, cand vine invitatul, in mega emotii… Dupa 14 ani tot te mai emotionezi. De ce mai ai emotii? Care este presiunea ta? Adica omul ala a venit, nu are cum sa nu ii placa aici!  

Ideea e nu sa ii placa hotelul si locul in care sta, ca asta este foarte simplu. Presiunea vine din faptul ca eu l-am chemat aici, omul acela si-a luat din timpul lui si, de regula, sunt oameni importanti, si as vrea sa ii dau inapoi ceva legat de meseria lui pentru ca de asta a venit. Adica faptul ca el e foarte multumit ca este frumos in Delta pe mine nu ma multumeste sub nicio forma si vreau sa plece cu mai mult de atat. Sigur, pe parte turistica este minunat de asta nu am nici un fel de grija in directia asta.

Dar vreau sa il fac sa se simta bine aici, cu energie luata de la oameni… Invitatii acestia vin ca sa obtina un feedback, ca sa vada in continuare cum sunt vazute filmele lor. Pentru ei e foarte important. Nu am intalnit pana acum un regizor care, indiferent de relaxarea pe care o afiseaza sau cat e de important, cat este de experimentat, sau varsta pe care o are, nu am intalnit regizor care sa nu fie super interesti de reactii, de oamenii care ies din sala.

Pentru mine e important sa stie ca l-am chemat nu pentru ca vreau eu sa ma laud cu nume prezente aici. De exemplu, la Park Chan- Wook pariul meu a fost sa vada ca undeva, intr-o cultura total diferita, sunt oameni care i-au vazut filmele de foarte multe ori, care se pot uita din nou la ele, care ii pun intrebari.

Toata lumea mi-a zis ca pleaca de aici cu energia spectatorilor si a intrebarilor si a interesului unor oameni foarte pasionati de cinema.

miruna pack chan wook

 

(alaturi de Park Chan- Wook, Anonimul 2016)

Iti spun niste nume de invitati si-mi spui, te rog, ce ai invatat din intalnirea cu ei?

Peter Greenaway?

De la Greenaway am invatat ca e in regula cateodata sa vrei sa sochezi doar de dragul de a soca si ca nu trebuie sa iei foarte in serios toate lucrurile pe care le spune oricine, oricat de important este. Si-am mai invatat ca e important sa te relaxezi un pic, sa iei lucrurile cum sunt.

Ken Loach?

La Loach este o lectie si pentru mie si sper sa fi fost si pentru altii. Pentru mine este lectia modestiei pe care nu o poate schimba nimeni. Ori e in interiorul tau, ori nu este. Modestia si rabdarea si atentia unui om care a fost, din punctul meu de vedere, agresat cu intrebarile pe care le puneam avand in vedere ca este super de stanga si a cazut intr-o tara fosta comunista aici. Rabdarea si modestia cu care a raspuns. Eram foarte la inceput atunci, au fost foarte multe lucruri pentru care am o mare admiratie pentru el, o mare admiratie! Si pentru primul lucru pe care mi l-a spus cand m-a vazut, mi-a spus ca el nu a stiut ca este clasa business ce i-am luat noi pentu avon si ca el nu merge cu business… Mi-am cerut scuze.

Nuri Bilge Ceylan? 

Este preferatul meu, stii! De la el imi ramane o discutie legata de cum a devenit copilul lui – care e baiat, atunci avea vreo 6-7 ani – mana lui stanga. I se parea mult mai important sa fie mana lui stanga pentru ca e tot timpul libera, iar el s-a organizat ca seara sa aiba tot timpul sa il ajute si sa-i fie alaturi. Mi-a povestit ca, in primii trei ani, nu putea sa inteleaga deloc ce spunea copilul, spre deosebire de toti ceilalti din jurul lui si asta il enerva. Daca nu ar fi avut o nevasta foarte inteleapta, lucrurile ar fi fost si mai grele.

Mi-a povestit ca a realizat cat de importanta e cateodata rabdarea cu celalalt care nu este in acelasi ritm cu tine. Mi-a dat un raspuns la ceea ce ii povesteam din viata mea, a fost ceva destul de personal, si mi-a zis ca nu toata lumea traieste aceleasi lucruri in acelasi ritm, chiar si o familie, si ca un pic de rabdare nu strica niciodata.

Park Chan-Wook?

Felul in care se exprima era atat de exact la nuanta si am ramas, de fapt, cu tot pachetul asta de concizie. In momentul in care deschidea gura il ascultam atat de fascinata in coreeana si de abia asteptam traducerea pentru ca stiam sigur ca va spune ceva nu de dragul de a vorbi, spunea ceva ce trebuia sa auzi – ca erai sau nu de acord.  Avea clar lucruri de spus pentru ca altfel nu se exprima. Tacea, pur si simplu. Mi-a mai placut ce a zis pe scena in camping inaintea proiectiei filmului lui, ca din momentul in care lasi un film pe ecran si il vad o mie de oameni, el se transforma in o mie de filme.

Exista regizori romani, stiu eu cativa care, prin participarea de la Anonimul, au prins curaj si au facut chestii mai mari dupa aceea.

Nu stiu daca neaparat din participarea de aici. Mie imi place intotdeauna sa urmaresc oamenii care au fost si pe aici cu filmele lor de debut, cu scurt metrajele lor. Tot ce stiu e ca daca e aici, sincer, are tot interesul si tot respectul nostru. Adica de la Franco la ultimul scurt-metraj, imi doresc pentru toate la fel. Daca tot a facut omul film si l-am luat in festival, pai, sa facem frumos!

Dar sunt cativa. Andrei Dascalescu care a facut Planeta Petrila acum, Daniel Sandu care are in toamna premiera cu primul lung metraj…

Daniel, da! La el ma gandeam si eu ca a fost aici la inceput.  Oricum, cei tineri care sunt la inceput cred ca ar trebui sa isi doreasca si sa lupte foarte mult ca sa ajunga sa faca film. Inteleg ca marea majoritate a celor care face scurt-metraj sigur ca viseaza lung metraj. Daca as fi in locul lor, m-as simti foarte in priza, sa ma uit sa vad ce fac altii. Asta iarasi e foarte important. Eu, de exemplu, vad foarte multe filme, oriunde as fi.  Ma uit la festivalurile din Bucuresti ce filme aduc, nu cred ca exista vreunul care sa nu aiba un film care ma intereseaza si sa nu ajung. Si daca tinerii ar face asta cred ca ar pleca asa mult mai multa putere, cu indarjirea de a face. Sa mergi mai departe pe drumul tau. Pe unii din ei i-am vazut foarte determinati, pe unii nu.

Tocmai de aceea si vreau cat mai mult film romanesc in Anonimul, iar cele care nu intra in competitie, incercam sa gasim o modalitate sa le aratam. Ca daca le tii in sertar…

miruna berescu ingrid

(alaturi de mama si fiica ei; foto Alex Mazilu)

Actul 2 – Familia

Mama ta a venit vreodata la Sfantul Gheorghe sa vada festivalul?

Nu.

De ce?

Pentru ca in momentul in care sunt cu mama, ea are atentia mea. Mama are acum 76 de ani si ar fi fost destul de greu, cu un drum asa de lung, chiar si cand eram la debutul festivalului. Inceputul pentru mine, in primii ani, a fost ingrozitor. Nici nu stiam despre ce e vorba si voiam sa fac totul cat mai bine.

Dar sincer, nici nu cred ca mama isi doreste sa ma vada cum sunt primele zile sau cum sunt aici. Imi si spune ca nu isi doreste decat sa se termine ca sa ma poata intreba daca am mancat, daca sunt bine sau de cate ori am plans pe aici…

Nu cred… Plangi aici?

Da, sunt foarte emotiva.

Plangi de emotia de la film sau ca sa te descarci pentru ca ti s-a intamplat ceva?

De toate! De multe ori!

Si anul asta ai plans? 

Da! De mai multe ori! Este descarcare pentru ca este foarte mult stres si e foarte multa oboseala, dar sunt si lucruri pentu care daca muncesti un an de zile si vezi ca nu iti ies cum ai planificat…

Asta este doar pentru ca pui foarte multa presiune pe tine ca sa fie totul perfect si ca iti imaginezi ca nu se poate decat in versiunea pe care ai planificat-o.

Eu vreau ca lucrurile sa fie cum trebuie, o normalitate, asta astept. Sigur ca suntem la capatul pamantului si atitudinea e foarte relaxata, dar eu nu sunt asa. Si dupa aceea mai sunt lucruri care ma deranjeaza din lucrurile pe care le zic altii. Toate nemultumirile curg la mine. Toate! Si atunci normal ca una, doua, zece lucruri adunate, mai mari sau mai mici, nici nu iti mai dai seama de la ce izbucnesti. Ma duc in camera mea si plang ca sa ma descarc. (zambeste, timid)

Am povesti auzite asa de pe la cate cineva ca atunci cand erai gravida, ai facut festivalul prin telefon cu fetele, colegele tale.

Da! A fost in anul cu Ken Loach. Eu nu am avut voie sa ma ridic din pat ultimele luni de sarcina si am stat tot timpul la orizontala, adica de pe 16 martie pana cand am nascut in iunie. Faceam si pregatirile pentru Ken Loach doar ca el fiind atat de usor sa il ai ca invitat, nu s-a intamplat nimic si a fost foarte simplu. E mai greu acum. Imi aduc aminte tot timpul ca am lasat-o acasa pe Ingrid cand avea doua luni.

Acum vor ei mai multe chestii?

Nu. La mine e mai greu acum pentru ca atunci, dupa ce am nascut, nu a fost foarte complicat cu Ingrid, ca era foarte mica.

 Dar Ingrid practic a crescut cu acest festival. Ea cunoaste locul asta de cand se stie.

Asta i se pare normal. Ceea ce nu i se pare normal, si o inteleg, este cand imi zice in fiecare an ca nu sunt ca oamenii normali pentru ca eu nu am concediu vara. Concediul este dorinta ei. Eu nu mai am concediu vara de 15 ani, nici nu mai stiu cum e. Si asta o supara foarte tare.

Norocul meu fata de ea e ca nu calatoresc foarte mult la alte festivaluri – sunt oameni care fac calatorii de 2 ori pe luna sau sunt tot timpul pe drum – si faptul ca nu calatoresc foarte mult a ajutat-o sa nu aiba o parere foarte rea despre ideea de festival. Cand aude cuvantul festival, face legatura ca eu sunt ocupata si incerc cumva sa o deturnez, sa nu urasca aceasta intamplare. E o situatie pe care am mai vazut-o si la alti oameni, colegii din breasla, ca in momentul in care le spui copiilor de festival se urca pe pereti.

Sper ca Ingrid sa aiba o impresie buna despre ce fac eu.

Da, dar joaca in filme… Ele sunt in festivaluri.

Da, dar ei i s-a parut normal atunci cand a mers la filmare. Ii cunoaste atat de bine pe Dan (Chisu) sau Sorin (Marin) nu i s-a parut ceva nemaipomenit. Nu a fost niciodata in film la cineva strain pe care sa nu-l cunoasca foarte bine si, sincer, nu sunt foarte incurajatoare in aceasta directie. I s-a parut greu atunci, pe platou, ca a durat multe ore, a zis ca nu o sa mai faca, dar acum am vazut ce multumita era la premiera filmului. S-a urcat pe scena alaturi de echipa de filmare, dupa aceea a stat in al 3-lea rand, pana la sfarsitul filmului.

miruna ingrid Ce vrea sa se faca cand o sa fie mare?

E in diferite etape. Cred ca ea nu stie inca sau nu simte asa, dar talentul ei real sunt lucrurile facute cu mana. Acum face posete, le lipeste mi le face, face agende si cred ca asta este unde se va duce pentru ca e pasiunea cea mai intinsa in timp. Ca a mai fost desenatul, actoria, medicul veterinar si alte lucruri… Ea il iubeste foarte mult pe tatal ei si el a facut liceul de arta si dupa aceea la unviersitate, sectia de design. Asta este ceea ce vrea sa faca si ea. Acum e in momentul in care ia o foaie si o impatureste si face cu ea un fel de portofel care are si inchizatoare si tot felul de lucruri pe ea si ma intreaba daca e prea mult (eu am chestia asta cu simplul, sa nu fie mult, si ma intreba daca e prea stralucitoare sau asa). Dar nu stie ca asta este, probabil, inceputul ei in meseria de design.

Dar tu ce voiai sa te faci cand erai mica?

Habar nu am, erau cu totul alte vremuri dupa cum stii, nu imi aduc aminte ce voiam inainte de 14 ani. Cred ca pur si simplu atunci aveam un singur scop al supravietuirii familiei noastre, iar dupa revolutie, cand eram la liceu, am vrut foarte mult sa fac matematica dupa cum stii, si dupa asta am vrut sa fac suedeza sau poloneza si cum tata nu m-a lasat…

Tatal tau mai traia cand ai ajuns sa faci sa lucrezi la festivalurile de filme?

La Dakino cand lucram, da.

Au venit parintii la festival in Bucuresti?

Mama venea, tata nu. Cred ca nu a venit niciodata. Avea programul lui foarte clar: la 6 in fiecare dimineata, la 4 si ceva venea de la Ministerul Transporturilor, deci nu. Singura lui preocupare, pe care stiu ca i-am spus-o pana la final, era daca am sau nu carte de munca. Era inginer, a lucrat de dinainte de a termina facultatea, deci toata viata lui, in acelasi loc si stiu ca m-a intrebat la un moment dat cand pregateam lucrarea de diploma de la ASE, daca nu as vrea sa vorbeasca, sa intrebe daca exista vreun post in Ministerul Transporturilor.  Tin minte ca am ras asa de tare, iti dai seama ca aveam 22 de ani, plecasem in Franta cu o bursa, aveam cu totul altceva in minte. Am dat la un moment dat un examen la BBC si am refuzat job-ul pentru ca am fost pe locul doi. Mi s-a parut foarte enervant ca cineva sa imi spuna mie ca am fost locul doi. Nu era deloc bine ce faceam, dar asa era atunci la 22 ani, mi se parea ca poti face orice iti doresti…

 Si mama cu ce se ocupa?

Mama este profesoara de latina.  Vorba ei de fiecare data cand o vad, hic haec hoc, altceva nu stiu sa spun si fac un misto de ea! Eu am facut latina numai in clasa a 8-a si aveam numai note mici, mama se straduia, dar oricum am vazut-o mai putin ca profesoara de latina, decat ca profesoara de romana. Ma corecta tot timpul la felul in care vorbesc, mai face asta si acum, de aici am si eu obsesia ca lumea sa vorbeasca corect pe langa mine.

Cand faceam emisiuni la tv, o sunam. Asta se mai intampla si acum cand ma mai duc la radio Guerilla sa promovez festivalul, o sun si o intreb daca a fost bine.

Cu domnul Parvu (nota mea. partenerul ei, regizorul Emanuel Parvu) te-ai cunoscut aici, nu ?

Nu. Adica el zice ca ne-am cunoscut aici, dar nu-mi aduc aminte. Cand l-am cunoscut eram la Dakino la o gala de deschidere.

Acum te afli in situatia in care vezi si munca unui artist foarte de aproape pentru ca il ai acasa, dar trebuie sa si lucrezi cu el. Sa traiesti cu el si sa lucrezi cu el.

Partea asta cu trebuie… (rade) Asa e situatia, dar nu trebuie… De altfel sunt separate nu numai aici. Oamenii de aici, fetele cu care lucrez sunt prietenele mele, dar munca nu are nicio legatura cu prietenia noastra. Si ele spre mine la fel, lucrurile sunt separate natural, de la inceput, nu e ca si cum ma gandesc la asta. Lucrurile casnice sunt casnice, celelalte sunt de munca.

 Oamenii de obicei mai amesteca lucrurile astea

Pai si eu le amestec ca nu am cum, doar ca incerc pe cat se poate sa le tin separate pentru ca sunt foarte diferite. Dar uite, spre exemplu, din partea celalta, lucrurile nu se vad asa. Lui i se pare complet altfel, iar eu asa lucrez. Am avut dispute mari legate de cum se lucreaza, daca esti producator, cu un regizor. Eu nu am mai facut, dar cum cred ca pot eu sa lucrez se rezuma simplu: daca tie nu iti serveste, ne ducem acasa.

 

miruna berescu emanuel parvu sarajevo

(alaturi de regizorul Emanuel Parvu pe covorul rosu al festvalului de film de la Sarajevo, august 2017)

Actul 3 – Producatorul de film

 Cum ai luat decizia sa treci la productia de film si sa-l ajuti pe domnul Parvu la primul lui lung metraj, ”Meda sau partea nu prea fericita a lucrurilor”?

Lucra la film si am realizat ca trebuie sa filmeze intr-o perioada anume a anului, ca trebuia in martie sau deloc. Asa am intrat intr-un bulgare pe care nu l-am mai putut opri. Nu a fost o intelegere, nu am stat la o masa – auzi, nu te supara, vrei sa producem asta, sa fii producator?  A fost o chestie in care nu am mai putut, nu ca as fi vrut dar nu mai aveam cum sa ma opun. A fost greu pentru noi, pentru toata lumea din zona mea sa zicem, pentru ca ne-am trezit in cel mai greu tip de productie pana la urma. E cineva care ne-a spus ca am facut 3in1 de la inceput. Pe langa faptul ca noi nu mai facuseram niciodata, am facut film cu deplasare, fara niciun ban si in cele mai grele conditii posibile, adica frig si mizerie! Astea sunt cele trei… iarna, deplasare si fara bani.

Tu, ca producator, la acest film care acum e in competitie la festivalul de film de la Sarajevo, ai avut vreun cuvant de spus pe scenario, de exemplu? Adica te-ai purtat ca un producator?

Nici nu a trebuit sa ma port ca un producator, pentru ca nu imi dau seama cum trebuie sa se poarte un producator, dar inteleg ca se impart categoriile de producator si regizor – cel care permite sau nu sa te implici direct. E ca in orice relatie. Eu cred foarte mult in producatorul implicat din toate punctele de vedere. Sigur ca trebuie sa sustii orice tip de demers pe care il vrea regizorul, dar pe de alta parte sunt lucruri de spus astfel incat filmul sa nu se duca in alta directie.

Cred ca parerile trebuie spuse profesionist si trebuie sa te si tii de ele pana in momentul in care regizorul hotaraste. Dar au fost chestiuni mai importante in care am discutat si in ciuda a tot ceea ce am spus, si eu si poate si altii, Emanuel a facut asa cum a crezut.

Cred ca asa trebuie sa faca pana la final.

Oricum ati fost ca in familie…

Da! Doar ca de acum putem sa ne mai divizam putin. Adica putem sa ne tinem fiecare de meseria lui.

miruna berescu saarajevo producatorLa voi pe platourile de filmare a fost cel mai evident ca filmele romanesti se fac pe prietenie. Jumatate din oamenii care au venit sa filmeze, au venit pe prietenie. I-ati sunati si le-ati zis, haideti.

Mai mult de jumatate! Exista oamenii de la tehnic care trebuiau platiti, dar in rest nu pot sa dau foarte multe alte exemple. Asta zic, dar a fost o data. La urmatorul vom lucra profesionist la finantari, la echipa, la scenario, tot.

O sa ai emotii pentru Sarajevo?

Pai da! (rade).

Dar stii ca sunt 7 filme alese si, practic faptul ca esti selectionat in competitie, e ca un premiu in sine.  Nu are ce sa fie rau!

Pai nu neaparat de rau… Vorbeam si cu Michel Franco ca in momentul in care citeste cronicile se consuma. Adica trebuie sa fii pregatit pentru reactii si ca inceputul este intotdeauna foarte greu. Depinde dupa aceea cum iti construiesti propria ta personalitate. Nimanui nu ii face placere sa citeasca niste gogomanii despre un film pe care l-a scris si vede ca nu are nicio legatura ceea ce se scrie despre el. Trebuie sa ne pregatim toti si pentru partea asta: nu stim cum va primi lumea filmul.

Orice act artistic pus in spatiu public este cum ti-ai dus copilul la scoala. Cand il lasi acolo, se descurca singur.

Pai eu am plans! La copilul meu inteleg pentru ca e al meu, dar aici e copilul multora, mai ales ca e copilul lui Parvu. De asta am emotii.

La mine bucuria e abia dupa. Nu stiu daca e de bine, sau nu. Dupa ce a plecat Franco am inceput sa ma bucur de el, dupa ce s-a terminat festivalul m-am bucurat cum a iesit, dupa ce o sa vin la Sarajevo, o sa ma bucur.

Festivalul de Film de la Sarajevo a avut loc la o saptamana distanta de la realizarea acestui interviu. Filmul ”Meda sau partea nu prea fericita a lucrurilor” s-a intors acasa cu doua premii: cel mai bun regizor (Emanuel Parvu) si cel mai bun actor (Serban Pavlu). Filmul intra in cinematografele noastre la inceputul anului viitor.

4241
meda4Scurtmetrajul Meda, in regia lui Emanuel Parvu, la Festivalul de film de la Rotterdam

Scurtmetrajul Meda, in regia lui Emanuel Parvu, la Festivalul de film de la Rotterdam

Scurtmetrajul Meda, in regia lui Emanuel Parvu, a fost selectat in cadrul programului As Long as It Takes: Short, al Festivalului International de Film de la Rotterdam, care se va desfasura intre 27 ianuarie si 7 februarie 2016.

Stirea e publica de ieri si ma bucur sa fie si aici nu doar pentru ca stiu personal o parte din echipa de la acest film, ci pentru ca si dincolo de ecran el inseamna niste pasi importanti pentru prietenii mei.

Filmul e povestea unei fetite de 13 ani, Meda, care e in plasament familial de la 5 ani si careia ii moare mama adoptiva, asa ca trebuie sa se intoarca la orfelinat. Intr-un sistem social bolnav, tatal ei adoptiv nu se poate impaca cu gandul ca o va pierde.

Scurtmetrajul ii are in rolurile principale pe Radu Zetu si Florin Zamfirescu, alaturi de Monica Davidescu, Mircea Rusu, Rodica Negrea, Andreea Gramosteanu, Meda Guta si Ingrid Micu-Berescu. Catalin Simioana semneaza imaginea, Stefan Parlog montajul, Sorin Neagu sunetul, iar Adriana Popa costumele.
Meda este un scurtmetraj independent, produs de Domestic Film.

Domnul Emanuel Parvu e un regizor si un actor foarte bun, dar si un profesionist cu o atentie extrema pentru detalii.

Nu am vazut inca filmul, dar stiu interesul lui pentru a spune povesti adevarate, nuantate si puternice.

Despre Emanuel Parvu am scris acum citiva ani un amplu articol in care puteti vedea atentia lui marita pentru detalii, dar si generozitatea profesorului care vrea sa mearga mai bine domeniul in care activeaza. Il puteti citi aici

*

Programul As Long as It Takes: Short 2016 cuprinde scurtmetraje din toata lumea, grupate in compilatii cu tematici diferite. Meda este singurul scurtmetraj din Romania prezentat in acest program si va fi proiectat in cadrul compilatiei Short Stories: Words of Wisdom, Words of Strife alaturi de alte trei scurtmetraje- Nuestro mar, regia Eileen Hofer, Love Story Not, regia Yosep Anggi Noen, Kwassa Kwassa, regia Tuan Andrew Ngyen & Superflex.

meda6 meda5 meda4

 

2455
parvu1STORY: Emanuel Parvu – actorul  profesor-scenarist-regizor

STORY: Emanuel Parvu – actorul profesor-scenarist-regizor

 

cind am aflat prima data (la Festivalul Anonimul, in august 2013) povestea de mai jos, am fost foarte surprinsa. sase luni mai tirziu, povestea devine publica; si e despre lucrurile pe care nu le stim despre oamenii de pe linga noi, si despre sa mergi pe drumul tau cu perseverenta, ca sa-ti indeplinesti visul.

 

 Sa produci saptaminal 65 de minute de comedie de la zero (roluri scrise, invatate, filmate, montate) – echivalentul a cite unui film de lung metraj – si sa reusesti sa atingi un public cam cit suma spectatorilor primelor 20 de filme romanesti din box office realizate dupa 1989 e o performanta cu care s-ar lauda orice regizor. In termeni tehnici la asta se rezuma emisiunea “In puii mei” de la Antena 1 al carei continut a fost iubit de unii, criticat teribil de altii, dar care va ramine in topurile audientelor tv pentru multa vreme.

O emisiune al carei succes s-a bazat nu doar pe continut, ci si pe o mecanica – matematica a programarii fiecarei secvente.

“Aveam emisiunea structurata pe cupluri – gen Mocea Flocea, Momiie Gogiie – sau personaje singulare: Naomi, Vanghelie, Becali. Daca Pro TV incepea cu Transformers ii atingea pe cei de 14-15 ani care sunt fascinati de roboti. Noi daca incepeam cu un cuplu cu betivi eram perdanți din start. Mucea – Flocea care erau personaje caricaturale – jucau “gros”, strident – erau pe intelesul copiilor. Cu ei incepeam. Daca Pro avea un film “commando”, care era pentru public de 16-17 ani, trebuia sa captam atentia adolescentilor si ne duceam pe ce-i interesa pe ei: transexuali, personaje dezbracate.”

Emanuel Parvu stie cel mai bine cum aratau zecile de permutari si combinatii ale scenetelor de citeva minute dupa reguli la care spectatorul nu se gindea, dar care ii dadeau confort si il tineau captiv in fata ecranului: niciodata consecutive doua scenete cu personaje din aceeasi categorie (singular/cuplu), niciodata consecutive doua scenete cu acelasi plan secundar (exterior/interior).

Parvu are 35 de ani, a terminat actoria in 2006 la UNATC, este asistent doctor la aceeasi facultate, are o nominalizare la premiile UNITER (premiile nationale pentru teatru), 4 scurtmetraje regizate (unul premiat la festivalul international de film independent Anonimul), 5 piese de teatru scrise si regizate.

Telespectatorii il cunosc din personajele pe care le –a interpretat in emisiune (cel mai adesea oameni obisnuiti in ipostaze si relatari neobisnuite, caricaturizari ale unor persoane devenite celebre via youtube), dar foarte putini stiu ca el a fost si regizorul a sapte sezoane “In puii mei”.

***

Cu un tata fotograf faimos, Emanuel Parvu senior – unul dintre primii fotografi romani care au semnat un contract cu o agentie internationala dupa 1989 (Reuters) si cu lucrari prezente in cel mai mare si mai important muzeu al fotografiei, Muzeul Elysee din Laussane – juniorul a crescut printre imagini.

A stat de la 6 ani in camera obscura in timp ce tatal lui developa fotografiile, dar abia peste multi ani a inteles ca, din dorinta de a avea fotografii cit mai bune, tatal lui a fost un precursor al photoshopului: facea corectii in timp real asupra unei fotografii intervenind cu degetele pentru citeva fractiuni de secunda asupra luminii care venea de la lampa care impresiona hirtia si repeta operatiunea pe 30-40 de hirtii ca sa obtina efectul dorit.

Asa a invatat juniorul ca imaginea trebuie sa spuna ceva intr-o secunda si decizia de a urma sectia imagine la UNATC a venit natural. Avea un background de mii de imagini in memorie. Doar ca pe parcursul scolii si-a dat seama ca nu e ceea ce isi doreste, ca lui ii place mai mult in fata camerei, ca actor si – in anul trei – a renuntat.

“Mult timp m-am intrebat de ce mi-am pierdut trei ani din viata, dar pe la 30 de ani cind m-am apucat sa fac regie de film mi-am dat seama ca n-as fi putut fara anii aia de scoala. Dumnezeu iti explica lucrurile mult mai tirziu. A trecut o decada si am inteles ca n-as fi putut sa-i cer unui operator lucruri exacte la film daca n-as fi facut scoala aceea”, povesteste Parvu rizind, amintindu-si de perioada din prima studentie, cind locuia cu parintii.

“Era cosmarul vietii mele sa stau cu parintii. Mi-am promis ca fac orice ca sa am casa mea. Orice. Pe vremea aia oamenii nu aveau obiceiul de a sta in chirie, iar eu stiam ca trebuie sa-ti cumperi casa, asa ca am decis ca ma duc muncesc si-mi iau casa. Si apoi ma fac actor.”

Destinatia? Londra.

***

In iunie 1999 tinarul Emanuel Parvu ajungea in Statia Victoria din Londra dupa 2 zile de mers cu autocarul. Era 5 dimineata si Parvu – care avea 20 de ani, 40 de dolari si 19 marci in portofel – era in bermude si tricou, avea o palarie pe cap si un aparat de fotografiat atirnat de git.

Cind s-a facut 8 a inceput sa ia la rind circiumile din cartierul Soho. “Buna ziua, aveti nevoie de cineva care sa spele pahare?”. Citeva ore mai tirziu avea job intr-un bar unde coleg de tura era un bulgar care l-a invatat cum sa se descurce: si-a distrus pasaportul si si-a facut un ID la o sala de sport cu care se putea legitima oriunde in Londra.

A dat apoi concurs la Titanic, un restaurant mastodont in care puteau minca simultan 1000 de persoane, unde obisnuitii casei erau sotii Beckham, Robbie Williams sau George Michael. La angajare a trebuit sa dea proba de ospatar. Primul client? O tinara care-si celebra petrecerea burlacitelor. Prima comanda?

“M-am impiedicat. Tot de pe tava, 7 pahare, am varsat in capul sarbatoritei. Am dus-o la vestiar, s-a spalat, s-a parfumat. Am facut glume ca m-am emotionat, ca sunt prea frumoase – erau cit o tona, cum sunt englezoaicele -, dar n -am mai facut nicio greseala in seara aia. Clienta l-a chemat pe manager si i-a spus ca revine peste 2 zile; ‘Daca baiatul nu e aici, va fac plingere.’ ”, ride Emanuel de intimplarea care a fost urmatorul pas intru integrarea lui londoneza pentru ca, odata cu noul job, a primit cont si card la Wesminster National Bank.

A muncit mult, sustinut si-a avansat pina la ajutor de manager. Dar n-avea sa mai ramina mult la Londra pentru ca o durere de masea i-a schimbat planurile. Ca sa fie tratat de un stomatolog britanic avea nevoie de o confirmare de la banca si procedura dura pina la doua saptamini, asa ca atunci cind n-a mai facut fata durerii, s-a dus la reprezentanta Tarom.

“Mi-am luat bilet pentru a doua zi si apoi direct cu biletul m-am oprit intr-o sectie de politie. Am intrat cu scandal: ‘ce se intimpla in tara asta, sunt roman vreau acasa, mi-au furat actele’. In 40 de minute aveam pasaport.”

Aventura londoneza durase un an si jumatate si ii adusese 20.000 de dolari cu care urma sa-si ia casa, o casa numai a lui.

Doar ca, la doua saptamini de la sosirea in tara, i s-a schimbat radical viata: a inceput sa traiasca simptomele unei boli rare, ale carei cauze nu au fost diagnosticate de medici: i-a cazut parul – cap, sprincene, barba.

Arata ca un spin, dar n-a renuntat la visul lui: sa dea la actorie.

*

A intrat la Hyperion si-a inceput joace in filme inca din primul an; vorbea bine engleza si- a cistigat multe castinguri pentru productiile straine care s-au filmat la noi. Primul rol? Un mort.

“Un manechin de latex costa 800 de dolari. Un student era 25 de dolari pe zi. Am stat ingropat in noroi, inghetat, 4 zile in frig, dar am fost mindru ca am cistigat cei 100 de dolari.”

Vorbeste putin despre perioada in care a invatat sa fie actor, dar atunci traia un paradox: deslusea tainele unei meserii care lucra cu sinele si cu exploatarea infatisarii, iar el se confrunta cu o maladie necunoscuta care-i schimbase radical chipul si care-l chinuia emotional. Nu putea lucra cu sine “pe curat” pentru ca nu era “curat” pe dinauntru. Ambitia si perseverenta l-au ajutat insa sa mearga mai departe, iar increderea in sine a mai crescut odata cu banii cistigati cu roluri de monstri si criminali, obtinute cu chipul pe care nu si-l recunostea in oglinda.

Dupa un an a dat examen de transfer la UNATC; a fost printre cei trei alesi, dar singurul pe care Gelu Colceag l-a creditat cu aprobare de transfer in acelasi an universitar. Ca mentor si indrumator, tot Gelu Colceag l-a sustinut si incurajat, cind, in doar citeva luni, a inceput sa lucreze cu unul dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut Romania vreodata, Liviu Ciulei, ca urmare a unui concurs pe care l-a cistigat la Teatrul Bulandra.

“Refuz sa cred ca eu eram cel mai bun; dar ceva a vazut el la mine; poate pentru ca eram fara par, aratam straniu. Eram cel mai mic din toata distributia si domnul Ciulei cumulase trei roluri, asa ca aveam ceva replici de spus. A fost o emotie speciala. Imi era frica sa nu dau gres, primul pas pe scena in piesa il faceam eu; aveam replici cu Ion Caramitru, cu Dan Astileanu. Ma plimbam prin sala, in actul 2 eram cu domnul Rebengiuc.”

In aprilie 2005 a avut loc premiera de la “Sase personaje in cautarea unui autor” si, peste citeva saptamini, Liviu Ciulei l-a invitat acasa pentru o conversatie privata. A fost o intilnire de 10-15 minute, dar intensa si foarte emotionanta in care l-a intrebat cum se descurca la scoala, daca are timp sa mai joace intr-o alta piesa. Asa a ajuns sa mai lucreze sapte luni cu Ciulei pentru Henric IV-lea, cu Marcel Iures in rolul principal.

“Cel mai frumos era cind nu repetam eu; stateam in sala cu un rind in spatele domnului Ciulei si ma uitam. Eu eram armasar tinar, imi punea o zabala, ma tragea si mergeam; dar era frumos sa vad cum il duce pe Rebengiuc care era cal batrin, cum ii pune lui Iures zabala si il plimba pe unde vrea el.”

Nu se gindea insa ca tocmai ce i se sadeau in minte semintele care aveau sa-l transforme in regizor.

*

La terminarea facultatii cind a vazut ca e greu sa obtina lucrurile pe care si le dorea – roluri principale, replici multe in care sa arate ce poate sa faca – a reactionat la fel ca in adolescenta: s-a hotarit sa-si faca o casa a lui in meserie. A scris o piesa – Sector S – si a montat-o la Green Hours.

“Cu vreo citeva zile inainte de premiera, l-am sunat pe profesorul meu, – G. Colceag- si l-am chemat la Green. Era acolo un fum de puteai sa-l tai cu cutitul. Stiam ca Gelu nu fumeaza, ca il enerveaza fumul. A venit, pe la 12 noaptea, si a stat nemiscat sa-mi vada propunerea de piesa. Dupa discutia cu el, am reglat suruburile care mai erau de strins” – ride Parvu, povestind cum ditamai profesorul statea ghemuit pe scaunele incomode de la Green sa-i vada lui piesa. “Asa m-a iubit pe mine Gelu.”

In februarie 2006 era nominalizat la premiile UNITER pentru Debut cu piesa pe care o scrisese si o regizase, citeva luni mai tirziu monta aceeasi piesa la Teatrul Sica Alexandrescu din Brasov, apoi a fost invitat sa monteze la Teatru Foarte Mic si iata-l dramaturg -actor- regizor.

Apoi a inceput sa lucreze cu Mihai Bendeac – care-i fusese coleg – ca scenarist la “Mondenii”, iar cind Bendeac a plecat de la Prima Tv, din prietenie si solidaritate, Parvu a mers cu el mai departe. A fost pentru un sezon scenarist la “In puii mei” si din sezonul 2 a facut si regia.

A continuat insa sa faca teatru, sa scrie si sa regizeze piese si s-a mutat usor si catre cinematografia noastra, nu doar cea in care Van Damme sau Steven Segall erau eroi. A jucat intr-unul din episoadele omnibusului lui Cristian Mungiu, Amintiri din Epoca de aur, l-ati putut vedea in Portretul luptatorului la tinerete (r. Constantin Popescu), in Eminescu vs Eminem si Fix alert (r. Florin Piersic jr) sau in serialul de la TVR – La urgenta.

A regizat scurt metrajele “O familie” cu care a luat premiul juriului de la Bucuresti in festivalul international Betting on Short (in 2009), “Pui, cartofi prajiti si-o Cola” cu care a luat premiul pentru cel mai bun scurt metraj de fictiune la festivalul de film Anonimul in 2012, “Retur” – parte din Omnibusul Anonimul 10, actori in spatele camerei, 2013, dar si un film experiment “Doi”, realizat dintr-un singur cadru, lucrat in regim de teatru.

Ca regizor a avut “in grija” actori mari – Dorina Lazar, Constantin Cojocaru, Andi Vasluianu, Anca Sigartau, Medeea Marinescu, Cosmina Stratan, Ana Ciontea, Dan Condurache, dar si pe profesorii lui de la facultate: Tania Filip si Florin Zamfirescu.

Intre timp a facut un master in pedagogie si a terminat doctoratul, devenind professor la UNATC.
“Mi-am dorit sa fiu profesor. Imi place sa lucrez cu ceva nou si maleabil, iar studentii sunt foarte cruzi. Cu ei trebuie sa ai metode clare si fixe, apoi lucrezi pe fiecare structura umana in parte. Sunt oameni care merg de la forma la fond – adica fac mai intii gesturi exagerate: acum ma supar, acum merg – si sunt oameni care nu pot sa faca rolul, daca nu-si descopera mai intii adevarul inauntru. Ca profesor trebuie sa-i ajuti pe ei sa descopere, pentru ca nu au inca mijloace. Nu poti sa vii sa-i spui “asa e teatrul!” pentru ca i-ai nenorocit.”

*

E mijlocul lui ianuarie 2014 si suntem la aproape 15 ani de la momentul in care Emanuel Parvu a renuntat la facultatea de imagine ca sa-si croiasca un drum asa cum simtea el ca-l reprezinta. Stam in bucataria casei in care locuieste impreuna cu prietena lui, Miruna Berescu, si fetita acesteia, Ingrid. Pe masa sunt laptopul, o scrumiera si doua cani pe care le realimenteaza cu ceai la intervale regulate. Una a mea, cealalta a lui.

Vine dupa premiera de la teatru Metropolis “Doi pe o banca” pentru care a semnat regia, cu actorii Tania Filip si Florin Zamfirescu in rolurile principale, dupa un text al rusului Alexander Ghelman, un text cu care a facut un experiment unic in Romania. L-a montat mai intii cu actori tineri (Mihai Bendeac si Adela Popescu), l-a transformat intr-un scurt metraj filmat dintr-un singur cadru (filmul DOI, cu Ana Ciontea si Mircea Rusu), pentru ca acum sa-l monteze cu actori maturi, fostii lui profesori de la scoala. Un experiment despre creativitate si reinventarea limbajului intr-un spatiu restrins: acelasi text.

In laptop e scenariul primului lung metraj pe care-l va filma in aceasta vara, o reinterpretare a nuvelei lui Max Blecher, Inimi Cicatrizate, povestea unor bolnavi imobilizati in corsete de gips.
“Cred ca povestea asta corespunde unei perioade anume a vietii mele. O poveste cu oprelisti fizice intr-o lume frumoasa moral. Sa vezi cit de frumos sunt mobilati interior oamenii impotenti fizic.”

Nu spune mai mult, dar e usor sa te gindesti ca e o lume pe care o cunoaste dinauntru din vremea in care acea boala nediagnosticata l-a facut sa-si piarda parul in totalitate. Atunci, dupa 4 ani de intilniri cu cei mai mari medici romani si suferinte emotionale despre care nu vrea sa vorbeasca, l-a intilnit la o filmare pe Florin Piersic care, cind a auzit ca inca nu a ajuns si la doctorul Nicolae Maier de la Cluj, i-a spus:

– A fost colegul meu de clasa. Ma, sa-mi spui cind vii la Cluj, ca eu te fac bine.

Cind povesteste asta, Parvu e in picioare, linga aragaz, pregatind inca un ceai. Intr-o secunda si-a adus putin umerii in fata, a ridicat din barbie si din sprincene, i-a aparut un zimbet in coltul gurii si s-a auzit vocea guturala, inconfundabila a lui Piersic: “ma, ai sa vezi ca eu te fac bine”.

Florin Piersic s-a tinut de cuvint si l-a dus la clinica doctorului Maier. Citeva intrebari stranii (pe ce parte dormi, cum maninci cartofii prajiti ) si, 15 minute mai tirziu, Parvu avea un tratament de urmat, iar curind a inceput sa-i creasca din nou parul.

Acum perioada aceea e o lectie de viata pe care spectatorii viitorului lui film o sa o simta cel mai probabil printre vorbele personajelor. Aceeasi spectatori care-l stiu drept “Margica”, prietenul lui Bendeac care juca roluri comice in “In puii mei” si care, chiar si la doi ani distanta de cind nu mai exista emisiunea, il mai opresc pe strada sa-si faca poze cu el.

Parvu e punctual, organizat si meticulos, iar intilnirea noastra are ca limita ora 13 cind trebuie sa plece la facultate, la cursuri cu studentii. E imbracat intr-o camasa bleu, cu minecile usor suflecate si poarta pantaloni de stofa, dar sunt citeva detalii care-l scot din tiparul profesorului clasic.

– Mai am o singura intrebare si gata, promit. Ce reprezinta tatuajele de pe brate?

De sub minecile camasii se vad doua tatuaje: pe bratul sting o cruce mare lata cu inscrisuri pe ea, pe dreaptul un sir subtiri de litere. Se uita serios la bratul sting, apoi la mine si raspunde cu aceeasi voce calma, joasa cu care l-am auzit explicindu-i lui Florin Zamfirescu de ce sa schimbe un gest in timpul repetitiilor de la “Doi pe o banca” sau adresindu-se tehnicienilor de la Antena 1 cu care a filmat seria de comedii bulevardiere sub genericul Teatru TV. O voce diferita de cea in care “este actor” care are un alt fel de energie de parca si soapta ar ajunge in capatul salii.

– Aici e un text din Noul Testament, Matei 1 cu 23, “Si Fecioara va naste un fiu si-l va numi Emanuel care inseamna Dumnezeu este cu mine”, iar aici – se uita la bratul drept – este un papirus pe care scrie “unul este Dumnezeu”

Tatuajele si le-a facut dupa ce a avut un incident in primul an de motociclism. Era tinar, teribilist si a intrat in pasajul de la Piata Muncii cu 200km/h. Intr-o secunda si-a dat seama ca se afla la un pas de o catastrofa.
“Cind esti in fata unui accident, timpul pare ca se dilata. M-am uitat in oglinda si mi-am zis: ‘Daca merg drept o sa ma opresc in parapet. Sau mai bine merg usor in lateral si intru in bordura. Am sa cad pe iarba din refugiu si conteaza ce o sa vina din sensul celalalt, pentru ca sigur ma rostogolesc pe contrasens’. Oricare dintre scenarii era grav, eram ingrozit si iesirea din pasaj era tot mai aproape, asa ca am zis din tot sufletul:

‘Doamne, te rog, scapa-ma.’

Si cum am terminat de zis, mi-a pocnit un piston. Am ajuns la 60 km/h in citeva secunde. Numai EL m-a putut scapa asa. N-am atins nimic. M-am rugat din toata puterea mea disperata, a unui tinar dement, spunind ca n-o sa mai fac niciodata.”

Il aud cum spune povestea care i-a lasat urme pe trup si ma gindesc ca destinul e pazit de Doamne Doamne, dar si-l face omul. Iar el e un exemplu foarte bun.

A renuntat la ceva sigur si comod de mai multe ori in viata cind n-a mai crezut in proiect (facultatea de imagine, emisiunea “In puii mei”), a muncit din greu in slujbe de salahor, a devenit antreprenor al vietii sale de actor scriindu-si si regizindu-si piesele; iar acum si-a inscris filmul in concursul de la CNC si e hotarit sa mearga pina in pinzele albe ca sa-l faca exact asa cum il vede in fiecare seara, inainte de culcare, in mintea lui.

E foarte posibil sa ia din nou premii si cu lungmetrajul – cum a luat in fiecare dintre situatiile in care a facut totul dupa regulile si mintea lui – si, chiar daca se va gindi ca are un ingeras pazitor care-l ghideaza, o sa stie chiar si el ca succesul vine de la ambitia, perseverenta, rigoarea si curajul pe care le pune in munca.

Doar ca n-o sa se laude niciodata cu asta.

5517
doidoi pe o banca si perspectivele lor asupra vietii

doi pe o banca si perspectivele lor asupra vietii

o banca intr-un parc, doi oameni, mai multe vieti. o viata care vrea cu disperare sa se lipeasca de cineva ca sa nu ramina singura; o alta viata care vrea sa se dezlipeasca de altcineva din zeci de motive – de la adulter pina la plictiseala.

si toate minciunile dintre ele.

daca n-ati vazut niciodata piesa “Doi pe o banca” scrisa de rusul Aleksandr Ghelman nu stiti ca “toate minciunile dintre ele” inseamna mult. nu stiti ca “ele” sunt evenimentele din viata ei, (alt)ele sunt evenimentele din viata lui si (alt)ele sunt evenimentele si minciunile din intilnirea lor.

*

teatrul Metropolis  si regizorul Emanuel Parvu fac un experiment foarte interesant in aceste zile: reiau piesa Doi pe o banca, in acelasi decor ca in urma cu 2 ani – cind a avut premiera – dar intr-o cu totul alta montare si distributie.

daca la prima versiune cei doi – Adela Popescu si Mihai Bendeac – erau tineri si povestile lor veneau intr-o lume ca de basm (decorul e inspirat din filmele lui Tim Burton), in versiunea de acum Tania Filip si Florin Zamfirescu aduc toata drama disperarii ca au ajuns la o maturitate care ii sperie pentru ca nu au pe cineva alaturi.

acelasi text, acelasi decor, alte costume, alti actori si cu totul si cu totul alta piesa. mi se pare un exercitiu minunat sa arati astfel cit de mult se poate schimba ceva daca te uiti din perspective diferite.

*

e un moment in piesa cind personajul lui Florin Zamfirescu arunca intr-o ghena de gunoi o bucata de hirtie. Se pregateste sa tinteasca gaura tomberonului cu cocolosul de hirtie de la citiva metri distanta, isi evalueaza fortele si face un pas in fata. Se mai uita o data la gura lazii de gunoi si mai inainteaza un pas. Apoi arunca victorios nimerind perfect tomberonul.

am fost astazi la repetitii si am vazut secventa asta din rindul 5, la doua scaune distanta de regizor, despartiti de culoarul de serviciu pt spectatori.

din perspectiva mea, momentul asta arata nesiguranta personajului, dar si ego-ul lui – voia sa nimereasca tomberonul chiar cu pretul de a micsora distanta, de a trisa putin.

la final, Emanuel mi-a explicat ca pentru el a fost o cu totul alta solutie (pe care nu am sa vi-o spun insa) de a ajuns la aceasta miscare.

din nou, perspective diferite.

 

*

n-o sa vedeti asta in spectacol, desi s-ar putea sa o simtiti dincolo de orice cuvint, dar era un soi de respect si generozitate la repetitii.

regizorul Emanuel Parvu vorbea cu dvs cu ambii actori, profesori la UNATC. iar actorii ascultau solutiile regizorale cu mult profesionalism.

abia la sfirsit am aflat ca doamna Tania Filip i-a fost profesoara lui Emanuel si mi s-a parut si mai frumoasa generozitatea in lucru pe care am simtit-o de ambele parti.

*

sa mergeti sa vedeti “Doi pe o banca” la Teatru Metropolis; e o poveste dulce amara despre viata si despre minciunile rostite din disperare sau ca sa fie supravietuirea mai usoara. simbata si duminica sunt avanpremiere pentru public, iar biletele sunt puse deja in vinzare. piesa intra in repertoriu de la sfirsitul lunii.

si sa cautati “Doi” – scurt metrajul lui Emanuel Parvu inspirat de acelasi text, tras dintr-un singur cadru. un exercitiu cinematografic foarte spectaculos.

 

 

 

2890
urlo carte, doi regizori si niste inimi cicatrizate

o carte, doi regizori si niste inimi cicatrizate

cum Radu Jude a anuntat astazi via mediafax ca viitorul lui proiect (banuiesc ca dupa Aferim, filmul la care lucreaza acum) va fi dupa cartea lui Max Blecher, “Inimi Cicatrizate”, imi face placere sa va anunt in exclusivitate (:) ) ca, de fapt, stirea nu e asta.

nu doar Radu Jude vrea sa faca film dupa “Inimi Cicatrizate”, ci si Emanuel Parvu (pe care-l stiti dupa scurt metrajele “Retur” – din Omnibus Anonimul 10, “Doi” si “Pui, cartofi prajiti si o Cola” – cistigator la Anonimul in 2012, dar si din colaborarile cu Antena 1 pentru Teatru TV sau In puii mei)

se intimpla sa fi aflat asta in perioada Anonimul cind domn Parvu (cu care m-am conversat mult diminetile la festival, intrucit era foarte matinal, plus ca lucrarea sa de doctorat -n-am inteles de ce vrea atita scoala – e pe structuri narative in cinematografie:) ) a pus pe pagina lui de facebook un citat din carte anuntind ca e din scenariul la care lucreaza, a zis ca e autor interbelic, iar eu m-am prins cine era autorul:)

mi se pare foarte simpatic ca vom fi si noi ca la hollywood: in acelasi sezon, doi regizori talentati vor face doua filme cu teme asemanatoare (zic asemanatoare pt ca, din cite am inteles de la domn Parvu, modifica cite ceva in structura povestii si in personaje, de domn Jude nu stiu ce si cum)

adica o sa avem si noi un fel de dante’s peak vs vulcano (amindoua lansate in 1997, amindoua cu vulcani) sau Twister si Tornado (amindoua in 96, amindoua cu tornade)

***
intimplator am o sensibilitate aparte pentru aceasta nuvela a lui Max Blecher si sunt dintre cei care au fost pina la Constanta ca sa vada dramatizarea lui Radu Afrim de acum citiva ani, inspirata de acelasi text. am chiar o parte mica din decorul acelei piese, cadou de la Lana Moscalciuc, actrita cu un rol cheie in acea montare.

1167
footer anonimulAno 10 – jurnal de bord, part 1 – tensiunea

Ano 10 – jurnal de bord, part 1 – tensiunea

e o intreaga lume in spatele unui festival de film si cind spun o intreaga lume nu ma refer doar la oamenii care muncesc pentru un festival , ci si la operatiunile care se afla in culise si la care, ca spectator, nu te gindesti deloc.

am marea onoare ca la editia nr 10 a festivalului international de film independent Anonimul sa ma aflu in echipa (am in grija comunicarea catre online & presa ) si lumea care mi s-a deschis, de dincolo de ecranul de proiectie, e una foarte spectaculoasa pentru mine.

tensiunea

ca spectator nu simti niciodata tensiunea respectarii unei ore aici in campusul din Sf Gheorghe. esti venit sa te distrezi, e cel mai boem festival din tara, timpul se scurge lent si, in general, tu faci legea nu o face timpul, macar pentru 10 zile.

in partea organizatorilor orele se impart nu doar in minute si secunde,  ci si in distanta pe care o parcurgi cu barca pentru a ajunge inaintea unui invitat care vine cu elicopterul.

ieri m-am simtit ca-n Top Gear la rubrica de intreceri surprinzatoare intre mijloace de transport.

dimineata, am plecat din Bucuresti in masina oficiala a festivalului  unde se afla directorul festivalului, Miruna Berescu, colaboratoarea sa, coordonator de programe – Madalina Dima (care dormise 2 ore in noaptea precedenta pentru ca rezolvase ultimele mici detalii organizatorice) si Emanuel Parvu, regizorul care are 2 filme in festival (un scurt metraj si unul din cele trei filme din Omnibus Ano 10), iar la Murighiol ne-am suit intr-o barca.

obiectivul a fost sa ajungem la Sfintul Gheorghe inaintea lui Istvan Szabo, regizorul de Oscar care a primit aseara premiul pentru intreaga activitate, care la prinz se urca intr-un elicopter de la Bucuresti. pe ultima suta de metri cu masina, tensiunea crescuse; Miruna se uita la ceas din sfert in sfert de ora pentru ca daca se rata ora de plecare cu barca, se incurca tot timingul.

la 15.13 cind Istvan Szabo a aterizat (cu elicopterul copilotat de Irina Margareta Nistor) in camping chiar in spatele ecranului cel mare, toata lumea zimbea si l-a intimpinat ca si cum si Miruna, si Ludmila Cvikova (selectionerul sectiunii de lung metraj) se aflau in Sfantul Gheorghe de cel putin o zi: fresh, zimbitoare, gazde perfecte. de fapt, ajunsesera de mai putin de 30 de min.

pentru ca am asistat pentru prima data la o asemenea intimpinare a unui invitat atit de important pot sa va spun ca e o emotie aparte acolo.

pe de o parte pentru ca vezi un om care inseamna imens pentru cinematografie, ii stii filmele si intelegi mai multe decit spectatorii despre ce inseamna sa faci filme la nivelul respectiv, iar pe de alta parte pentru ca ai doar citeva minute, acolo in fata elicopterului, sa simti cum e invitatul. ca sa stii ce-i propui sa faca in timpul sau liber, ca sa stii cum sa-i faci sejurul cit mai placut si sa transformi totul intr-o amintire memorabila.

iar Miruna stie foarte bine sa faca asta: Krzysztof Zanussi, membru in juriu la editia din 2008, s-a simtit atit de bine la Anonimul incit atunci cind l-a intilnit pe Istvan Szabo i-a spus ca trebuie sa vina aici, ca e unul dintre locurile acelea magice si festivalurile cu adevarat speciale care trebuie vazute dintre miile de festivaluri de film din lume.

***

Pentru cei care nu stiu, Istvan Szabo este domnul care a facut printre altele Being Julia (cu Annette Benning si Jeremy Irons – povestea unei actrite a carei glorie si virsta apune, film pentru care Benning a primit un Glob de Aur) , The Door ( cu Hellen Miren – povestea prieteniei dintre o ingrijitoare si scriitoarea in casa careia face curat; Miren e ingrijitoarea). Szabo are un Oscar pentru cel mai bun film strain pentru filmul Mefisto (1982), o alta nominalizare la Oscar pentru film strain, si cam toate premiile europene de cinema in palmares.

Are 75 de ani, este foarte hitru si are o multime de glume si de povesti de impartasit. Dar in acelasi timp are o atentie pentru detaliu si o emotie pe care o tine sub control foarte bine… dar despre toate acestea va povestesc zilele viitoare:)

 

 

1215
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!