Tag : fragment

lady_sing_the_blues_billieFragment carte Billie Holiday, Lady Sings the Blues –

Fragment carte Billie Holiday, Lady Sings the Blues –

Zilele acestea apare in librarii o carte minunata – Lady Sings the Blues – autobiografia cantaretei Billie Holiday.

Veti avea timp sa cititi (am sa revin si cu alte recomandari) si, cu participarea editurii Nemira careia ii multumesc, am sa va ofer mai jos un fragment din carte.

Inainte insa cateva informatii despre Billie Holiday.

Doamna Billie Holiday a trait la inceputul secolului trecut – 1915-1959 – si a fost una dintre cele mai mari cantarete de jazz din toate timpurile. A inceput sa cante in cluburile din Harlem, a castigat 4 premii Grammy, toate  – din pacate post mortem – si a avut o viata tumultuoasa intr-o vreme in care drepturile femeilor mai ales de culoare erau departe de a fi respectat.

A fost inca printre primele vedete care a aparut in reality show-uri – in anii 50 – povestind despre viata sa in care a facut abuz de droguri, a baut foarte mult si a avut relatii cu barbati care erau foarte violenti si toxici.

Cartea care apare cum la editura Nemira a fost sursa de inspiratie pentru un film cu Diana Ross si, la sfarsitul anilor 50 cand a aparut a fost o revelatie pentru multe femei. Un manifest pentru curajul de a merge mai departe oricat ti-ar fi de greu.

Peste ani au fost si foarte multe critici, spunandu-se ca multe dintre informatii nu sunt adevarate sau conforme cu cronologia – dar jurnalistul care a ajutat-o sa-si scrie biografia a marturist ca nu a fost interesat sa verifice din mai multe surse povestile lui Billie pentru ca a vrut sa fie povestea vietii ei, asa cum vrea ea sa fie cunoscuta de lume.

Cartea a aparut in colectia Yorik la editura Nemira si o puteti cumpara de aici

lady_sing_the_blues_1200_2

 

Cred că nu sunt singura care a ascultat pentru prima oară jazz de calitate într-un bordel, dar nu m-a deranjat. Mi-ar fi plăcut la fel de mult Louis și Bessie și dacă i-aș fi ascultat la o sindrofie a micuțelor cercetașe. Însă o mulțime de albi au ascultat jazz pentru prima oară în viață în case din alea ca a lui Alice Dean, și ăsta-i motivul pentru care l-au numit „muzică de bordel“.

Au uitat cum era viața în acele zile. Bordelul era singurul loc unde negrii și albii se puteau întâlni fără probleme, că la biserică nu puteau să stea unii lângă alții. Iar în Baltimore, singurele localuri destul de simandicoase, care să aibă câte un patefon și cele mai bune discuri, erau locuri ca cel al lui Alice Dean. Știu precis asta. Dacă i-aș fi auzit pe Pops și Bessie tânguindu-se de la geamul vreunui pastor, lui i-aș fi făcut orice serviciu pe degeaba. La acea vreme, în Baltimore nu exista niciun preot ca părintele Norman O’Connor, din Boston, căruia îi place la nebunie jazzul și care are acum o emisiune de muzică la radio, pe care i-o ascultă o mulțime de oameni.

Tot atunci mai puteai să asculți muzică și la seratele dansante, așa că mă duceam la toate. Dar nu ca să dansez, ci ca să ascult orchestra. Normal că verișoara Ida nu mă credea, mă acuza că mă țineam departe de ringul de dans ca să mă furișez prin spate și să agăț băieții. Așa că mă bătea și pentru asta. Își făcea mereu griji în legătură cu băieții. Locuiam ușă în ușă cu o prăvălie de vechituri. După ce-și termina treaba pe ziua respectivă, camionul de marfă rămânea parcat în față, iar băieții din vecini obișnuiau să-și piardă vremea pe lângă el și jucau ceva cu bile sau zaruri. Și am început să mă joc și eu cu ei, chiar și să mă bat cu ei, dar atâta tot. Într-o zi, o babă băgăreață a ieșit jumate pe geamul de la al doilea etaj și a început să mă amenințe cu degetul. Apoi a coborât și s-a apucat să urle la mine, zicându-mi că sunt rușinea cartierului pentru că fac ce fac cu băieții.

Nu mă interesa sexul și nu făceam nimic deosebit cu băieții ăia. Eram și eu un băiat, eram unul de-al lor. Așa că, atunci când scorpia aia băgăreață a mai fluturat o dată din deget la mine, am început să zbier și eu la ea:

– Crezi că fac hopa-hopa cu ei, nu? Așa crezi, nu?

Când a auzit cuvântul ăla urât, a uitat pentru ce-mi făcea scandal și a început să urle că de ce vorbesc așa. Zicea că nu se poate să spun ce își imagina că am vrut să spun. Nu-mi păsa ce credea ea sau oricine altcineva, dar n-am vrut să se ducă și să mă pârască la mama, pentru că știam că mama își făcea mereu griji din cauza mea.

– N-ai tată, îmi spunea adesea. Și eu muncesc atât de mult ca să te cresc cât de bine pot. Te rog să nu faci aceeași greșeală ca mine!

Mereu se temea că o să ajung rău și mă tot bătea la cap. Dar nu m-a lovit niciodată, nici măcar atunci când își imagina că făcusem ceva rău. În schimb începea să plângă și eu nu suportam s-o văd așa. Nu voiam s-o necăjesc și nici n-am supărat-o vreodată – doar cu trei ani înainte să moară, când m-am apucat de droguri.

Însă în acea zi mi-era teamă că scorpia aia bătrână o să se ducă să mă spună mamei. Așa că, atunci când mi-a zis că ea credea că eu fac hopa-hopa cu băieții ăia, deși eram nevinovată, am pus mâna pe o mătură și am început s-o bat până mi-a promis că o să-i spună mamei că nu m-a văzut niciodată făcând ceva urât.

Dar băieții o făceau și căutau fete care să accepte s-o facă cu ei, și eu le ziceam cu care fată să vorbească. Cea mai doritoare era fata cea mai cuminte de pe stradă. Zicea mereu că o să ajungă mare dansatoare; dar deocamdată făcea hopa-hopa – și nu numai cu băieții, dar și cu bărbații tuturor femeilor din vecini. Atât de al naibii de cuviincioasă și de smerită era Evelyn asta, că n-ar fi spus nici „Bon Ami“ cu gura plină. Dar, pentru că mama mea făcuse o greșeală în tinerețe, atunci toată lumea, inclusiv verișoara Ida, numai de mine se lua.

M-am întors la Baltimore acum câțiva ani, când eram în turneu cu Royale Theatre. Am trecut cu Cadillacul meu alb prin fața casei unde locuise Evelyn și am oprit în locul unde, pe vremuri, era camionul de marfă. Târfa aia prefăcută, care visa să ajungă mare dansatoare, locuia tot acolo, avea șase copii, fiecare cu alt bărbat, și era soioasă și împuțită. Copiii au ieșit pe stradă și eu le-am cumpărat înghețată și le-am dat câte cincizeci de cenți. Li s-a părut o pomană picată din cer, iar eu, o mare vedetă.

Evelyn avea mereu în casă câte un motănel. La fel și în ziua aia: cocota masculină era un tânăr oacheș și frumușel. Și s-a aplecat pe pervaz, a arătat la unul dintre copii și a zis:

– Fătuca aia e a mea!

N-am putut să uit acea zi. Ăștia erau oamenii care o speriau pe mama și-i băgau în cap că eu o să ajung rău. Și alte lucruri mi-au lipsit atunci când m-am apucat de afacerea cu curățenia. Îmi plăcea să mă duc la magazinul mixt din Baltimore să-mi iau hotdogi. Nu voiau să-i servească pe negri, dar mie îmi vindeau câte unul pentru că eram doar un copil și nu le stricau banii. Toată chestia era să nu-i vadă nimeni. Dar, dacă mă prindeau că mă apuc să mănânc hotdogul ăla înainte să ies din prăvălie, mă certau al naibii de urât pentru că le făceam mizerie pe jos.

Îmi plăceau mult de tot și ciorapii albi din mătase și, desigur, pantofii negri de lac, dar nu mi-i permiteam. Totuși, mă furișam câteodată în magazinul mixt, înhățam o pereche de pe tejghea și fugeam de acolo mâncând pământul. De ce nu? Nici dacă aș fi avut banii necesari, tot nu mi i-ar fi vândut.

Am învățat cum să mă strecor pe ușa din spatele cinematografului, ca să economisesc cei zece cenți cât m-ar fi costat ca să intru pe cea din față. Cred că am văzut toate filmele în care a jucat Billie Dove, eram înnebunită după ea. Am încercat să mă pieptăn la fel și, în cele din urmă, i-am împrumutat numele.

Numele meu, Eleanora, era mult prea lung, plus că nu mi-a plăcut niciodată, mai ales după ce bunica l-a scurtat și a început să mă strige „Nora!“ de pe prispa din spatele casei. Tata începuse să-mi zică Bill pentru că eram foarte băiețoasă. Nu mă deranja, dar voiam să fiu o fetiță drăguță și să am un nume drăguț. Așa că m-am hotărât să-mi spun Billie, și Billie am rămas.

Cât timp mama a muncit în Philly și New York, îmi trimitea haine primite de la albii pentru care lucra. Sigur, erau haine purtate, dar frumoase și, atunci când mă găteam cu ele, eram cea mai elegantă și modernă fată de pe stradă. Mama știa că nu prea-mi place să locuiesc cu bunicii și cu verișoara Ida. Nici ei nu-i plăcea. Dar tot ce putea să facă era să muncească pe cât de mult posibil acolo, în nord, și să pună toți banii deoparte. Și exact așa a făcut.

De când începuse să bată țara în lung și-n lat cu McKinney’s Cotton Pickers, nu mai știam prea multe despre tata. Mai târziu a intrat în formația lui Fletcher Henderson. Însă era mai toată vremea plecat în turnee și apoi, într-o zi, am aflat că divorțase de mama și se căsătorise cu o femeie din Indiile de Vest, pe care o chema Fanny. Mama s-a întors la Baltimore cu nouă sute de dolari și a cumpărat o casă frumoasă pe Pennsylvania Avenue, în zona de nord a orașului, unde locuia doar lumea bună. Avea de gând să închirieze mare parte din camere, iar noi aveam să trăim ca niște doamne și totul urma să fie foarte bine.

419
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!