Steve McCurry – despre Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate
“Esti casatorita, ai o familie, esti single?”
Asta a fost seria de intrebari pe care le-am auzit de la Steve McCurry, unul dintre cei mai celebri fotografi din lume, la mai putin de 2 minute dupa ce intrasem in sala de conferinte a hotelului Carlton din New York unde urma sa aiba loc un interviu. Eu eram reporterul, el subiectul.
In mod ciudat, nu m-au deranjat intrebarile. Am zimbit; nimic din tonul lui nu parea ostentativ.
Cind intrasem in camera, Steve McCurry vorbea la telefon cu cineva din staful sau arajindu-si o plecare in afara tarii, pe 10 ianuarie. Eram in 30 decembrie (2011), McCurry venea de la o lunga sedinta foto, iar a doua zi urma sa faca trei portrete pentru familii din Europa in cadrul proiectului Hotpoint Family Portraits. Am vrut sa ies, sa revin cind termina conversatia, dar ma invitase sa stau in dreapta lui, la o masa mare de sedinte.
Era imbracat in negru: sacou si camasa, pantaloni si pantofi. Nimic care sa-ti atraga atentia. Si n-avea aparatul de fotografiat cu el.
Cind a terminat de vorbit la telefon a inceput sa ma interogheze: “Locuiesti in Bucuresti? Esti bloggerita? Stii blogul meu?”, apoi – pentru ca ii maturisisem ca nu vazusem ultima postare de pe blogul lui- m-a invitat sa ma uit pe telefon. “E despre batrinete”, o serie de fotografii emotionante cu batrini in diverse ipostaze, in diverse colturi ale lumii. Ii placea o fotografie din Macedonia, cu doi batrini (un el si o ea) care se sprijineau unul pe celalalt ca sa urce pe un drum de munte.
“Ati putea gasi lucruri si oameni la fel de frumosi si in Romania. Trebuie sa veniti”, i-am replicat in timp ce isi plimba degetele pe ecranul telefonului ca sa vad si restul de fotografii…
Atunci au venit intrebarile: “Esti casatorita, ai o familie, esti single? Ce-ar spune prietenul tau daca ai pleca intr-o excursie cu mine? S-ar simti amenintat?”… si-a inceput sa rida…
***
Steve McCurry (61 de ani) este unul dintre cei mai celebri fotojurnalisti, detinator al celor mai importante premii pentru fotografie cu marturiile sale din principalele zone de conflict ale lumii. Fata afgana, fotografia care a fost coperta revistei National Geographic e una dintre cele mai cunoscute fotografii din lume, poate si pentru ca la 20 de ani distanta, McCurry s-a intors in Afganistan ca sa o caute, nestiindu-i numele, bazindu-se doar pe fotografie si pe ochii ei verzi, iar experienta a fost transformata intr-un documentar. De fapt, portretele sunt “brandul lui” pentru ca reuseste sa surprinda pe chipuri expresii care spun cit o nuvela sau un film.
Cind intilniti pentru prima data o persoana pe care urmeaza sa o fotografiati, la ce va uitati?
Sunt oameni care au fete foarte puternice, au emotii pe fata, chipuri care spun povesti. Unora le intuiesti caracterul din chip. Sunt fascinat de ce poate sa-ti spuna un chip. Pentru ca fiecare dintre noi are mai multe “chipuri”…Unii sunt foarte banali, altii sunt f frumosi, dar dincolo de asta intilnesti citeodata pe un chip ceva arhietipal, ceva care e foarte puternic…
Si cum ii convingeti? Ma gindesc ca sunt timizi… Sunt oameni obisnuiti si-i convingeti sa se uite in camera, iar rezultatul e o imagine naturala…
Nuuu… Poti sa faci oamenii sa se relaxeze. Cred ca noi toti vrem sa fim placuti, vrem ca oamenii sa ne placa si daca te apropii de cineva si ii spui “cred ca esti extraordinar, iesit din comun si as vrea foarte mult sa fac un portret de-al tau pentru ca pari a fi o persoana minunata.”, cei mai multi dintre oameni se opresc pe strada… Cei mai multi sunt de acord tocmai pentru ca i-ai pus in pozitia asta, le-ai dat acest status…
Pentru ca au ego…
Da, dar si pentru ca vor sa coopereze, vor sa-ti fie de ajutor si, mai ales, vor sa nu dezamageasca. Daca cineva le spune ” esti atit de frumoasa”, nu vor spune ca nu vor sa le faci o fotografie, chiar daca nu sunt de acord cu ce spui. E o informatie pe care vor sa o onoreze acceptind sa faca fotografia.
Uneori ei nu stiu cine sunteti, nu stiu munca dvs.
Nu conteaza cine sunt. Sunt pur si simplu o alta persoana asemeni lor. Trebuie sa le cistigi increderea si uneori pot fi convingator, apoi vazindu-mi incintarea pot si ei deveni incintati. Vor sa participe, vor sa fie parte din aceasta experienta… pentru ca “omul asta poarta o camera, pare ca e un barbat serios, are maniere… hai sa-l ajut.” Trebuie insa sa stii sa alegi momentul potrivit. expresia potrivita. Cind vorbim, expresiile noastre se schimba si-i poti conduce.
Daca tie, acum, ti-as vorbi despre ceva serios, expresia ta va deveni serioasa, daca ma port intr-o directie amuzanta – o gluma – e posibil sa zimbesti. Chiar si daca o sa o faci din politete. Poti sa-i ajuti pe oameni sa imbrace forma pe care o doresti. Apoi trebuie sa ai ceva experienta ca sa intelegi repede expresiile corpului, momentul in care le ceri ceva, cum sa relationezi cu un anume gen de om, lumina, background-ul… Si cum administrezi toate lucrurile astea in citeva momente…
Dar uneori ei nu stiu engleza; sunt indieni saraci sau tarani din Paraguai sau copii ai strazii din Cambogia.
Nu conteaza, pentru ca daca eu rid sau daca am un comportament care e jovial, o sa zimbesti…
Deci sunteti ca un actor?
N-as spune asta… Uite, noi abia ne-am intilnit. Pe bune, literalmente chiar abia ne-am intilnit. (ride) As putea alege sa-ti povestesc orice – de la amuzant pina la trist – si sa obtin ce vreau de la tine – ca expresie a chipului. Nu e despre a fi actor, ci despre a imparti cu oamenii niste experiente, a relationa cu ei, a te conecta pe o anumita directie…
***
Dupa ce a terminat colegiul, Steve McCurry s-a inscris la universitate sectia cinematografie si imagine, a obtinut insa o diploma magna cum laude in teatrologie in 1974. A lucrat 2 ani pentru un ziar, dar si-a dat demisia si-a devenit fotograf freelancer. Cariera sa a luat amploare cind a traversat ilegal granita in Afganistan inainte de invazia rusilor si a surprins vietile talibanilor in cele mai intime ipostaze, aflindu-se de multe ori in fata mortii “cu naivitate”, dupa cum marturisea mai tirziu. Fotografiile sale au ajuns pe copertele Paris Match, in New York Times etc, iar de atunci a mai fost de citeva ori fata in fata cu moartea.
Daca ar fi sa alegeti o fotografie ca sa va descrieti viata, care ar fi aceea?
Viata e asa de complicata, e greu de descris intr-o fraza, intr-o idee… (se gindeste citeva secunde lungi, privindu-si pantofii) Poate fotografia copilului mic care alearga pe o alee dintre doua ziduri, iar pe ziduri sunt urme de miini de copil… Poate asta e o imagine care sa ma reprezinte. (nota mea, fotografia e coperta cartii Steve McCurry: The Unguarded Moment )
De fiecare data cind se pronunta numele dvs apare imediat si mentionarea “autorul fotografiei fata afgana”, dar sunt sigura ca sunt multe alte fotografii facute de dvs care va plac cel putin la fel de mult.
Sigur, fotografiile din India cu furtunile de nisip (nota mea: una dintre fotografii din aceasta serie o puteti gasi aici ), sau cea cu mama si fiul uitindu-se prin fereastra unei masini, tot din India. Femeia batrina de la trecerea de pietoni din Yugoslavia…Sunt multe alte fotografii care sunt cel putin la fel de bune, dar oamenii decid ce le place si nu poti controla gustul lor.
Cred ca ati facut milioane de fotografii in cei mai bine de 30 de ani de cariera. V-ati gindit vreodata ca ati putea sa va pierdeti arhiva?
Traim cu o multime de frici; sa ne pierdem vietile, sa ne pierdem prietenii… Nu poti sa traiesti in frica tot timpul, faci tot ceea ce tine de tine si lasi viata sa-si urmeze cursul. Eu le arhivez si fac tot ce depinde de mine sa fie in siguranta, restul… cum va fi sa fie…
Vorbind despre viata, v-a fost vreodata frica ca o sa va pierdeti viata?
De multe ori.
Si de ce continuati?
Asta e o intrebare la care nu stiu sa raspund… E un mister, e valabil pentru fotografii de razboi si pentru jurnalisti… Cred ca vrem sa fim martori la istorie, vrem sa vedem evenimente care n-au fost inca inventariate. Vrem sa fim in locurile in care se scrie istoria pentru ca , de fapt, traim o viata banala si plictisitoare… Vrei sa vezi schimbarea, tranzitia, vrei sa vezi ce fac altii in situatii in care tu nu ai cum sa fii.
Un exemplu bun e tranzitia romaneasca, Timisoara si Revolutia – acelea au fost momente care au schimbat viata multor oameni. Mie nu mi s-a intimplat asta.
Ce faceati la acel moment?
Eram la Belgrad, am venit cu masina si am stat in Timisoara doar 2 zile. Erau momente istorice. M-a impins curiozitatea si posibilitatea de a documenta in felul meu un moment istoric, o schimbare profunda in istoria Romaniei. Mi-ar placea sa mai vin in Romania. As vrea sa fi fost acolo acum 20 de ani mai mult decit cele 2 zile de la Timisoara, sa fiu in mai multe locuri, sa surprind mai mult din ce s-a intimplat.
***
Cind nu este in cine stie ce colt al lumii ca sa fotografieze razboaie sau fatza umana a celor mai dificile- controversate momente, Steve McCurry tine seminarii de fotografii la New York sau in India, tara care l-a invatat sa se uite la viata. Dupa calculele sale sumare, in 2011 a stat mai putin de 4 luni la New York, acolo unde are resedinta.
V-ati gindit vreodata sa va opriti? Sa nu mai faceti meseria asta?
Nu, niciodata. Nici macar o secunda.
V-ati luat vreodata o vacanta fara aparatul de fotografiat cu dvs?
Nuuu. Am intotdeauna aparatul cu mine, chiar daca nu fotografiez mereu, dar nu se stie…
Dar daca ar trebui sa alegeti un loc in care sa mergeti fara aparat de fotografiat, doar pentru relaxare, unde ati merge?
Italia, poate… Fara camera? (ofteaza)… Japonia. Sunt locuri unde imi place sa merg, nu am nevoie de camera si de job ca sa le vizitez, imi place Japonia… Dar stii ca e mai mult decit ipotetic ca as pleca undeva fara aparatul de fotografiat.
Stiu… Acum munciti pina in ultima zi a anului.
Da, dar asta nu e ceva neobisnuit pentru mine. Uneori nu poti controla lucrurile, se intimpla cind se pot intimpla. Dar e ok, nu ma deranjeaza ca muncesc in ultima zi a anului.
Cite zile de vacanta ati avut anul acesta?
Nu fac asemenea evaluari, nu asa clasific zilele. Daca ma bucur de viata si de ceea ce fac, e minunat – cu sau fara vacanta. Nu ma gindesc la vacante, ma gindesc la ceva interesant, viu – care sa ma tina activ, ceva care sa ma faca fericit si sa-mi dea o energie pozitiva. Asta e mai important pentru mine decit vacanta. E vorba ca te incarci cu o multime de bucurii, si de pace, ca te implinesti, in timp ce-ti faci munca, arta, fotografiile, scrisul. De asta perseverezi, pentru ca iti aduce un fel de placere si de pace, de liniste interioara. Pentru mine asta e mult mai important decit sa stau pe o plaja si sa ma bronzez, sau… ce fac oamenii pe plaja.
Dar tot cred ca e nevoie de relaxare…
O, sigur; dar relaxarea poate veni in diferite forme. oamenii sunt diferiti si unii se relaxeaza pe munti, la plaja, intr-o tara cu vin…
Si dvs?
Ma duc la un film…
Ati intilnit foarte multi oameni. Mai exista cineva la a carui intilnire sa fiti stingher, sa va emotioneze faptul ca-l aveti in fata?
Da, dar nu pot sa ma gindesc la multi oameni, poate Meryl Streep sau Sean Connery… Nu ma gindesc atit de mult la a intilni personalitati…
Nu e neaparat despre personalitati, sunt curioasa daca sunteti vreodata timid in fata unei persoane pe care o intilniti…
Sigur, citeodata ma intimideaza unele gesturi, unii oamenii. Sunt o persoana foarte timida in viata privata, dar pot sa acopar timiditatea in multe feluri si sa ma imping sa-mi depasesc fricile si limitele…
Aveti fotografii acasa facute de dvs, pe pereti?
Nu, deloc, niciun fel de fotografie.
Dar stati sa vi se faca fotografii?
Mmmm, nu.
De ce?
Nu m-am gindit, nu stiu. (pauza lunga) Uneori mai stau sa mi se faca o fotografie, dar nu e ceva uzual, fac asta rar, extrem de rar.
Ok, m-am convins, sunteti o persoana timida.
Da, ti-am spus: sunt timid.
***
Ne-am despartit in holul hotelului; el urma sa mearga pe jos catre casa, statea la citeva strazi distanta, iar eu am urcat in camera mea gindindu-ma la zimbetul incurcat si imbujorarea cu care rostise ” ti-am spus: sunt timid”. Abia mai tirziu mi-am dat seama ca seria aceea de intrebari despre viata mea de la inceputul conversatiei era unul din trucurile lui: era o forma de a ma complimenta (era interesat de viata mea), dar si de a-si aseza teritoriul, de a prelua cumva controlul. Si ca de fapt, intrebarile acelea vorbeau indirect tot despre timiditatea sa. Poate ca de asta nici nu ma deranjasera.
A doua zi la sedinta foto pentru portretul familiei din Romania in cadrul proiectului HotPoint Family Portraits am realizat ca Steve McCurry este din categoria aceea de oameni care vrea “sa lase urme”, sa ramina ceva important dupa el in viata – fie ca e documentarea lui asupra unui eveniment istoric, fie ca e o fotografie care va sta la loc de cinste in vitrina unei familii dintr-un colt de lume.
Si am vazut ca, in ciuda timiditatii lui, in fata unui gest frumos asemeni cadoului facut de familia Babos din Cluj (un album cu fotografiile lor de familie) il poti auzi spunind “Nu vreti sa facem o fotografie impreuna, cu totii?”
In citeva zile va fi public portretul pe care Steve McCurry l-a facut familiei Babos din Cluj, iar atunci am sa va povestesc despre implicarea sa in proiectul Hotpoint Family Portraits.
***
(fotografia este un autoportret Steve McCurry realizat pentru proiectul Kodakchrome – a fost fotograful care a utilizat ultima rola de film produsa de Kodak, acesta este frame 32. mai multe fotografii realizate de Steve McCurry puteti gasi pe blogul sau)
