Tag : film

bondoc film#devazut Bondoc – un documentar despre singuratate

#devazut Bondoc – un documentar despre singuratate

Am vazut in acest week end un documentar despre un fost campion de sah, Dan Vladimir Bondoc, realizat de trei jurnalisti de la Adevarul, Mihai Voinea, Mihai Mincan si Cristian Delcea.

Filmul a plecat de la un articol pe care baietii l-au publicat in Adevarul. Ii banuiesc ca le-a fost foarte drag de omul acesta pentru ca-l prezinta cu multa atentie si cu o gingasie ca de la nepot la bunic.

*

In rama a trei zile de concurs de sah, filmul spune tandru o dureroasa poveste despre singuratate. Bondoc participa la concursul care poarta numele unuia dintre prietenii lui, si el fost campion de sah, mort in strainatate si repatriat “cenusa” pentru ca rudele nu au avut bani pentru transport. Bondoc are 78 de ani, e inscris in competitia veteranilor si… nu mai are pe nimeni.

E un om de o singuratate care te inspaiminta si care accepta cu liniste ca toti ceilalti nu-i mai acorda atentie.

In film e o secventa in care Bondoc merge cu covrigi la competitie ca sa le dea pomana pentru parintii lui prietenilor cu care joaca, tine covrigii intr-o punga pe care a ales-o cu grija inainte de a pleca de acasa, dupa modelul frumos de pe ea, doar ca  prietenii il trimit de la unul la celalalt invitindu-l sa-i dea altuia, nu lui.

Si Bondoc, cu mersul lui incet, plimba punga pe la fiecare, cu blindete, fara sa se supere ca, de fapt, prietenii il refuza.

Bondoc e genul de om care vorbeste singur si cind sunt altii in preajma lui, nu pentru ca ar fi nebun, ci pentru ca a stat atit de mult timp singur incit aceasta e forma de dialog pe care o stie cel mai bine.

*

Filmul e documentar si regizorii nu au intervenit asupra realitatii actiunii celor 3 zile de concurs, dar personajul e atit de ofertant incit sunt secvente care par ca au fost puse cu mina in scenariu, par dintr-un film al lui Cristi Puiu sau, dupa caz si umor (involuntar si sec), al lui Corneliu Porumboiu.

Bondoc joaca in prima etapa cu un pusti pe care-l bate dar, pentru ca e surd, nu aude felicitarile copilului spuse repetat si insistent.

Se intilneste cu cel mai batrin dintre competitori care-i spune sa nu dispere, ca atita timp cit are sahul, are o ancora in viata ca sa mearga mai departe, chiar daca e singur si vrea sa moara – “sa se duca la mama”.

Bondoc Trailer from deFilm on Vimeo.

*

Dincolo de film pe care vi-l recomand sa-l vedeti (va fi si in Bucuresti in septembrie, in acest week end e la Alba Iulia la Festivalul Dilema Veche), am doua observatii:

  1. in contextul in care jurnalistii de investigatie, jurnalistii de reportaj nu-si mai gasesc o zona de exprimare in presa scrisa (costuri mari pentru redactii sarace,  timp mult investit pentru redactii cu oameni putini etc), e minunat ca acesti tineri jurnalisti (Mihai Voinea, Mihai Mincan, Cristian Delcea) si-au gasit o supapa prin care si sa se exprime dar si sa se incarce emotional pentru a merge mai departe in meseria lor. Desigur, au facut filmul pe banii lor si, fie si pentru acest efort, merita sa mergeti sa-l vedeti. (filmul e foarte bun, merita)

2. anul trecut, la Oscar a cistigat un documentar (scurt metraj) despre cea mai batrina pianista din lume “The lady in number 6″ – o doamna de 109 ani, Alice Sommer- Herz, careia muzica i-a salvat viata (personajul era si cel mai batrin supravietuitor al Holocaustului). Si acolo e o poveste despre batrinete si singuratate spusa cu multa tandrete.

Diferenta intre cele doua “batrineti” e in cum vad personajele principale viata cind nu mai ai pe nimeni alaturi:

femeia din “filmul lor” e optimista si activa, in ciuda problemelor de sanatate evidente, barbatul din “filmul nostru” e deprimat si plinge mult; desi le spune baietilor- regizori “sa nu plingeti, sa fiti tari!”

P.S. Cum astazi incepe festivalul Anonimul, mai spun si aici (i-am spus si unuia dintre regizori) ca mi-ar fi placut tare sa inscrie filmul in festival, cum mi-ar fi placut sa fiu pe scena si sa le dau un premiu special, cum am inminat in ultimii 5 ani premii pentru tineri care au si povesti despre determinare si dorinta de a face cinema cu orice pret (sacrificii). Am avut mina buna de fiecare data pentru ca acum tinerii respectivi sunt finantati de CNC. Ceea ce le doresc si lor.

 

2891
anamaria marinca 2Exclusivitate S!MPA: Anamaria Marinca față în față cu Glenn Close

Exclusivitate S!MPA: Anamaria Marinca față în față cu Glenn Close

În ultimele săptămâni, Anamaria Marinca a filmat pentru  ”She Who Brings Gifts”, pelicula în care le are ca partenere de platou pe Glenn Close și Gemma Aterton.

Anamaria, care este o persoană foarte discretă și modestă, povestește cu mult umor cum a aflat că a obtinut acest rol.

”Eram la Belgrad când am primit scenariul. Un vechi prieten, Goran, și-a asumat rolul principal – Melanie, o fetiță de 10 ani – și mi-a dat replica în proba pe care am filmat-o în camera mea de hotel. Povestea m-a atras – poate și pentru că nu mai făcusem un film de gen până atunci. Ajunsă înapoi la Londra m-am întâlnit cu Colm ( nota mea. Colm McCarthy, regizorul filmului)  la o cafea. Vorbim despre cu totul alte lucruri. La sfârșit mă întreabă: Can you make her tired? Eu: Now?

Nu zice nimic, zâmbește. Îmi pică fisa. Sunt în distribuție.”

Filmul, care va avea premiera anul viitor, este un thriller cu accente horror,plasat într-un viitor distopic, și spune povestea unui copil neobișnuit, micuța Melanie. Protagonista este un ”caz” examinat într-un bunker, de către oameni de stiință aflați în căutarea unui antidot împotriva unei boli care îi amenință pe ultimii supraviețuitori ai planetei. Pe platourile de filmare din regiunea West Midlands, lângă Birmingham, au fost în general mai mulți copii decat adulți, iar Anamaria (care are un rol negativ) povestea încă din timpul filmarilor că este  ”o atmosferă extraordinară”.

Regizorul, Colm McCarthy, a lucrat pentru serialele britanice ”Peaky Blinders” și ”Sherlock”, care au cunoscut un succes internațional de proporții. Scenariul e scris de M.R. Carey si se bazează pe romanul best–seller “The Girl With All the Gifts”  de acelasi autor.

Desigur că toată lumea vrea să știe cum a fost să lucreze cu Glenn Close. Când am rugat-o pe Anamaria Marinca să descrie momentul (via publicistul ei din Ro, Sorana Savu) am primit un răspuns foarte foarte emoționant. Citiți cu atenție rândurile de mai jos, vorbesc despre firesc, despre bun simț și, contrar a ceea ce ar face mulți actori români, accentul nu cade pe ”vedeta” ci pe un gest emoționant. (poate de asta, Anamaria Marinca sta in Anglia )

”La lectură la masa stau, întâmplător, lângă ea. De partea cealaltă, Grace ține romanul lui Bram Stoker pe genunchi, îl răsfoiește și discută cu noi două despre vampiri în general. Are 11 ani, e tunsă scurt și si-a pus o fundă mare. Toate fetițele care joacă în film și-au tăiat părul și l-au donat pentru peruci care vor ajunge la copii care suferă de cancer.

Citim scenariul, ne observăm unii pe alții, suntem în sfârșit cu toții împreună într-o cameră dintr-o clădire dezafectată care va fi acasă în următoarele două luni, curioși și un pic emotionați.

Copiii fac poze cu Glenn. Gata. Mâine începem.”

Singurele fotografii care au fost facute publice de sudioul producător o înfățișează pe Glenn Close într-o ipostază nu foarte prietenoasă.

 

Despre bunul simț și modestia actriței Anamaria Marinca am mai scris într-un interviu foarte emoționant prin simplitatea răspunsurilor, pe care-l cititi aici.

 

2235
landscape-1427298176-landscape-nrm-1423067542-168581071In curand musicalul Pretty Woman

In curand musicalul Pretty Woman

Text de Raluca Antuca

Julia Roberts și Richard Gere ne-au oferit o frumoasă poveste de dragoste în Pretty Woman, iar acum, după 25 de ani, regizorul Garry Marshall lucrează la o nouă versiune. Este vorba de adaptarea filmului clasic la un musical pe Broadway. El recunoaște că a lucrat cu plăcere atunci când au filmat scenele din film, încât ar vrea să readucă la viață povestea dintre Vivian și Edward, însă cu mai multă muzică și veselie.

Chiar ieri, actorii din distribuție s-au reunit la o emisiune  TV de succes din State și au scos la iveală detalii neștiute despre film.

În locul Juliei Roberts și al lui Richard Gere ar fi trebuit să fie Michelle Pfeiffer și Al Pacino. De fapt, întreg filmul trebuia să fie unul sumbru, întunecat, în care se punea accentul pe dependența de droguri. Nici sfârșitul nu trebuia să fie unul fericit. Odată cu intrarea în peisaj a Juliei Roberts, cea care l-a convins pe Richard Gere să facă parte din proiect (dupa ce l-a întâlnit și a fost simpatie la prima vedere între cei doi). Sfârșitul a fost schimbat, pelicula fiind una comică și romantică. Lui Gere nu i-a plăcut deloc scenariul inițial, spunând că “puteai să îmbraci în costum și un țap și ar fi mers”. Farmecul Juliei l-a convins să se răzgândească.

Nu sunt prea multe detalii despre musical, deci doar ne putem imagina anumite secvențe din film. Regizorul a dezvăluit că va colabora cu producătoarea Paula Wagner și cu autorul scriptului original J.F. Lawton.

1261
monsterDESIGN: cind povestile din filme pot fi reduse la niste cercuri

DESIGN: cind povestile din filme pot fi reduse la niste cercuri

un designer britanic a refacut citeva afise ale unor filme celebre folosindu-se doar de cercuri (ca forma geometrica) pentru a reda povestea filmului.

a rezultat o serie amuzanta si foarte inteligenta de afise minimaliste.

domnul se numeste Nick Barcklay si-a ajuns la design dupa studii de psihologie:), poate de asta desenele lui sunt atit de sintetice.

1020
anamaria marinca cover interviuInterviu:  Anamaria Marinca – “Totul e posibil”

Interviu: Anamaria Marinca – “Totul e posibil”

Anamaria Marinca e in categoria actorilor romani cu o cariera internationala solida care creste de la an la an. Noi, ca spectatori, ne bucuram de succesele lor cu un fel de patriotism pe care ni-l revendicam si la victoriile sportivilor, dar stim putin, foarte putin despre eforturile si sacrificiile pe care acesti oameni speciali le fac ca sa-si urmeze visurile.

Anamaria Marinca e din categoria oamenilor care fac totul cu multa discretie si modestie. Sau, mai degraba, cu respect si smerenie, pentru ca Anamaria isi cunoaste valoarea, are incredere in fortele ei, dar nu face “parada” de asta.

De la premiul la Cannes pentru 4 luni, 3 saptamini si 2 zile (filmul regizat si scris de Cristian Mungiu), Anamaria Marinca a jucat in Five Minutes of Heaven (2009) unde l-a avut partener pe Liam Neeson, in Storm (unde i-a fost colega Kerry Fox), in serii britanice de televiziune ( Wallander – cu Kenneth Branagh protagonist, Holby City, Silent Witness sau The Missing, nominalizat la Globurile de Aur 2015 ), sau in  Europa Report si Fury (unde il are partener pe Brad Pitt).

In interviul de mai jos, Anamaria Marinca anunta doua noi proiecte, dar ne da si o veste buna pentru orgoliul si patriotismul nostru subiectiv: in toamna va lucra si la un film romanesc.

Cititi-o printre rindurile raspunsurilor sale, va rog. In spatiile dintre cuvinte e o femeie cu un caracter foarte frumos, cu o educatie solida si cu o rigoare a meseriei de la care toti avem de invatat.

*

In urma cu citiva ani, cind am publicat in Tabu – revista pe care o manageruiam atunci – un interviu realizat de Ana Maria Onisei cu tine protagonista, vorbeai despre faptul ca nu ai simtit dificultati de adaptare in Anglia. Acum privind parcursul tau, mi se pare ca ai construit incet , sigur, in pasi mici dar frumosi, pina ai ajuns la productii nominalizate la Globurile de aur si, sper, Oscar cu Fury. Ai avut un ”plan de bataie”, o strategie?

O, da. Nu stiu, insa, cum se face ca lucrurile nu se intampla chiar cum vreau eu. Asa ca relatia mea cu destinul propriu ramane … palpitanta.

Imi imaginez ca au fost si momente grele pentru ca ai o meserie in care o iei cu fiecare nou job/ rol de la zero, cu ce te motivezi si te incarci in momentele dintre proiecte?

Petrec cat pot de mult timp cu familia. Mai ales cu cei mici. Imi place si cand sunt singura.Si nu vorbesc. Cant, in schimb, la pian, la vioara – mi-am luat si o chitara recent – fac sport, gatesc, mesteresc prin casa si gradina. Ies cu masina, imi place grozav sa conduc. Privesc in jur, imi limpezesc gandurile. Vad ce fac si altii – ma duc des la spectacole si la film. Sunt tacuta mai ales cand ma pregatesc de filmari (sau, mai rar, pentru a urca pe scena de teatru). Cand simt nevoia unui sfat sau a une pareri diferite, vorbesc cu tata si cu Cristian. Mungiu.

Iti mai amintesti care a fost reactia ta cind ti s-a propus sa joci in Europa Report? Personal mi se pare foarte greu roul tau din acest film si sunt curioasa care a fost reactia ta cind ai citit scenariul si ai inteles cam pe unde trebuie sa duci personajul.

Zambesc. Ce bine ar fi fost sa fi stiut incotro s-o pornesc… De fiecare data dupa ce accept un rol, exista un moment precis si imediat in care imi doresc sincer s-o iau la fuga. E minunat sa ai capacitatea de crede ca in cateva saptamani poti fi/deveni/interpreta un astronaut. Mentionez insa ca aceste clipe de seninatate si candoare alterneaza cu un sentiment vecin cu exasperarea…Am vazut acum cateva zile Birdman si mi-a atras atentia subtitlul filmului.The Unexpected Virtue of Ignorance.

Care sunt criteriile dupa care iti alegi rolurile? Pentru ca e evident ca esti foarte selectiva :) si nu iti doresti sa joci in ”tot ce vine”.

Spun ‘nu’ de multe ori. E un cuvant puternic. Spun ‘da’ persoanelor si proiectelor care merita. Care ma emotioneaza. Aleg povestea, si nu rolul. Sunt atenta la structura si la tot ce ramane nespus intre personaje.

Vei fi pentru al doilea sezon in serialul The Missing unde joci o tinara care colaboreaza cu politia – impotriva vointei ei – ca sa ajute la recuperarea unui copil disparut. Din pacate n-am putut vedea nicaieri serialul, asa ca mi-ar placea sa ne spui mai multe despre ce rol ai, despre vestea ca vei juca si in sezonul 2, despre cum a fost la castigul pentru acest serial.

A fost o neintelegere, s-a anuntat o noua serie, intr-adevar, insa povestea se va referi la alt caz. Niciunul dintre actorii primei serii nu va reveni in distributia noii serii. The Missing a fost scris de Jack si Harry Williams pentru BBC One si regizat de Tom Shankland. Partenerii mei in majoritatea scenelor sunt Tcheky Karyo, James Nesbitt (cu care am mai jucat in Five Minutes of Heaven) si Dragos Bucur, in rol de frate. Rini e un personaj imprevizibil, ofertant, cu un parcurs spectaculos – dependenta de droguri cu opt ani in urma, o regasim in prezent schimbata – independenta si capabila sa-i inteleaga si sa-i ajute pe cei din jurul sau.

Filmam pentru Fury cand am primit scenariul. Si eu si Alicia (von Rittberg) aveam probe de dat, asa ca ne-am inregistrat una pe alta, la hotel. Drept urmare, eu am jucat in The Missing, iar ea in Our Kind of Traitor 

Il ai coleg in film si pe Dragos Bucur care e fratele tau si, am inteles, vorbiti romaneste. E confortabil sa ai si colegi din tara natala? Cum ati ajuns impreuna in acest film?

Filmez a treia oara cu Dragos, dupa Boogie si Wallander. E unul actorii mei preferati, si suntem reprezentati de aceeasi agentie la Londra.

Cum ai aflat ca serialul e nominalizat la Globurile de aur? Ai celebrat? Pentru tine, in industrie, asta inseamna foarte mult.

Cred ca prin SMS, de la Tom Shankland, care imi e si bun prieten. Am fost cu totii bucurosi si impresionati de ecoul pe care serialul l-a avut aici si in America. Cand s-a transmis ultimul episod la BBC, producatorul Chris Clough a lansat o invitatie intregii echipe – prilej de sarbatoare si de frumoasa incununare a timpului petrecut – cu folos – impreuna.

Care e amintirea cea mai puternica de la Fury?

Ziua a sasea. Cu tot ce s-a intamplat intre noi. Scena de la masa.

Spuneai intr-un interviu ca fiecare dintre roluri aduce ceva in tine pe care-l porti catre alte roluri. Care sunt ”lectiile” pe care le porti cu tine dupa rolurile din ultimii trei ani?

Am spus’nu’.

Am asteptat.

Mi-am declarat iubirea din copilarie in scris.

Am constatat ca tot ce e pe bani este ieftin.

Si ca in frig si noroi se pot face si lucruri formidabile.

Sigur ca tot ce e acum e rezultatul unei munci sustinute, construite – cum ziceam – in pasi mici pentru ca au mai fost seriale in care ai jucat in UK, au mai fost filme mari. Cind te uiti inapoi esti multumita? Ai lua-o de la capat tot pe drumul asta?

Nu am regrete. Ma intrebi daca as alege actoria? Da. Daca m-au costat alegerile facute? Da.

Stiu (tot dintr-un interviu) ca tatal tau e un reper important pentru tine. Ce spune dinsul de parcursul tau?A venit la premierele filmelor?

Ar trebui sa il intrebi pe el. Parintii mei au calatorit de multe ori cu mine, m-au vazut la cinema si pe scena. Cred ca sunt multumiti ca fac ce-mi place.

Mai ai timp de teatru? Stiu ca in primii ani la Londra jucai in piese de teatru in mod constant, dar in acelasi timp te implicai in proiecte sociale. Mai ai timp pentru asa ceva?

Am jucat mult in Romania, la Piatra Neamt si la Bucuresti, la Bulandra. La Londra am avut cateva spectacole – Measure for Measure la National Theatre in 2005-2006, 4.48 Psychosis la Young Vic in 2009 si Routes la Royal Court in 2013. Deasemenea, am mai jucat in Pescarusul, la Paris in 2011. In 2004-2005, in Romania, am luat parte la un proiect de teatru in inchisori pentru minori, cu piesa ‘Children’ de Edward Bond, proiect patronat de UNICEF. Voi reveni pe scena de cate ori voi simti ca e momentul si rolul potrivit.

Stiu ca urmeaza proiecte foarte mari pentru tine, daca ai voie sa ne dai citeva indicii… :)

De curand am filmat cu Jean Rochefort si Sandrine Kiberlain in filmul ‘Floride’, de Philippe Le Guay, si cu Stellan Skarsgard in serialul ‘River’.

Nu ti-e dor sa mai joci si in romaneste, la regizori romani? Mai primesti propuneri de la ei?Ai mai vazut dintre filmele romanesti?

Urmaresc cu atentie si drag filmele romanesti. Primesc propuneri, de curand am si acceptat una. Sper ca se va concretiza in octombrie.

Esti unul dintre cei mai discreti actori romani cu succes peste hotare (Vlad Ivanov e din aceeasi categorie cu tine la discretie si modestie:) ). De obicei actorii au nevoie de aprecierea care vine odata cu expunerea detaliilor din proiecte. Care e validarea care te bucura pe tine?

Nu sunt sigura ca am inteles partea cu ‘expunerea detaliilor’. M-am bucurat de gesturi discrete si pretioase pentru mine din partea profesorilor mei, a lui Corneliu Dan Borcia, Ducu Darie, Simon McBurney, Cristian Mungiu, Vlad Ivanov, Angelina Jolie, David Ayer, Brad Pitt, Jon Bernthal, Stellan Skarsgard. In ordinea in care i-am cunoscut.

Daca ar trebui sa mergi astazi la cursurile studentilor la actorie din ultimul an de la Bucuresti ca sa le faci o recomandare pentru cariera lor viitoare, ce le-ai spune?

Totul e posibil.

3343
poster  final winter sleep micWinter Sleep – cistigatorul marelui premiu la Cannes 2014 e acum pe ecranele noastre

Winter Sleep – cistigatorul marelui premiu la Cannes 2014 e acum pe ecranele noastre

Zilele astea cind se vorbeste foarte mult despre premii in cinematografie (globuri si oscaruri, mai ales) in cinematografelele din tara noastra a intrat un film eveniment.

Winter Sleep este filmul care a cistigat Palme D’or la Cannes anul trecut si este regizat de minunea de om pe nume Nuri Blinge Ceylan.

Despre domnul Ceylan – care a fost si in Romania de citeva ori (o data la Festivalul de film Anonimul) am mai scris de citeva ori, dar spun si aici ca este genul de om care, sub o carcasa din putine cuvinte si gesturi, tine sub control emotii puternice si povesti (personale sau nu) increbile.

Winter Sleep/ Somn de iarna este povestea unui fost actor care are un mic hotel intr-o pustietate, un om care poate pentru ca a schimbat contextul lumii lui, poate pentru ca s-a schimbat el, nu-si mai gaseste locul si e intr-un conflict permanent cu cei din jur, cu sotia sa, cu sora sa, dar mai ales cu sine.

Sunt citeva secvente in care regizorul Nuri Blinge Ceylan (care e si scenarist impreuna cu sotia sa) lasa sa se inteleaga ca o parte a caracterului actorului e de om autosuficient multumit cu ce poate realiza cu efort minim; sotia ii spune “stii care e problema ta? ca sa nu suferi si sa-ti complici viata, preferi sa te minti.”

Dar el, fostul actor – care e un om educat- are de multe ori raspunsurile potrivite, chiar daca sunt tot intrebari “nu e la fel de gresit daca urci pe un soclu un om, idolarizindu-l, si-apoi incepi sa te superi ca e doar om, cu bune si rele?”

Winter Sleep, considerat o capodopera de toate marile publicatii de specialiate, e un film emotionant despre iubire si despre (non) adaptarea la societate.

E un film greu, nu pentru ca are o durata ceva mai mare decit filmele clasice hollywoodiene, ci pentru ca pe multi ii va pune fata in fata cu sine.

Ar putea fi o optiune minunata pentru dupa amiaza de astazi, ca sa incepeti saptamina viitoare – una de iarna:) – cu ginduri despre ce sa faceti mai bine pentru voi si relatiile voastre.

Winter Sleep e in cinematografele din toata tara din acest week end.

si ca sa intelegeti sau sa va reamintiti finetea si rafinamentul pe care stie Ceylan sa le arate catre public, uitati-va 2 minute la seria de fotografii de aici. toate il infatiseaza pe tatal lui.

P.S. e un hashtag minunat pe afisul filmului care spune asa “#196deminute despre tine”. si e foarte foarte adevarat

1568

Kevin Spacey – cel mai emotionat discurs la Globurile de Aur 2015

Kevin Spacey a cistigat primul sau Glob de aur in aceasta dimineata la Los Angeles, dupa ce a fost nominalizat la 8 editii diferite.

Spacey – care si-a primit premiul pentru rolul din serialul House Of Cards – a fost ironic la momentul urcarii pe scena “acesta e doar inceputul razbunarii mele”, a spus cu trofeul in mina, iar apoi a continuat cu o poveste plina de tilc despre regizorul Stanley Kramer si despre aprecierile care trebuie sa vina la momentul potrivit in viata pentru ca sunt importante pentru fiecare, oricine ai fi.

Apoi a vorbit despre dorinta lui de a fi mai bun, tot mai bun. Uitati-va la filmulet, are 2 minute, e un speech foarte emotionant.

La intilnirea cu presa, imediat dupa ce a coborit de pe scena Spacey a adaugat

“Yes, I’m very pleased that I have not ended up as the Susan Lucci of the Golden Globes. I have an incredible job. David Fincher, whom I forgot to thank onstage, has been my guru on this experience. He’s such an extraordinary, encouraging, decisive editor — not just the editor of a film, but the editor of your performance. I always feel like I’m working with someone with an X-ACTO blade and he’s cutting out all of the fat.”

de aici

*

bine, echipa de la House of Cards si-a facut cum nu se poate mai eficienta in a promova sezonul 3 al serialului: in momentul in care Spacey isi ridica premiul, producatorii lansau online trailerul sezonului 3:)

1202
genius-cover2The Genius Issue  – Benedict Cumberbatch si Alan Turing

The Genius Issue – Benedict Cumberbatch si Alan Turing

Time Magazine are in editia de saptamina aceasta un story lung dedicat lui Alan Turing – “the man who pioneered computing, also forced the world to question what it means to be human”.

pe coperta e Benedict Cumberbatch care-l interpreteaza pe Turing in filmul The Imitation Game care are astazi premiera in America.

povestea incepe asa:

Alan Turing, the intellectual father of the modern computer, had a theory. He believed that one day machines would become so powerful that they would think just like humans. He even devised a test, which he called “the imitation game,” to herald the advent of computers that were indistinguishable from human minds.

But as benedict Cumberbatch’s performance in the new movi The Imitation game shows, Turing;s heroic and tragic lfe provides a compelling counter to the concept that there might be no fundamental difference between our minds and machines.

Povestea nu este online decit pentru abonati, asa ca am sa va transcriu aici citeva momente cheie din articol.

Whici is what makes the Turing story especially compelling. He was the seminal theorist conceptualizing the idea of a universal computer, he was part of the secret team at Bletchley Park, England, that put theory into practice by building machines that broke the most fundamental question of the computer age: can mashine think?

(…)

In a 1950 paper, he began with a clear declaration: I propose to consider the question – Can mashine think?” Whit a schoolboy’s sense of fun, he invented his “imitation game”, now generally know as the Turing test, to give empirical meaning to that question. Put a mashine and a human in a room, he said, ans send in witten questions. If you can tell which are from the human, then there is no meaningfull reasons to insist that the machine isn’t “thinking”.

***
Viata lui Turing, dincolo de cercetarile sale in “procesul mecanic” al matematicii, a fost una foarte tumultuoasa. Era gay, a vrut sa ascunda asta pentru ca il judeca societatea, in cele din urma a fost condamnat pentru comportament sexual bizar si supus unui tratament cu hormoni pt un an de zile. S-a sinucis muscind dintr-un mar in care injectase cianura, asta pentru ca a fost fascinat intotdeauna de povestea Albei ca Zapada.

in Time e si un interviu cu Cumberbatch despre cum este sa interpretezi un geniu si actorul spune “These people are all incredible different personalities, in their bodies as well as in their minds. The unified thinks we could talk about are pretty obvious. A lot of them come up against obstacles, whether they’re bureaucratic or conservative. They’re pushing against a sort of unrelenting, unforgiving world that doesn’t want anything out of place or muddled with or made different.
Somethimes that’s viewed as arrogance. My argument in humanizing these people – through sort of being an actor who empathizes with his characters – is that (that arrogance) is born out of necessity. It’s not something to judge them by”.

*
Filmul are premiera in Romania pe 30 ianuarie anul viitor

Editia din aceasta saptamina time, mai contine si un dosar cu cele mai importante 25 de inventii ale acestui an, pe care le gasiti aici

1824

cind o rogi pe Jennifer Aniston sa te ajute sa-ti pacalesti un coleg

cind baietii de la radio isi fac glume, le fac big time.
unul dintre redactorii BBC1 a avut anul trecut o problema cu un interviu cu Mila Kunis care s-a suparat pe o intrebare, asa ca simpaticii lui colegi s-au gindit sa-i faca o gluma.

acum doua zile, a venit Jennifer Aniston in vizita in studio ca sa promoveze cel mai recent film si au rugat-o ca de la o anumita intrebare sa se supere si sa-l incurce pe redactor.

saracul om a incheiat totul tremurind.

filmarea e mai sus

1303
ozana oanceaInterviu (arhiva) Ozana Oancea – despre relatiile mama fiica

Interviu (arhiva) Ozana Oancea – despre relatiile mama fiica

M-am intilnit cu Ozana Oancea acum citeva saptamini, la proiectia de lucru a filmului lui Tudor Giurgiu, De ce eu?. Era ingrijorata ca fiul ei nu isi facuse bine lectiile la o materie. Nu mai stiu despre ce materie era vorba, dar din argumentatia ei vedeam , din nou, perfectionismul expus linistit, cu vorbe lente.

I-am zis ca am facut curat in arhiva si am gasit interviul cu ea si ca o sa-l pun online, ea a zimbit si-a zis “ok”. Astazi la 5 ani distanta de la interviu constat ca e inca foarte valabila concluzia pe care am tras-o dupa prima noastra intilnire.

Si mi se pare frumos ca intr-o zi in care am publicat (via FIFI) un articol despre lectiile pe care copiii le dau partintilor, fac public acest articol (care a fost doar in print, niciodata online) despre o relatie mama fiica , ajunse la maturitate.

interviu publicat in Tabu, iunie 2009

Ozana, înainte de toate

Face parte de mulţi ani din echipa de organizare TIFF, îi datorăm vizitele actorilor şi regizorilor mari la festivalurile de film sau de teatru, a tradus multe dintre piesele jucate de trupele străine aici. Acum, Ozana Oancea e la primul ei rol principal într-un film: „Felicia, înainte de toate”.

Text de Cristina Bazavan

Felicia, fiica de 40 de ani a unei familii de intelectuali vine în Bucureşti pentru o săptămână. E bibliotecară într-un oraşel olandez, are un copil dintr-o căsătorie care s-a încheiat şi îşi petrece vacanţa cu părinţii – parte din dragoste, parte din datorie. Sunt destul de bătrâni ca să nu apară gândul că la următoarea vizită nu-i va mai găsi în viaţă.

Acesta este pretextul regizorilor Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf pentru a intra în mecanismul fin al relaţiei mamă-fiică în filmul „Felicia, înainte de toate”. O poveste despre adulţii care rămân copii în ochii părinţilor lor.

Ozana Oancea a ajuns să o joace pe Felicia fără să participe la vreun casting.

„Istoria filmului porneşte de la sora lui Răzvan care e mai mare decât el şi care trăieşte în Italia. Sora lui e minionă. Eu sunt înaltă şi Răzvan nu se gândise nicio clipă la mine. Nu m- a asociat cu modelul pe care-l avea în cap. I-a spus Ada Solomon (n. r. producătoarea filmului) că ştiu bine germana. El mă cunoscuse la Berlin când împărţisem un apartament cu românii care aveau treabă acolo şi, după recomandarea Adei, m-a luat în calcul.

Ce mi s-a parut apăsător a fost faptul că am început repetiţiile cu un film pe care ni l-a proiectat Răzvan, despre familia lui. A făcut nişte interviuri foarte dureroase şi foarte personale cu mama şi sora lui. Ce am spus noi în film are o încărcătură similară, dar nu e acelaşi lucru.
Acolo, la început, am intrat în povestea grea a unor oameni şi nici măcar nu mi se pare că a fost absolut necesar. Poate că pentru el a fost, dar noi am fi putut şi fără.
Am şi cunoscut-o pe sora lui la filmări. Apare într-o secvenţă în care eu mă spăl la closetul aeroportului; e o doamnă blondă care-şi pune lentilele de contact.”

Când a terminat facultatea de actorie, Ozana a început să joace la Teatrul din Craiova în celebrele montări ale lui Silviu Purcărete (Titus Andronicus, Phaedra, Orestia), a continuat pentru o vreme cu Ofelia din Hamletul lui Adrian Pintea la TNB, dar o montare nereuşită cu Negustorul din Veneţia şi o altă colaborare cu tineri regizori germani i-au adus aminte de vorbele tatălui ei, Gheorghe Oancea şi el actor: „Trebuie să ai o meserie când te amăreşte actoria”. Aşa că, în paralel, s-a îndreptat către organizarea festivalurilor mari şi către traducerile textelor celebre.

„Îmi plăcea la teatru regimul de turneu, din oraş în oraş. Jucam uneori şi de două ori pe zi, iar asta te ţine într-o formă.
Pe mine mă sperie oarecum că joci azi şi după aia zugrăveşti, speli prin casă, te duci la magazin şi te trezeşti peste o lună că trebuie să te sui în maşină şi te duci la teatru…Sigur că te gândeşti la rol înainte, dar ai teama că eşti cu lecţiile nefăcute.
Pentru satisfacţia pe care o ai tu ca actor este când eşti antrenat pentru ce faci, dacă te sui la bârna asta a ta, nu simţi ca <> Te simţi în formă. Chiar şi fizic.

La filmul acesta, 5 săptămâni am fost cu mintea doar acolo. M-au pus să promit că nu mă implic în nimic altceva. De asta nu am mai lucrat pentru FNT, când au fost filmările.”

Ozana Oancea are 42 ani, un fiu de 8 ani, Barbu, şi, de ceva vreme, locuieşte cu mama ei. Seamănă cumva cu eroina pe care o interpretează, între ea şi mamă se află multe vorbe suspendate în aer, indecizii şi neîncrederi profesionale. Ozana, însă, nu se recunoaşte în ipostaza de copil-adult al părinţilor săi.

„Eu mă simt într-un rol inversat. În casa asta de trei, eu sunt mama şi a copilului meu şi a mamei mele.
Am locuit o perioadă separată şi după moartea tatălui meu am căutat o casă mai mare şi ne-am mutat împreună. Convieţuirea e bine tehnic, casa e cu etaj, suntem ok. Emoţional nu e bine. Uite, nu am reuşit să o conving să vină să facem poze împreună.
Cu copilul meu încă mă înţeleg destul de bine, cu mama mea nu mai reuşesc să stăm de vorbă. Nu ştiu de ce, ea s-a instalat într-o amărăciune care s-a agravat.
Are 72 de ani, e sănătoasă, dar e foarte singură, deşi stă cu noi în casă.
Tata a fost un tip solar, energic şi, ştii cum e, când nu e soare, e umbră. Acum pentru ea e umbră de foarte multă vreme şi, probabil, că eu nu pot suplini cu totul, nu sunt suficient de solară. Am devenit mult mai solară decât eram, dar nu ajută în cazul ăsta.
Dar ajută în multe alte cazuri; eu sunt bine cu mine, mă ajută în situaţiile cu băiatul meu căruia trebuie să-i ţin piept.
Am sperat că va accepta shootingul Tabu pentru că ea îşi doreşte mai tare decât mine această carieră de actriţă.
A văzut filmul înainte să fie gata, pe laptop, şi singura ei reacţie a fost că mi-a recunoscut calitatea jocului actoricesc. Se aştepta să nu fiu naturală, mă văzuse numai la teatru şi se gândea că o să fiu mai teatrală. Se gândea că o să fiu încapabilă, sau insuficientă. Nu ştiu.
Mi-a zis, cu mirare, că sunt la fel de bună ca actriţele noi pe care le-a văzut la tv. Dar n-am discutat nimic despre subiect.”

Subiectul filmului „Felicia, înainte de toate” e greu şi dureros. Cu ce mai poţi să dărâmi zidul care s-a construit în ani, din nemulţumiri, vorbe nerostite, gesturi duse până la jumătate, între tine şi părinţi? Care să fie calea pentru dialog când principala formă de manifestare a afecţiunii părinteşti e mâncarea preparată în cantităţi industriale, iar a copilului – banii pentru medicamente?
Filmul nu dă un răspuns, dar – ca la ceasornicar – desface rotiţă cu rotiţă sentimentele, putinţele şi neputinţele dintre mamă şi de fiică. La fel ca-n viaţă.

„Mama regretă că eu nu fac meseria asta în mod constant, i se pare că e greşit că acum lucrez pentru festival, negociez pentru invitaţi şi fac bilete de avion.
Ea suferă, dar mie mi se pare ca un sport pe care-l practic. E o mică ambiţie a mea să nu depind de meserie, să nu mă acresc că nu joc în teatre şi să pot să exist independent de actorie.
Nu sunt fericită pentru o perspectivă îndepărtată pentru că nu ştiu cât mai pot. Mi se pare că nu poţi să o ţii la infinit trecând din proiect în proiect, din festival în festival. Tehnic sunt destul de aproape de limita aia de vârstă, dar practic mă simt destul de departe de ea.
La TIFF am să-mi fac treaba şi anul acesta ca şi până acum, dar mă amuză ideea că o să mă opresc şi o să zic: “Aoleoo, trebuie să mă duc la Q&A” şi să las baltă laptopul şi telefoanele 15 min ca să răspund la întrebările spectatorilor.
Pentru mine, aceasta e situaţia ideală: mergi cu ceva în care joci şi nu eşti un actor distrat, eşti cineva care ştie despre ce e vorba şi poate să descurce lucruri. La TIFF m-am retras din tot ce înseamnă contact cu juriul pentru că sunt într-un film care e în concurs, dar mă bucur că oamenii cu care am negociat programe şi bilete de avion mă vor vedea jucând.
Îmi place foarte tare această dublă calitate, meseria aceasta organizatorică o fac ca un mod de a mă menţine trează.”

Îmi place mult Ozana Oancea pentru discreţia ei, serenitatea şi lipsa încrâncenării. Pentru credinţa că lucrurile bune vin şi fără să scrijeleşti cu unghiile uşile celor importanţi, o credinţă pe care nu o au mulţi în meseria asta. Am însă o mare nemulţumire legată de ea. Nu crede că actoria e o meserie care contează, care lasă urme, o meserie necesară. Nu crede că actorul poate schimba viaţa unui om oarecare. Dacă ar fi posibilă o minune, s-ar rupe de tot şi ar lua-o de la capăt într-o meserie nouă, crucială pentru oameni.
Şi mă enervează tare că nu e foarte constientă de puterea muncii ei; că nu ştie că monologul pe care-l are la sfârşitul filmului, m-a făcut să plâng.
– Eu cred că te sub apreciezi. Dar nu mă prind de ce eşti atât de auto critică sau cine te-a tot criticat, i-am spus aproape de finalul întâlnirii noastre
-Am o mamă care mă ceartă mult acum…Poţi să scrii asta, pentru că o rog mereu să nu o mai facă, mi-a răspuns zâmbind.

M-am gândit atunci şi mai păstrez gândul acela, că ar trebui să înveţe nu o nouă meserie, ci să se pună pe sine, pentru o vreme, înaintea tuturor.

*
daca n-ati vazut filmul Felicia, inainte de toate va rog sa-l cautati

3684
Angelina-Jolie-Variety-Magazinecind Angelina Jolie isi face publicitate… chiar isi face

cind Angelina Jolie isi face publicitate… chiar isi face

Angelina Jolie e zilele astea pe copertele a doua reviste foarte importante, Vanity fair (editia de decembrie) si Variety.

Justificarea celor de la Vanity fair este ca au desemnat-o femeia anului, iar a celor de la Variety este ca a anuntat ca renunta la actorie ca sa faca regie.

De fapt, cu toate astea adevarate sau nu, Angelina are premiera unui nou film regizat de ea: “Unbroken”, cu scenariu scris de Joel si Ethan Coen :)

fotografiile in ambele cazuri sunt minunate

in Vanity Fair semnate de Mario Testino

si din Variety semnate de Art Streiber

 

 

aici puteti citi integral coverstory-ul din Vanity fair centrat desigur pe filmul Unbroken despre care se spune ca are sanse la Oscaruri (desigur tot parte din promovare, din a-l aseza corect pe drumul lui inca de la inceput)

1455
cinemain week end, super spectacole de teatru si super filme

in week end, super spectacole de teatru si super filme

stiu ca alegerile sunt focusul acestui week end si sper sa mergeti la vot, indiferent de optiunea voastra politica, dar in we acesta se mai intimpla si alte lucruri.

unele centrate foarte mult pe copii: spectacole de teatru in Festivalul teatrului de animatie de la Tandarica, sau filme pentru copii la Kinodiseea – festivalul filmului pentru copii.

recomandarile mele foarte speciale (care au tinta si adultii nu doar copiii) sunt:

Finn – pe 14 nov la cinema studio, povestea unui baietel care , in timp ce asculta cintecul la vioara al unui batrin intilnit intmplator, isi vede cu ochii mintii mama moarta. si decide sa se faca violonist pentru ca tocmai a experiementat pe pielea lui magia muzicii.

filmul incepe la ora 19, la cinema studio si va fi urmat de Q&A cu egizorului Franz Weisz si a actorul Mels van der Hoeven, dar mai poate fi vazut si simbata dimineata la ora 11, la cinemateca eforie, unde itrarea e libera. si vin din nou si regizorul si actorul.

Loulou, incredibilul secret – simbata de la ora 19 la cinemateca Eforie – o poveste despre incercarile vietii pentru prietenii care par imposibile. prietenia dintre un lup si un iepure

Jack si mecanica inimii – cinema studio, ora 19, duminica o animatie pentru adulti mai degraba, o poveste despre timiditate, despre povestile pe care si le spun oamenii ca sa traiasca mai usor, despre iubire si despre ce pierzi cind nu stii cum sa spui ce vrei.

***
La festivalul teatrulu de animatie, unde nu sunt doar spectacole cu papusi si papusari pentru copii, va recomand din inima
Unde nu-i cap, vai de picioare (sâmbătă 15 noiembrie) este unul dintre cele 4 proiecte independente invitate în festival. Ada Lupu, câştigătoarea Marelui Premiu al Galei Tanarului Actor Hop 2014, recurge la un teatru de animaţie în forme neconvenţionale care-i permite să inoveze constant. În această piesă, Ada Lupu îşi caută personajul chiar pe scenă, actriţa descoperind, odată cu publicul, forme diverse de expresie ale teatrului de animaţie, mânuindu-se pe sine. Transformările se desfăşoară gradat, începând cu metamorfozarea elementelor de costum (prin tehnici cunoscute ale teatrului de obiecte) şi continuând cu animarea propriului corp, de la însufleţirea unei palme până la cea a picioarelor (prin tehici teatro dell piedi, folosite cu precădere de artişti italieni precum Laura Kiebel sau Veronika Gonzales).

si dincolo de week end, miercuri 19 noiembrie – ALLEGRO MA NON TROPPO, Zero en Conducta, Barcelona // ora 18.00, La Tandarica (Sala Lahovari) – un spectacol teatru dans, pe ritmuri de tango, f senzual si ironic

Cia. Zero en Conducta, Allegro ma non troppo. Trailer from Mellow Submarine on Vimeo.

1527
de-ce-eu-tudor giurgiuDe ce eu? – sa vedeti filmul despre procurorul Panait la primavara, cind intra pe ecrane

De ce eu? – sa vedeti filmul despre procurorul Panait la primavara, cind intra pe ecrane

am vazut aseara o versiune de lucru a filmului “De ce eu?” (regie si scenariu Tudor Giurgiu), inspirat de moartea procurorului Cristian Panait.

nu pot sa vorbesc despre film stilistic sau ca structura, nu pentru ca e in faza de lucru si probabil va mai suferi transformari, ci pentru ca – asa cum cred ca i s-a intimplat majoritatii spectatorilor – am fost marcata de informatiile din film , in contextul acestor zile.

peste citeva luni (in primavara, la premiera) noi romanii o sa ne putem uita la filmul asta ca la o poveste despre descuamarea sufletului in lupta cu un sistem in care cei care fac legea de fapt o incalca. adica o sa-i putem vedea puterea de metafora si o sa intelegem de ce e o poveste care poate fi vazuta in orice colt din lume.

dar zilele astea, cind disperarea ca sistemul acela se poate intoarce e foarte mare, tot ce vede spectatorul sunt detaliile politice ale povestii, coruptia si increngaturile intre serviciile secrete si virfurile politicului, detalii care – desi au aparut in presa in ultimii ani – nu am avut poate atentia, sau poate intelegerea sa le percepem in toate nuantele.

eu, de exemplu, habar nu aveam ca in 2002 Adrian Nastase, premier pe atunci, a anuntat la televizor ca procurorul Alexandru Lele (care-l arestase pe fiul unuia dintre prietenii lui Nastase) este anchetat pentru sustragere de documente si luare de mita, desi procurorul care ancheta cazul (Cristian Panait) nu decisese asa ceva. Si nici nu stiam ca l-au obligat, santajat pe Panait sa semneze decizia prin care il declarau vinovat pe Alexandru Lele.

Panait s-a sinucis pentru ca n-a rezistat presiunilor si nici n-a vrut sa semneze, iar Lele a fost declarat nevinovat citiva ani mai tirziu si statul roman i-a platit daune.

am citit toata noaptea interviuri ale procurorului Alexandru Lele care mi s-a parut a putea fi, dincolo de film care e un act artistic pina la capat, o sursa corecta pentru a afla despre increngaturile coruptiei si mizeriei. unul dintre interviurile care explica foarte mult din ce presiuni si influenta nefasta au avut Adrian Nastase, serviciile secrete si procurorii il puteti gasi aici

filmul arata foarte frumos disperarea si deznadejdea unui om care intelege ca sistemul l-a doborit. Panait a fost dat afara (trimis in concediu pentru trei saptamini), a fost supus la presiuni incredibile si a stiut ca viata lui ca procuror, desi era corect si respecta legea, se incheia cu acest caz.

*

aseara la vizionare era in sala Alexandru Lele cu fiicele domniei sale. dincolo de frumusetea momentului (fiicele isi vad reabilitat tatal intr-un film, stiind ca si spectatorii il simpatizeaza acum), domnul Lele a spus citeva lucruri care m-au facut sa plec acasa purtind pietroaie pe umeri.

dosarul care ancheta moartea suspecta a procurorului Panait avea 4 volume in circuit intern (ii facusera o evaluare psihologca post mortemn declarindu-l nebun) si un volum cosmetizat care era de aratat organizatiilor internationale care voiau detalii despre caz.

*

imi pare rau ca filmul nu poate fi vazut la scara larga zilele astea; dincolo de socul informatiilor (pentru cineva care n-a urmarit cazul si care abia acum intelege increngatura coruptiei de la premier in jos in toata justitia, dar o intelege prin fapte nu prin insiruiri de cuvinte care apar mereu in articole de presa incit am devenit imuni), filmul “De ce eu?” ar putea fi o poveste simbol despre a te lupta cu sistemul corupt, dictatorial, arogant, mafiot.

si in contextul zilelor astea, intrebarea din titlu (care e si o replica in film) – “De ce eu?” – are mai multe semnificatii pentru ca fiecare dintre noi e un “eu” care se poate lupta cu sistemul.

si daca ati fi vazut aseara, dupa proiectie, emotia celor doi actori din rolurile principale, cei care ii interpretau pe doi tineri procurori prieteni si colegi de birou, Emilian Oprea si Liviu Pintileasa, carora le tremura lacrima in git si care proiectau pe propriile persoane intelegerea/trairea acestui film, ati fi simtit mai bine ca fiecare e un “eu”.

 

2259
Renee-Zellweger1Renée Zellweger si operatiile estetice

Renée Zellweger si operatiile estetice

Aseara, Renée Zellweger (45 de ani) – domnisoara Bridget Jones – a fost la o ceremonie a revistei Elle si n-a mai recunoscut-o nimeni.

reporterii si fotografii aflat la fata locului au crezut ca e Cameron Diaz, nicidecum Renée Zellweger .

toata lumea vuieste acum in jurul operatiilor estetice ale actritei.

sa ne uitam mai intii la poze, apoi la context:)

Renee ieri.

 

 

in urma cu un an, in noiembrie 2013, dupa o lunga disparitie – ca si acum de altfel- Renée Zellweger aparuse la un eveniment caritabil de nerecunoscut.

*

si-acum putin context; de-a lungul timpului simpatica actrita a trecut de la anorexie (tratata medical) la ingrasare fortata pentru rolurile cu Bridget Jones, n-a fost cea mai fericita in mariaj (a anulat casatoria dupa 6 luni) si despre perioadele in care a stat in centre medicale pentru a-si rezolva problemele cu dependenta ( a inlocuit lipsa mincarii cu alcoolul, apoi anti depresive).

Renée Zellweger e , din pacate, un exemplu trist despre cum unele persoane nu pot face fata presiunii incredibile la care sunt supusi cei care traiesc la Hollywood. Are 45 de ani, o fetita, un Oscar (care pare ca e uitat si de producatori , dar si de ea) si stie ca a facut cariera cu chipul ei dragalas. Asa ca acum incearca sa-l recupereze. In cel mai trist mod.

 

 

3394
anamaria marincaAnamaria Marinca alaturi de Brad Pitt, Shia LaBeouf in FURY

Anamaria Marinca alaturi de Brad Pitt, Shia LaBeouf in FURY

stiu ca agenda zilei e facuta de DNA si dosarele sale, iar printre toate acestea, din cind in cind mai apare cite o stire electorala, dar in lumea asta mare pe linga faptul ca marile ziare o sa scrie ca inca un fost ministru e anchetat pentru trafic de influenta (si-o sa parem, iar, o natiune care locuieste intr-o mlastina a coruptiei si mizeriei), mai exista si romani cu adevarat frumosi…

ieri la Londra Anamaria Marinca a stat pe covorul rosu de la BFI Film Festival, in seara care incheia festivalul, la premiera filmului Fury in care ea are un rol mare si greu alaturi de Brad Pitt.

Despre film probabil ca o sa auzim la Oscar la anul in februarie, dar ar fi frumos sa auzim acum la noi la stiri despre Anamaria Marinca pentru ca e una din rarele ocazii in care se vorbeste despre Romania frumos

(ca de obicei, cu sportivii si cu artistii iesim in fata. si cu olimpicii, dar nu chiar mass market. in momentul asta, acum, astazi Simona Halep si Anamaria Narinca spala rusinea unor politicieni bagati in mizerii pina dincolo de crestetul capului)

iata citeva fotografii cu Anamaria Marinca de ieri seara, dar si din film

aici foto din The Guardian , aici cronica din the new yorker , aici cea din new york times

Stiu ca in orice moment putem sa spunem ca statul roman nu ii sprijina pe cei care fac ca aceasta tara sa nu para una de papuasi, dar depinde si de noi – de jurnalisti sau pur si simplu oameni care au un spatiu media (facebook sau oricare alt canal social) – sa-i promovam.

Si nu doar Anamaria e actrita romanca despre care se vorbeste acum mult in strainatate, ci si Ana Ularu care joaca intr-un film alaturi e Bradley Cooper si Jennifer Lawrence si merita fiecare minut de la stirile din RO. (despre Ana Ularu am sa scriu separat, are doua filme minunate acum pe ecranele din toata lumea)

P.S. Intre timp Simona Halep a cistigat primul meci din turneul campioanelor, iar asta inseamna ca la stirile sportive din toata lumea se va vorbi despre Romania.

3609
birdmanInarritu se intoarce pe ecrane cu uluitorul Birdman :)

Inarritu se intoarce pe ecrane cu uluitorul Birdman :)

asteptam cu nerabdare primele cronici ale filmului “Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)” al domnului Alejandro Gozales Inarritu care a avut premiera acum 2 zile la festivalul de film de la Venetia.

filmul este povestea unui actor care a jucat cindva roluri de super eroi si care incearac sa revina pe Broadway cu un spectacol dupa textul lui Raymond Carver “Despre ce vorbim cind vorbim despre iubire”.

primele cronici spun ca e un fel de “Synecdoche, NY” filmul lui Kaufman si ca schimbarea de stil e uluitoare, ca nu te-ai astepta ca domnul care a facut 21 Grams, Amores Peros, Biutiful sau Babel sa poata merge intr-o asemenea directie cinematografica.

*
cum stiu textul care e piesa cheie in scenariu (textul lui Carver) si stiu si Synecdoche NY si puterea pe care o aveau vorbele personajului principal (in filmul din film, realizat in timp real), vorbe pe care le rostea pentru ca i le sufla un scenarist in casca, cred ca noul film al lui Inarritu o sa fie o bucurie nu doar la nivel vizual ci si ca impact emotional al replicilor personajelor. imi si imaginez cum se vor suprapune replici din textul lui Carver pe sentimentul de ratare al actorului care a fost cindva super erou si pe nevoia lui de a fi iubit.

bonus track: se reintoarce prea minunatul Edward Norton la cinema, rolul principal e insa al lui Michael Keaton.

un pic din noua abordare cinematografica a lui Inarritu in trailerul filmului (pe mine m-a dus cu gindul la Into the Void al lui Gaspar Noe)

Variety a publicat un interviu cu Keaton si Inarritu, iata un fragment care arata nebunia si perfectionismul regizorului.

Still, once they were on “Birdman’s” New York set — the movie was largely shot inside Broadway’s St. James Theatre — Keaton and the rest of the cast had to adapt to Inarritu’s rigorous shooting style, which required them to perform up to 15 pages of dialogue at a time while hitting precisely choreographed marks. “It was as if he was maybe a little rusty at first,” Inarritu says. “But the rusty knife is more dangerous than a new one. Once he got it, he really fucking went for it. It was unbelievable. I think he’s the most amazing actor I have worked with.”

Keaton is duly impressed with Inarritu. “The thing about Alejandro is he’s got guts; huge, big, big balls; intelligence; unrivaled passion; and he’s enormously creative,” says Keaton, who also praises his director for not basing his casting decisions on recent box office track record. “He gave me a tremendous opportunity to do the very type of thing that is really what I got into this profession for in the first place,” Keaton adds. “You don’t often get a chance to work with someone who has all those qualities. And he’s nuts! He’s totally fucking nuts! But he’s my kind of nut.”

intregul articol aici

1432
shutterstock_celebritate7 lucruri despre artisti pe care e bine sa le stiti

7 lucruri despre artisti pe care e bine sa le stiti

In contextul sinuciderii minunatului om Robin Williams, m-am gindit sa scriu citeva lucruri pe care le-am aflat in acesti multi ani de trait, lucrat, imprietenit cu/printre artisti. Poate ne ajuta sa –i pretuim mai mult – la vedere – cit sunt in viata si sa intelegem ca intre alb/ veseli/buni si  negru/tristi/ rai, cum ne imaginam ca sunt, se afla de fapt infinite nuante de gri.

1.       Artistul e un om diferit de majoritate.

Daca ar fi ca toata lumea, ar face lucruri ca toata lumea si n-ar mai fi artist. Oamenii altfel fac lucrurile altfel. Si cu “altfel de lucruri” inainteaza lumea.

Sa nu-I mai judecam deci pe artisti dupa chipul si asemanarea noastra; cu siguranta e o diferenta in empatie, sensibilitate, transpunerea si sinteza unor emotii intre ce simt si fac  ei,  si ce simtim /facem noi; chiar daca, aparent, aratam la fel.

2.       Emotiile unui artist ating limite incredibile si-arata vulnerabilitati, fragilitati imense.

Mi s-a intimplat sa trebuiasca sa urc pe o scena alaturi de un mare actor al Romaniei, iar el tremura de doua ori mai tare de emotie decit mine. Cind l-am intrebat de ce, pentru ca mi se parea ca are mult mai mult antrenament decit mine la expunerea la public, a marcat o diferenta: “Cind ma sui pe scena in mod curent, vin dupa luni de repetitii ale unui text si stiu orice miscare pe care trebuie sa o fac. Si atunci am emotii imense, dar acum e mult  mai mult.”

Am vazut cum patruleaza ca un leu un cusca un muzician in culise inaintea unui concert si, cind ii simteam concentrarea pusa la un loc cu emotiile, cu presiunea salii care deja urla in asteptare, mi-am promis ca nu voi mai sta niciodata in culise sa vad asa ceva: ma durea, la propriu, stomacul.

Am vazut o actrita de notorietate mondiala, care a participat la toate premiile mari ale industriei ei si-a facut filme cu milioane de spectatori si care, in timpul unui banal interviu, si-a framintat miinile de emotie fara sa fie constienta de forta pe care o imprima: isi inrosise palmele.

M-am gindit de multe ori ca multi dintre artisti recepteaza emotiile mult mai intens decit majoritatea oamenilor, poate ca asta e explicatia creatiei lor unice: aduna un bagaj emotional mai greu decit al nostru pentru care au instrumentele naturale – harul- sa-l transpuna apoi in arta.

 3.       Nevoile lor emotionale sunt, de multe ori, diferite de majoritate. (pentru ca… punctul 1)

Au nevoie de mai multe validari, au nevoie de mai multe confirmari; e atit de subiectiva munca lor si stiu ca oricind o pot lua de la zero, fara sa mai aiba nimic, incit pare ca viata intreaga li se sprijina intr-un fir de ata. In fiecare an, in fiecare luna, uneori in fiecare zi (dupa drumuri lungi, in turnee) au un nou performance in care sunt supusi presiunii, tensiunii si , la sfirsitul careia, asteapta o validare.

In plus, actul creatiei e diferit intre artisti – unul are nevoie de mult spatiu, de timp pentru “internalizarea”/sinteza  emotiilor, altul are nevoie de preteni aproape, altul are nevoie de vin sau muzica etc etc.  Pe noi, spectatorii, ar trebui sa ne intereseze doar rezultatul muncii lor, forma in care a ajuns emotia catre noi. Fara nicio alta “judecata”, “eticheta” lipita pe personalitatea lor.

4.       Perfectionismul lor e greu de dus pentru cei din jur.

 Acelasi text e rostit de doi actori total diferit sau transformat in doua spectacole/filme diferite de doi regizori; cu aceleasi note muzicale, doi compozitori fac muzici diferite. Artistii stiu cel mai bine asta si stiu ca detaliile fac diferenta, asa ca uneori tin cu dintii la detaliile lumii pe care si-o imagineaza.

Am intilnit un mare muzician al planetei – o doamna – care viziteaza in avans fiecare studio in care are de facut un interviu live; vrea sa stie culoarea fotoliilor pe care urmeaza sa stea, daca are trepte de urcat/coborit, cit de inalte sunt – ca sa aleaga tocurile si culorile cele mai potrivite pentru hainele pe care urmeaza sa le poarte. Desi are un program infernal, verifica personal de fiecare data pentru ca “vreau sa simt eu locul, ca sa stiu sa aleg ce e cel mai bine pentru seara respectiva.”

Numai ca dorinta aceasta de a face lucrurile in detaliile lumii lor, cind ajunge in contradictie cu fapte minore ale staff-ului sau familiei, naste dispute in care cineva trebuie sa cedeze. Si nu artistul  e cel care cedeaza cel mai des.

Iar, pe termen lung, asta erodeaza relatiile.

5.       Cu cit e mai celebru si mai de succes un artist, cu atit e mai singur.

Nu pentru ca n-ar avea prieteni sau familie, ci pentru ca momentele lui de succes (daca vorbim de adevarati artisti, nu de cartoane colorate) sunt in lupta cu sine – cel mai adesea pentru a transmite o emotie mai bine, mai puternic, indiferent de calea (film, teatru, muzica, literatura, pictura etc) prin care se exprima.  Si nimeni nu primeste aplauze la scena deschisa pentru ca a depasit o bariera interioara, oricit de dureros ar fi fost procesul si de mare victoria. Pentru ca asta nu se petrece la vedere.

In plus, o mare parte din artisti  – prin natura meseriei – se afla departe de “ai lor” in momentele cheie (cind au luat super premii, cind au fost evenimente in familie). Cum succesul nu vine peste noapte, ratarile momentelor “de familie” se aduna si erodeaza pe termen lung si relatiile, si prieteniile, iar erodarea e  mai puternica decit la restul oamenilor pentru ca vine din ambele capete.

Ii invidiem pentru lumea plina de glamour pe care o afiseaza, dar… de ex, Grace Kelly dupa ce a cistigat Oscarul in 1953, a ramas singura in camera ei de hotel. Tot staff-ul era obosit, parintii se aflau acasa in Philadelphia, viitorul sot – Printul Rainier – era la Monaco; in biografia ei mentioneaza ca, in seara in care a avut cel mai mare succes profesional, a fost de fapt cea mai singura.

6.       Ceea ce stim/credem despre ei e mai degraba proiectia emotiilor noastre pe niste roluri publice, decit adevarul despre ei

Ii vedem in fotografii perfect retusate, cu un stiling perfect si, pentru ca au echipe de imagine bune, pentru ca fac parte dintr-un sistem, intotdeauna imaginile “controlate” sunt mai multe decit cele “paparazzi”, iluzia realului. De fapt, de cele mai multe ori, si fotografiile paparazzi sunt aranjate sau controlate, pentru ca artistul stie ca nu poate iesi in spatiu public decit in “personajul” pe care-l comunica.

Uneori ii judecam dupa reactiile din viata lor privata – iubiri sau scandaluri, cel mai adesea. Dar cind ne punem intrebarea “de ce naiba sunt astia doi impreuna?” nu luam in calcul ca o parte din cupluri sunt aranjate pentru un efect media mai puternic, iar alta parte e “pe bune”, doar ca imaginea curata creata de oamenii de specialitate ascunde un om nu foarte rafinat, dupa cum ii sunt si iubirile/nevoile pe care le are.

Imaginea publica pe care o are artistul – cu cit e mai celebru si are o echipa mai profesionista de comunicare – prelucreaza ceva din personalitatea lui pina cind obtine o calitate care acopera o nevoie a publicului tinta. Cind nu exista, o fabrica. Pentru ca managementul unui artist stie ca publicul va incalca intotdeauna punctul 3 si … va pune etichete.

7.       Cea mai importanta apreciere e cea a publicului. Singura validare care hraneste e cea a publicului. Cel mai mult timp – fizic sau cu mintea – e petrecut, nu cu familia, nu cu staff-ul, ci  cu si pentru public.

Cit proiectul e in lucru, parerea staff-ului (manager, regizor, alti membri ai echipei, familia) e importanta , dar cind prestatia artistica (oricare ar fi fost forma ei) a iesit in spatiul public, poate sa spuna zeci de laude oricare membru al staff-ului, vorbele nu au acelasi impact ca un simplu “multumesc” sau “felicitari” venite de la un spectator, de la cineva din public.

Am vazut multi artisti cum asteapta cu nerabdare dimineata de dupa un spectacol ca sa vada reactiile publicului (in ziare, pe net etc) si cum, de fapt, abia atunci incep sa se bucure de munca lor si sa se motiveze pentru un nou spectacol.

Avem deci un om mai sensibil, poate chiar mai introvert decit majoritatea, mai vulnerabil si cu o capacitate mai mare de a recepta emotii (implicit de a fi afectat de ele), cu un perfectionism – fixism care-l chinuie, dar ii chinuie si pe cei din jur generind tensiuni, care cunoaste momente de crunta singuratate, in balans cu bucurii uriase, care traieste presiunea unei vieti usor schizoide – intre ceea ce e in spatiu public si ceea ce e acasa – si care persevereaza zilnic in meseria lui cu un singur scop: sa placa publicului.

Stiind toate acestea, spun mereu si mai scriu si aici: cel mai bun si mai frumos lucru pe care putem sa-l facem in raport cu arta, noi – muritorii de rind mai putin talentati –  e ca atunci cind ne place munca unui artist sa i-o spunem. In timp real, cu sinceritate si simplitate. Cu un mesaj oriunde stim ca ar putea ajunge la el/ea.

O sa conteze enorm, o sa-i dea aripi pentru inca o zi grea de munca (cea mai grea munca e cea cu mintea si trupul tau), o sa-i aduca o confirmare ca merita toate framintarile pentru “de ce sunt altfel?” si… pentru momente ca acelea prin care a trecut Robin Willliams , s-ar putea sa faca putin, un milimetru, o miime de milimetru, diferenta.

Si sa salveze o viata.

8036
kevin-spacey-tie“nu exista o rasplata din afara” – in loc de la multi ani pentru Kevin Spacey

“nu exista o rasplata din afara” – in loc de la multi ani pentru Kevin Spacey

kevin spacey este unul dintre cei mai speciali oameni din lume. nu pentru ca e actor, nu pentru ca e manager de teatru, nu pentru ca e vizionar.
kevin spacey este special pentru ca a inteles care e SCOPUL in meseria lui, care e scopul de fapt pentru oricare alta meserie.

(si) de asta il iubim pe Kevin Spacey

iata traducerea unui moment dintr-un interviu de la actors studio

*

Nu exista o rasplata din afara pentru meseria asta. Nu asta trebuie sa fie telul. Rasplata adevarata vine din interior. Ceea ce voi simtiti si ceea ce ati implinit voi pentru voi, cu propriile persoane. iesind din zona de confort.

Anii de inceput pot fi bogati in experiente sau nu, dar am vazut de-a lungul anilor atit de multi tineri care nu stiau ce vor. Stiau ca trebuie sa vrea, sa fie ambitiosi si sa aiba succes. dar asta nu e suficient. Asta e doar dorinta.

De fapt, in viata este despre actiune: sa stii ceea ce faci, sa intelegi de ce faci asta, sa-ti dedici fiecare respiratie a trupului tau ca sa acumulezi mijloacele cu care sa poti sa daruiesti…

Daca simtiti ca aveti ceva inauntru de daruit, ca aveti un talent, atunci exploatati-l si slefuiti-l. Nu e nimic mai important decit sa acumulati mijoacele ca sa puteti sa va expuneti talentul.

O sa cresteti alaturi de colegii vostri, o sa-i vedeti avind succes sau cum vor rata. Si o sa vedeti cum reusesc sa dealuiasca in ambele situatii, iar ei va pot fi profesori la fel ca oricare dintre profesorii vostri de la scoala. Important este sa fiti deschisi, sa vreti sa munciti cu voi ca si cum ati munci cu un personaj pentru o piesa si sa actionati ca atare.

Kevin Spacey.

1401
carey-mulligan1in the mood for carey mulligan

in the mood for carey mulligan

in 2009, cind carey mulligan inca nu jucase roluri mari la hollywood scriam despre ea ca va fi viitoarea audrey hepburn. o vazuse un prieten in Nina (Pescarusul lui Cehov) la londra si ma rugase insistent sa vad spectacolul.

n-am ajuns dar am tot cautat atunci info despre ea si de atunci incoace o tot urmaresc

mi se pare a fi una dintre actritele care nu are nicio legatura cu ideea de frumusete pe care o promoveaza acum showbizz-ul, dar care e de un rafinament desavirsit. si in  meserie, si in afara ei.

mai intii, un mic remember cu ce stie sa faca din actorie

apoi cite ceva din farmecul, discretia si minimalismul ei

 

 

 

1850
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!