In contextul sinuciderii minunatului om Robin Williams, m-am gindit sa scriu citeva lucruri pe care le-am aflat in acesti multi ani de trait, lucrat, imprietenit cu/printre artisti. Poate ne ajuta sa –i pretuim mai mult – la vedere – cit sunt in viata si sa intelegem ca intre alb/ veseli/buni si negru/tristi/ rai, cum ne imaginam ca sunt, se afla de fapt infinite nuante de gri.
1. Artistul e un om diferit de majoritate.
Daca ar fi ca toata lumea, ar face lucruri ca toata lumea si n-ar mai fi artist. Oamenii altfel fac lucrurile altfel. Si cu “altfel de lucruri” inainteaza lumea.
Sa nu-I mai judecam deci pe artisti dupa chipul si asemanarea noastra; cu siguranta e o diferenta in empatie, sensibilitate, transpunerea si sinteza unor emotii intre ce simt si fac ei, si ce simtim /facem noi; chiar daca, aparent, aratam la fel.
2. Emotiile unui artist ating limite incredibile si-arata vulnerabilitati, fragilitati imense.
Mi s-a intimplat sa trebuiasca sa urc pe o scena alaturi de un mare actor al Romaniei, iar el tremura de doua ori mai tare de emotie decit mine. Cind l-am intrebat de ce, pentru ca mi se parea ca are mult mai mult antrenament decit mine la expunerea la public, a marcat o diferenta: “Cind ma sui pe scena in mod curent, vin dupa luni de repetitii ale unui text si stiu orice miscare pe care trebuie sa o fac. Si atunci am emotii imense, dar acum e mult mai mult.”
Am vazut cum patruleaza ca un leu un cusca un muzician in culise inaintea unui concert si, cind ii simteam concentrarea pusa la un loc cu emotiile, cu presiunea salii care deja urla in asteptare, mi-am promis ca nu voi mai sta niciodata in culise sa vad asa ceva: ma durea, la propriu, stomacul.
Am vazut o actrita de notorietate mondiala, care a participat la toate premiile mari ale industriei ei si-a facut filme cu milioane de spectatori si care, in timpul unui banal interviu, si-a framintat miinile de emotie fara sa fie constienta de forta pe care o imprima: isi inrosise palmele.
M-am gindit de multe ori ca multi dintre artisti recepteaza emotiile mult mai intens decit majoritatea oamenilor, poate ca asta e explicatia creatiei lor unice: aduna un bagaj emotional mai greu decit al nostru pentru care au instrumentele naturale – harul- sa-l transpuna apoi in arta.
3. Nevoile lor emotionale sunt, de multe ori, diferite de majoritate. (pentru ca… punctul 1)
Au nevoie de mai multe validari, au nevoie de mai multe confirmari; e atit de subiectiva munca lor si stiu ca oricind o pot lua de la zero, fara sa mai aiba nimic, incit pare ca viata intreaga li se sprijina intr-un fir de ata. In fiecare an, in fiecare luna, uneori in fiecare zi (dupa drumuri lungi, in turnee) au un nou performance in care sunt supusi presiunii, tensiunii si , la sfirsitul careia, asteapta o validare.
In plus, actul creatiei e diferit intre artisti – unul are nevoie de mult spatiu, de timp pentru “internalizarea”/sinteza emotiilor, altul are nevoie de preteni aproape, altul are nevoie de vin sau muzica etc etc. Pe noi, spectatorii, ar trebui sa ne intereseze doar rezultatul muncii lor, forma in care a ajuns emotia catre noi. Fara nicio alta “judecata”, “eticheta” lipita pe personalitatea lor.
4. Perfectionismul lor e greu de dus pentru cei din jur.
Acelasi text e rostit de doi actori total diferit sau transformat in doua spectacole/filme diferite de doi regizori; cu aceleasi note muzicale, doi compozitori fac muzici diferite. Artistii stiu cel mai bine asta si stiu ca detaliile fac diferenta, asa ca uneori tin cu dintii la detaliile lumii pe care si-o imagineaza.
Am intilnit un mare muzician al planetei – o doamna – care viziteaza in avans fiecare studio in care are de facut un interviu live; vrea sa stie culoarea fotoliilor pe care urmeaza sa stea, daca are trepte de urcat/coborit, cit de inalte sunt – ca sa aleaga tocurile si culorile cele mai potrivite pentru hainele pe care urmeaza sa le poarte. Desi are un program infernal, verifica personal de fiecare data pentru ca “vreau sa simt eu locul, ca sa stiu sa aleg ce e cel mai bine pentru seara respectiva.”
Numai ca dorinta aceasta de a face lucrurile in detaliile lumii lor, cind ajunge in contradictie cu fapte minore ale staff-ului sau familiei, naste dispute in care cineva trebuie sa cedeze. Si nu artistul e cel care cedeaza cel mai des.
Iar, pe termen lung, asta erodeaza relatiile.
5. Cu cit e mai celebru si mai de succes un artist, cu atit e mai singur.
Nu pentru ca n-ar avea prieteni sau familie, ci pentru ca momentele lui de succes (daca vorbim de adevarati artisti, nu de cartoane colorate) sunt in lupta cu sine – cel mai adesea pentru a transmite o emotie mai bine, mai puternic, indiferent de calea (film, teatru, muzica, literatura, pictura etc) prin care se exprima. Si nimeni nu primeste aplauze la scena deschisa pentru ca a depasit o bariera interioara, oricit de dureros ar fi fost procesul si de mare victoria. Pentru ca asta nu se petrece la vedere.
In plus, o mare parte din artisti – prin natura meseriei – se afla departe de “ai lor” in momentele cheie (cind au luat super premii, cind au fost evenimente in familie). Cum succesul nu vine peste noapte, ratarile momentelor “de familie” se aduna si erodeaza pe termen lung si relatiile, si prieteniile, iar erodarea e mai puternica decit la restul oamenilor pentru ca vine din ambele capete.
Ii invidiem pentru lumea plina de glamour pe care o afiseaza, dar… de ex, Grace Kelly dupa ce a cistigat Oscarul in 1953, a ramas singura in camera ei de hotel. Tot staff-ul era obosit, parintii se aflau acasa in Philadelphia, viitorul sot – Printul Rainier – era la Monaco; in biografia ei mentioneaza ca, in seara in care a avut cel mai mare succes profesional, a fost de fapt cea mai singura.
6. Ceea ce stim/credem despre ei e mai degraba proiectia emotiilor noastre pe niste roluri publice, decit adevarul despre ei
Ii vedem in fotografii perfect retusate, cu un stiling perfect si, pentru ca au echipe de imagine bune, pentru ca fac parte dintr-un sistem, intotdeauna imaginile “controlate” sunt mai multe decit cele “paparazzi”, iluzia realului. De fapt, de cele mai multe ori, si fotografiile paparazzi sunt aranjate sau controlate, pentru ca artistul stie ca nu poate iesi in spatiu public decit in “personajul” pe care-l comunica.
Uneori ii judecam dupa reactiile din viata lor privata – iubiri sau scandaluri, cel mai adesea. Dar cind ne punem intrebarea “de ce naiba sunt astia doi impreuna?” nu luam in calcul ca o parte din cupluri sunt aranjate pentru un efect media mai puternic, iar alta parte e “pe bune”, doar ca imaginea curata creata de oamenii de specialitate ascunde un om nu foarte rafinat, dupa cum ii sunt si iubirile/nevoile pe care le are.
Imaginea publica pe care o are artistul – cu cit e mai celebru si are o echipa mai profesionista de comunicare – prelucreaza ceva din personalitatea lui pina cind obtine o calitate care acopera o nevoie a publicului tinta. Cind nu exista, o fabrica. Pentru ca managementul unui artist stie ca publicul va incalca intotdeauna punctul 3 si … va pune etichete.
7. Cea mai importanta apreciere e cea a publicului. Singura validare care hraneste e cea a publicului. Cel mai mult timp – fizic sau cu mintea – e petrecut, nu cu familia, nu cu staff-ul, ci cu si pentru public.
Cit proiectul e in lucru, parerea staff-ului (manager, regizor, alti membri ai echipei, familia) e importanta , dar cind prestatia artistica (oricare ar fi fost forma ei) a iesit in spatiul public, poate sa spuna zeci de laude oricare membru al staff-ului, vorbele nu au acelasi impact ca un simplu “multumesc” sau “felicitari” venite de la un spectator, de la cineva din public.
Am vazut multi artisti cum asteapta cu nerabdare dimineata de dupa un spectacol ca sa vada reactiile publicului (in ziare, pe net etc) si cum, de fapt, abia atunci incep sa se bucure de munca lor si sa se motiveze pentru un nou spectacol.
Avem deci un om mai sensibil, poate chiar mai introvert decit majoritatea, mai vulnerabil si cu o capacitate mai mare de a recepta emotii (implicit de a fi afectat de ele), cu un perfectionism – fixism care-l chinuie, dar ii chinuie si pe cei din jur generind tensiuni, care cunoaste momente de crunta singuratate, in balans cu bucurii uriase, care traieste presiunea unei vieti usor schizoide – intre ceea ce e in spatiu public si ceea ce e acasa – si care persevereaza zilnic in meseria lui cu un singur scop: sa placa publicului.
Stiind toate acestea, spun mereu si mai scriu si aici: cel mai bun si mai frumos lucru pe care putem sa-l facem in raport cu arta, noi – muritorii de rind mai putin talentati – e ca atunci cind ne place munca unui artist sa i-o spunem. In timp real, cu sinceritate si simplitate. Cu un mesaj oriunde stim ca ar putea ajunge la el/ea.
O sa conteze enorm, o sa-i dea aripi pentru inca o zi grea de munca (cea mai grea munca e cea cu mintea si trupul tau), o sa-i aduca o confirmare ca merita toate framintarile pentru “de ce sunt altfel?” si… pentru momente ca acelea prin care a trecut Robin Willliams , s-ar putea sa faca putin, un milimetru, o miime de milimetru, diferenta.
Si sa salveze o viata.
pentru transport. Bondoc are 78 de ani, e inscris in competitia veteranilor si… nu mai are pe nimeni.
