Tag : Emanuel Parvu

miruna berescu anonimul 2017 foto dragos asafteiInterviu – Miruna Berescu despre Festivalul Anonimul, productia de film, familie si…cum nu toata lumea dintr-o familie traieste aceleasi experiente cu acelasi ritm –

Interviu – Miruna Berescu despre Festivalul Anonimul, productia de film, familie si…cum nu toata lumea dintr-o familie traieste aceleasi experiente cu acelasi ritm –

Acest interviu a fost inregistrat la mijlocul lunii august, in ultimele zile ale celei de-a 14-a editie a festivalului de film Anonimul. O cunosc pe Miruna Berescu de multi ani, as spune – cu putina aroganta – ca ma bucur de prietenia ei. N-am avut pana anul acesta curajul sa o intreb daca imi acorda un interviu pentru ca, prietene fiind, nu voiam sa accepte doar de dragul de a nu ma supara.

Cand am intrebat si a acceptat, m-am gandit sa folosesc la maximum timpul si oportunitatea si sa intreb lucruri din bucataria unui festival de film pe care jurnalistii nu le intreaba de obicei.

Miruna e o perfectionista, un om cu o mare atentie la detalii si o generozitate rar intalnita azi, o sa va prindeti singuri din randurile urmatoare. Festivalul Anonimul, cu energia lui speciala, are multe si din bunul simt si educatia Mirunei. Sper ca acest text lung sa va inspire in munca din spatele unui festival de film/ de teatru/ de muzica.

 Interviul e impartit in 3 acte, fiecare act prezinta o alta latura a personalitatii Mirunei Berescu – director de festival, familie, producator de film.

miruna-berescu  

Actul 1 – Festivalul Anonimul

 Iti mai aduci aminte care a fost momentul zero cand ti s-a propus sa fii director al Festivalului “Anonimul”?

Era in 2003 undeva inainte de Dakino. Atunci era Dakino in noiembrie-decembrie. Initial ne-am gandit sa facem ceva impreuna cu Dakino sau partea de scurt metraj de la Dakino sa o putem da la Anonimul. Nu era toata inflatia asta de festivaluri de orice tip. Era 2003, eram linistiti. In urmatorul an la inceput, intr-un fel a trebuit sa aleg: sa vin intr-un proiect care initial nu avea nicio sansa, credeam eu, sau sa raman la Dakino. Imi aduc aminte ca m-am gandit ca Dakino e foarte usor de continuat de oricine dintre cei cu care lucrasem si era Dan (Chisu) acolo care are o experienta extraordinara si, sincer, el a fost scoala mea de fiecare data…

Imi aduc aminte ne lasa sa ne dam cu capul de pereti in lucrurile administrative si venea la cate o sedinta si demonta tot ce propusesem, ne arata ca nu aveam niciun fel de logica, structura, niciun fel de organizare… Imi aduc aminte de o discutie legata de mese si daca ne-am gandit cat face masina de la restaurant la locul unde era filmul, Palatul Copiilor. Nu ne gandiseram.

Aveam incredere ca va fi bine cu Dakino si am ales ceva ce a fost mult mai greu, cred si care mi s-a parut fara nicio sansa.

Ai renuntat la Dakino – care este mare si acum, dar in anii aia era ceva nemaintalnit. Era locul unde veneau mintile cele mai creative, vedeai filme pe care nu aveai unde sa le mai vezi… Nu era internetul, nu veneau multe filme independente…

Da, Dakino da! Eu am ajuns la Dan printr-o intamplare! Deja incercasem asta sa vad cam cum e partea cu festivaluri cu Cosmin Manolescu un an si mi-a placut foarte, foarte mult.

Ce faceati cu Cosmin? Festivalul de dans?

Da! Bucharest Fest sau asa … Era primul festival de dans contemporan, nu prea vazusem la noi in tara.

Si de ce nu ai mai continuat?

A trebuit sa aleg intre festivalul de dans si Dakino. Eu fiind spectator –  nu ca eram spectator!  ma uitam la Dan ca la Dumnezeu -, fan inflacarat Dakino. Din primul an de facultate, de la 18 ani! Era singurul cu care se intampla. Oana Radu (nota mea. Astazi, manager cultural care a fost implicate in organizarea festivalului de film romanesc de la New York) si cu mine mergeam de mana dimineata, inainte sa se deschida, si plecam noaptea.

Cu un an inainte de a avea puterea sa aleg, m-a calcat Marissa Berenson pe picior (la propriu) … Eu stateam langa o usa si ea a iesit cu Dan, era o femeie ca o poveste, ma uitam fascinata.

Cand a trebuit sa aleg intre festivalul de dans al lui Cosmin si Dakino, am ales filmul pentru ca realmente era ceva ce stiam foarte bine.

Revenim la 2003, Dan Chisu ti-a facut cunostina cu Sorin Marin – dl Anonimul… Cand te-ai vazut la capatul pamantului, la Sfantu Gheorghe, ce ai zis ca faci?

Intr-un fel i-am spus ca da, inainte sa ajung aici!

Aa! Si cand ai venit si ai vazut ca era vacuta pe drum?

Era prea tarziu! (rade) Cred ca daca as fi vazut inainte, pentru ca nu arata deloc ca acum, dar deloc, m-as mai fi gandit. Noi am stat in gazda la un om. Sorin Marin a facut in Sfantu Gheorghe tot felul de tabere de creatie, pana cand si-a asezat lucrurile ca sa vada cum functioneaza. Imi aduc aminte exact care era intrarea si cum stateam in casa omului. Era o pensiune se numea “La barbosul” cred ca mai este si acum, dar este transformata.

Complexul Green Village era pe jumatate construit, era totul intr-un mare santier, iar atunci nu stiam ca se va dezvolta totul spre camping si nu spre sala de cinema.

Am fost foarte descurajata initial! Dar cu cat eram eu mai descurajata, cu atat nu puteam sa zic nimanui pentru ca oricum toata lumea era neincrezatoare… Si paream entuziasmata de ce se intampla, dar nu eram. Si nici nu am crezut ca o sa vina cineva pana aici, la capatul tarii! Apoi nu am crezut ca se poate termina totul la timp.

Un an mai tarziu, cand am venit in august in complex, am vazut totul facut la cheie. Toate constructiile si toate anexele, exact ce se vede acum, exact asa am inceput in 2004.

miruna berescu anonimul 2017 foto dragos asaftei

 

(Anonimul, 2017, foto Dragos Asaftei)

Dar cum explici invitatilor astora mari, mici Dumnezei ai filmului in tarile lor si chiar in lume, haideti sa veniti la capatul pamantului. Cum le explici? Sunt Miruna Berescu, am un festival la capatul pamantului… Acum e mai usor cred, pentru ca dupa 10 ani au venit multi super grei si ii mentionezi, dai credibilitate, dar la inceput ce le ziceai?

Acum e mai simplu intr-adevar pentru ca pot sa mentionez alti invitati, dar nu pun in invitatie un paragraf special ca sa ne laudam cu asta. Mai intai explic de ce cred ca e potrivit pentru invitat sa fie aici si ce experienta in raport cu spectatorii ii putem oferi.

La Peter Greenaway (primul invitat international al Anonimul – 2005) – Marcel Iures a fost calauza. Lucrase cu el si i-a scris; a fost meritul domnului Iures ca l-a convins pe Greeenaway. Noi am tot vorbit dupa acea explicandu-i ce, cum, dar cred ca era el suficient de wild sa i se para interesant.

De fapt, invitatiile le pregatesc dupa sufletul omului. Dupa ce vad in filmele lor si dupa ce ii urmaresc si vad ce interviuri dau, cum sunt si ce le-ar placea. Accentul este pe starea care o au aici, le si scriem ca suntem anti covor rosu. Daca e ceva ce ne diferentiaza de ceilalti este ca – pe langa faptul ca aici este foarte frumos si relaxant, dar asta poate au mai auzit ca mai sunt festivaluri de film in locuri frumoase -, avem ambitia asta in care omul, spectatorul si regizorul sunt in acelasi loc si fizic, dar si ca abordare. La noi totul este pe casual, pe relaxare.

Dar unde vezi tu filmele astea pe care noi nu le vedem?

Le vad pentru ca le cer sa le vad! Sunt foarte multi oameni care deja ne propun pentru partea de competitive diferite filme si, cand vad in line-up –ul lor un film care mi-ar placea pentru off competitie, il cer.

Iti trimit producatorii filmelor care au fost in festival?

Distribuitorii. Cel care are sales-ul de fapt. Si pentru cele la care cerem noi, si ne straduim foarte tare si asa, cerem de la distribuitorul roman si insistam foarte tare pentru el.

Uite spre exemplu, unde ai vazut Chronic (regia Michel Franco)?

Chronic l-am vazut la festivalul lui Cristian Mungiu (nota mea Les Films de Cannes à Bucarest). Pentru ca ma duc sa vad foarte multe filme. Nu mi l-a trimis nimeni.

Dar ce citesti? Citesti Variety, Hollywood Reporter?

Nu! Citesc cautand dupa un film sau un regizor. Dar stiu, spre exemplu, cam cine se afla in lucru acum si cu cine in echipa ca producatori/ actori din cei care ne intereseaza pe noi. Plus ca in momentul in care sunt previziunile pentru Cannes, aflam ce fac toti cei importanti pentru noi. Ii urmarim care sunt in selectie, apoi stim ca sunt in carti pentru Venetia… Cautand tot timpul, sunt lucruri care se leaga intre ele.

Intotdeauna m-am gandit ca daca omul este din ce in ce mai mare, el are incredere in niste oameni apropiati, un cerc restrans, din ce in ce mai mic. De exemplu la Loach a functionat foarte bine pentru ca l-am invitat impreuna cu scenaristul. Stiam tot ce a facut, stiam ca ei calatoresc impreuna, stiam ca, de fapt, succesul lui se datoreaza in parte si acestei colaborari. In momentul in care i-am chemat, i-am chemat pe amandoi impreuna, dar scenaristul nu a putut veni si a fost unul dintre cele mai frumoase mailuri pe care mi le-a scris!

De multe ori te-am vazut aici, cand vine invitatul, in mega emotii… Dupa 14 ani tot te mai emotionezi. De ce mai ai emotii? Care este presiunea ta? Adica omul ala a venit, nu are cum sa nu ii placa aici!  

Ideea e nu sa ii placa hotelul si locul in care sta, ca asta este foarte simplu. Presiunea vine din faptul ca eu l-am chemat aici, omul acela si-a luat din timpul lui si, de regula, sunt oameni importanti, si as vrea sa ii dau inapoi ceva legat de meseria lui pentru ca de asta a venit. Adica faptul ca el e foarte multumit ca este frumos in Delta pe mine nu ma multumeste sub nicio forma si vreau sa plece cu mai mult de atat. Sigur, pe parte turistica este minunat de asta nu am nici un fel de grija in directia asta.

Dar vreau sa il fac sa se simta bine aici, cu energie luata de la oameni… Invitatii acestia vin ca sa obtina un feedback, ca sa vada in continuare cum sunt vazute filmele lor. Pentru ei e foarte important. Nu am intalnit pana acum un regizor care, indiferent de relaxarea pe care o afiseaza sau cat e de important, cat este de experimentat, sau varsta pe care o are, nu am intalnit regizor care sa nu fie super interesti de reactii, de oamenii care ies din sala.

Pentru mine e important sa stie ca l-am chemat nu pentru ca vreau eu sa ma laud cu nume prezente aici. De exemplu, la Park Chan- Wook pariul meu a fost sa vada ca undeva, intr-o cultura total diferita, sunt oameni care i-au vazut filmele de foarte multe ori, care se pot uita din nou la ele, care ii pun intrebari.

Toata lumea mi-a zis ca pleaca de aici cu energia spectatorilor si a intrebarilor si a interesului unor oameni foarte pasionati de cinema.

miruna pack chan wook

 

(alaturi de Park Chan- Wook, Anonimul 2016)

Iti spun niste nume de invitati si-mi spui, te rog, ce ai invatat din intalnirea cu ei?

Peter Greenaway?

De la Greenaway am invatat ca e in regula cateodata sa vrei sa sochezi doar de dragul de a soca si ca nu trebuie sa iei foarte in serios toate lucrurile pe care le spune oricine, oricat de important este. Si-am mai invatat ca e important sa te relaxezi un pic, sa iei lucrurile cum sunt.

Ken Loach?

La Loach este o lectie si pentru mie si sper sa fi fost si pentru altii. Pentru mine este lectia modestiei pe care nu o poate schimba nimeni. Ori e in interiorul tau, ori nu este. Modestia si rabdarea si atentia unui om care a fost, din punctul meu de vedere, agresat cu intrebarile pe care le puneam avand in vedere ca este super de stanga si a cazut intr-o tara fosta comunista aici. Rabdarea si modestia cu care a raspuns. Eram foarte la inceput atunci, au fost foarte multe lucruri pentru care am o mare admiratie pentru el, o mare admiratie! Si pentru primul lucru pe care mi l-a spus cand m-a vazut, mi-a spus ca el nu a stiut ca este clasa business ce i-am luat noi pentu avon si ca el nu merge cu business… Mi-am cerut scuze.

Nuri Bilge Ceylan? 

Este preferatul meu, stii! De la el imi ramane o discutie legata de cum a devenit copilul lui – care e baiat, atunci avea vreo 6-7 ani – mana lui stanga. I se parea mult mai important sa fie mana lui stanga pentru ca e tot timpul libera, iar el s-a organizat ca seara sa aiba tot timpul sa il ajute si sa-i fie alaturi. Mi-a povestit ca, in primii trei ani, nu putea sa inteleaga deloc ce spunea copilul, spre deosebire de toti ceilalti din jurul lui si asta il enerva. Daca nu ar fi avut o nevasta foarte inteleapta, lucrurile ar fi fost si mai grele.

Mi-a povestit ca a realizat cat de importanta e cateodata rabdarea cu celalalt care nu este in acelasi ritm cu tine. Mi-a dat un raspuns la ceea ce ii povesteam din viata mea, a fost ceva destul de personal, si mi-a zis ca nu toata lumea traieste aceleasi lucruri in acelasi ritm, chiar si o familie, si ca un pic de rabdare nu strica niciodata.

Park Chan-Wook?

Felul in care se exprima era atat de exact la nuanta si am ramas, de fapt, cu tot pachetul asta de concizie. In momentul in care deschidea gura il ascultam atat de fascinata in coreeana si de abia asteptam traducerea pentru ca stiam sigur ca va spune ceva nu de dragul de a vorbi, spunea ceva ce trebuia sa auzi – ca erai sau nu de acord.  Avea clar lucruri de spus pentru ca altfel nu se exprima. Tacea, pur si simplu. Mi-a mai placut ce a zis pe scena in camping inaintea proiectiei filmului lui, ca din momentul in care lasi un film pe ecran si il vad o mie de oameni, el se transforma in o mie de filme.

Exista regizori romani, stiu eu cativa care, prin participarea de la Anonimul, au prins curaj si au facut chestii mai mari dupa aceea.

Nu stiu daca neaparat din participarea de aici. Mie imi place intotdeauna sa urmaresc oamenii care au fost si pe aici cu filmele lor de debut, cu scurt metrajele lor. Tot ce stiu e ca daca e aici, sincer, are tot interesul si tot respectul nostru. Adica de la Franco la ultimul scurt-metraj, imi doresc pentru toate la fel. Daca tot a facut omul film si l-am luat in festival, pai, sa facem frumos!

Dar sunt cativa. Andrei Dascalescu care a facut Planeta Petrila acum, Daniel Sandu care are in toamna premiera cu primul lung metraj…

Daniel, da! La el ma gandeam si eu ca a fost aici la inceput.  Oricum, cei tineri care sunt la inceput cred ca ar trebui sa isi doreasca si sa lupte foarte mult ca sa ajunga sa faca film. Inteleg ca marea majoritate a celor care face scurt-metraj sigur ca viseaza lung metraj. Daca as fi in locul lor, m-as simti foarte in priza, sa ma uit sa vad ce fac altii. Asta iarasi e foarte important. Eu, de exemplu, vad foarte multe filme, oriunde as fi.  Ma uit la festivalurile din Bucuresti ce filme aduc, nu cred ca exista vreunul care sa nu aiba un film care ma intereseaza si sa nu ajung. Si daca tinerii ar face asta cred ca ar pleca asa mult mai multa putere, cu indarjirea de a face. Sa mergi mai departe pe drumul tau. Pe unii din ei i-am vazut foarte determinati, pe unii nu.

Tocmai de aceea si vreau cat mai mult film romanesc in Anonimul, iar cele care nu intra in competitie, incercam sa gasim o modalitate sa le aratam. Ca daca le tii in sertar…

miruna berescu ingrid

(alaturi de mama si fiica ei; foto Alex Mazilu)

Actul 2 – Familia

Mama ta a venit vreodata la Sfantul Gheorghe sa vada festivalul?

Nu.

De ce?

Pentru ca in momentul in care sunt cu mama, ea are atentia mea. Mama are acum 76 de ani si ar fi fost destul de greu, cu un drum asa de lung, chiar si cand eram la debutul festivalului. Inceputul pentru mine, in primii ani, a fost ingrozitor. Nici nu stiam despre ce e vorba si voiam sa fac totul cat mai bine.

Dar sincer, nici nu cred ca mama isi doreste sa ma vada cum sunt primele zile sau cum sunt aici. Imi si spune ca nu isi doreste decat sa se termine ca sa ma poata intreba daca am mancat, daca sunt bine sau de cate ori am plans pe aici…

Nu cred… Plangi aici?

Da, sunt foarte emotiva.

Plangi de emotia de la film sau ca sa te descarci pentru ca ti s-a intamplat ceva?

De toate! De multe ori!

Si anul asta ai plans? 

Da! De mai multe ori! Este descarcare pentru ca este foarte mult stres si e foarte multa oboseala, dar sunt si lucruri pentu care daca muncesti un an de zile si vezi ca nu iti ies cum ai planificat…

Asta este doar pentru ca pui foarte multa presiune pe tine ca sa fie totul perfect si ca iti imaginezi ca nu se poate decat in versiunea pe care ai planificat-o.

Eu vreau ca lucrurile sa fie cum trebuie, o normalitate, asta astept. Sigur ca suntem la capatul pamantului si atitudinea e foarte relaxata, dar eu nu sunt asa. Si dupa aceea mai sunt lucruri care ma deranjeaza din lucrurile pe care le zic altii. Toate nemultumirile curg la mine. Toate! Si atunci normal ca una, doua, zece lucruri adunate, mai mari sau mai mici, nici nu iti mai dai seama de la ce izbucnesti. Ma duc in camera mea si plang ca sa ma descarc. (zambeste, timid)

Am povesti auzite asa de pe la cate cineva ca atunci cand erai gravida, ai facut festivalul prin telefon cu fetele, colegele tale.

Da! A fost in anul cu Ken Loach. Eu nu am avut voie sa ma ridic din pat ultimele luni de sarcina si am stat tot timpul la orizontala, adica de pe 16 martie pana cand am nascut in iunie. Faceam si pregatirile pentru Ken Loach doar ca el fiind atat de usor sa il ai ca invitat, nu s-a intamplat nimic si a fost foarte simplu. E mai greu acum. Imi aduc aminte tot timpul ca am lasat-o acasa pe Ingrid cand avea doua luni.

Acum vor ei mai multe chestii?

Nu. La mine e mai greu acum pentru ca atunci, dupa ce am nascut, nu a fost foarte complicat cu Ingrid, ca era foarte mica.

 Dar Ingrid practic a crescut cu acest festival. Ea cunoaste locul asta de cand se stie.

Asta i se pare normal. Ceea ce nu i se pare normal, si o inteleg, este cand imi zice in fiecare an ca nu sunt ca oamenii normali pentru ca eu nu am concediu vara. Concediul este dorinta ei. Eu nu mai am concediu vara de 15 ani, nici nu mai stiu cum e. Si asta o supara foarte tare.

Norocul meu fata de ea e ca nu calatoresc foarte mult la alte festivaluri – sunt oameni care fac calatorii de 2 ori pe luna sau sunt tot timpul pe drum – si faptul ca nu calatoresc foarte mult a ajutat-o sa nu aiba o parere foarte rea despre ideea de festival. Cand aude cuvantul festival, face legatura ca eu sunt ocupata si incerc cumva sa o deturnez, sa nu urasca aceasta intamplare. E o situatie pe care am mai vazut-o si la alti oameni, colegii din breasla, ca in momentul in care le spui copiilor de festival se urca pe pereti.

Sper ca Ingrid sa aiba o impresie buna despre ce fac eu.

Da, dar joaca in filme… Ele sunt in festivaluri.

Da, dar ei i s-a parut normal atunci cand a mers la filmare. Ii cunoaste atat de bine pe Dan (Chisu) sau Sorin (Marin) nu i s-a parut ceva nemaipomenit. Nu a fost niciodata in film la cineva strain pe care sa nu-l cunoasca foarte bine si, sincer, nu sunt foarte incurajatoare in aceasta directie. I s-a parut greu atunci, pe platou, ca a durat multe ore, a zis ca nu o sa mai faca, dar acum am vazut ce multumita era la premiera filmului. S-a urcat pe scena alaturi de echipa de filmare, dupa aceea a stat in al 3-lea rand, pana la sfarsitul filmului.

miruna ingrid Ce vrea sa se faca cand o sa fie mare?

E in diferite etape. Cred ca ea nu stie inca sau nu simte asa, dar talentul ei real sunt lucrurile facute cu mana. Acum face posete, le lipeste mi le face, face agende si cred ca asta este unde se va duce pentru ca e pasiunea cea mai intinsa in timp. Ca a mai fost desenatul, actoria, medicul veterinar si alte lucruri… Ea il iubeste foarte mult pe tatal ei si el a facut liceul de arta si dupa aceea la unviersitate, sectia de design. Asta este ceea ce vrea sa faca si ea. Acum e in momentul in care ia o foaie si o impatureste si face cu ea un fel de portofel care are si inchizatoare si tot felul de lucruri pe ea si ma intreaba daca e prea mult (eu am chestia asta cu simplul, sa nu fie mult, si ma intreba daca e prea stralucitoare sau asa). Dar nu stie ca asta este, probabil, inceputul ei in meseria de design.

Dar tu ce voiai sa te faci cand erai mica?

Habar nu am, erau cu totul alte vremuri dupa cum stii, nu imi aduc aminte ce voiam inainte de 14 ani. Cred ca pur si simplu atunci aveam un singur scop al supravietuirii familiei noastre, iar dupa revolutie, cand eram la liceu, am vrut foarte mult sa fac matematica dupa cum stii, si dupa asta am vrut sa fac suedeza sau poloneza si cum tata nu m-a lasat…

Tatal tau mai traia cand ai ajuns sa faci sa lucrezi la festivalurile de filme?

La Dakino cand lucram, da.

Au venit parintii la festival in Bucuresti?

Mama venea, tata nu. Cred ca nu a venit niciodata. Avea programul lui foarte clar: la 6 in fiecare dimineata, la 4 si ceva venea de la Ministerul Transporturilor, deci nu. Singura lui preocupare, pe care stiu ca i-am spus-o pana la final, era daca am sau nu carte de munca. Era inginer, a lucrat de dinainte de a termina facultatea, deci toata viata lui, in acelasi loc si stiu ca m-a intrebat la un moment dat cand pregateam lucrarea de diploma de la ASE, daca nu as vrea sa vorbeasca, sa intrebe daca exista vreun post in Ministerul Transporturilor.  Tin minte ca am ras asa de tare, iti dai seama ca aveam 22 de ani, plecasem in Franta cu o bursa, aveam cu totul altceva in minte. Am dat la un moment dat un examen la BBC si am refuzat job-ul pentru ca am fost pe locul doi. Mi s-a parut foarte enervant ca cineva sa imi spuna mie ca am fost locul doi. Nu era deloc bine ce faceam, dar asa era atunci la 22 ani, mi se parea ca poti face orice iti doresti…

 Si mama cu ce se ocupa?

Mama este profesoara de latina.  Vorba ei de fiecare data cand o vad, hic haec hoc, altceva nu stiu sa spun si fac un misto de ea! Eu am facut latina numai in clasa a 8-a si aveam numai note mici, mama se straduia, dar oricum am vazut-o mai putin ca profesoara de latina, decat ca profesoara de romana. Ma corecta tot timpul la felul in care vorbesc, mai face asta si acum, de aici am si eu obsesia ca lumea sa vorbeasca corect pe langa mine.

Cand faceam emisiuni la tv, o sunam. Asta se mai intampla si acum cand ma mai duc la radio Guerilla sa promovez festivalul, o sun si o intreb daca a fost bine.

Cu domnul Parvu (nota mea. partenerul ei, regizorul Emanuel Parvu) te-ai cunoscut aici, nu ?

Nu. Adica el zice ca ne-am cunoscut aici, dar nu-mi aduc aminte. Cand l-am cunoscut eram la Dakino la o gala de deschidere.

Acum te afli in situatia in care vezi si munca unui artist foarte de aproape pentru ca il ai acasa, dar trebuie sa si lucrezi cu el. Sa traiesti cu el si sa lucrezi cu el.

Partea asta cu trebuie… (rade) Asa e situatia, dar nu trebuie… De altfel sunt separate nu numai aici. Oamenii de aici, fetele cu care lucrez sunt prietenele mele, dar munca nu are nicio legatura cu prietenia noastra. Si ele spre mine la fel, lucrurile sunt separate natural, de la inceput, nu e ca si cum ma gandesc la asta. Lucrurile casnice sunt casnice, celelalte sunt de munca.

 Oamenii de obicei mai amesteca lucrurile astea

Pai si eu le amestec ca nu am cum, doar ca incerc pe cat se poate sa le tin separate pentru ca sunt foarte diferite. Dar uite, spre exemplu, din partea celalta, lucrurile nu se vad asa. Lui i se pare complet altfel, iar eu asa lucrez. Am avut dispute mari legate de cum se lucreaza, daca esti producator, cu un regizor. Eu nu am mai facut, dar cum cred ca pot eu sa lucrez se rezuma simplu: daca tie nu iti serveste, ne ducem acasa.

 

miruna berescu emanuel parvu sarajevo

(alaturi de regizorul Emanuel Parvu pe covorul rosu al festvalului de film de la Sarajevo, august 2017)

Actul 3 – Producatorul de film

 Cum ai luat decizia sa treci la productia de film si sa-l ajuti pe domnul Parvu la primul lui lung metraj, ”Meda sau partea nu prea fericita a lucrurilor”?

Lucra la film si am realizat ca trebuie sa filmeze intr-o perioada anume a anului, ca trebuia in martie sau deloc. Asa am intrat intr-un bulgare pe care nu l-am mai putut opri. Nu a fost o intelegere, nu am stat la o masa – auzi, nu te supara, vrei sa producem asta, sa fii producator?  A fost o chestie in care nu am mai putut, nu ca as fi vrut dar nu mai aveam cum sa ma opun. A fost greu pentru noi, pentru toata lumea din zona mea sa zicem, pentru ca ne-am trezit in cel mai greu tip de productie pana la urma. E cineva care ne-a spus ca am facut 3in1 de la inceput. Pe langa faptul ca noi nu mai facuseram niciodata, am facut film cu deplasare, fara niciun ban si in cele mai grele conditii posibile, adica frig si mizerie! Astea sunt cele trei… iarna, deplasare si fara bani.

Tu, ca producator, la acest film care acum e in competitie la festivalul de film de la Sarajevo, ai avut vreun cuvant de spus pe scenario, de exemplu? Adica te-ai purtat ca un producator?

Nici nu a trebuit sa ma port ca un producator, pentru ca nu imi dau seama cum trebuie sa se poarte un producator, dar inteleg ca se impart categoriile de producator si regizor – cel care permite sau nu sa te implici direct. E ca in orice relatie. Eu cred foarte mult in producatorul implicat din toate punctele de vedere. Sigur ca trebuie sa sustii orice tip de demers pe care il vrea regizorul, dar pe de alta parte sunt lucruri de spus astfel incat filmul sa nu se duca in alta directie.

Cred ca parerile trebuie spuse profesionist si trebuie sa te si tii de ele pana in momentul in care regizorul hotaraste. Dar au fost chestiuni mai importante in care am discutat si in ciuda a tot ceea ce am spus, si eu si poate si altii, Emanuel a facut asa cum a crezut.

Cred ca asa trebuie sa faca pana la final.

Oricum ati fost ca in familie…

Da! Doar ca de acum putem sa ne mai divizam putin. Adica putem sa ne tinem fiecare de meseria lui.

miruna berescu saarajevo producatorLa voi pe platourile de filmare a fost cel mai evident ca filmele romanesti se fac pe prietenie. Jumatate din oamenii care au venit sa filmeze, au venit pe prietenie. I-ati sunati si le-ati zis, haideti.

Mai mult de jumatate! Exista oamenii de la tehnic care trebuiau platiti, dar in rest nu pot sa dau foarte multe alte exemple. Asta zic, dar a fost o data. La urmatorul vom lucra profesionist la finantari, la echipa, la scenario, tot.

O sa ai emotii pentru Sarajevo?

Pai da! (rade).

Dar stii ca sunt 7 filme alese si, practic faptul ca esti selectionat in competitie, e ca un premiu in sine.  Nu are ce sa fie rau!

Pai nu neaparat de rau… Vorbeam si cu Michel Franco ca in momentul in care citeste cronicile se consuma. Adica trebuie sa fii pregatit pentru reactii si ca inceputul este intotdeauna foarte greu. Depinde dupa aceea cum iti construiesti propria ta personalitate. Nimanui nu ii face placere sa citeasca niste gogomanii despre un film pe care l-a scris si vede ca nu are nicio legatura ceea ce se scrie despre el. Trebuie sa ne pregatim toti si pentru partea asta: nu stim cum va primi lumea filmul.

Orice act artistic pus in spatiu public este cum ti-ai dus copilul la scoala. Cand il lasi acolo, se descurca singur.

Pai eu am plans! La copilul meu inteleg pentru ca e al meu, dar aici e copilul multora, mai ales ca e copilul lui Parvu. De asta am emotii.

La mine bucuria e abia dupa. Nu stiu daca e de bine, sau nu. Dupa ce a plecat Franco am inceput sa ma bucur de el, dupa ce s-a terminat festivalul m-am bucurat cum a iesit, dupa ce o sa vin la Sarajevo, o sa ma bucur.

Festivalul de Film de la Sarajevo a avut loc la o saptamana distanta de la realizarea acestui interviu. Filmul ”Meda sau partea nu prea fericita a lucrurilor” s-a intors acasa cu doua premii: cel mai bun regizor (Emanuel Parvu) si cel mai bun actor (Serban Pavlu). Filmul intra in cinematografele noastre la inceputul anului viitor.

1352
meda4Scurtmetrajul Meda, in regia lui Emanuel Parvu, la Festivalul de film de la Rotterdam

Scurtmetrajul Meda, in regia lui Emanuel Parvu, la Festivalul de film de la Rotterdam

Scurtmetrajul Meda, in regia lui Emanuel Parvu, a fost selectat in cadrul programului As Long as It Takes: Short, al Festivalului International de Film de la Rotterdam, care se va desfasura intre 27 ianuarie si 7 februarie 2016.

Stirea e publica de ieri si ma bucur sa fie si aici nu doar pentru ca stiu personal o parte din echipa de la acest film, ci pentru ca si dincolo de ecran el inseamna niste pasi importanti pentru prietenii mei.

Filmul e povestea unei fetite de 13 ani, Meda, care e in plasament familial de la 5 ani si careia ii moare mama adoptiva, asa ca trebuie sa se intoarca la orfelinat. Intr-un sistem social bolnav, tatal ei adoptiv nu se poate impaca cu gandul ca o va pierde.

Scurtmetrajul ii are in rolurile principale pe Radu Zetu si Florin Zamfirescu, alaturi de Monica Davidescu, Mircea Rusu, Rodica Negrea, Andreea Gramosteanu, Meda Guta si Ingrid Micu-Berescu. Catalin Simioana semneaza imaginea, Stefan Parlog montajul, Sorin Neagu sunetul, iar Adriana Popa costumele.
Meda este un scurtmetraj independent, produs de Domestic Film.

Domnul Emanuel Parvu e un regizor si un actor foarte bun, dar si un profesionist cu o atentie extrema pentru detalii.

Nu am vazut inca filmul, dar stiu interesul lui pentru a spune povesti adevarate, nuantate si puternice.

Despre Emanuel Parvu am scris acum citiva ani un amplu articol in care puteti vedea atentia lui marita pentru detalii, dar si generozitatea profesorului care vrea sa mearga mai bine domeniul in care activeaza. Il puteti citi aici

*

Programul As Long as It Takes: Short 2016 cuprinde scurtmetraje din toata lumea, grupate in compilatii cu tematici diferite. Meda este singurul scurtmetraj din Romania prezentat in acest program si va fi proiectat in cadrul compilatiei Short Stories: Words of Wisdom, Words of Strife alaturi de alte trei scurtmetraje- Nuestro mar, regia Eileen Hofer, Love Story Not, regia Yosep Anggi Noen, Kwassa Kwassa, regia Tuan Andrew Ngyen & Superflex.

meda6 meda5 meda4

 

1468
parvu1STORY: Emanuel Parvu – actorul  profesor-scenarist-regizor

STORY: Emanuel Parvu – actorul profesor-scenarist-regizor

 

cind am aflat prima data (la Festivalul Anonimul, in august 2013) povestea de mai jos, am fost foarte surprinsa. sase luni mai tirziu, povestea devine publica; si e despre lucrurile pe care nu le stim despre oamenii de pe linga noi, si despre sa mergi pe drumul tau cu perseverenta, ca sa-ti indeplinesti visul.

 

 Sa produci saptaminal 65 de minute de comedie de la zero (roluri scrise, invatate, filmate, montate) – echivalentul a cite unui film de lung metraj – si sa reusesti sa atingi un public cam cit suma spectatorilor primelor 20 de filme romanesti din box office realizate dupa 1989 e o performanta cu care s-ar lauda orice regizor. In termeni tehnici la asta se rezuma emisiunea “In puii mei” de la Antena 1 al carei continut a fost iubit de unii, criticat teribil de altii, dar care va ramine in topurile audientelor tv pentru multa vreme.

O emisiune al carei succes s-a bazat nu doar pe continut, ci si pe o mecanica – matematica a programarii fiecarei secvente.

“Aveam emisiunea structurata pe cupluri – gen Mocea Flocea, Momiie Gogiie – sau personaje singulare: Naomi, Vanghelie, Becali. Daca Pro TV incepea cu Transformers ii atingea pe cei de 14-15 ani care sunt fascinati de roboti. Noi daca incepeam cu un cuplu cu betivi eram perdanți din start. Mucea – Flocea care erau personaje caricaturale – jucau “gros”, strident – erau pe intelesul copiilor. Cu ei incepeam. Daca Pro avea un film “commando”, care era pentru public de 16-17 ani, trebuia sa captam atentia adolescentilor si ne duceam pe ce-i interesa pe ei: transexuali, personaje dezbracate.”

Emanuel Parvu stie cel mai bine cum aratau zecile de permutari si combinatii ale scenetelor de citeva minute dupa reguli la care spectatorul nu se gindea, dar care ii dadeau confort si il tineau captiv in fata ecranului: niciodata consecutive doua scenete cu personaje din aceeasi categorie (singular/cuplu), niciodata consecutive doua scenete cu acelasi plan secundar (exterior/interior).

Parvu are 35 de ani, a terminat actoria in 2006 la UNATC, este asistent doctor la aceeasi facultate, are o nominalizare la premiile UNITER (premiile nationale pentru teatru), 4 scurtmetraje regizate (unul premiat la festivalul international de film independent Anonimul), 5 piese de teatru scrise si regizate.

Telespectatorii il cunosc din personajele pe care le –a interpretat in emisiune (cel mai adesea oameni obisnuiti in ipostaze si relatari neobisnuite, caricaturizari ale unor persoane devenite celebre via youtube), dar foarte putini stiu ca el a fost si regizorul a sapte sezoane “In puii mei”.

***

Cu un tata fotograf faimos, Emanuel Parvu senior – unul dintre primii fotografi romani care au semnat un contract cu o agentie internationala dupa 1989 (Reuters) si cu lucrari prezente in cel mai mare si mai important muzeu al fotografiei, Muzeul Elysee din Laussane – juniorul a crescut printre imagini.

A stat de la 6 ani in camera obscura in timp ce tatal lui developa fotografiile, dar abia peste multi ani a inteles ca, din dorinta de a avea fotografii cit mai bune, tatal lui a fost un precursor al photoshopului: facea corectii in timp real asupra unei fotografii intervenind cu degetele pentru citeva fractiuni de secunda asupra luminii care venea de la lampa care impresiona hirtia si repeta operatiunea pe 30-40 de hirtii ca sa obtina efectul dorit.

Asa a invatat juniorul ca imaginea trebuie sa spuna ceva intr-o secunda si decizia de a urma sectia imagine la UNATC a venit natural. Avea un background de mii de imagini in memorie. Doar ca pe parcursul scolii si-a dat seama ca nu e ceea ce isi doreste, ca lui ii place mai mult in fata camerei, ca actor si – in anul trei – a renuntat.

“Mult timp m-am intrebat de ce mi-am pierdut trei ani din viata, dar pe la 30 de ani cind m-am apucat sa fac regie de film mi-am dat seama ca n-as fi putut fara anii aia de scoala. Dumnezeu iti explica lucrurile mult mai tirziu. A trecut o decada si am inteles ca n-as fi putut sa-i cer unui operator lucruri exacte la film daca n-as fi facut scoala aceea”, povesteste Parvu rizind, amintindu-si de perioada din prima studentie, cind locuia cu parintii.

“Era cosmarul vietii mele sa stau cu parintii. Mi-am promis ca fac orice ca sa am casa mea. Orice. Pe vremea aia oamenii nu aveau obiceiul de a sta in chirie, iar eu stiam ca trebuie sa-ti cumperi casa, asa ca am decis ca ma duc muncesc si-mi iau casa. Si apoi ma fac actor.”

Destinatia? Londra.

***

In iunie 1999 tinarul Emanuel Parvu ajungea in Statia Victoria din Londra dupa 2 zile de mers cu autocarul. Era 5 dimineata si Parvu – care avea 20 de ani, 40 de dolari si 19 marci in portofel – era in bermude si tricou, avea o palarie pe cap si un aparat de fotografiat atirnat de git.

Cind s-a facut 8 a inceput sa ia la rind circiumile din cartierul Soho. “Buna ziua, aveti nevoie de cineva care sa spele pahare?”. Citeva ore mai tirziu avea job intr-un bar unde coleg de tura era un bulgar care l-a invatat cum sa se descurce: si-a distrus pasaportul si si-a facut un ID la o sala de sport cu care se putea legitima oriunde in Londra.

A dat apoi concurs la Titanic, un restaurant mastodont in care puteau minca simultan 1000 de persoane, unde obisnuitii casei erau sotii Beckham, Robbie Williams sau George Michael. La angajare a trebuit sa dea proba de ospatar. Primul client? O tinara care-si celebra petrecerea burlacitelor. Prima comanda?

“M-am impiedicat. Tot de pe tava, 7 pahare, am varsat in capul sarbatoritei. Am dus-o la vestiar, s-a spalat, s-a parfumat. Am facut glume ca m-am emotionat, ca sunt prea frumoase – erau cit o tona, cum sunt englezoaicele -, dar n -am mai facut nicio greseala in seara aia. Clienta l-a chemat pe manager si i-a spus ca revine peste 2 zile; ‘Daca baiatul nu e aici, va fac plingere.’ ”, ride Emanuel de intimplarea care a fost urmatorul pas intru integrarea lui londoneza pentru ca, odata cu noul job, a primit cont si card la Wesminster National Bank.

A muncit mult, sustinut si-a avansat pina la ajutor de manager. Dar n-avea sa mai ramina mult la Londra pentru ca o durere de masea i-a schimbat planurile. Ca sa fie tratat de un stomatolog britanic avea nevoie de o confirmare de la banca si procedura dura pina la doua saptamini, asa ca atunci cind n-a mai facut fata durerii, s-a dus la reprezentanta Tarom.

“Mi-am luat bilet pentru a doua zi si apoi direct cu biletul m-am oprit intr-o sectie de politie. Am intrat cu scandal: ‘ce se intimpla in tara asta, sunt roman vreau acasa, mi-au furat actele’. In 40 de minute aveam pasaport.”

Aventura londoneza durase un an si jumatate si ii adusese 20.000 de dolari cu care urma sa-si ia casa, o casa numai a lui.

Doar ca, la doua saptamini de la sosirea in tara, i s-a schimbat radical viata: a inceput sa traiasca simptomele unei boli rare, ale carei cauze nu au fost diagnosticate de medici: i-a cazut parul – cap, sprincene, barba.

Arata ca un spin, dar n-a renuntat la visul lui: sa dea la actorie.

*

A intrat la Hyperion si-a inceput joace in filme inca din primul an; vorbea bine engleza si- a cistigat multe castinguri pentru productiile straine care s-au filmat la noi. Primul rol? Un mort.

“Un manechin de latex costa 800 de dolari. Un student era 25 de dolari pe zi. Am stat ingropat in noroi, inghetat, 4 zile in frig, dar am fost mindru ca am cistigat cei 100 de dolari.”

Vorbeste putin despre perioada in care a invatat sa fie actor, dar atunci traia un paradox: deslusea tainele unei meserii care lucra cu sinele si cu exploatarea infatisarii, iar el se confrunta cu o maladie necunoscuta care-i schimbase radical chipul si care-l chinuia emotional. Nu putea lucra cu sine “pe curat” pentru ca nu era “curat” pe dinauntru. Ambitia si perseverenta l-au ajutat insa sa mearga mai departe, iar increderea in sine a mai crescut odata cu banii cistigati cu roluri de monstri si criminali, obtinute cu chipul pe care nu si-l recunostea in oglinda.

Dupa un an a dat examen de transfer la UNATC; a fost printre cei trei alesi, dar singurul pe care Gelu Colceag l-a creditat cu aprobare de transfer in acelasi an universitar. Ca mentor si indrumator, tot Gelu Colceag l-a sustinut si incurajat, cind, in doar citeva luni, a inceput sa lucreze cu unul dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut Romania vreodata, Liviu Ciulei, ca urmare a unui concurs pe care l-a cistigat la Teatrul Bulandra.

“Refuz sa cred ca eu eram cel mai bun; dar ceva a vazut el la mine; poate pentru ca eram fara par, aratam straniu. Eram cel mai mic din toata distributia si domnul Ciulei cumulase trei roluri, asa ca aveam ceva replici de spus. A fost o emotie speciala. Imi era frica sa nu dau gres, primul pas pe scena in piesa il faceam eu; aveam replici cu Ion Caramitru, cu Dan Astileanu. Ma plimbam prin sala, in actul 2 eram cu domnul Rebengiuc.”

In aprilie 2005 a avut loc premiera de la “Sase personaje in cautarea unui autor” si, peste citeva saptamini, Liviu Ciulei l-a invitat acasa pentru o conversatie privata. A fost o intilnire de 10-15 minute, dar intensa si foarte emotionanta in care l-a intrebat cum se descurca la scoala, daca are timp sa mai joace intr-o alta piesa. Asa a ajuns sa mai lucreze sapte luni cu Ciulei pentru Henric IV-lea, cu Marcel Iures in rolul principal.

“Cel mai frumos era cind nu repetam eu; stateam in sala cu un rind in spatele domnului Ciulei si ma uitam. Eu eram armasar tinar, imi punea o zabala, ma tragea si mergeam; dar era frumos sa vad cum il duce pe Rebengiuc care era cal batrin, cum ii pune lui Iures zabala si il plimba pe unde vrea el.”

Nu se gindea insa ca tocmai ce i se sadeau in minte semintele care aveau sa-l transforme in regizor.

*

La terminarea facultatii cind a vazut ca e greu sa obtina lucrurile pe care si le dorea – roluri principale, replici multe in care sa arate ce poate sa faca – a reactionat la fel ca in adolescenta: s-a hotarit sa-si faca o casa a lui in meserie. A scris o piesa – Sector S – si a montat-o la Green Hours.

“Cu vreo citeva zile inainte de premiera, l-am sunat pe profesorul meu, – G. Colceag- si l-am chemat la Green. Era acolo un fum de puteai sa-l tai cu cutitul. Stiam ca Gelu nu fumeaza, ca il enerveaza fumul. A venit, pe la 12 noaptea, si a stat nemiscat sa-mi vada propunerea de piesa. Dupa discutia cu el, am reglat suruburile care mai erau de strins” – ride Parvu, povestind cum ditamai profesorul statea ghemuit pe scaunele incomode de la Green sa-i vada lui piesa. “Asa m-a iubit pe mine Gelu.”

In februarie 2006 era nominalizat la premiile UNITER pentru Debut cu piesa pe care o scrisese si o regizase, citeva luni mai tirziu monta aceeasi piesa la Teatrul Sica Alexandrescu din Brasov, apoi a fost invitat sa monteze la Teatru Foarte Mic si iata-l dramaturg -actor- regizor.

Apoi a inceput sa lucreze cu Mihai Bendeac – care-i fusese coleg – ca scenarist la “Mondenii”, iar cind Bendeac a plecat de la Prima Tv, din prietenie si solidaritate, Parvu a mers cu el mai departe. A fost pentru un sezon scenarist la “In puii mei” si din sezonul 2 a facut si regia.

A continuat insa sa faca teatru, sa scrie si sa regizeze piese si s-a mutat usor si catre cinematografia noastra, nu doar cea in care Van Damme sau Steven Segall erau eroi. A jucat intr-unul din episoadele omnibusului lui Cristian Mungiu, Amintiri din Epoca de aur, l-ati putut vedea in Portretul luptatorului la tinerete (r. Constantin Popescu), in Eminescu vs Eminem si Fix alert (r. Florin Piersic jr) sau in serialul de la TVR – La urgenta.

A regizat scurt metrajele “O familie” cu care a luat premiul juriului de la Bucuresti in festivalul international Betting on Short (in 2009), “Pui, cartofi prajiti si-o Cola” cu care a luat premiul pentru cel mai bun scurt metraj de fictiune la festivalul de film Anonimul in 2012, “Retur” – parte din Omnibusul Anonimul 10, actori in spatele camerei, 2013, dar si un film experiment “Doi”, realizat dintr-un singur cadru, lucrat in regim de teatru.

Ca regizor a avut “in grija” actori mari – Dorina Lazar, Constantin Cojocaru, Andi Vasluianu, Anca Sigartau, Medeea Marinescu, Cosmina Stratan, Ana Ciontea, Dan Condurache, dar si pe profesorii lui de la facultate: Tania Filip si Florin Zamfirescu.

Intre timp a facut un master in pedagogie si a terminat doctoratul, devenind professor la UNATC.
“Mi-am dorit sa fiu profesor. Imi place sa lucrez cu ceva nou si maleabil, iar studentii sunt foarte cruzi. Cu ei trebuie sa ai metode clare si fixe, apoi lucrezi pe fiecare structura umana in parte. Sunt oameni care merg de la forma la fond – adica fac mai intii gesturi exagerate: acum ma supar, acum merg – si sunt oameni care nu pot sa faca rolul, daca nu-si descopera mai intii adevarul inauntru. Ca profesor trebuie sa-i ajuti pe ei sa descopere, pentru ca nu au inca mijloace. Nu poti sa vii sa-i spui “asa e teatrul!” pentru ca i-ai nenorocit.”

*

E mijlocul lui ianuarie 2014 si suntem la aproape 15 ani de la momentul in care Emanuel Parvu a renuntat la facultatea de imagine ca sa-si croiasca un drum asa cum simtea el ca-l reprezinta. Stam in bucataria casei in care locuieste impreuna cu prietena lui, Miruna Berescu, si fetita acesteia, Ingrid. Pe masa sunt laptopul, o scrumiera si doua cani pe care le realimenteaza cu ceai la intervale regulate. Una a mea, cealalta a lui.

Vine dupa premiera de la teatru Metropolis “Doi pe o banca” pentru care a semnat regia, cu actorii Tania Filip si Florin Zamfirescu in rolurile principale, dupa un text al rusului Alexander Ghelman, un text cu care a facut un experiment unic in Romania. L-a montat mai intii cu actori tineri (Mihai Bendeac si Adela Popescu), l-a transformat intr-un scurt metraj filmat dintr-un singur cadru (filmul DOI, cu Ana Ciontea si Mircea Rusu), pentru ca acum sa-l monteze cu actori maturi, fostii lui profesori de la scoala. Un experiment despre creativitate si reinventarea limbajului intr-un spatiu restrins: acelasi text.

In laptop e scenariul primului lung metraj pe care-l va filma in aceasta vara, o reinterpretare a nuvelei lui Max Blecher, Inimi Cicatrizate, povestea unor bolnavi imobilizati in corsete de gips.
“Cred ca povestea asta corespunde unei perioade anume a vietii mele. O poveste cu oprelisti fizice intr-o lume frumoasa moral. Sa vezi cit de frumos sunt mobilati interior oamenii impotenti fizic.”

Nu spune mai mult, dar e usor sa te gindesti ca e o lume pe care o cunoaste dinauntru din vremea in care acea boala nediagnosticata l-a facut sa-si piarda parul in totalitate. Atunci, dupa 4 ani de intilniri cu cei mai mari medici romani si suferinte emotionale despre care nu vrea sa vorbeasca, l-a intilnit la o filmare pe Florin Piersic care, cind a auzit ca inca nu a ajuns si la doctorul Nicolae Maier de la Cluj, i-a spus:

– A fost colegul meu de clasa. Ma, sa-mi spui cind vii la Cluj, ca eu te fac bine.

Cind povesteste asta, Parvu e in picioare, linga aragaz, pregatind inca un ceai. Intr-o secunda si-a adus putin umerii in fata, a ridicat din barbie si din sprincene, i-a aparut un zimbet in coltul gurii si s-a auzit vocea guturala, inconfundabila a lui Piersic: “ma, ai sa vezi ca eu te fac bine”.

Florin Piersic s-a tinut de cuvint si l-a dus la clinica doctorului Maier. Citeva intrebari stranii (pe ce parte dormi, cum maninci cartofii prajiti ) si, 15 minute mai tirziu, Parvu avea un tratament de urmat, iar curind a inceput sa-i creasca din nou parul.

Acum perioada aceea e o lectie de viata pe care spectatorii viitorului lui film o sa o simta cel mai probabil printre vorbele personajelor. Aceeasi spectatori care-l stiu drept “Margica”, prietenul lui Bendeac care juca roluri comice in “In puii mei” si care, chiar si la doi ani distanta de cind nu mai exista emisiunea, il mai opresc pe strada sa-si faca poze cu el.

Parvu e punctual, organizat si meticulos, iar intilnirea noastra are ca limita ora 13 cind trebuie sa plece la facultate, la cursuri cu studentii. E imbracat intr-o camasa bleu, cu minecile usor suflecate si poarta pantaloni de stofa, dar sunt citeva detalii care-l scot din tiparul profesorului clasic.

– Mai am o singura intrebare si gata, promit. Ce reprezinta tatuajele de pe brate?

De sub minecile camasii se vad doua tatuaje: pe bratul sting o cruce mare lata cu inscrisuri pe ea, pe dreaptul un sir subtiri de litere. Se uita serios la bratul sting, apoi la mine si raspunde cu aceeasi voce calma, joasa cu care l-am auzit explicindu-i lui Florin Zamfirescu de ce sa schimbe un gest in timpul repetitiilor de la “Doi pe o banca” sau adresindu-se tehnicienilor de la Antena 1 cu care a filmat seria de comedii bulevardiere sub genericul Teatru TV. O voce diferita de cea in care “este actor” care are un alt fel de energie de parca si soapta ar ajunge in capatul salii.

– Aici e un text din Noul Testament, Matei 1 cu 23, “Si Fecioara va naste un fiu si-l va numi Emanuel care inseamna Dumnezeu este cu mine”, iar aici – se uita la bratul drept – este un papirus pe care scrie “unul este Dumnezeu”

Tatuajele si le-a facut dupa ce a avut un incident in primul an de motociclism. Era tinar, teribilist si a intrat in pasajul de la Piata Muncii cu 200km/h. Intr-o secunda si-a dat seama ca se afla la un pas de o catastrofa.
“Cind esti in fata unui accident, timpul pare ca se dilata. M-am uitat in oglinda si mi-am zis: ‘Daca merg drept o sa ma opresc in parapet. Sau mai bine merg usor in lateral si intru in bordura. Am sa cad pe iarba din refugiu si conteaza ce o sa vina din sensul celalalt, pentru ca sigur ma rostogolesc pe contrasens’. Oricare dintre scenarii era grav, eram ingrozit si iesirea din pasaj era tot mai aproape, asa ca am zis din tot sufletul:

‘Doamne, te rog, scapa-ma.’

Si cum am terminat de zis, mi-a pocnit un piston. Am ajuns la 60 km/h in citeva secunde. Numai EL m-a putut scapa asa. N-am atins nimic. M-am rugat din toata puterea mea disperata, a unui tinar dement, spunind ca n-o sa mai fac niciodata.”

Il aud cum spune povestea care i-a lasat urme pe trup si ma gindesc ca destinul e pazit de Doamne Doamne, dar si-l face omul. Iar el e un exemplu foarte bun.

A renuntat la ceva sigur si comod de mai multe ori in viata cind n-a mai crezut in proiect (facultatea de imagine, emisiunea “In puii mei”), a muncit din greu in slujbe de salahor, a devenit antreprenor al vietii sale de actor scriindu-si si regizindu-si piesele; iar acum si-a inscris filmul in concursul de la CNC si e hotarit sa mearga pina in pinzele albe ca sa-l faca exact asa cum il vede in fiecare seara, inainte de culcare, in mintea lui.

E foarte posibil sa ia din nou premii si cu lungmetrajul – cum a luat in fiecare dintre situatiile in care a facut totul dupa regulile si mintea lui – si, chiar daca se va gindi ca are un ingeras pazitor care-l ghideaza, o sa stie chiar si el ca succesul vine de la ambitia, perseverenta, rigoarea si curajul pe care le pune in munca.

Doar ca n-o sa se laude niciodata cu asta.

3269
doidoi pe o banca si perspectivele lor asupra vietii

doi pe o banca si perspectivele lor asupra vietii

o banca intr-un parc, doi oameni, mai multe vieti. o viata care vrea cu disperare sa se lipeasca de cineva ca sa nu ramina singura; o alta viata care vrea sa se dezlipeasca de altcineva din zeci de motive – de la adulter pina la plictiseala.

si toate minciunile dintre ele.

daca n-ati vazut niciodata piesa “Doi pe o banca” scrisa de rusul Aleksandr Ghelman nu stiti ca “toate minciunile dintre ele” inseamna mult. nu stiti ca “ele” sunt evenimentele din viata ei, (alt)ele sunt evenimentele din viata lui si (alt)ele sunt evenimentele si minciunile din intilnirea lor.

*

teatrul Metropolis  si regizorul Emanuel Parvu fac un experiment foarte interesant in aceste zile: reiau piesa Doi pe o banca, in acelasi decor ca in urma cu 2 ani – cind a avut premiera – dar intr-o cu totul alta montare si distributie.

daca la prima versiune cei doi – Adela Popescu si Mihai Bendeac – erau tineri si povestile lor veneau intr-o lume ca de basm (decorul e inspirat din filmele lui Tim Burton), in versiunea de acum Tania Filip si Florin Zamfirescu aduc toata drama disperarii ca au ajuns la o maturitate care ii sperie pentru ca nu au pe cineva alaturi.

acelasi text, acelasi decor, alte costume, alti actori si cu totul si cu totul alta piesa. mi se pare un exercitiu minunat sa arati astfel cit de mult se poate schimba ceva daca te uiti din perspective diferite.

*

e un moment in piesa cind personajul lui Florin Zamfirescu arunca intr-o ghena de gunoi o bucata de hirtie. Se pregateste sa tinteasca gaura tomberonului cu cocolosul de hirtie de la citiva metri distanta, isi evalueaza fortele si face un pas in fata. Se mai uita o data la gura lazii de gunoi si mai inainteaza un pas. Apoi arunca victorios nimerind perfect tomberonul.

am fost astazi la repetitii si am vazut secventa asta din rindul 5, la doua scaune distanta de regizor, despartiti de culoarul de serviciu pt spectatori.

din perspectiva mea, momentul asta arata nesiguranta personajului, dar si ego-ul lui – voia sa nimereasca tomberonul chiar cu pretul de a micsora distanta, de a trisa putin.

la final, Emanuel mi-a explicat ca pentru el a fost o cu totul alta solutie (pe care nu am sa vi-o spun insa) de a ajuns la aceasta miscare.

din nou, perspective diferite.

 

*

n-o sa vedeti asta in spectacol, desi s-ar putea sa o simtiti dincolo de orice cuvint, dar era un soi de respect si generozitate la repetitii.

regizorul Emanuel Parvu vorbea cu dvs cu ambii actori, profesori la UNATC. iar actorii ascultau solutiile regizorale cu mult profesionalism.

abia la sfirsit am aflat ca doamna Tania Filip i-a fost profesoara lui Emanuel si mi s-a parut si mai frumoasa generozitatea in lucru pe care am simtit-o de ambele parti.

*

sa mergeti sa vedeti “Doi pe o banca” la Teatru Metropolis; e o poveste dulce amara despre viata si despre minciunile rostite din disperare sau ca sa fie supravietuirea mai usoara. simbata si duminica sunt avanpremiere pentru public, iar biletele sunt puse deja in vinzare. piesa intra in repertoriu de la sfirsitul lunii.

si sa cautati “Doi” – scurt metrajul lui Emanuel Parvu inspirat de acelasi text, tras dintr-un singur cadru. un exercitiu cinematografic foarte spectaculos.

 

 

 

1683
urlo carte, doi regizori si niste inimi cicatrizate

o carte, doi regizori si niste inimi cicatrizate

cum Radu Jude a anuntat astazi via mediafax ca viitorul lui proiect (banuiesc ca dupa Aferim, filmul la care lucreaza acum) va fi dupa cartea lui Max Blecher, “Inimi Cicatrizate”, imi face placere sa va anunt in exclusivitate (:) ) ca, de fapt, stirea nu e asta.

nu doar Radu Jude vrea sa faca film dupa “Inimi Cicatrizate”, ci si Emanuel Parvu (pe care-l stiti dupa scurt metrajele “Retur” – din Omnibus Anonimul 10, “Doi” si “Pui, cartofi prajiti si o Cola” – cistigator la Anonimul in 2012, dar si din colaborarile cu Antena 1 pentru Teatru TV sau In puii mei)

se intimpla sa fi aflat asta in perioada Anonimul cind domn Parvu (cu care m-am conversat mult diminetile la festival, intrucit era foarte matinal, plus ca lucrarea sa de doctorat -n-am inteles de ce vrea atita scoala – e pe structuri narative in cinematografie:) ) a pus pe pagina lui de facebook un citat din carte anuntind ca e din scenariul la care lucreaza, a zis ca e autor interbelic, iar eu m-am prins cine era autorul:)

mi se pare foarte simpatic ca vom fi si noi ca la hollywood: in acelasi sezon, doi regizori talentati vor face doua filme cu teme asemanatoare (zic asemanatoare pt ca, din cite am inteles de la domn Parvu, modifica cite ceva in structura povestii si in personaje, de domn Jude nu stiu ce si cum)

adica o sa avem si noi un fel de dante’s peak vs vulcano (amindoua lansate in 1997, amindoua cu vulcani) sau Twister si Tornado (amindoua in 96, amindoua cu tornade)

***
intimplator am o sensibilitate aparte pentru aceasta nuvela a lui Max Blecher si sunt dintre cei care au fost pina la Constanta ca sa vada dramatizarea lui Radu Afrim de acum citiva ani, inspirata de acelasi text. am chiar o parte mica din decorul acelei piese, cadou de la Lana Moscalciuc, actrita cu un rol cheie in acea montare.

646
footer anonimulAno 10 – jurnal de bord, part 1 – tensiunea

Ano 10 – jurnal de bord, part 1 – tensiunea

e o intreaga lume in spatele unui festival de film si cind spun o intreaga lume nu ma refer doar la oamenii care muncesc pentru un festival , ci si la operatiunile care se afla in culise si la care, ca spectator, nu te gindesti deloc.

am marea onoare ca la editia nr 10 a festivalului international de film independent Anonimul sa ma aflu in echipa (am in grija comunicarea catre online & presa ) si lumea care mi s-a deschis, de dincolo de ecranul de proiectie, e una foarte spectaculoasa pentru mine.

tensiunea

ca spectator nu simti niciodata tensiunea respectarii unei ore aici in campusul din Sf Gheorghe. esti venit sa te distrezi, e cel mai boem festival din tara, timpul se scurge lent si, in general, tu faci legea nu o face timpul, macar pentru 10 zile.

in partea organizatorilor orele se impart nu doar in minute si secunde,  ci si in distanta pe care o parcurgi cu barca pentru a ajunge inaintea unui invitat care vine cu elicopterul.

ieri m-am simtit ca-n Top Gear la rubrica de intreceri surprinzatoare intre mijloace de transport.

dimineata, am plecat din Bucuresti in masina oficiala a festivalului  unde se afla directorul festivalului, Miruna Berescu, colaboratoarea sa, coordonator de programe – Madalina Dima (care dormise 2 ore in noaptea precedenta pentru ca rezolvase ultimele mici detalii organizatorice) si Emanuel Parvu, regizorul care are 2 filme in festival (un scurt metraj si unul din cele trei filme din Omnibus Ano 10), iar la Murighiol ne-am suit intr-o barca.

obiectivul a fost sa ajungem la Sfintul Gheorghe inaintea lui Istvan Szabo, regizorul de Oscar care a primit aseara premiul pentru intreaga activitate, care la prinz se urca intr-un elicopter de la Bucuresti. pe ultima suta de metri cu masina, tensiunea crescuse; Miruna se uita la ceas din sfert in sfert de ora pentru ca daca se rata ora de plecare cu barca, se incurca tot timingul.

la 15.13 cind Istvan Szabo a aterizat (cu elicopterul copilotat de Irina Margareta Nistor) in camping chiar in spatele ecranului cel mare, toata lumea zimbea si l-a intimpinat ca si cum si Miruna, si Ludmila Cvikova (selectionerul sectiunii de lung metraj) se aflau in Sfantul Gheorghe de cel putin o zi: fresh, zimbitoare, gazde perfecte. de fapt, ajunsesera de mai putin de 30 de min.

pentru ca am asistat pentru prima data la o asemenea intimpinare a unui invitat atit de important pot sa va spun ca e o emotie aparte acolo.

pe de o parte pentru ca vezi un om care inseamna imens pentru cinematografie, ii stii filmele si intelegi mai multe decit spectatorii despre ce inseamna sa faci filme la nivelul respectiv, iar pe de alta parte pentru ca ai doar citeva minute, acolo in fata elicopterului, sa simti cum e invitatul. ca sa stii ce-i propui sa faca in timpul sau liber, ca sa stii cum sa-i faci sejurul cit mai placut si sa transformi totul intr-o amintire memorabila.

iar Miruna stie foarte bine sa faca asta: Krzysztof Zanussi, membru in juriu la editia din 2008, s-a simtit atit de bine la Anonimul incit atunci cind l-a intilnit pe Istvan Szabo i-a spus ca trebuie sa vina aici, ca e unul dintre locurile acelea magice si festivalurile cu adevarat speciale care trebuie vazute dintre miile de festivaluri de film din lume.

***

Pentru cei care nu stiu, Istvan Szabo este domnul care a facut printre altele Being Julia (cu Annette Benning si Jeremy Irons – povestea unei actrite a carei glorie si virsta apune, film pentru care Benning a primit un Glob de Aur) , The Door ( cu Hellen Miren – povestea prieteniei dintre o ingrijitoare si scriitoarea in casa careia face curat; Miren e ingrijitoarea). Szabo are un Oscar pentru cel mai bun film strain pentru filmul Mefisto (1982), o alta nominalizare la Oscar pentru film strain, si cam toate premiile europene de cinema in palmares.

Are 75 de ani, este foarte hitru si are o multime de glume si de povesti de impartasit. Dar in acelasi timp are o atentie pentru detaliu si o emotie pe care o tine sub control foarte bine… dar despre toate acestea va povestesc zilele viitoare:)

 

 

659
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!