Tag : indesit

S_McCurrySteve McCurry – on Timisoara Revolution, stories on people’s faces and… shyness

Steve McCurry – on Timisoara Revolution, stories on people’s faces and… shyness


“Are you married, do you have your own family, are you single?”
This was the line of questions I was asked by Steve McCurry, one of the most famous photographers in the world, within less than 2 minutes after walking into the conference hall of the Carlton Hotel in New York where the interview was going to be taken. I was the interviewer and he the interviewed.
Strangely enough, I did not mind him asking. I smiled; there was nothing ostentatious in his attitude.
When I walked into the room, Steve McCurry was on the phone to one of his staff arranging a trip abroad on the 10th of January. It was the 30th of December (2011), McCurry was coming from a long photo session, and the following day he was going to make three portraits of families from Europe, within the project Hotpoint Family Portraits. I wanted to walk out and return when he would have finished his conversation, but he invited me to sit on his right hand side, at a large conference table.
He was dressed in black: jacket and shirt, trousers and shoes. Nothing striking. And he did not have his camera with him. When he finished his telephone conversation he started interrogating me: “Do you live in Bucharest? Are you a blogger? Do you know my blog?”; then – as I confessed not having seen his latest blog post – he invited me to take a look on the telephone. “It is about old age”, a series of touching photographs with elders in various poses, in various corners of the world. He particularly liked a photograph from Macedonia, with two elders (a man and woman) leaning against each other as they climbed up a mountain path.
“You may find just as beautiful things and people in Romania too. You must come”, I said as he was passing his finger on the telephone screen for me to see the rest of the photographs…
That’s when he asked: “Are you married, do you have your own family, are you single? What would your boyfriend say if you went on a trip with me? Would he feel threatened?” …and started laughing…

***

Steve McCurry (61) is one of the most famous photojournalists, holder of major awards in photography for his testimonials from the main conflict zones in the world. The “Afghan Girl”, the photograph featuring on the cover of National Geographic Magazine is one of the most recognized photographs in the world, possibly also because 20 years later, McCurry returned to Afghanistan to search for her, without knowing her name, only relying on her photograph and her green eyes, and this experience was recorded in a documentary film. Actually, portraits are his “personal brand”, as he manages to grasp on each face expressions that tell as much as a novel or a film.

When you meet for the first time someone you are going to portray, what are you looking at?

There are people with very powerful faces, they have emotions on their face, faces that tell stories. Some characters can be read on the face. I am fascinated with what a face can tell. Because every each of us has several “faces”… Some are very common, others very beautiful, but beyond it you sometimes see faces with something archetypal on them, something extremely powerful…

And how do you convince them? I guess many are shy… They are common people and you convince them to look
into the camera and the result is such a natural image…

Not quite… You can have people relax. I think everybody wants to be liked, we want people to like us and if you walk up to somebody and tell them “I think you are awesome, extraordinary and I would very much like to portray you because you seem to be such a wonderful person”, most people would stop for you on the street… Most agree exactly because you placed them there, you gave them that position…

Because they have an ego…

Yes, but also because they want to participate, to be helpful, and especially not to let down. If someone tells them “you are so beautiful”, they won’t tell you not to take a photograph of them, although they might not agree with what you are saying. It is the information they want to honour by accepting they’re photographed.

Sometimes they don’t know who you are, they don’t know your work.

It is not important who I am. I am simply another person just like them. You must win their confidence and you sometimes can be convincing and then when they see how excited I am they can get excited. They want in, they want to share the experience… because ‘look this guy is holding a camera, he seems like a good person, he’s well mannered… I should help out.” But you must choose the right time, the right words. When we speak, our expression changes and you can lead the way.
If I’d be talking to you about something serious now your expression would turn serious; if I am funny – tell a joke – you are likely to smile. Even if out of politeness. You can help people turn the way you want them to. Then, you need to be experienced to quickly understand reactions of the body, the moment you’re asking for something, how to relate with certain type of a person, the light, the background… And how to manage it all in a few seconds…

But sometimes they don’t speak English, they’re poor Indians or countrymen from Paraguay or street children in
Cambodia.

This doesn’t matter, because if I laugh or act congenially, you will smile…

So you’re an actor?

I wouldn’t say that… Look, we just met. Really, we actually just met. (He laughs) I may choose to tell you any story – a funny or a sad one – and get what I want from you – in terms of your facial expression. It’s not about acting but about sharing an experience with somebody, and relate to them, create a connection in a certain sense…

***
After graduating college, Steve McCurry went to University to study cinematography and filmmaking, graduating however magna cum laude in theatre arts in 1974. For two years he worked for a magazine but resigned to become a freelance photographer. His career was launched when he illegally crossed the Afghan border before the Russian invasion and recorded Taliban life in its most intimate stances, often facing death “naively” as he later confessed. His photographs featured on the covers of Paris Match, New York Times etc., and has since faced death in some other occasions.

If you were to choose a photo to describe your life, which would it be?

Life is so complicated, it is difficult to describe it in one sentence, or one idea… (takes a few long moments to think looking down at his shoes). Maybe the photograph of the child running on an alley between two walls painted in children hands… That might be the image to represent me (ed. note, the photograph makes the cover of the book Steve McCurry: The Unguarded Moment )

Your name is always mentioned in relation to the “Afghan Girl” but I am sure that there are many other
photographs you have taken that you like just as much.

Certainly, like the photographs taken in India of the sand storms (ed. note: you may see one of these photos here), or the one with the mother and son looking out of a car’s window, in India again. The old woman at the pedestrian crossing in Yugoslavia… There are many photographs just as great but people decide what they like and you can’t control their taste.

You must have taken millions of photographs in the over 30 year’s career. Do you ever think that you might lose
your archive?

We live with so many fears, fear of losing one’s life, fear of losing one’s friends… You can’t live in fear all the time, you do what you can and let life go on. I archive them and to all I can to preserve them safely, but the rest… whatever happens…

Talking about life, were you ever afraid of losing yours?
Many times.

And why do you continue?
This is a question I don’t have an answer to… It is a mystery, it is the same with war photographers and journalists… I think we want to witness history, to see events which were not recorded yet. We want to be where history is being written because, after all, we live a common, boring life… And you want to see the change, the transition, you want to see how others deal with situations you will never find yourself in.
A good example is the Romanian transition, Timisoara and the Revolution – those where moments which changed the life of many people. Something like this never happened to me.

What where you doing then?

I was in Belgrade, I came by car and stayed only for 2 days in Timisoara. Those were historical moments. I was driven by the curiosity and the possibility of documenting in my own way such a historical moment, a deep change in the history of Romania. I would like to return to Romania. I would like to have stayed more than the 2 days in Timisoara 20 years ago, to have gone to several places, see more of what happened.

***

When he is not in some remote corner of the world to photograph wars or the human face of the most difficult, controversial moments, Steve McCurry holds photography workshops in New York or India, the country which taught him how to see life. According to his rough calculations, in 2012, he spent less than 4 months in New York, where his home is.

Did you ever think of stopping? Of quitting this profession?
No, never. Not even for a second.

Did you ever go on holidays without your camera?
No. I always have the camera with me, although I’m not always taking photographs, but one never knows…

If you were to chose a place to go to without your camera, just to relax, where would you go?
Italy maybe… Without a camera? (sighs)… Japan. There are places where I like to go, without needing the camera or my profession to visit and I like Japan… But you know it is more than unlikely for me to go anywhere without my camera.

I know… You are now working until the last day of the year.
Yes, but this is not unusual to me. Sometimes you can’t control things, and they happen when it can take place. But that’s ok, I don’t mind working on the last day of the year.

How much holiday did you take this year?
I don’t make such estimates, it’s not how I look at my days. If I enjoy life and what I do it is wonderful – with or without holidays. I don’t think about holidays, I think about something interesting, exciting – something to keep me going, to make me happy, to fill me with positive energy. This is more important to me than holidays. Then you are filled with many joys and peace and serenity. This is more important to me than lying on a beach and sunbathe or… whatever people do on the beach.

But I still believe people need relaxing…
Oh, certainly. But relaxation can come in different forms, people are different and some relax in the mountains, others on beach or in a country where they have wine…

And how about yourself?
I watch a movie…

You have met many people. Is there still anyone whose encounter can make you feel uneasy, nervous with having to meet?
Yes, but I can’t think of many of those, maybe Meryl Streep or Sean Connery… I don’t think so much about meeting stars…

I wasn’t talking necessarily about stars, but rather wanted to know if you’re ever shy in front of someone you meet…
Sure, I am sometimes intimidated by some gestures, some people. I am a very shy person in my private life but I can hide my shyness in many ways and force myself to overcome my fears and limits…

In your home do you display on walls photographs that you have taken?
No, nothing, there are no photographs at all.

But do ever accept being photographed?
Mmmm, no.

Why not?
I never thought about it, I don’t know. (he pauses for a while). I sometimes accept my photo being taken, but not usually, I do it very rarely.

Ok, I believe it, you are a shy.
Yes, I told you: I am shy.

***

We said goodbye in the hotel lobby; he was going to walk home as he lived a few blocks away and I went up to my hotel room thinking of his awkward smile while he blushed saying, “I told you I was shy”. Only later did I realize that the line of questions about my life at the beginning of the conversation was one of his tricks: it was his way of complimenting me (he was interested in my life), as well as setting his ground, somehow taking control. And that, actually, those questions spoke indirectly of his shyness. Perhaps that was why I did not mind the questions.

The following day, at the photo session for the portrait of the Romanian family within the HotPoint Family Portraits project I realised that Steve McCurry is that kind of people who want to “leave a trace”, leave something meaningful behind him – either it is a documenting of an historical event, or a photograph which will have the place of honour on some family’s mantelpiece in some corner of the world.

And I saw that despite his shyness, you can hear him say when making such a beautiful gesture as the present to the family Babos from Cluj (an album with their family photographs): “Let’s take a picture together.”

In a few days, the portrait Steve McCurry made for the Baboses from Cluj will be public, and then I will tell you about his involvement in the Hotpoint Family Portraits project.
***
(The photograph is a self-portrait that Steve McCurry made for the project Kodakchrome – he was the photographer to use the last roll produced by Kodak, this is frame 32. You can see more photographs by Steve McCurry on his blog.)

***

here is a romanian version of this interview

9536
S_McCurryexclusiv  Steve McCurry – Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate

exclusiv Steve McCurry – Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate

Steve McCurry – despre Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate

“Esti casatorita, ai o familie, esti single?”

Asta a fost seria de intrebari pe care le-am auzit de la Steve McCurry, unul dintre cei mai celebri fotografi din lume, la mai putin de 2 minute dupa ce intrasem in sala de conferinte a hotelului Carlton din New York unde urma sa aiba loc un interviu. Eu eram reporterul, el subiectul.

In mod ciudat, nu m-au deranjat intrebarile. Am zimbit; nimic din tonul lui nu parea ostentativ.

Cind intrasem in camera, Steve McCurry vorbea la telefon cu cineva din staful sau arajindu-si o plecare in afara tarii, pe 10 ianuarie. Eram in 30 decembrie (2011), McCurry venea de la o lunga sedinta foto, iar a doua zi urma sa faca trei portrete pentru familii din Europa in cadrul proiectului Hotpoint Family Portraits. Am vrut sa ies, sa revin cind termina conversatia, dar ma invitase sa stau in dreapta lui, la o masa mare de sedinte.

Era imbracat in negru: sacou si camasa, pantaloni si pantofi. Nimic care sa-ti atraga atentia. Si n-avea aparatul de fotografiat cu el.

Cind a terminat de vorbit la telefon a inceput sa ma interogheze: “Locuiesti in Bucuresti? Esti bloggerita? Stii blogul meu?”, apoi – pentru ca ii maturisisem ca nu vazusem ultima postare de pe blogul lui- m-a invitat sa ma uit pe telefon. “E despre batrinete”, o serie de fotografii emotionante cu batrini in diverse ipostaze, in diverse colturi ale lumii. Ii placea o fotografie din Macedonia, cu doi batrini (un el si o ea) care se sprijineau unul pe celalalt ca sa urce pe un drum de munte.

“Ati putea gasi lucruri si oameni la fel de frumosi si in Romania. Trebuie sa veniti”, i-am replicat in timp ce isi plimba degetele pe  ecranul telefonului ca sa vad si restul de fotografii…

Atunci au venit intrebarile: “Esti casatorita, ai o familie, esti single? Ce-ar spune prietenul tau daca ai pleca intr-o excursie cu mine? S-ar simti amenintat?”… si-a inceput sa rida…

***

Steve McCurry (61 de ani) este unul dintre cei mai celebri fotojurnalisti, detinator al celor mai importante premii pentru fotografie cu marturiile sale din principalele zone de conflict ale lumii. Fata afgana, fotografia care a fost coperta revistei National  Geographic e una dintre cele mai cunoscute fotografii din lume, poate si pentru ca la 20 de ani distanta, McCurry s-a intors in Afganistan ca sa o caute, nestiindu-i numele, bazindu-se doar pe fotografie si pe ochii ei verzi, iar experienta a fost transformata intr-un documentar. De fapt, portretele sunt “brandul lui” pentru ca reuseste sa surprinda pe chipuri expresii care spun cit o nuvela sau un film.

Cind intilniti pentru prima data o persoana pe care urmeaza sa o fotografiati, la ce va uitati?

Sunt oameni care au fete foarte puternice, au emotii pe fata, chipuri care spun povesti. Unora le intuiesti caracterul din chip. Sunt fascinat de ce poate sa-ti spuna un chip. Pentru ca fiecare dintre noi are mai multe “chipuri”…Unii sunt foarte banali, altii sunt f frumosi, dar dincolo de asta intilnesti citeodata pe un chip ceva arhietipal, ceva care e foarte puternic…

Si cum ii convingeti? Ma gindesc ca sunt timizi…  Sunt oameni obisnuiti si-i convingeti sa se uite in camera, iar rezultatul e o imagine naturala…

Nuuu… Poti sa faci oamenii sa se relaxeze. Cred ca noi toti vrem sa fim placuti, vrem ca oamenii sa ne placa si daca te apropii de cineva si ii spui “cred ca esti extraordinar, iesit din comun si as vrea foarte mult sa fac un portret de-al tau pentru ca pari a fi o persoana minunata.”, cei mai multi dintre oameni se opresc pe strada… Cei mai multi sunt de acord tocmai pentru ca i-ai pus in pozitia asta, le-ai dat acest status…

Pentru ca au ego…

Da, dar si pentru ca vor sa coopereze, vor sa-ti fie de ajutor si, mai ales, vor sa nu dezamageasca. Daca cineva le spune ” esti atit de frumoasa”, nu vor spune ca nu vor sa le faci o fotografie, chiar daca nu sunt de acord cu ce spui. E o informatie pe care vor sa o onoreze acceptind sa faca fotografia.

Uneori ei nu stiu cine sunteti, nu stiu munca dvs.

Nu conteaza cine sunt. Sunt pur si simplu o alta persoana asemeni lor. Trebuie sa le cistigi increderea si uneori pot fi convingator, apoi vazindu-mi incintarea pot si ei deveni incintati. Vor sa participe, vor sa fie parte din aceasta experienta… pentru ca “omul asta poarta o camera, pare ca e un barbat serios, are maniere… hai sa-l ajut.”  Trebuie insa sa stii sa alegi momentul potrivit. expresia potrivita. Cind vorbim, expresiile noastre se schimba si-i poti conduce.

Daca tie, acum, ti-as vorbi despre ceva serios, expresia ta va deveni serioasa, daca ma port intr-o directie amuzanta – o gluma – e posibil sa zimbesti. Chiar si daca o sa o faci din politete. Poti sa-i ajuti pe oameni sa imbrace forma pe care o doresti. Apoi trebuie sa ai ceva experienta ca sa intelegi repede expresiile corpului, momentul in care le ceri ceva, cum sa relationezi cu un anume gen de om, lumina, background-ul… Si cum administrezi toate lucrurile astea in citeva momente…

Dar uneori ei nu stiu engleza; sunt indieni saraci sau tarani din Paraguai sau copii ai strazii din Cambogia.

Nu conteaza, pentru ca daca eu rid sau daca am un comportament care e jovial, o sa zimbesti…

Deci sunteti ca un actor?

N-as spune asta… Uite, noi abia ne-am intilnit. Pe bune, literalmente chiar abia ne-am intilnit. (ride) As putea alege sa-ti povestesc orice – de la amuzant pina la trist – si sa obtin ce vreau de la tine – ca expresie a chipului. Nu e despre a fi actor, ci despre a imparti cu oamenii niste experiente, a relationa cu ei, a te conecta pe o anumita directie…

***

Dupa ce a terminat colegiul, Steve McCurry s-a inscris la universitate sectia cinematografie si imagine, a obtinut insa o diploma magna cum laude in teatrologie in 1974. A lucrat 2 ani pentru un ziar, dar si-a dat demisia si-a devenit fotograf freelancer. Cariera sa a luat amploare cind a traversat ilegal granita in Afganistan inainte de invazia rusilor si a surprins vietile talibanilor in cele mai intime ipostaze, aflindu-se de multe ori in fata mortii “cu naivitate”, dupa cum marturisea mai tirziu. Fotografiile sale au ajuns pe copertele Paris Match, in New York Times etc, iar de atunci a mai fost de citeva ori fata in fata cu moartea.

Daca ar fi sa alegeti o fotografie ca sa va descrieti viata, care ar fi aceea?

Viata e asa de complicata, e greu de descris intr-o fraza, intr-o idee… (se gindeste citeva secunde lungi, privindu-si pantofii) Poate fotografia copilului mic care alearga pe o alee dintre doua ziduri, iar pe ziduri sunt urme de miini de copil… Poate asta e o imagine care sa ma reprezinte. (nota mea, fotografia e coperta cartii Steve McCurry: The Unguarded Moment )

De fiecare data cind se pronunta numele dvs apare imediat si mentionarea “autorul fotografiei fata afgana”, dar sunt sigura ca sunt multe alte fotografii facute de dvs care va plac cel putin la fel de mult.

Sigur, fotografiile din India cu furtunile de nisip (nota mea: una dintre fotografii din aceasta serie o puteti gasi aici ), sau cea cu mama si fiul uitindu-se prin fereastra unei masini, tot din India. Femeia batrina de la trecerea de pietoni din Yugoslavia…Sunt multe alte fotografii care sunt cel putin la fel de bune, dar oamenii decid ce le place si nu poti controla gustul lor.

Cred ca ati facut milioane de fotografii in cei mai bine de 30 de ani de cariera.  V-ati gindit vreodata ca ati putea sa va pierdeti arhiva?

Traim cu o multime de frici; sa ne pierdem vietile, sa ne pierdem prietenii… Nu poti sa traiesti in frica tot timpul, faci tot ceea ce tine de tine si lasi viata sa-si urmeze cursul. Eu le arhivez si fac tot ce depinde de mine sa fie in siguranta, restul… cum va fi sa fie…

Vorbind despre viata, v-a fost vreodata frica ca o sa va pierdeti viata?

De multe ori.

Si de ce continuati?

Asta e o intrebare la care nu stiu sa raspund… E un mister, e valabil pentru fotografii de razboi si pentru jurnalisti… Cred ca vrem sa fim martori la istorie, vrem sa vedem evenimente care n-au fost inca inventariate. Vrem sa fim in locurile in care se scrie istoria pentru ca , de fapt, traim o viata banala si plictisitoare… Vrei sa vezi schimbarea, tranzitia, vrei sa vezi ce fac altii in situatii in care tu nu ai cum sa fii.

Un exemplu bun e tranzitia romaneasca, Timisoara si Revolutia – acelea au fost momente care au schimbat viata multor oameni. Mie nu mi s-a intimplat asta.

Ce faceati la acel moment?

Eram la Belgrad, am venit cu masina si am stat in Timisoara doar 2 zile. Erau momente istorice. M-a impins curiozitatea si posibilitatea de a documenta in felul meu un moment istoric, o schimbare profunda in istoria Romaniei. Mi-ar placea sa mai vin in Romania. As vrea sa fi fost acolo acum 20 de ani mai mult decit cele 2 zile de la Timisoara, sa fiu in mai multe locuri, sa surprind mai mult din ce s-a intimplat.

***

Cind nu este in cine stie ce colt al lumii ca sa fotografieze razboaie sau fatza umana a celor mai dificile- controversate momente, Steve McCurry tine seminarii de fotografii la New York sau in India, tara care l-a invatat sa se uite la viata. Dupa calculele sale sumare, in 2011 a stat mai putin de 4 luni la New York, acolo unde are resedinta.

V-ati gindit vreodata sa va opriti? Sa nu mai faceti meseria asta?

Nu, niciodata. Nici macar o secunda.

V-ati luat vreodata o vacanta fara aparatul de fotografiat cu dvs?

Nuuu. Am intotdeauna aparatul cu mine, chiar daca nu fotografiez mereu, dar nu se stie…

Dar daca ar trebui sa alegeti  un loc in care sa mergeti fara aparat de fotografiat, doar pentru relaxare, unde ati merge?

Italia, poate… Fara camera? (ofteaza)… Japonia. Sunt locuri unde imi place sa merg, nu am nevoie de camera si de job ca sa le vizitez, imi place Japonia… Dar stii ca e mai mult decit ipotetic ca as pleca undeva fara aparatul de fotografiat.

Stiu… Acum munciti pina in ultima zi a anului.

Da, dar asta nu e ceva neobisnuit pentru mine. Uneori nu poti controla lucrurile, se intimpla cind se pot intimpla. Dar e ok, nu ma deranjeaza ca muncesc in ultima zi a anului.

Cite zile de vacanta ati avut anul acesta?

Nu fac asemenea evaluari, nu asa clasific zilele. Daca ma bucur de viata si de ceea ce fac, e minunat – cu sau fara vacanta. Nu ma gindesc la vacante, ma gindesc la ceva interesant, viu – care sa ma tina activ, ceva care sa ma faca fericit si sa-mi dea o energie pozitiva. Asta e mai important pentru mine decit vacanta.  E vorba ca te incarci cu o multime de bucurii, si de pace, ca te implinesti, in timp ce-ti faci munca, arta, fotografiile, scrisul. De asta perseverezi, pentru ca iti aduce un fel de placere si de pace, de liniste interioara. Pentru mine asta e mult mai important decit sa stau pe o plaja si sa ma bronzez, sau… ce fac oamenii pe plaja.

Dar tot cred ca e nevoie de relaxare…

O, sigur; dar relaxarea poate veni in diferite forme. oamenii sunt diferiti si unii se relaxeaza pe munti, la plaja, intr-o tara cu vin…

Si dvs?

Ma duc la un film…

Ati intilnit foarte multi oameni. Mai exista cineva la a carui intilnire sa fiti stingher, sa va emotioneze faptul ca-l aveti in fata?

Da, dar nu pot sa ma gindesc la multi oameni, poate Meryl Streep sau Sean Connery… Nu ma gindesc atit de mult la a intilni personalitati…

Nu e neaparat despre personalitati, sunt curioasa daca sunteti vreodata timid in fata unei persoane pe care o intilniti…

Sigur, citeodata ma intimideaza unele gesturi, unii oamenii. Sunt o persoana foarte timida in viata privata, dar pot sa acopar timiditatea in multe feluri si sa ma imping sa-mi depasesc fricile si limitele…

Aveti fotografii acasa facute de dvs, pe pereti?

Nu, deloc, niciun fel de fotografie.

Dar stati sa vi se faca fotografii?

Mmmm, nu.

De ce?

Nu m-am gindit, nu stiu. (pauza lunga)  Uneori mai stau sa mi se faca o fotografie, dar nu e ceva uzual, fac asta rar, extrem de rar.

Ok, m-am convins, sunteti o persoana timida.

Da, ti-am spus: sunt timid.

***

Ne-am despartit in holul hotelului; el urma sa mearga pe jos catre casa, statea la citeva strazi distanta, iar eu am urcat in camera mea gindindu-ma la zimbetul incurcat si imbujorarea cu care rostise ” ti-am spus: sunt timid”. Abia mai tirziu mi-am dat seama ca seria aceea de intrebari despre viata mea de la inceputul conversatiei era unul din trucurile lui: era o forma de a ma complimenta (era interesat de viata mea), dar si de a-si aseza teritoriul, de a prelua cumva controlul. Si ca de fapt, intrebarile acelea vorbeau indirect tot despre timiditatea sa. Poate ca de asta nici nu ma deranjasera.

A doua zi la sedinta foto pentru portretul familiei din Romania in cadrul proiectului HotPoint Family Portraits am realizat ca Steve McCurry este din categoria aceea de oameni care vrea “sa lase urme”, sa ramina ceva important dupa el in viata – fie ca e documentarea lui asupra unui eveniment istoric, fie ca e o fotografie care va sta la loc de cinste in vitrina unei familii dintr-un colt de lume.

Si am vazut ca, in ciuda timiditatii lui, in fata unui gest frumos asemeni cadoului facut de familia Babos din Cluj (un album cu fotografiile lor de familie) il poti auzi spunind “Nu vreti sa facem o fotografie impreuna, cu totii?”

In citeva zile va fi public portretul pe care Steve McCurry l-a facut familiei Babos din Cluj, iar atunci am sa va povestesc despre implicarea sa in proiectul Hotpoint Family Portraits.

***

(fotografia este un autoportret Steve McCurry realizat pentru proiectul Kodakchrome – a fost fotograful care a utilizat ultima rola de film produsa de Kodak, acesta este frame 32. mai multe fotografii realizate de Steve McCurry puteti gasi pe blogul sau)

o versiune in engleza a acestui interviu puteti gasi aici

jucarii magazincel mai frumos magazin din lume

cel mai frumos magazin din lume

zilele trecute la NY am fost in cel mai frumos magazin din lume. magazinul care stie sa-ti exploateze dorintele tale de Peter Pan, de joaca si de relaxare, dar care – in acelasi timp – te face sa te simti cel mai important om din lume…  FAO Schwarz – cel mai mare magazin de jucarii din lume.

daca esti printre primii care intri in magazin la ora 10 cind se deschide magazinul, ai parte de un ritual special: toti vinzatorii formeaza un culoar de-alungul unui covor roshu si te aplauda. tu intri ca la marile ceremonii, pe covorul roshu, si zeci de oameni te aplauda. e semnul lor de multumire ca le calci pragul.

e un raion in magazin care-ti permite sa -ti faci singur papusa pe care ti-o doresti: e un papushar care te ajuta, dupa ce tu alegi nasul, ochii, parul, hainutele, accesoriile. la sfirsit pleci acasa cu papusa ta, diferita de a oricarui altcuiva.

sunt raioane de jucarii pe trei etaje (sau doua? – nu mai stiu pentru ca era urias magazinul) , cu colturi de lectura unde vin actori care citesc pt copii, cu colturi de magie unde magicieni te invata trucuri…. in general, in orice loc din magazin ai voie sa pui mina pe orice si sa experimentezi cum e sa te joci cu orice jucarie. sunt copii (banuiesc ca si adulti) care stau cite o zi intreaga in magazin…

dar cel mai tare si mai tare mi-a placut oferta lor speciala de Craciun: cind magazinul nu s-a deschis inca, pe la 8 dimineata, poti sa iei micul dejun in raiul jucariilor (alaturi de Mos Craciun), iar soldateii de plumb – acum cu glas uman – sa te invete jocuri si sa-ti faca un tur complet al magazinului.

distractia suprema: un pian urias pe care poti cinta cu picioarele. si soldateii au facut o demonstratie de cintecel, dar si copiii din proiectul Hotpoint Family Portraits au avut concertul lor care sfida orice regula a muzicii, dar era un exemplu de limbaj al bucuriei.

in fata pianului urias, cu 11 familii din toate colturile europei alaturi mi-am dat seama ca limbajul copiiilor e acelasi oriunde ai fi. nu conteaza cum se spune “te rog” in limba in care s-a nascut, copilul de 2-3 ani va spune cu aceeasi tonalitate muzicala si va “scinci” la fel. si intr-un fel unic in lume se va intelege cu un alt copil care traieste intr-o alta tara si are o alta limba. se va intelege, imprieteni si se va juca foarte frumos.

si-am mai avut certitudinea inca o data ca nu conteaza citi ani ai: oricind faci ochii mari in fata lui Mos Craciun si vrei sa-l atingi. oricind te-ai distra cu toate jucariile pe care le descoperi.

cind am plecat de la FAO Schwarz, Liliana – fetita de 3 ani a familiei din Italia – a spus usor in soapta “Ciao Padre Natale” si-a facut cu mina catre Mos Craciun. iar mosul care zimbea si facea cu mina la revedere, i-a raspuns in limba lui “bye bye”.

***

daca aveam nevoie de o demonstratie pentru universalitatea valorilor si limbajului familiei, Indesit via proiectului sau Hotpoint Family Portraits mi-a oferit-o: sigur ca erau familii mai traditionale sau mai moderne, cu mai multi sau mai putini copii (sau fara copii – precum familia din Portugalia), ca erau pensionari (ca familia din Spania) sau activi si la inceputul carierelor (majoritatea familiilor), dar la baza, in esenta sentimentelor lor, toti erau la fel: niste copii mari cu sau fara copii mici.

mi-a placut in cel mai frumos magazin din lume.

1351
robertO fotografie de familie, part 5

O fotografie de familie, part 5

si-a fost sedinta foto romaneasca cu Steve McCurry pentru proiectul Hotpoint Family Portraits.

pe 31 decembrie, ora 13.30, ora NY, a venit o frumoasa limuzina in fata hotelului Carlton din Manhattan cu care familia Babos a mers la locul in care urma sa-l intilneasca pe Steve McCurry.

destinatia? un loft spectaculos: prin tavanul de sticla se vedea Empire State Building!

la 10 minute de la sosire a venit si Steve McCurry impreuna cu echipa sa ( 4 barbati si o femeie). Cum veneau de la o alta sedinta foto pentru acelasi proiect, primul lucru pe care l-au facut dupa ce si-au carat bagajele a fost sa-si scoata sandwich-urile din geanta si sa manince in fata primei mese pe care au gasit-o.

intre timp Robert a adormit si, cum spaima principala a familiei Babos era ca micutul nu va zimbi, s-a luat decizia ca familia din Romania va face fotografii dupa ce se va trezi copilul; asa ca s-a schimbat planul si au inceput pregatirile cu familia din Polonia (care repeta sedinta foto pentru ca cel mai mic din cei patru copii ai lor plinsese la prima intilnire cu aparatul lui Steve McCurry).

o ora mai tirziu, Laura a intrat la make-up, in timp ce familia din Polonia era pe terasa loft-ului si zimbea frumos la fotografii.
ca la un facut, cind polonezii au terminat si Steve a revenit in loft pentru a aseza aparatele pentru noul cadru, Robert s-a trezit plin de energie si de zimbete.

s-a asezat cadrul: un amestec de magie si concentrare – McCurry s-a plimbat in jur, parind un profesor care inspecteaza dupa fituici, a spus “aici”, unul dintre baieti a adus aparatul, a tras citeva cadre ca sa stabileasca incadrarea dupa care McCurry a inceput cu solicitarile “un fotoliu aici, mutati masa, ferestrele sa fie libere, fara perdele, indepartati oglinda”

dupa alte 20 de min, in care s-au facut probe cu asistentii lui McCurry in loc de dubluri pentru Laura si Andrei, familia Babos a trecut la munca.

s-au asezat la cadru, li s-a explicat ce trebuie sa faca si toata lumea si-a concentrat privirea pe Robert care, dupa citeva minute de stat cuminte, a vrut si altceva. asa ca toti cei patru asistenti ai lui McCurry (plus subsemnata) au inceput sa faca tumbe in spatele camerei foto cu toate jucariile din dotarea familiei Babos. dar Robert nu voia sa stea atit de mult timp intr-un singur loc (dormise, avea energie).
Andrei a venit cu ideea salvatoare de a se juca de-a calutul prin loft, adica il tinea in brate si-l alerga in sarituri prin jurul locului unde faceau fotografia si cind Robert ridea mai tare, Andrei il aseza rapid in locul stabilit pentru foto. in urmatoarele fractiuni de secunda parintii se coordonau: miini, zimbete, barbie etc, iar McCurry declansa in viteza.

Cred ca Andrei a facut cel putin 10 ture cu Robert prin loft, dar ambitia lui de a avea o fotografie frumoasa l-a facut pe McCurry sa exclame “smart boy”.

la sfirsitul sedintei foto, Laura i-a facut un cadou lui McCurry, un album cu fotografii din cele mai importante momente ale familiei ei, iar Steve a fost atit de impresionat de gest, incit i-a intrebat ” nu vreti sa facem toti trei o fotografie?”

cu o seara inainte McCurry imi povestise ca nu ii place sa apara in fotografii, asa ca intrebarea lui catre familia Babos (si fotografia care a urmat) a fost un minunat cadou pentru ei, in semn de apreciere pentru efortul pe care l-au depus in timpul sedintei foto.

acea fotografia e darul pentru ei si nu va fi facuta publica, insa fotografia pe care McCurry le-a facut-o in sedinta foto va fi publica in mai putin de o luna si va fi parte dintr-o frumoasa campanie in care se vorbeste despre valorile familiei.

***

Dupa 6 zile alaturi de familii din toata Europa participante la campania Hotpoint Family Portraits stiu ca limbajul copiiilor e universal indiferent de limba pe care o vorbesc.

Am sa va povestesc miine despre asta, tot atunci si un emotionant interviu cu Steve McCurry.

***
Hotpoint este un brand Indesit Company

1686
2012-ballDe An Nou

De An Nou

cind era ora 12 in romania si practic incepea 2012 pentru noi, eu eram intr-un studio foto si ma uitam la unul dintre cei mai mari fotografi ai lumii (Steve McCurry) cum fotografiaza o familie de romani pentru proiectul HotPoint Family Portraits. era ora 17.00 la NY.

cind a venit miezul noptii aici, in NY, eram linga Statuia Libertatii si ma uitam la focurile de artificii alaturi de citeva sute de oameni din toate colturile lumii.

***
anul asta, mai mult ca niciodata, am simtit ca simbolul Revelionului si al Noului An e doar o conventie. ca e mai important ce credem si simtim noi, indiferent de cit e ora intr-un colt al lumii. si daca e nevoie de o asemenea bariera imaginara a timpului ca sa ne facem promisiuni sub forma “rezolutiilor de an nou” sau ca sa ne “resetam” si sa o luam de la capat, atunci… fie.

dar stiti ca putem face asta in alt orice moment.
e nevoie doar de curaj, perseverenta si dorinta de a face si a-ti fi mai bine.

La multi ani! Sa aveti mai multe “revelioane” intr-un an!

1376
Castigatori_Hotpoint_Family_PortraitsO fotografie de familie, part 3

O fotografie de familie, part 3

Lectii de zimbete :)

***

mai avem o zi pina la marea intilnire cu Steve McCurry si sedinta foto pentru proiectul Hotpoint Family Portraits.

Familia Babos din Cluj, romanii alesi pentru acest proiect, a mai aflat cite putin din “ce se intimpla” de la alte familii care au avut deja sedinta foto.

Silvia si Ricardo din Bologna (Italy) au 2 copii (Liliana si Ernesto) si au fost primii care au facut fotografii. a fost o jumatate de ora de make-up pentru Silvia, apoi au mers in Central Park , unde s-au intilnit cu rigorile unei sedinte foto:

“ne tot zicea – muta mina mai la dreapta, ridica nasul”, a povestit Eduardo surprins.

“cum Liliana nu zimbea, Steve tot spunea ‘ sa zimbeasca si fetita, va rog’, dar cum sa faci sa zimbeasca un copil de aproape 3 ani daca nu vrea?”.

era simpatic Eduardo cind povestea pentru ca din tonul lui (un amestec de neputinta cu furie si intelegere) vedeai toata dorinta de a iesi bine o fotografie care e istorica.

***

seara la masa, Laura i-a zis lui Robert , in timp ce Andrei il tinea in brate

“zimbeste”

Robert (1 an si 6 luni) a inceput sa rida, iar Laura a continuat “asa. sa repetam, ca pina simbata trebuie sa inveti sa zimbesti cind ti se spune”

***

povestea familiei Babos – si cum au ajuns la New York pentru a fi fotografiati de Steve McCurry – o puteti gasi aici.

***

Hotpoint este o marca Indesit Company.

780
ToshibaTimesSquarebanii din times square

banii din times square

ieri in Times Square cautam “bila” magica care in noaptea anului nou face ceva tumbe (anul asta cu participarea lui Lady Gaga).

bila era ascunsa, dar au scos-o la lumina pentru niste probe, ocazie cu care am descoperit ca sub ea e o reclama toshiba.

cum bila aia va fi fotografiata de milioane de oameni, se va vedea la toate televiziunile din lume, cam cit costa publicitatea de acolo?

asa am ajuns sa aflu ca…” 500K people pass through Times Square every day. Another 10M see Times Square on TV through programs like Good Morning America; $69M is spent on advertising in Times Square every year. The average sign generates 1.5M Impressions/day. The average sign costs $200K/month” conform Advertising Age.

***

One Times Square is an iconic location, located at the corner of 43rd Street and Broadway. It’s best known as the place where the ball drops each New Year’s Eve. Covered with the most expensive billboards in the world, the 25-story building sports company names like Toshiba, Budweiser and Dunkin Donuts.

“We’ve already gotten significant visibility,” said John Costello, who’s in charge of marketing for Dunkin Donuts, the biggest chain store in New York City. The Dunkin Donuts billboard, which prominently features a Dunkin Donuts cup in front of a city skyline, was erected in June.

Costello said Dunkin Donuts decided to invest in the location to enhance the company’s brand nationally and globally. With an estimated 500,000 people walking through Times Square every day, in addition to all of the postcards, tourists’ photos and live shots on TV, images of the Dunkin Donuts ad multiply quickly.

And Costello paid a price for that visibility, although he wouldn’t say how much. Neither would one of the owners of One Times Square, Sherwood Outdoor. They say the price is confidential. But others in advertising say companies will pay as much as $4 million a year and commit to 5- to 15-year, non-cancelable contracts to secure one of the 12 coveted spots on One or Two Times Square.

Coca Cola has been on Two Times Square for almost 80 years, accompanied by Samsung for 20 years. The Fortune 500 companies are buying one thing: a location that millions of people will see.

Many say a billboard in Times Square is like a TV ad during the Superbowl.

***

familia Babos isi continua aventura new yorkeza. ieri, dupa un tur al orasului, a vazut un minunat spectacol de Craciun la Radio City Hall, unde cel mic, Robert a stat nemiscat – cu ochii-n scena – o ora si 20 de minute. si are 1 an si jumatate!

dar despre astea, pe larg, in curind.

***

Ma aflu la New York pentru a vedea cum se realizeaza fotografiile din proiectul Hotpoint Family Portraits si pentru a realiza un interviu cu Steve McCurry, autorul fotografiilor acestui proiect.

Hotpoint este un brand Indesit Company.

1055
Castigatori_Hotpoint_Family_PortraitsHotpoint – cum arata familia europeana?

Hotpoint – cum arata familia europeana?

Proiectul Hotpoint Family Portraits, realizat în colaborare cu Steve McCurry, a atras peste 8000 de fotografii ale familiilor europene, în care participanții au încercat să surprindă esența familiei lor, premiul concursului fiind o sedință foto cu celebrul fotograf. Pe baza acestor date, Hotpoint a continuat proiectul cu un studiu pan-european care și-a propus să identifice trăsăturile generale ale noilor profiluri de familie din fiecare țară și să realizeze o hartă sociologică a transformărilor apărute.

Pe site-ul campaniei au fost încărcate și peste 300 de fotografii din România, iar familia Baboș, din Cluj, a fost desemnată câștigătoarea ședinței foto la New York cu Steve McCurry, care va realiza o galerie a familiilor europene.

“Competiția a avut un succes enorm, depășind așteptările. A fost greu să selectăm câștigătorii, pentru că fiecare fotografie spune o poveste unică, “ a declarat Marco Rota, Brand and Consumer Marketing Director, Indesit Company. “Alături de Steve McCurry am identificat fețele care reprezintă arhetipuri de familii și care ne permit crearea unei imagini de ansamblu la nivel european”.

Iată câteva din rezultatele studiului despre familie realizat pentru Hotpoint de către Camillo Regalia, profesor ce predă Family Social Psychology la Università Cattolica del Sacro Cuore din Milano și Președinte al ESFR (European Society on Family Relations):

Mai puțini bunici, dar mai apropiați
Imaginea familiei cu multe generații începe să dispară- numai 8% din portretele de familie încărcate pe site-ul Hotpoint Family Portraits ilustrau trei sau mai multe generații împreună, cu excepții în cazul Franței (16%), respectiv Spaniei și Turciei (13%). Acest aspect poate fi considerat un semnal al pierderii legăturii cu trecutul familiei. Reprezentarea familiilor cu o singură generație, pe de altă parte, a avut loc în 30% din poze.

Familii cu mai puțini membri
Un alt rezultat al studiului Hotpoint reflectă evoluția mărimii familiilor. Majoritatea fotografiilor (75%) nu au mai mult de trei persoane în ele și circa jumătate sunt alcătuite doar din 2 persoane. În țări precum România, Cehia sau Rusia pozele cu doar 2 persoane au reprezentat procentele cele mai ridicate (60-80%). Acest lucru ilustrează faptul că ideea de familie numeroasă, cu mai mult de un copil, începe să piardă teren. Tendința este una generală, cu excepția Franței, unde 51% din fotografii reprezintă patru sau mai multe persoane.

Noi tipologii de familii
Imaginea clasică a familiei alcătuită din tată, mamă și unul sau mai mulți copii rămâne predominantă (în jurul a 60%), potrivit studiului din cadrul proiectului Hotpoint Family Portraits. Totuși, acest stereotip tradițional este îmbogățit cu forme și construcții variate.

21% din fotografiile încărcate pe site-ul priectului Hotpoint Family Portarits ilustează doar un părinte și un copil. Procentul ajunge la 30% în România și Portugalia și este mult mai scăzut, circa 10%, în Olanda și Franța.

19% din fotografii au ilustrat doar cupluri, cu diferențe între țări- Franța și Turcia au avut cele mai puține poze de cuplu (5%) pe când Cehia, România și Rusia au avut cel mai mare procent de fotografii care ilustrau cupluri.

A existat un procent mic, dar semnificativ, 7%, de poze în care apărea doar copii. Lipsa legăturii cu generațiile adulte reprezintă o transformare importantă. Această nouă față a familiei care ilustrează doar noua generație pare să susțină teoria conform căreia societatea occidentală dedică unori prea mult spațiu copiiilor, cu riscul de neglija importanța legăturii cu generațiile adulte.

Competiția Hotpoint Family Portraits s-a desfășurat în perioada iulie-octombrie 2011. În cadrul ei a fost declarată câștigătoare câte o familie din România, Italia, Franța, Polonia, Cehia, Rusia, Turcia, Ucraina, Marea Britanie, Spania și Portugalia care își vor petrece sărbătorile la New York la invitația Hotpoint.

1152
image001un concurs cu un premiu genial

un concurs cu un premiu genial

Il mai stiti pe fotograful care a realizat celebra coperta National geographic cu Fata Afgana?
Si-a cautat-o la 20 de ani distanta si-a fotografiat-o din nou?

Steve McCurry se numeste fotograful si tu, oricare ai fi tu, poti sa fi fotografiat de el intr-un proiect despre care se va vorbi multi ani de acum incolo.
*
Mai stiti proiectul cu “o lume intr-o zi?” cind in lumea intreaga s-au uploadat filmulete ale oamenilor obisnuiti si, la un an distanta, s-a realizat un lung metraj extrem de emotionant?
Ei bine, proiectul lui McCurry (realizat impreuna cu Hotpoint) e din aceeasi categorie.

*


Familii din România, Italia, Franța, Polonia, Cehia, Rusia, Turcia, Ucraina, Marea Britanie, Spania și Portugalia isi uploadeaza pe http://family.hotpoint.eu fotografii cu familiile lor ( nu mai mult de 10 fotografii pentru fiecare familie), din fiecare tara va fi aleasa o familie care va merge de Craciun la New York se va intilni cu McCurry si va fi fotografiata de el.

Proiectul e incredibil prin valoarea lui emotionala globala: cind se incheie perioada de uploadare a fotografiilor, se vor aduna marturii super emotionante despre traditiile si cultura fiecarei tari.

Ce trebuie sa faceti?Incarcati poze cu familia voastra (maxim 10) pina pe 15 octombrie pe site-ul http://family.hotpoint.eu.
Imi doresc foarte tare sa scriu povestea intilnirii cu McCurry a familiei care cistiga din RO si cum li s-a parut Craciunul in New York. Succes daca veti cistiga va fi o amintire a carei valoare e, cu adevarat, nepretzuita!
*

My Family este un proiect Hotpoint, marcă înregistrată a Indesit Company. acest post nu face parte din nicio campanie publicitara, mi-a placut atit de mult ideea, incit am scris despre ea:)

3301
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!