Tag : fellini

Soccer - Football and Ballet Shoedaca semifinalistele CM de fotbal s-ar intilni in … dans

daca semifinalistele CM de fotbal s-ar intilni in … dans

din divizia “si eu pot sa scriu despre CM”, iata o mica demonstratie despre cum ar fi fost daca Campionatul Mondial nu ar fi fost la fotbal ci …

DANS

in seminfinala Brazilia – Germania lucrurile ar fi fost foarte complicate.

Brazilienii sunt inventatorii Capoeira – o arta martiala care imbina dansul, miscarile acrobatice si muzica. Capoeira a depasit de foarte multa vreme granitele tarii de origine si a devenit atit de faimoasa incit a influentat street dance-ul american, dupa ce a aparut in filme precum Karate Kid sau Indiana Jones.

Nemtii au in dans contributii importante la cultura mondiala. Una dintre cele mai cunoscute coregrafe in lume este Pina Bausch, o coregrafa, dansatoare si director de companie de origine germana care a avut ideea de a uni dansul cu teatru in ceea ce ea a numit Tanztheater.

Si stilul ei a depasit cu mult granitele tarii; in cultura pop/urbana poate fi gasit in filme precum E la nave va ( Frederico Fellini) sau Hable con Ella (Almodovar), iar David Bowie i-a dedicat un turneu mondial ( Glass Spider, la sfirsitul anilor 80)

(am ales un fragment din filmul pe care Wim Wenders i l-a dedicat doamnei Bausch tocmai pentru ca miscarile de acolo seamana putin cu Capoeira. Lillies of the valley e o poveste despre libertatea in dragoste.)

***

in cealalta semifinala – Argentina – Olanda lucrurile ar fi fost si mai complicate.

Argentinienii au inventat tango-ul. Muncitorii si imigrantii se distrau la terase, dupa munca, dansind acest gen de dans care avea sa devina celebru in toata lumea. A aparut la sfirsitul secolului 19 si e de foarte multa vreme in cultura urbana, cu participarea exceptionala a lui Carlos Gardel un compozitor, actor si cintaret argentinian care a inregistrat cite 3 min – momente de tango in anii 1917-1920; asta se intimpla nu doar in filme (da, stiu Parfum de femeie este primul gind al oricui, dar nici reinterpretarea de la Roxanne a lui Sting pentru Moulin Rouge-ul lui Baz Luhrmann nu e de ignorat), ci si in emisiuni de televiziune sau in videoclipurile care reinterpreteaza muzica spre cultura pop (gotan project).

Olandezii, ei bine olandezii, au una dintre cele mai mari companii de dans din lume, unii dintre cei mai spectaculosi dansatori ai momentului, Nederland Dans Theater, o companie creata la sfirsitul anilor 50 care a beneficiat de lucrul cu unii dintre cei mai mari coregrafi ai lumii Jiri Kylian, Ohad Naharin, Mats Ek.

mai jos citeva scurte, f scurte, secvente din cel mai recent show al lor creat de Paul Lightfood (si el un foarte mare dansator) pe muzica lui Philip Glass. (si o reverenta adinca inspre JTI, poate vin vreodata si in Romania)

ma gindesc ca ar fi fost foarte tare ca in pauzele meciului sa se prezinte pe scurt putin din cultura tarilor care se confrunta pe terenul de fotbal.

oricum, sa trecem mai departe. cine credeti ca ar cistiga competitia daca s-ar intilni in… film?

1560
Rossella-Brescia-and-the-company-of-Amarcord-on-the-Spanish-Steps-500x340flashmob fellinian ( Amarcord) pe Spanish Steps la Roma

flashmob fellinian ( Amarcord) pe Spanish Steps la Roma

imaginati-va ca sunteti turist prin Roma. va plimbati pe strazi si n-aveti cum sa nu ajungeti la Spanish Steps mai ales daca ati vazut Vacanta la Roma. sau, fie, daca sunteti interesati de shopping (in fata scarilor se deschide o strada cu luxury shopping)

bun, deci sunteti turist, urcati pe Spanish Steps ca sa faceti fotografii frumoase si, ca de nici unde, apare un grup de oameni costumati care incep sa danseze.

daca esti cinefil, ai o sansa sa te prinzi ca sunt imbracati ca in filmul lui Fellini Amarcord.

si daca esti fan Fellini, stii ca imediat dupa Spanish Steps catre Piata Poppolo se afla o intrare pe partea dreapta care ajunge in strada Via Margutta. pe la mijlocul strazii e placuta asta pe un perete pe partea stinga.

iar in piata in prima cafenea din dreapta, primul scaun de la geam, era locul preferat al lui Fellini.

***
la Roma se joaca zilele astea celebra montare a coregrafului Luciano Can­nito dupa Amarcord-ul lui Fellini in deschiderea Festivalului International de Dans; flashmob-ul, care a avut loc in urma cu 10 zile, a promovat deschiderea festivalului.

mi-ar fi placut sa fiu acolo. foarte foarte mult.

in italiana “amarcord” inseamna “imi aduc aminte”.
eu imi aduc aminte in detaliu si casa lui Fellini (pe care am avut privilegiul sa o vizitez) si privelistea de la masa lui preferata pentru mic dejun si desenele lui Fellini de pe peretii cafenelei, in spate la bucatarie. pe servetele de hirtie.

si, desi am fost norocoasa si am putut avea aceasta experienta nepretuita pentru un fan Fellini, tot mi-as fi dorit f f f f tare sa fiu acolo la acest flash mob.

1476
rsz_01_toni_servillo_la_grande_bellezza_foto_di_gianni_fioritoDe ce nu-mi place La Grande Bellezza

De ce nu-mi place La Grande Bellezza

eu sunt fan foarte mare al lui Fellini. atit de mare incit intr-un an o vacanta intreaga la Roma mi-am dedicat-o ca sa merg pe urmele lui Fellini; am putut sa vizitez casa in care a locuit (gratie unui amic care scrisese biografia lui), am fost in restaurantul lui preferat, am mincat la micul dejun in cafeneaua in care se ducea in fiecare dimineata (chelnerii mi-au aratat in spate, la bucatarie, citeva dintre desenele lui facute pe servetele de hirtie) si chiar m-am intilnit cu un scenarist care a lucrat la unul dintre filmele lui.

ii stiu toate filmele, am citit tot  ce am intilnit despre el (si am cautat multicel, asa ca am citit destule) si am facut interviuri cu romani care i-au fost aproape. doamna Virginia Zeani e un exemplu.

***

Filmul La Grande Bellezza mi se pare o insulta din partea lui Paolo Sorrentino (regizorul) fata de toti cei care iubesc filmele lui Fellini. pentru ca a copiat secvente din filmele lui, a facut trimiteri clare la filmele lui si s-a bazat pe faptul ca lumea habar n-are, au trecut niste ani deci suntem bine si voiosi.

Ba chiar, pentru ca si la nivel international oamenii spun ca e prea mult Fellini acolo, PR-ii internationali incearca sa rezolve “cazul” cu niste declaratii care sunt la limita. Ca de exemplu, ceea ce e mai jos.

Uitati-va cum e formulata “acuzatia” – o maiestrie PRistica in limbaj pentru ca face referire la ea, dar o da foarte foarte cotit si diplomatic si uitati-va la ce raspunde distinsul “autor”.

(Faptul ca a cistigat oscarul pentru fim strain nu-mi arata decit ca americanii sunt , dupa cum stiam, niste inculti. scuze)

 

Altă întrebare a vizat referințele la filmele unor cineaşti celebri. “Pare că La Grande Bellezza face nişte conexiuni cu creaţiile altor regizori, fără însă a merge atât de departe şi de a-i cita în mod explicit”, i s-a spus lui Paolo Sorrentino.

“În opinia mea, La Grande Bellezza nu este un film care implică citarea cuiva, în sensul strict al cuvântului. Dar este un film îndatorat în întregime marelui cinematograf italian al lui Scola, Fellini, Ferreri, Monicelli etc.”, a spus regizorul.

5822

Bellezza

am o noua teorie: spune daca ti-a placut La Grande Bellezza si o sa stiu daca ai vazut vreun film de Fellini sau Antonioni. daca mai si stii de unde a copiat Sorrentino, am putea deveni prieteni.

1032
la stradaLa Strada – o directie smart de exprimare a unui stil de viata

La Strada – o directie smart de exprimare a unui stil de viata

unul dintre filmele mele preferate de la Fellini se numeste chiar asa, La Strada, si e povestea Gelsominei o tinara care este vinduta de mama ei catre un circant – Zampano. e o poveste despre adaptare (si lipsa ei), despre a te exprima dincolo de cuvinte.

Gelsomina e Gullietta Masina, iar Zampano e Anthony Quinn.

***

habar n-am cum inghetata aceea cocheta pe care am vazut-o prima data la Mega Image a primit numele La Strada. m-a intrebat multa lume dupa ce am postat pe facebook exemple concrete ale degustarilor mele de La Strada, al cui e brandul.

Supriza: e romanesc.

stiu ca nu arata a romanesc – cu ambalajul acela delicat si elegant, si nici gustul n-o “califica” drept romaneasca, dar asta e realitatea. (am prieteni care muncesc pentru brandul asta de inghetata)

***

La Strada  s-a lansat zilele trecute in Bucuresti cu un eveniment foarte frumos. 8 designeri au fost invitati sa creeze o tinuta de strada , iar prezentarea colectiei a fost proiectata 3D pe cladirile de la Universitate.

Nu stiu daca oamenii din spatele brandului s-au gindit vreo clipa la Fellini, nu stiu nici daca designerii au luat asta in calcul – desi Gelsomina are ceva copilaresc si gingas in atitudine care seamana cu papionul roz cu buline pe care l-am primit drept invitatie la eveniment – dar la fel ca personajele din film au oferit si ei un spectacol in strada. In limbajul actual, cu dinamica si mijloacele de expresie actuale.

E exprimare foarte foarte smart a unei directii de life style care, pentru mine, a avut si un frumos racord cultural.

*

sper ca ati vazut spectacolul. eu , din pacate, m-am consolat cu fotografiile de la eveniment pentru ca nu eram in tara.

1395
audrey-hepburn-rome-styleRoma lui Audrey

Roma lui Audrey

prima data cind am fost la Roma am fost pt Michelangelo.

pe vremea aia il iubeam pe Michelangelo, inca il mai iubesc si -l consider un alien (niciun om nu poate face astazi cit a facut el acum citeva sute de ani, cu o tehnica mult mai putin dezvoltata din toate punctele de vedere)

am luat pas cu pas toate cladirile in care era un semn al lui – o sculptura, o pictura sau ceva din matematica speciala a arhitecturii lui. imi amintesc ca, intr-o seara pe linga Spanish Steps, am ascultat poeziile pe care i le-a scris lui Tomasso, iubirea lui cea mare, iar ca sa-mi inving oboseala si sa merg sa vad o biserica al carei nume nu-l mai stiu, dar care s-a dovedit a fi cea mai frumoasa prin austeritatea si minimalismul ei, mi s-a spus ca sub o anume piatra linga ea Michelangelo isi lasa scrisorile de dragoste catre singura doamna din viata lui, Vittoria Colona. am prins aripi si -am primit si scrisorile lor, in italiana, cind am ajuns la fata locului:)

**

a doua oara am fost la Roma cu treaba. interviuri, n-am avut timp de multe, dar mai stiu ca intr-o noapte am luat-o aiurea pe strazi ca sa simt putin orasul.

***

a treia oara am fost pentru Fellini. s-a intimplat sa fac un interviu cu Gilbert Adair (domnul care a scris The Dreamers, dupa care a facut Bertolucci filmul) si sa fie frumoasa conversatia intre noi. cum a scris si o biografie a lui Fellini, am aflat o multime de ponturi pe unde l-as putea cauta/ simti altfel geniul lui Frederico Fellini.

aproape o saptamina am intilnit oameni care l-au cunoscut, am fost in casa in care a locuit si mi-am petrecut timp in cafenelele lui preferate.

***

am mai fost de atunci de citeva ori la Roma, m-am plimbat si m-am ratacit pe strazi si, teoretic, n-am ratat niciunul dintre obiectivele turistice importante.

cel mai recent, anul trecut am fost pentru trei zile ca sa-l vad pe Akram Khan dansind, cind am avut parte si de una dintre cele mai magice intimplari plecata de la o intrebare nevinovata de jurnalist (daca nu stiti povestea, va rog, va rog, cititi despre Ingerii lui Akram Khan)

astazi de dimineata, citind Vanity Fair care o are pe Audrey Hepburn pe coperta mi-am dat seama ca desi iubesc filmul Vacanta la Roma, la niciuna din vizitele mele acolo, n-am fost pe urmele lui Audrey.

o parte din story-ul din VF o puteti gasi aici, nu e insa si textul pe care fiul ei, Luca Dotti, l-a scris pentru aceasta editie VF.

el incepe asa

A short time ago, while letting me off by my doorstep in Rome, a taxi driver said to me “I know this place. years ago I used to bring a beautiful woman here”. That woman was my mother, Audrey Hepburn.

partea simpatica este ca din descriere si stiu unde e strada, stiu si zona unde e restaurantul care e mentionat drept preferatul ei.

de dimineata am realizat ca de cele mai multe ori am fost la Roma dupa barbati:) si-am hotarit ca ma voi reintoarce curind, pe urmele lui Audrey.

 

 

1860
virginia 008Virginia Zeani: Intotdeauna m-am simtit servitoarea publicului

Virginia Zeani: Intotdeauna m-am simtit servitoarea publicului

 

Duminica este ziua de nastere a uneia dintre cele mai mari soprane ale Romaniei, Virginia Zeani. Implineste 87 de ani. “Cind o femeie poate sa-si spuna virsta, poate sa spuna orice”, crede doamna Zeani.

Interviul de mai jos este o miime de milimetru din personalitatea fabuloasa a doamnei Zeani care are in cariera sa profesionala performante incredibile: a cintat pe toate marile scene ale lumii, a avut unii dintre cei mai faimosi parteneri de concerte. Intr-o vreme in care Callas era numita La Divina, Virginia Zeani era L’Assoluta.

Cititi printre rinduri si remarcati obsesia pentru perfectiune (cit de des apare cuvintul “perfect” in vorbele domniei sale) si modestia (atentie! ne vorbeste o femeie care e considerata oriunde in lume o DIVA ABSOLUTA).

Sunt multe detalii in vorbele domniei sale care ne arata ce caracter frumos avem in fata, dar fragmentul meu preferat e cel in care povesteste cu exactitate motivele pentru care a anulat doua spectacole in toata cariera sa (dintre mii de reprezentatii). Doar doua spectacole anulate. Pentru mine, e in detaliul asta o foarte mare dragoste pentru meseria pe care si-a ales-o, dar si o vointa incredibila.

La Multi Ani sanatosi, Doamna Virginia Zeani.

(Multumiri speciale lui Bogdan Enache pentru tot sprijinul si efortul pus in realizarea acestui interviu. Fotografii: Bogdan Enache , Arhiva personala)

***

Am citit cartea in care dl Sever Voinescu va intervieveaza (Canta che ti passa) si-am fost foarte impresionata de dorinta dvs de a impartasi ceea ce ati invatat, de generozitatea de a spune si altora ce stiti. Sunt foarte rari oamenii care vor sa dezvaluie secretele meseriei lor. De ce ati ales sa faceti asta?

Mi s-a cerut de multe ori sa scriu o carte despre viata mea, dar e mai interesant sa faci un interviu decit sa scrii o literatura care de multe ori trebuie inflorita si nu rezulta realitatea. Eu cred in interviuri pentru ca sunt momente unice, nu poti sa le schimbi. In carte insa poti sa schimbi mereu, sa rescrii. Depinde de umorul pe care-l ai.

E un fragment in carte in care spuneti ca pentru cineva care lucreaza cu vocea mult, cind invata sa impinga aerul corect pentru anumite sunete ajunge chiar la dureri de cap. A fost pentru prima data cind am constientizat ca exista si durere in meseria asta.
Puteti sa explicati mai exact ce se intimpla cu cineva care studiaza muzica si cum isi poate modifica/ antrena muschii corzilor vocale? Unde apare durerea.

(ride) Draga mea, n-am stiut niciodata ca exista o durere in voce. Nu, noi putem sa exprimam cu intensitatea vocii o anumita faza a unei dureri, a unei tristeti sau a unui plinset, dar vocea nu poate provoca dureri.

Citeodata poate provoca – asta mi s-a intimplat sa aud – cite o … aproape o lesinare, la cite un tenor. Nu intotdeauna si nu la toti. Se invirte ceva cu el. Se zice ca tenorul, daca ajunge la do natural, trebuie sa se tina de pian… Nu-mi amintesc ca printre colegele mele sa fi auzit ca au dureri de cap cind cinta. Nici mie nu mi s-a intimplat. Femeile au dureri de cap cind barbatii se comporta urit cu ele (ride).

In carte descriati ca un medic si mi-am dat seama ca stiti anatomie. Ati invatat anatomie cind ati inceput sa predati sau inainte?

Anatomia o inveti incet, incet cind incepi sa cinti. Anatomia cintului e ceva diferit de anatomia pe care o cunoaste un om obisnuit. Cintul este o miscare a muschilor diafragmei intr-un mod diferit de un om normal.

Uitati-va la un balerin cind intra pe scena, imediat are o atitudine. La fel trebuie sa facem si noi, chiar daca nu ne miscam picioarele. Vocea se aude intr-un fel sustinuta de diafragma, o miscare pe care o fac si bunii balerini. Ei au o incordare a corpului si in acelasi timp o mare relaxare.

E un sistem care nu se invata in cuvinte, nici in interviu. Trebuie sa arati celor care invata, ce trebuie sa faca. De obicei cu burta inauntru, coastele in afara. E la fel cum munceste un balerin care intra pe scena: facem aceleasi miscari ca sa dureze mult timp piruieta noastra vocala.

Va invidiez, cu drag, pentru prietenia cu Federico Fellini. Acum citiva ani m-am dus special la Roma pentru ca, mai bine de o saptamina, sa merg prin multe dintre locurile in care a trait, lucrat, mincat etc. Daca ar fi sa-l descrieti intr-o imagine, care ar fi aceea?

Era un om special, absent in societate, dar cu gindire specifica si o distribuire a prieteniilor cu foarte mare discretie. Ceea ce m-a impresionat la el este asemanarea in multe lucruri cu sotul meu , Nicola Rossi Lemeni, care si el parea citeodata absent si era in lumea lui. Dar, de exemplu, Nicola era un mare poet, a publicat 5 volume, a luat de 2 ori primul premiu pe Italia. Si el, Fellini, care a produs atitea filme speciale, vedeti ca e un om diferit, special, nu e comun. Avea o imaginatie a lui, isi exprima poezia lui prin filme.

Prietenia noastra a inceput cind lucram la casa noastra la Fregene, linga casa lor care era construita in acelasi an. Lucra Le notte di Cabiria in timpul acela, a vazut arborii pe care ii aveam in gradina – pini romani – si i-a folosit in film.

Era un om foarte viu, dar cu ochii foarte absenti. Avea ochi care priveau creierul, nu priveau in pamint.

Si frumusetea prieteniei noastre e ca lui ii placeau femeile plinute. Pot sa spun ca atunci cind eram tinara eram plinuta – acum sunt plina (ride) – si intotdeauna ma stringea in brate si imi zicea “Daca as fi fost Casanova, te-as fi invitat la pat”
“Din fericire, nu esti Casanova, si am un alt Casanova care e sotul meu”, rideam eu.

Sa nu uitam ca el a fost casatorit cu o alta mare actrita care de multe ori a fost sacrificata vietii lui, Giulietta Masina, daca va reaminti filmele ei. S-au cunoscut foarte tineri si s-au casatorit. Au murit acum citiva ani, dupa moartea sotului meu care s-a intimplat acum 21 de ani.  I-am vazut ultima data cind au fost sa-si ia Oscarul si am plins. Atunci Fellini a vorbit ultima data in public, rugind-o pe Giulietta: “non piangere”. Giulieta stia ca el nu e bine cu sanatatea.

E incredibil de frumoasa si de emotionanta secventa din carte in care Fellini si sotul dvs, Nicola Rossi Lemeni, se converseaza tacind. Spuneti ca amindoi aveau o lume interioara bogata, dar nu mentionati nicaieri despre lumea dvs interioara. In momentele dvs de tacere la ce va ginditi?

Dumnezeule bun si drag, ma gindesc la o mie si o mie de lucruri, dar dominant este intotdeauna o melodie. Si nu stiu cum imi vin in cap, pentru ca eu nu ma gindesc la o arie nici de-a mea, nici de-a altora. Deodata imi vine ceva in cap care-mi sufoca celelalte ginduri. Si ma gindesc: de ce imi vine in cap aria asta? N-am inteles niciodata de ce.

Cind ma gindesc la dvs va asociez cu un talent urias, dar si cu o mare responsabilitate pe care v-ati asumat-o pina la capat . Dar responsabilitatea implica seriozitate, foarte multa seriozitate. Ce va distreaza? Ce va amuza? Trebuie sa fie ceva care sa va si distreze.

Tot muzica. Si in special muzica de opera. Sau muzica usoara frumoasa, cintata de cintaretii de muzica moderna, dar nu “bum bum bum”, cum se spune. (ride) Pop.

Parca din muzica imi plac toate, dar nu cea cu versuri vulgare – nu m-a atras niciodata. Imi place muzica populara din multe tari, imi place Grigoras Dinicu. Imi vin in cap multe dintre cintecele noastre populare pentru ca, de cind m-am nascut, i-am auzit tiganii mei de la Solovastru care cintau la tambal ca sa joace taranii. Eu stateam intr-un colt si imi placea sa ii aud. Abia dupa ce am implinit 4 ani am inceput sa iubesc muzica. De mai inainte nu -mi amintesc multe lucruri.

[caption id="attachment_19414" align="alignnone" width="333"] Virginia Zeani la 4 ani[/caption]

 

Opera e pentru oamenii educati muzical, dar mi se pare cu atit mai frumos cind cineva care nu are educatia necesara – are urechile astupate, cum spun eu – se emotioneaza profund ascultind o interpretare de clasa. Vi s-a intimplat sa vina cineva la dvs si sa va spuna “M-ati emotionat? Nu am repere, nu stiu de ce, dar sunt profund miscat”?

Sigur, m-au impresionat persoanele care veneau pline de dragoste si de afectiune si de intelegere. Intotdeauna m-am simtit servitoarea publicului. Am cintat pentru mine, sigur, dar m-am gindit cum pot emotiona prin mine insami, adica trebuia sa dau eu emotia mea. De aceea multe lucruri poate nu sunt perfecte, dar emotia mea era enorma ca sa pot sa transmit celorlalti.

Si daca m-as intoarce inapoi as schimba multe lucruri, pentru ca evolutia unui spirit, a unei voci, nu se face intr-o saptamina ci intr-o viata. Te-ai intoarce inapoi sa pui punctele gresite la o parte, dar asta nu o putem face. Mergem inainte cu fruntea sus, cu drag pentru muzica si pentru cei care o iubesc.

Pentru cei needucati muzical, cum i-ati invata sa asculte opera? Ce ar trebui sa faca sa li se deschida inima si urechile?

Multe dintre persoanele pe care le cunosc si le frecventez nu iubesc opera, nu se lasa sedusi de melodie. Iubesc alte lucruri si nu pot sa le impiedic sa se duca pe strada lor, cum nimeni nu m-a impiedicat sa merg pe strada mea.

Dar sunt rare persoanele care nu iubesc niciun fel de muzica. Sunt atirea ramuri ca, daca nu iubesti opera, opereta sau nimic din ce e clasic, gasesti altceva sa-ti placa. De exemplu, mie imi place muzica country. E asa de inteligenta, de sentimentala.

Nu sunt suparata pe cei pe care nu iubesc muzica, e treaba lor. Nu ma bag in gusturile altora, le sustin pe ale mele.

Aveti o cariera fabuloasa – nu e la trecut, o aveti, e a dvs, va fi pentru totdeauna. Spuneati mai devreme ca, avind experienta de acum, ati face diferit  unele lucruri daca vi s-ar da posibilitatea…

Da, as face total diferit. Eu nu cred ca am facut lucruri extraordinare, dar tot ce am facut a fost cu o imensa placere pentru ca simteam muzica intr-un fel total. Exista lume mult mai culta muzicalmente decit mine, critici, dirijori, muzicologi…

Dar vreau sa te contrazic. Cariera fabuloasa nu exista, intotdeauna este un muzician mai mare decit tine. Cit timp placi si esti iubit – asta este fabulos. Daca reusesti sa ramii in memoria publicului care vine dupa tine, 50 – 100 de ani, inseamna ca era o cariera fabuloasa. Dar eu nu voi trai peste 100 de ani ca sa stiu cum va fi. Nu ma consider fabuloasa.

Care e cea mai pretioasa amintire din toti acesti ani? Cea care va vine in minte prima data…

Sunt un sir de amintiri. Ziua in care m-am casatorit cu Nicola, aveam mari emotii si stiam ca viata mea o sa aiba mari schimbari. Pina atunci eram carierista, nu stiam altceva decit sa studiez, sa studiez si, foarte rar, sa ma distrez. Nu aveam timpul necesar sa studiez cite opere am facut la inceputul carierei mele.

Dupa asta a fost momentul in care mi-am vazut parintii, in aeroportul din Roma, dupa 16 ani.
Ei ramasesera in tara, eu i-am cumparat in timpul regimului comunist ca sa-i pot aduce linga mine. Era ziua de 8 martie 1963.

Ati intilnit unii dintre cei mai mari si mai importanti oameni din lume si nu -i intilneati din ipostaza unui om obisnuit, ci din perspectiva unei persoane pe care ei o admirau. Ati fost vreodata emotionata- incurcat-rusinata  in fata vreunei persoane pe care ati intilnit-o?

Emotionata, dar nu incurcata. Cum sa nu! Intilnesti lume incoronata, ai emotii. Chiar si lume pe care nu o stii, dar o simti intr-un mod diferit decit pe ceilalti. Am cunoscut de la inceput lume foarte importanta din domeniul muzicii, dirijori celebri, colegi foarte talentati.

Prima mea iesire din Italia a fost la Cairo si Regele Farouk, dupa editia mea de Traviata, mi-a dat medalia de aur si m-a invitat sa cint la logodna lui cu Narriman Sadek. Eram asa de emotionata ca am intrat la aceasta logodna de vis, in 1951,ca n-am putut minca nimic. Si s-au servit lucruri in-cre-di-bi-le. Dar cind cinti nu poti sa maninci imediat inainte. Mi-am luat numai o inghetata care se numea Ali Baba, am riscat.

I-am cunoscut pe printul Rainier si pe Grace Kelly. Am fost la ei la masa la prinz, iar printesa si mama ei au venit sa ma vada in Traviata. La final mi-au adus o sampanie, dupa ultimul act, in cabina mea. Un gest foarte emotionant.

Emotiile sunt mari si cind ai si deschideri mari de scena, ca la Arena di Verona. Si trebuie sa te stapinesti si sa te domini intr-o maniera nemaipomenita ca sa iasa vocea corect. Asa ca am trecut prin mari emotii si am cunoscut multe multe personalitati din toate ramurile culturii. Le conserv si poate intr-o zi o scriu si o carte.


Ati avut extrem de putine spectacole pe care nu le-ati onorat in toata cariera dvs, iar asta arata o vointa incredibila si un mental teribil. Ce va spuneati, din ce va motivati?

Uite: e o problema foarte interesanta cum forta vine cintind si pofta vine mincind, cum se spune in Romania. Chiar daca incepeam un spectacol si ma gindeam “Dumnezeule, in seara asta nu ma simt bine”, pur si simplu ma concentram si ajungeam la sfirsit chiar daca poate cite o nota nu era perfecta. Si publicul ma iubea si ma astepta la usa. Ziceam “citeodata si imperfectiunea devine perfecta”. Se intimpla si minuni de genul asta.

Am pierdut doua spectacole.  O data am avut gitul intepenit. Era unul dintre spectacolele mele din Lucia di Lammermoor. M-am dus inainte sa vizitez o grota cu vinuri grozave, era foarte frig, in timpul primaverii, si se vede ca m-am bolnavit. A durat 3 zile si am pierdut un spectacol.

Si a doua oara a fost  la al treilea spectacol de la Traviata la Metropolitan cind am racit grozav. Am iesit in zapada de la o masa si am asteptat cam mult taxiul; a doua zi am avut o raceala grozava si dureri de cap, dar si vocea mi-era complet joasa. Atunci am pierdut un alt spectacol. Restul le-am cintat chiar daca nu am fost perfecta, dar multa lume n-a observat, stiam sa acopar.

Ma gindeam sa va intreb pentru final ce ma sfatuiti sa fac daca as fi o tinara care vrea sa aiba o cariera de succes in muzica (nu sunt, n-am deloc talent la muzica), dar mi-am dat seama ca e mai util sa va intreb “cum ne sfatuiti sa ne traim viata frumos”?

Imitati-ma pe mine, treceti prin greutati plingind, dar zicind “cinta ca-ti trece”. Asa am trecut de multe ori si mi-au trecut durerile si suferintele; poate ca perna era uda de lacrimi dimineata, dar cind ma trezeam imi ziceam:  “am un spectacol de cintat sau altul de invatat”. Asa ca durerile trec cind te gindesti ca viata este o minunatie dumnezeiasca.

***

 

Premii primite de Virginia Zeani de-a lungul carierei

1950 – Medalia de Aur pentru merit artistic – acordata de Regele Farouk al Egiptului – personal. Virginia Zeani a fost invitata sa aniverseze cei 100 de ani de existenta ai Teatrului Liric din Egipt
1961 – Commendatore della Republica Italiana
1963 – Medalia de Aur din partea Operei din Barcelona
1964 – Medalia de aur Roma Campidoglio – pentru cei mai buni cantareti – acordata Virginiei Zeani si tenorului Franco Corelli
1965 – Premiul National Diapason D’oro – (acordat doar de doua ori in 30 de ani – pentru Virginia Zeani si lui Mario del Monaco – tenor )
1967, 1970, 1974 – Premiul MASCHERE d’Argento – acordat celor mai buni interpreti de opera, dar si actori
1982- Verdi Prize
1992 – Puccini Prize
2000 – Steaua Romaniei in grad de Comandor
2011 – Ordinul Nihil Sine Deo – acordat de Regele Mihai al Romaniei

 

giulietta_masina_lpFellini si Masina vazuti de Virginia Zeani

Fellini si Masina vazuti de Virginia Zeani

Era un om versatil, extrem de versatil. Era greu sa-l prinzi sa ai o discutie serioasa cu el. Vorbea cu tine normal, sustinea dialogul, dar era absent, vedeai limpede ca mintea lui e in alta parte. Avea o lume interioara imensa, luxurianta, numai a lui, care il absorbea cu totul. Pe mine nu ma deranja pentru ca eram oarecum obisnuita – si Nicola era uneori absent in acelasi fel.

Cred ca de aceea s-au si imprietenit atit de bine. Conversau pe teme dintre cele mai variate: religie, ocultism, literatura, arta, tot felul de lucruri. Era un visator absolut, un visator fara limite.

Giulietta Masina era o femeie foarte practica si foarte naturala. Era o artista splendida, unica. In orice caz, cum arata in filme asa era si in realitate. Cind o vedeam cit de fireasca este in filme, cind o vedeam ca este in roluri chiar ea insasi, aveam un sentiment de mare onestitate. Ea nu trisa. Era o femeie modesta, dar foarte rafinata intelectualmente, careia ii placea sa gateasca in casa si sa aiba musafiri. Anturajul lor era alcatuit, mai ales, din personalitati din lumea filmului. Se intilneau des cu Vittorio de Sica, pe care l-am primit de multe ori si in casa noastra, cu Mastroianni…

(…)

Imi amintesc ca, prin 1965, Felini lucra la proiectul filmului numit Il viaggio di G. Mastorna, cu Mastroiani. Nu mai stiu de ce, filmul nu s-a mai facut. Cind s-a aflat ca nu se mai face, presa il cauta peste tot si el se simtea asediat. Ziaristii erau la el la poarta si atunci el a fugit la noi si s-a ascuns in pivnita. “Nu vreau sa vad pe nimeni! Nu vreau sa vad pe nimeni!”, repeta la nesfirsit…

Ziaristii ii tot fotografiau casa si nu plecau de acolo. Cineva le-a spus ca e prieten cu noi si citiva ziaristi au venit si la noi sa afle ce stim de el.” Nu l-am vazut demult”, le-am spus. A stat in pivnita vreo doua ore pina s-au linistit lucrurile.

Era un om foarte original si foarte simpatic. Fellini credea foarte mult in paranomal. Avea, la Torino, un prieten cu puteri paranolmale. Il chema Gustavo Rol. Era o celebritate in Italia si adeptii lui il considerau un iluminat, un fel de guru. (…) Il fascina complet pe Fellini. Era coplesit de lucruri de genul asta… In alta dimensiune, il fascinau si femeile putin cam usoare. Asta o facea pe Giulietta Masina sa sufere foarte mult.

*

Fragmente din cartea Canta che ti passa, Virginia Zeani in dialog cu Sever Voinescu.

Virginia Zeani (nascuta in 1925 linga Reghin) a fost una dintre cele mai mari soprane ale lumii; in acest moment traieste in Statele Unite. A fost casatorita cu baritonul Nicola Rossi Lemeni.

*

Sunt citeva rinduri in carte despre cit de speciala era prietenia lui Nicola Lemeni cu Frederico Fellini care mi s-au lipit de suflet.

“Ce mi se parea cu totul special era ca uneori taceau impreuna. Treceam pe linga ei in gradina si taceau, si apoi mai treceam peste o jumatate de ora si taceau in aceleasi pozitii… Stii forma suprema de comunicare si confort este sa taci impreuna cu celalalt. Ajunsesera la acest nivel.”

imi doresc f f tare sa mi se intimple si mie in viata, cindva, tacerea asta.

3471
marcellomastroianni autoportret; genial!

mastroianni autoportret; genial!

am un documentar despre viata lui Marcello Mastroianni povestita chiar de el… absolut genial. vezi cadoarea si bunul simt al unui om care era unul dintre cei mai mari actori ai lumii si care nu s-a vazut asa niciodata.

iata citeva fragmente din ce povesteste…

am inceput sa lucrez la 11 ani. primul meu fim a fost la 11 ani. prietenii de familie ai parintilor mei aveau unul dintre cele trei restaurante din Cinecitta si imi dadeau vouchere ca sa pot intra in studio. altfel nu aveai cum sa intri pentru ca era un paznic urias. la primul film am fost figurant intr-un bilci. am luat-o si pe mama, a jucat si ea. 11 lire am cistigat si trebuei sa recunosc ca munceam nu doar pentru ca voiam sa fac eu cinema, ci si pentru ca aveam nevoie de bani.

*
dolomitii – pastrez muntilor astora o amintire profunda. prima data cind am plecat din cartier (pentru ca noi nici in centrul orasului nu mergeam, stateam in cartierul nostru ca un satuc), am fost intr-o excursie in dolomiti. am furat mere, am mincat afine, am facut excursii, ne-am catarat, iar mie muntii mi s-au parut uriasi si surprinzatori: mai apareau si copaci si poienite. e una dintre cele mai impresionante amintiri ale mele.

*

mama lucra la Banca Italiei ca dactilografa, iar colega ei era Maria sora regizorului Vitorio de Sica. Eu imi doream mai mult ca orice sa fiu actor si m-am rugat de mama sa mergem in vizita la Maria si s-o rugam sa scrie un bilet de recomandare catre fratele ei…
mi-a scris, m-am dus (aveam 14-15 ani), am apucat sa zic “am o recomandare de la sora dvs” si m-a trimis acasa sa invat. am venit si vara urmatoare… si timp de 5 ani m-a tot trimis acasa… chiar si cind am ajuns sa lucram impreuna tot mai ridea de mine. era minunat si foarte frumos, l-am iubit mult.
*
cind a inceput sa joace in filme si parintii vedeau si de 3-4 ori un film cu el
mama era surda (surzise de multi ani, de batrinete), tata era orb (avea diabet, orbise din cauza asta), erau in sala de cinematograf ca Stan si Bran, ii enervau pe toti. Mama intreba: “ce zice?” si tata ii raspundea “aia si aia”… apoi tata intreba “ce face?”

*
despre televiziune

fellini mi-a zis : “obisnuiam sa ne uitam la marilyn pe ecran urias, la cinema, si sa ne ni se para colosala; acum o privim la televizor, mica, intre ramele unui ecran”.
televiziunea e o inventie colosala: am vazut primul om care a mers pe luna! dar modul in care folosim noi televiziunea…. mamaaaaa. (…) game show-urile stupide, tinerele care se plimba pe podiumuri si se vorbeste despre ele ca si cum ar fi Greta Garbo e cu o sau Marie Curie…. e cu adevarat cretina ceea ce numim televiziune; eu nu ma mai uit decit la documentare.

***

nu gasesc pe yotube fragmentele cele mai frumoase si emotionante, dar puteti simti un pic (9 min) din poveste… aici despre La dolce vita, chiar daca e in italiana. pentru cine vrea documentarul cu subtitrare (are o ora jumatate si muuulte povesti), lasati un comentariu si va dau DVD-ul.

***

gingerefred1prea multe freaky shows la tv?

prea multe freaky shows la tv?

v-ati saturat de prostiile de la tv? de toate show-urile cu ciudati ( din oricare zona ar fi ei – politic, social, artistic)?

luati-va 2 ore de pauza, un computer, filmul Ginger & Fred si uitati-va la televiziune prin ochii lui Fellini.

o sa zimbiti, o sa va emotionati si o sa va ginditi: omul asta a anticipat unde merge televiziunea inca de acum 25 de ani.

cine vrea filmul trebuie doar sa spuna, il am pe dvd original si cu interviuri ale actorilor.

( Ginger e Fred este povestea a doi dansatori batrini care sunt invitati – dupa 30 de ani de la ultima lor aparitie intr-un show in care ii imitau pe Ginger Rogers si Fred Astaire – la o emisiune de Craciun cu travestiti, sosii ale personalitatilor, oameni care vorbesc cu spiritele etc etc etc.)
*
l-am revazut in aceasta dimineata si mi-am amintit cit de minunati erau Giulietta Massina si Marcelo Mastroiani.
uneori ma gindesc ca, pur si simplu, oameni ca ei nu se mai nasc.

*
am mai scris cite un pic despre fellini si in anii trecuti :)

2079
600full-federico-felliniun pic de Fellini

un pic de Fellini

mi-am reamintit vineri dintr-un comentariu al lui Bogdan Olteanu ca a fost ziua lui Fellini si mi-am zis ca e un motiv bun sa mai scriu putin despre pasiunea mea legata de Fellini, poate (re)vedeti un film de-al lui :)
*
acum citiva ani, m-am dus la Roma special ca sa merg pe urmele lui Fellini. am avut recomandari bune si-am ajuns in casa in care a locuit (foarte aproape de spanish steps), apoi in cafeneaua in care lua micul dejun in fiecare dimineata (chelnerul m-a dus in spate si mi-a aratat citeva dintre desenele facute de Fellini, agatzate pe pereti, precum si comoara lui, inramata: un portret pe un servetel pe care i-l facuse maestrul) si-am mai intilnit citiva dintre oamenii cu care a lucrat.

imi place Fellini pentru forma ironica in care poate spune lucruri extrem de serioase, pentru finetea si perseverenta cu care s-a uitat si la oamenii “uriti”, pentru energia pe care o degaja inteligenta sa.

*
imi place asa de mult, incit atunci cind m-am mutat, unul dintre criteriile de selectie a noii case a fost “mosuletul care seamana cu personajele din filmele lui fellini”, despre care am scris acum multi ani in Jurnalul National.

*
vineri a fost ziua lui. iata un filmuletz inedit cu Frederico Fellini, cind repeta aplauzele pentru o secventa:)

1251

bucuresti, 20 august, ora 23 si ceva, in centru.

O tinara care plinge si striga “vreau telefonul, sa-mi dai telefonul” , batindu-si geanta rosie cu mina stinga, desi merge singura pe strada.

O femeie care face matanii intr-o intersectie, in spatele ei usor agresiv un baiat isi plimba ostentativ ciotul care tine loc de mina stinga. E bandajat in alb.

Un barbat care i-a (ciiih ce greseala) ia notite de pe anunturile unui stilp de telegraf.

Un cuplu care se mingiie/masturbeaza la o trecere de pietoni bucurindu-se ca il vede lumea.

Masini de politie care urla, urla si iar urla.

Liderul unui grup de burtosi urla la telefon la aceeasi trecere de pietoni “noi intram pe caderea bastiliei. si voi repede!”

Cagulati la circiuma de la bulevard.

Cagulati care se cearta cu medicii de la clinica din colt, cerind detalii despre oamenii care au intrat in ultimele minute.

Cagulati si 7 masini BGS pe strada mea mica faimoasa pentru o circiuma a microbistilor.

Cagulati in poarta casei mele.
*

Am trecut scurgindu-ma pe linga ei, am spus buna seara.
Unul a raspuns politicos “buna seara” si s-a dat la o parte din poarta.
Ceilalti erau ocupati cu 2 cheliosi muntosi.

*
Toate s-au intimplat in mai putin de o jumatate de ora pe drumul de la MTR pina acasa.

In prima faza am gindit angelic ca s-a mutat lumea lui Fellini in cartierul meu, intre timp am aflat de huligani.

1923

lavazza, leibovitz… Roma, partea 1

prima data am intalnit-o in aprilie la New York. Mai vorbisem la telefon, ca sa pregatim conceptul, dar atunci am vazut-o fata in fata. Am stat o zi impreuna si mi-a zis: In urmatoarele zile nu voi putea vorbi cu tine pentru ca ma voi concentra pe ce avem de facut. Si in saptamana urmatoare nici macar n-a zambit.
Francesca Lavazza.

Am baut de dimineata un espresso cu mama calendarului Lavazza. E parte din familia cu cafeaua si e tare simpa. Lucreaza la calendar de la editia facuta de Mondino.

Am vazut in avampremiera fotos din calendar: italian icons in a surreal background.
seamana cu ce a facut Leibovitz pentru Disney la aniversare.
si e si my love, Fellini acolo:)

Ca sa ma bucur de moment am dat o fuga si pana la casa lui Fellini de langa Piata di Spania.
Fotos cand vin acasa.
In 2 ore press meeting cu dna Leibovitz.

SUNT LA ROMA!!!!

scarlett johansson, cenusareasa. by annie leibovitz. 4 disney.

1369
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!