Tag : frank sinatra

leonardo-dicaprio-j-edgar-hooverDi Caprio, seful FBI

Di Caprio, seful FBI

Leonardo Di Caprio face echipa cu Clint Eastwood (regie) intr-un film in care ne va arata nu doar talentul lui incredibil, ci si curajul si presiunea pe care o pune pe sine ca sa -si depaseasca limitele.

J Edgar se numeste filmul si este povestea lui J Edgar Hoover- seful FBI – infatisat de la 37 de ani pina la 70 – cu o transformare minunata pentru Di Caprio

To portray the ageing Hoover, DiCaprio spent four hours every morning being made up with a full bald cap with punched-in hair, false teeth, contact lenses, a “fat suit” and silicone prosthetics glued to his forehead, cheeks, mouth, neck and hands.
“It was very claustrophobic, and I wanted to put on extra weight so I didn’t have to wear a big suit. I tried my best but there weren’t enough cupcakes around to do it,” he laughs.

Telegraph

Si ca totul sa fie maret si sa demonstreze inca o data talentul lui Di Caprio si dorinta lui de a-si depasi limitele e bine sa stiti ca acum filmeaza The Great Gatsby in regia lui Baz Luhrmann si foarte curind il va interpreta Frank Sinatra in regia lui Martin Scorsese!!!

J Edgar are premiera in ianuarie. De neratat.

1152
MarlonBrandode neinlocuit

de neinlocuit

“To be irreplaceable you must always be different.” Coco Chanel

***





adauga tu mai departe

1307
interviu brenciu1In culisele unui concert cu Brenciu

In culisele unui concert cu Brenciu

Tabu, februarie 2011.

Fotografii: Cristian Radu

Îl știți pe Brenciu din zecile de show-uri tv și din concerte. E momentul să-l cunoașteți pe Horia.


„S-o iau și pe asta, cine știe, poate am nevoie de ea”. Prinde pălăria de fetru negru din șifonierul de pe hol, așezând-o în punga mare de carton alb de pe jos, de lângă niște bocanci aliniați disciplinat. În pungă se află două cutii de pantofi; unii negri, eleganți, potriviți cu costumul care e protejat în husa în care stau și 4 cămăși, două albe, două negre; ceilalți – de step. Știe că n-o să danseze step în spectacolul din seara asta, dar o să-i încalțe pentru că spectatorul să miroasă step-ul pe scenă, fără să trebuiască să spună el: “asta se face cu step”.

E-o seară de sâmbătă, 4 decembrie, și Horia Brenciu pleacă, la ora 21.20, către unul dintre cele mai importante concerte ale sale din 2010: My Way – un omagiu adus lui Frank Sinatra, a cărui zi de naștere e pe 12 decembrie. Își pune bagajele pe bancheta din spate al Audi-ului său negru, care are desenate pe ușile din fața portative albe și note muzicale. Respiră adânc. Se încruntă, trage nervos de fularul în culoarea liliacului, de parcă fularul ar fi de vină că nu poate respira. Are o coastă ruptă de la o căzătură recentă și orice mișcare-ar face, se alege cu dureri.

„E o zi mare, o iau prin centru”. Drumul e mai lung, dar vrea să-și întârzie sosirea, să intre în stare și să amâne confruntarea.
Ar fi putut să-l cheme pe unul dintre colegii de trupă să-i conducă mașina, sunt ca o mică familie, nu l-ar fi refuzat nimeni. El e cel care le spune mereu că, dacă au nevoie de ceva, trebuie doar să-l sune. În urmă cu câteva luni când chitaristul Cristi Crețu (compozitorul albumului „35”) s-a operat de splină, a stat în salon, ca să-l încurajeze, până în clipa în care a fost dus în sală de operații. Dar acum nu vrea să le spună cât de gravă e ruptura de coastă. „Dacă fac mare caz de durerea mea, se creează un fel de stare de îngrijorare. Tac din gură pentru că fiecare să se concentreze la treaba lui…” Așa că, deși icnește la fiecare curbă, iar poziția de șofat îl chinuie, continuă să conducă spre sala de concert, ironizându-se: „În Congo se moare de foame. Sunt lucruri mult mai importante pe lume decât durerea mea.”
De fapt, e supărat pe durerea care îl pune într-o situație tâmpită. Se apără de sine: „Eu n-am nevoie să cad, să-mi rup o coastă, ca să știu relația dintre «viața e frumoasă» și «ce viață frumoasă aș fi avut».”
Ultimele luni au fost o perioadă excelentă pentru Brenciu, cu concerte multe (parte din ele susținute de Studio No 7, platforma națională de concerte Jack Daniels), participarea la Festivalul de Jazz de la Sibiu, un duet cu Paul Anka, un altul cu Ingrid (interpreta hit-ului “Tu est foutu”, un contract de imagine cu furnizorul de telefonie fixă, tv și internet UPC. A avut o viață frumoasă în 2010, iar pentru toți cei care i-au văzut noile spectacole, Horia Brenciu a fost o surpriză teribilă: cum a ajuns să ne facă să ne distrăm așa de bine la show-urile lui?

*

Lângă cutiile de pantofi din mașină se află trei pagini A4 scrise cu litere foarte mari, corp 40, îngroșate. Play-list-ul show-ului. 43 de momente însumând puțin peste două ore și jumătate de muzică la care, dacă se adaugă pauzele în care va vorbi cu publicul, pauzele dintre bis-uri – 4 anticipate în playlist – show-ul va ajunge, cu totul, la trei ore. E planificat să înceapă la 22.30 și Horia știe exact care sunt piesele care vor ridica publicul în picioare: Piesa 16 – That’s Amore, 21 – Just a gigolo, 26 – Volare, 28 – Mr. Bojangles. Si 36: New York, New York. Când concepe un show, are în minte un joc de șah în care, cu orice piesă pe care o mută, trebuie să facă un pas către mat. Iar Horia a studiat nenumărate partide celebre: știe pe dinafară show-urile lui Frank Sinatra, Robbie Williams, Madonna, Michael Jackson sau George Michael, dar nu-l interesează doar cum au cântat, ci și de ce au pus luminile într-un fel anume, într-un moment anume, de ce un cântec a fost așezat după un altul sau de ce artistul a făcut gluma x, gestul y. Păstrează acasă, pe birou, lângă laptopul Vaio argintiu, teancuri de DVD-uri cu concerte și musicaluri. Iar răsfățul lui e pe internet, locul de unde poate culege sucul celei mai teribile și mai frumoase dintre perioadele omenirii: secolul 20. Când a apărut YouTube, Horia a avut certitudinea că poate cuceri o nouă lume. A petrecut nopți în șir vizionând înregistrări cu spectacolele marilor artiști, deconstruindu-le rețetele succesului. „Am acumulat” – definește simplu cea mai atroce perioadă de documentare – nopți în șir, săptămâni întregi în care-a stat conectat la YouTube.
Sigur că o parte din succesul pe care-l are la public ține de charisma personală, sigur că o altă parte ține de experiența lui în show-urile de televiziune și de hrănirea instinctului pentru fiecare „live”. E conștient de toate și le exploatează cât poate de bine, însă știe că succesul vine și din rețeta cu care asamblezi toate ingredientele: muzica, umorul, luminile, efectele speciale și surprizele.
Nu poate să-l uite pe Tom Jones la Cerbul de aur, într-o seară din 1996. Îl asculta și îi urmărea playlist-ul în paralel. Reacția publicului curgea efervescent după fiecare piesă. Iar el se întreba: „Cum naiba face?”
Astăzi știe că a bucura un om e 99 % transpirație și doar restul – fructificarea unei stări. „Când mă urc pe scenă, am două tolbe, una cu muzici, alta cu surprize. Fiecare măsură a fiecărui cântec trebuie să conteze. Vreau să-ți dau trei ore cu surprize masive pe care acasă să le desțelenești cu gândul și să zici: Mă întorc!” Asta e cheia cu care poți să-i captezi și lui atenția: să-l faci să râdă, să aibă muzică bună pe-aproape și să-l surprinzi. Lui Horia îi place să asculte muzica la radiourile de pe iTunes și nu pe CD; așa nu știe niciodată ce va urma. Și-n filme, îi plac sărutările neașteptate.

*
În culisele de la Hard Rock Café e agitație. Cei 11 membri ai Horia Brenciu Orchestra împart aceeași cabină dreptunghiulară, ca un vagon de tren. Două canapele lungi de la Ikea sunt sprijin pentru gențile cu microfoane și cutiile instrumentelor, un stander ține costumele de rezervă, iar pe o masă de lemn, lângă baie, o sticlă de apă plată și câteva pahare de plastic sunt singurul răsfăț înainte de spectacol.
– Astăzi am făcut repetiție cu Boșca la mine pe balcon, îi spune bateristul Sergiu Berindei lui Iulian Corlățeanu, chitarist, absolvent al Conservatorului de la Chișinau. „Zi, măi, cum e acolo…I did it myyyyyyyyyyy waaaaaaaay, tam tam”, îl imită Sergiu pe Horațiu Boșca, unul dintre cei trei suflători.
– Nu!, intervine scurt Horia. „I diiiid it my waaay, tu tu, na na…” și marchează perfecționist încă o măsură, cât un clipit de gene.
– Mai e o chestie la New York- New York, unde ținem noi drum roll. Aici tu dai pe a treia notă la suflători, dar tre’ s-o dai pe următoarea, continuă Iulian ajutându-l pe Sergiu care n-a cântat jazz și swing până acum un an și simte nevoia să repete cât mai mult.
Horia îi urmărește în timp ce-și schimbă jeanșii cu pantalonii de la costum. Boxerii negri acoperă jumătate din corsetul elastic care-i ține coastele cât mai stabile; cealaltă jumătate va fi acoperită de cămașa albă.
Băieții repetă „a capella”, bătându-se cu palmele peste pulpe, rostind tata-tatata-paaam, într-o limbă care conține ritm, măsură, timpi.
Horia îi oprește după 5 minute, când deja gălăgia e mare.
– Gata, gata. Mă bucur că v-am dat această dilemă ca să conversați acum în para-tara-tam. Gata.”
– Gata, terminados cu prostidos, râde Harvis Cuni, cubanezul din trupă.
– Intrați! deschide ușa Bogdan Barta, tour managerul lui Brenciu.
Trupa se duce pe scenă, iar Horia rămâne lângă o ușă rabatantă, pe unde, pentru că micul culoar de la cabină e comun cu cel de la bucătărie, trec și chelnerii. Glumește de fiecare dată când ajunge la locul unui spectacol și trebuie să intre așa, prin spate:
„Prima dată când l-am văzut pe Frank Sinatra trecând printr-o bucătărie, mi s-a părut ciudat. Au urmat Dean Martin, Bobby Darrin și alți artiști, dar și presedinți americani. Am realizat ulterior că bucătăriile hotelurilor și restaurantelor funcționează ca un fel de culise pentru scenele de teatru. Mirosurile diferă.”
Acum e ca un leu în cușcă. Se învârte pe doi metri și jumătate, cât e lățimea holului, cu privirea în vârfurile pantofilor, ascultând măsurile băieților de pe scenă de unde curge „Jingle Bells”. După 2 minute, cât e trecut în playlist instrumentalul din deschiderea concertului, muzica se oprește. În liniștea care se creează, în capetele ridicate ale spectatorilor, în privirile uimite care se întreabă „de ce nu mai cântă?”, țâșnește vocea lui Brenciu.

„I can stand the line… let me sing a song to you, because it is in my heart…”

Orchestra nu scoate un sunet. Publicul zâmbește și stă să aplaude. Horia cântă, mișcându-se în ritm mărunt, între pereții holului. Când, eliberat, urcă pe scenă, publicul izbucnește.
De aici începe lupta cu atenția spectatorilor. După 17 ani de spectacole, știe că sunt mai multe feluri de aplauze. Aplauzele cu carne, aplauzele de bucurie, aplauzele cu sictir sau cele de complezență. Și mai știe și că, acum, o să stea cu sufletul ciulit pentru ca, după fiecare melodie, să le simtă sunetul și să afle dacă le place.
Pe holul care dă în scenă, în mulțimea de oameni, sunt doi tineri îmbrățișați, iar fata fredonează, odată cu Brenciu, „Strangers in the night”.
„Hai să mergem în spate că nu vedem nimic de-aici”, zice băiatul.
„Să mai stăm puțin, că e mai aproape”, îi zâmbește ea.

*

Horia Brenciu l-a descoperit pe Sinatra la 25 de ani, odată cu piesa „My way”, la un karaoke. Era o fată care știa la perfecție versurile și s-a enervat că a fost mai bună decât el. A învățat și el cântecul, din ambiție, dar a avut nevoie de câțiva ani ca să-i „intre în limbă” și să poată să apese cuvintele care trebuie. Au trecut 13 ani și zice că nu mai seamănă cu Brenciu de-atunci: „Voiam să umplu totul pe scenă și voiam să fac impresie”. E mai împăcat cu el, creează momente prin care să-și pună trupa în valoare și a studiat swing-ul ca pe a doua Biblie.
„Filosofia americană stă într-o melodie de swing bună. Ei știu cum să ceară aplauzele. Știu cum să termine un cântec ca să vină aplauzele. Când Sinatra a zis că swing-ul e MUZICA, n-a fost luat foarte tare în serios. Dar astăzi, muzica din reclame e swing, „Jingle Bells” e swing.”
La fel ca lui Sinatra, îi place swing-ul nu doar pentru schimbările surprinzătoare de ritm, ci pentru că poți să improvizezi „înăuntrul” melodiei, poți să o perfecționezi cu fiecare interpretare. Sunt melodii cântate de marii oameni ai muzicii care au pus fiecare câte puțin din geniul lor în ele și, zice Horia, „sunt ca niște diamante care așteaptă ca tu să fii șlefuit să le poți cânta.”

„My way“ – una dintre piesele emblemă ale genului – cunoaște 32 de interpretări, înregistrate pe albume oficiale ale unor artiști (conform Wikipedia) și, chiar dacă melodia se identifică cu Sinatra, cântecul a fost creat și cântat pentru prima dată de Paul Anka.
Horia Brenciu a făcut un duet cu Anka, din întâmplare sau pentru ca așa a vrut destinul, în 2010, la Sala Palatului. Americanul a ales din sală, în deschiderea show-ului, câțiva spectatori care să cânte refrenul piesei „Diana”. E una dintre cele mai frumoase amintiri de anul trecut ale lui Horia. Și mai e cea de la Cluj, când, la un spectacol la Casa de Cultură, cu reacții excepționale din partea publicului, a adus-o din culise pe tanti Milica, o femeie care trage de 20 de ani cortina, dar nu s-a aflat niciodată pe scenă să fie aplaudată. Când publicul a început s-o aplaude, Horia a plâns pentru bucuria ei plină de stânjeneală.

*

La Hard Rock Café se aplaudă medley-uri care descarcă amintiri după amintiri din mintea spectatorilor. Pe fundalul aplauzelor și uralelor de la mese, un chelner cu ochelari dreptunghiulari cu ramă groasă neagră se închină cu dreapta, în timp ce cu stânga ține tava cu care nu poate trece prin mulțime.
„N-am văzut în viața mea așa ceva!”
Orchestra susține instrumental momentul, în timp ce Horia a găsit un perete între scenă și hol, un fel de coloană care-l ascunde de public, și se sprijină scrâșnind de durere. Tehnicianul care–l urmărește pas cu pas îi întinde prosopul. Îl refuză din privire. Pare atât de sfârșit și durerea imprimată pe fața lui e atât de mare, încât e o minune că poate zâmbi pe scenă. Se gândește dacă să se oprească sau să continue. Revine și schimbă ordinea cântecelor, eliminând câteva piese din playlist, iar orchestra îl urmează din priviri.
Cu fiecare minut de concentrare, în creierul lui se întâmplă fenomenul pe care neurologii îl numesc „desensibilizarea durerii”. Prin concentrarea către un alt obiectiv, centrul durerii pierde din semnalele pe care le transmite, iar durerea pare că dispare sau că s-a redus. E o terapie pe care o folosesc cei obișnuiți cu meditațiile transcedentale și pe care actorii sau muzicienii o numesc „magia scenei”.
Când Brenciu se așează pe scări la un cântec, iar pentru membrii echipei e evident că nu se mai poate ridica, apar mâini de susținere. Dar spectacolul merge mai departe și, peste o jumătate de oră, el zboară spre cabină, își aruncă corsetul și se întoarce să cânte și să danseze, din nou, swing.

*
Doar cineva a cărui viață e dedicată muzicii alege să-și petreacă aproape tot timpul cântând. În ultimii an, Horia Brenciu a muncit, cântând, la toate Revelioanele. A ales să-și petreacă și aniversările concertând. Dar a fost o vreme când era un om „normal”, pentru care sărbătorile însemnau familie. Pleca de la București și se ducea acasă, la tata, la Brașov. Era una dintre cele mai mari vedete de televiziune, dar nimeni nu l-ar fi crezut dacă ar fi spus că nu are prieteni mulți, că a schimbat în primii 7 ani de viață în București 9 gazde și că și-a luat o mașină abia în anul 2000. Astăzi crede că n-ar mai fi învățat tot ce știe dacă ar fi avut prieteni și n-ar fi petrecut atât de mult timp în televiziune.
La 30 de ani au început însă să-i „ardă” degetele, vroia să facă show-uri, vroia să facă Revelioane și, după toată energia acumulată, nu s-a mai oprit. Știe că nu și-a atins încă potențialul maxim, ca n-a „scos încă MIG-urile cu care poate să tragă răsturnat”, dar are o imagine exactă despre unde vrea să ajungă în câțiva ani. La fel ca atunci când stătea pe covor, acasă la familia Cristinei Stănciulescu, prietenă bună, redactor șef la revista Viva, și se uita la unul din show-urile tv ale lui Fiorello, un prezentator italian cu incredibile calități muzicale și actoricești, spunând: „O să am show-uri mai bune decât el”. Visa cu ochii deschiși, deși era într-una dintre cele mai grele perioade din viața lui: fără job (tocmai încheiase emisiunea „Asul din mânecă” de la Național TV), fără bani și fără prea multe perspective în față.
Știe și ce va face anul acesta. În vară aniversează 20 de ani de când a terminat liceul și vrea să facă un concert pentru liceul Andrei Șaguna, pentru colegii lui și în memoria profesorilor care nu mai sunt. O să fie amuzant să-i revadă pe cei care au plecat demult din țară și care au imaginea lui din liceu „un puști cu bun simț, dar care vrea să aibă ultimul cuvânt”, departe de cel de astăzi care nu se bucură de un proiect frumos sau de o idee bună decât în momentul „Evrika!” al gândului descoperirii. Bărbatul de astăzi vorbește mult mai puțin despre ce e înauntrul lui și despică toate gândurile în milioane de fire, căutând soluții pentru posibile probleme, dintr-un perfecționism care – deși n-o recunoaște – îl chinuie.

*
Show-ul din Hard Rock Café se apropie de sfârșit. E bis-ul trei și, conform play- list-ului, peste aproximativ 15 minute Horia Brenciu și orchestra lui își vor lua la revedere de la public cu o melodie ale cărui versuri îl definesc. „Lucruri simple” – de pe albumul 35: „E de ajuns doar muzica/ Mi-e de-ajuns privirea ta/ Lucruri simple voi păstra. ”
În cabină își va felicita trupa, dar o va și certa pentru greșeli pe care publicul nici măcar nu le bănuiește, va merge să acorde autografe zâmbind în ciuda oboselii și durerii, pentru că știe cum e să aștepți cu drag autografe, își va strânge bagajele și se va uita sceptic la apropiații care-i vor spune că a fost un show minunat, pentru că – în mintea sa – mai puternice vor fi urmele, doar de el știute, ale abaterii de la perfecțiune.
În mașină, aproape de ora 4 dimineața, rememorând pas cu pas reacțiile lui, ale publicului și ale orchestrei din spectacolul din seara aceasta, va face un bilanț. Va respira adânc, atât cât îi permite coasta ruptă, și își va spune: „Ok, acum ce dracu’ creez ca să-i surprind și data viitoare?”
Deocamdată, mai sunt câteva minute din show. Horia Brenciu cânta „My Way”. Apasă, cu un amestec de forță și delicatețe, pe cuvintele care vorbesc despre a–ți găsi un drum pe care să-l parcurgi în viață, pentru ca la sfârșitul lui să poți să-ți asumi toate faptele. Își ține ochii închiși, iar publicul respiră odată cu el. Spotul de lumină e fixat doar pe el, în mijlocul scenei. Microfonul e în mâna dreaptă. Cu stânga răsucește și strânge, timid, marginea sacoului.

*****

pentru cei pasionati de tehnici de scris, reporting, jurnalism, aici puteti gasi un making of al acestui text

2259
interviu brenciu1In culisele unui concert cu Brenciu

In culisele unui concert cu Brenciu

Pentru tabu de februarie am scris un profil al lui Horia Brenciu care sper sa va surprinda la fel de tare cum m-a surprins pe mine in timp ce faceam reporting.

*
Il stiu personal pe Horia Brenciu de 10 ani, poate mai bine. Ba chiar, se intimpla sa-l fi vazut la televizor inca de la prima lui transmisiune in direct, la o emisiune concurs, cind producatorii l-au gasit pe plaja si l-au pus sa seduca o tinara.

In toti anii astia pentru mine Brenciu a fost “ala care cinta mult si face multa galagie” si/sau “ala care iubeste foarte tare muzica”.
Dar asta a fost pina la inceputul lui decembrie cind, pentru ca am vrut sa scriu despre el, am petrecut mai mult timp cu si pe linga el.

*
Pentru story-ul pe care l-am scris am fost la concertul de pe 4 decembrie ( in memoria lui Frank Sinatra). Am plecat de acasa de la Brenciu, cu el, dupa ce s-a pregatit pentru concert si am fost umbra lui in culise sau linga scena.
In seara aia cred ca i s-a parut ca am pus cele mai stupide intrebari, dar – pentru ca imi promisese acces la orice as fi avut nevoie pentru articol – mi-a raspuns politicos la toate : Cite camasi ai in bagajul pe care-l iei la sala? Ce culori au? Ce play list ai? La ce piesa crezi ca se va bucura publicul mai tare? Etc etc…

Concertul s-a terminat la 2 jumatate dimineata, iar ziua incepuse la ora 10 cind orchestra repetase la Hard Rock Café. Am fost si la repetitiile trupei, ca sa ma obisnuiesc cu baietii si sa-I simt pe fiecare, sa stiu la ce sa ma uit in concert in raportul relatiilor dintre ei.

Stiu ca, in miez de noapte, am plecat cu gindul ca n-as putea face niciodata meseria lor.

In text e o secventa din deschiderea concertului care-mi place foarte mult

Trupa se duce pe scenă, iar Horia rămâne lângă o uşă rabatantă, pe unde, pentru că micul culoar de la cabină e comun cu cel de la bucătărie, trec şi chelnerii. Glumeşte de fiecare dată când ajunge la locul unui spectacol şi trebuie să intre aşa, prin spate:
„Prima dată când l-am văzut pe Frank Sinatra trecând printr-o bucătărie, mi s-a părut ciudat. Au urmat Dean Martin, Bobby Darrin şi alţi artişti, dar şi presedinţi americani. Am realizat ulterior că bucătăriile hotelurilor şi restaurantelor funcţionează ca un fel de culise pentru scenele de teatru. Mirosurile diferă.”
Acum e ca un leu în cuşcă. Se învârte pe doi metri şi jumătate, cât e lăţimea holului, cu privirea în vârfurile pantofilor, ascultând măsurile băieţilor de pe scenă de unde curge „Jingle Bells”. După 2 minute, cât e trecut în playlist instrumentalul din deschiderea concertului, muzica se opreşte. În liniştea care se creează, în capetele ridicate ale spectatorilor, în privirile uimite care se întreabă „de ce nu mai cântă?”, ţâşneşte vocea lui Brenciu.

„I can stand the line… let me sing a song to you, because it is in my heart…”

Orchestra nu scoate un sunet. Publicul zâmbeşte şi stă să aplaude. Horia cântă, mişcându-se în ritm mărunt, între pereţii holului. Când, eliberat, urcă pe scenă, publicul izbucneşte.

Dupa o saptamina de la concert ne-am vazut din nou. De data asta pentru aproape 4 ore de vorbe. Asta a fost momentul care m-a marcat cel mai tare pentru ca nu ma asteptam ca Horia Brenciu sa fie atit de analitic cu sine si de perfectionist.

Majoritatea informatiilor din text (cind nu sunt descrise secvente din concert) sunt din aceasta conversatie de patru ore.

Unul din fragmentele mele dragi este:

Sigur că o parte din succesul pe care-l are la public ţine de charisma personală, sigur că o altă parte ţine de experienţa lui în show-urile de televiziune şi de hrănirea instinctului pentru fiecare „live”. E conştient de toate şi le exploatează cât poate de bine, însă ştie că succesul vine şi din reţeta cu care asamblezi toate ingredientele: muzica, umorul, luminile, efectele speciale şi surprizele.
Nu poate să-l uite pe Tom Jones la Cerbul de aur, într-o seară din 1996. Îl asculta şi îi urmărea playlist-ul în paralel. Reacţia publicului curgea efervescent după fiecare piesă. Iar el se întreba: „Cum naiba face?”
Astăzi ştie că a bucura un om e 99 % transpiraţie şi doar restul – fructificarea unei stări. „Când mă urc pe scenă, am două tolbe, una cu muzici, alta cu surprize. Fiecare măsură a fiecărui cântec trebuie să conteze. Vreau să-ţi dau trei ore cu surprize masive pe care acasă să le desţeleneşti cu gândul şi să zici: Mă întorc!” Asta e cheia cu care poţi să-i captezi şi lui atenţia: să-l faci să râdă, să aibă muzică bună pe-aproape şi să-l surprinzi. Lui Horia îi place să asculte muzica la radiourile de pe iTunes şi nu pe CD; aşa nu ştie niciodată ce va urma. Şi-n filme, îi plac sărutările neaşteptate.

Insa mai sunt si lucruri pe care nu le-am scris
A fost un moment in care am vorbit de duetul cu Paul Anka.

– Sii de duet? M-a intrebat Horia din spatele calculatorului Vaio argintiu.
Eram acasa la el, eu stateam in partea cealalta a biroului lui, plin de dvd-uri, cd-uri si playlisturi in lucru pentru show-urile viitoare.
– Da, stiu, am zis ezitind.
– Ce stii? De unde stii?, a ripostat rapid.
– Pai ai spus tu in concert ca ai facut duet cu Paul Anka, am continuat sovaind.
– Da, ala.

Cu 5 ani in urma, Horia Brenciu s-ar fi contrat cu mine demonstrindu-mi ca nu stiu detaliile care imi erau utile la momentul acela al conversatiei, dar acum privirea lui spunea “daca o sa vrei sa stii, o sa cauti si o sa te informezi; eu ti-am dat indiciul, restul e treaba ta”.

Si-a mai fost o secventa pe care m-am gindit mult daca sa o pun in text sau nu. (n-am pus-o pentru ca am decis ca eu sa nu fiu parte din text, iar intimplarea era in relatie directa cu mine)

Dupa ce am terminat interviu (am mai fi vorbit dar a sunat cineva ca trebuia sa ajunga la inregistrarile pentru un desen Disney la care dadea proba pentru vocea unui personaj), mi-a dat sa vad un film de la concertul de la Cluj unde a fost o atmosfera incredibila, magie intre public si scena.

Horia s-a dus sa se imbrace si, cind s-a intors, s-a aseazat pe canapea in capatul celalalt al camerei. A luat o felicitare/pliant de pe o masuta si a inceput sa-l studieze, dar cu coada ochiului imi urmarea reactiile.
– Poanta e sa nu rizi, l-am auzit in timp ce rideam la gumbuslucurile pe care le facea cu un fular luat de la un spectator.
– Pai e amuzant, cum sa nu rid.
– Nu tu. Pe scena. Omul ala cu fularul nu trebuie sa vada ca tu te distrezi. Un zimbet si-ai stricat tot.

N-avea cum sa vada la ce ma uitam, dar se ghida dupa coloana sonora si stia fiecare secventa pe dinafara. Asa mi-am dat seama ca tot ceea ce-mi povestise era pe foarte bune; ca da, analizeaza in detaliu reactiile publicului de la spectacolele lui si ale altora. Ca da, e obsedat de perfectionism.

-In momentul ala am plins, l-am auzit mai tirziu.
-Pai si eu pling acum, am replicat.

Plinsul e in textul din revista, o sa vedeti voi unde.

*
Dupa ce am terminat cu partea de interviu si documentare la fata locului, mi-am dat seama ca pentru a scrie un text diferit trebuie sa stiu citeva lucruri despre muzica swing.
Am citit/ascultat/cercetat timp de 2 saptamini tot ce am gasit legat de muzica swing; am parcurs viata lui Frank Sinatra pe care Brenciu il iubeste atit de mult, am cercetat istoria cintecului My way si, pentru ca la concert ma socase o problema medicala peste care Brenciu trecuse “aparent” in pasi de dans, am cautat cum functioneaza centrii durerii fata in fata cu concentrarea catre un punct de interes.
Toate astea apar tangential in text.

*
si pentru ca mi-a zis in interviu “astazi multe dintre melodii sunt swing”, iar swing-ul are finaluri multiple, cu suspance, m-am jucat cu finalul textului: am incercat sa creez sentimentul ca se termina la o intrebare, dar el merge mai departe pentru ca ascunde altceva.
Asta e o smekerie pe care am facut-o doar pentru bucuria mea, nu cred ca vreun cititor se va prinde ca e o trimitere la constructia unui cintec swing, dar mi-a placut sa scriu acest text si m-am bucurat de el pina la capat.

*
dar cu tot efortul meu de a fi cit mai aproape de perfectiune, dupa ce i-am trimis textul ca sa verificam informatiile, mi-a scris ” masina pe care o conduc e un Audi, nu Opel cum ai scris”
:)

*
In culisele unui concert cu Brenciu este publicat in Tabu de februarie care se afla deja la chioscuri.

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!