In cateva saptamani se lanseaza in Romania un restaurant al carui concept a facut super valuri la Londra. Le Bab.
Creat de doi tineri teribili ai segmentului horeca londonez – Stephen Tozer si Ed Brunet – LeBab propune kebab gourmet intr-o bucatarie deschisa, cu ingrediente proaspete pregatite integral in bucataria restaurantului, in fata clientilor.
In Londra au plecat de la un restaurant LeBab si – in 4 ani – au mai dezvoltat inca doua restaurante – Maison Bab si Kebab Queen, cel din urma fiind cea mai luxoasa si mai rafinata dintre creatiile lor – un concept de fine dining care te plimba prin aromele si gusturile din Orientul Mijlociu cu un extravangant meniu de degustare in 7 etape. Meniul e creat Manu Canales care a fost sous chef la legendarul Le Gavroche (unde a mai lucrat de-a lungul timpului si Gordon Ramsay, dar si colegul de la Le Bab- Ed Brunet), restaurant care are doua stele Michelin.
( preparate din Le Bab Queen create de Manu Canales)
In Romania, Le Bab va fi operat de cei care au si FishHouse (Jan van Groningen, Vik Salic si Zoran Savic) un restaurant care si-a castigat deja un renume in Bucuresti. La Le Bab Bucuresti Executive Chef va fi Doug Faulkner, care a fost deja Chef la Le Bab in Londra.
Le Bab Bucuresti va fi deschis pe Calea Victoriei 12A.
Cum pregatirile se desfasoara in toata forta, zilele trecute s-a aflat la Bucuresti echipa britanica din spatele Le Bab, asa ca l-am putut intalni pe Angus Buchanan a carui munca de inceput e legata de reviste Vogue sau Harper’s Bazaar sau prezentari Dior si Galliano care au facut istorie in lumea modei. Angus este cel care a facut designul interior pentru cele trei restaurante din Londra si care lucreaza acum ca sa dea un chip frumos Le Bab-ului de la Bucuresti.
*
Cum Angus Buchanan vine dintr-o familie de artisti – mama a fost stilist la Vogue UK, tata a facut parte din echipele care au creat branduri importante de design interior, Fired Earth sau Oka – si a inceput sa munceasca in lumea modei de la 17 ani, am vrut sa vorbim despre educatie, despre cum poti sa reusesti in lumea creativa a modei si designului si – mai ales – cum poti sa-ti dezvolti bunul gust.
(Pentru ca noi avem in bagaj multi ani de comunism, iar burghezimea romana a fost anihilata si rareori a putut sa se exprime in zona artelor in ultimii ani, noua romanilor ne lipseste educatia pur sange despre arta si frumos, facuta odata cu cei 7 ani de acasa. Efectele sunt reflectate foarte aproape de noi: in felul in care ne imbracam, ne machiem si ne decoram casele. De aceea, am insistat sa vorbesc cu Angus despre educatia gustului bun si despre dezvoltarea unei culturi vizuale)
“Casa in care am crescut e un loc incredibil, eclectic, cu mobilier de peste tot din lume, tata e foarte indemanatic la reparat/ construit lucruri, mama e un colectionar rafinat, asa ca intotdeauna am vizitat anticariate, colectii private cu obiecte rare. Eram ca intr-un décor pentru un film. O casa magica… A fost un loc incredibil unde sa cresti cand esti copil si nu m-au obligat niciodata sa fac o alegere sau alta. Nu era o casa mare, doar ca e plina cu lucruri incredibil de frumoase… si inauntru si afara… nu existau delimitari intre gradina si terasa si casa, totul era in prelungire….
Nu mi-au spus niciodata asta e frumos, asta nu e… Pur si simplu, am trait acolo si am simtit cum erau… Dar nu cred ca poti sa inveti pe cineva ce e bunul gust…il ai sau nu, e unul dintre acele lucruri cu care te nasti…”
Ai inceput sa muncesti la 17 ani, la varsta aceea, tinerii vor sa se distreze nu sa munceasca…
Pai pentru mine era distractie. N-a fost niciodata sentimentul de “munca”. Chiar si astazi, tot ceea ce fac poate fi numit cu greu munca pentru ca fac ceea ce imi place.
La 17 ani m-am dus sa muncesc pentru Mario Testino. Sa calatoresti prin toata lumea dupa un fotograf care face pictoriale de moda pentru revista e cea mai mare distractie pe care poate sa o aiba un adolescent. Toti prietenii mei erau la universitate si isi faceau temele la literatura sau stiinte in timp ce eu calatoream. Si mi-am zis “stiu exact ce as vrea sa fac, sa lucrez in aceasta lume uimitoare care e industria modei. Sa construiesc lucruri, sa pun laolalta oameni…”
Copiii tai sunt foarte mici (n.mea. are un baietel de 8 luni si o fetita de 3 ani), dar daca atunci cand vor creste vor veni la tine si iti vor spune “vreau sa fac o munca creativa”, ce ai sa le spui?
Cred ca as fi putin ingrijorat… Eu am fost foarte norocos, sunt constient de asta si sunt foarte recunoscator. I-as incuraja pe copiii mei, sigur ca i-as incuraja. Asa cum au facut parintii mei cu mine, i-as incuraja sa faca orice le-ar placea sa faca.
Cred ca lumea creativa este acum mult mai mare decat inainte, datorita computerelor. Acum poti sa fii creativ in tehnologie, poti sa fii antreprenor si sa creezi website-uri, un job care nu exista cand eram eu tanar, sau poti sa creezi muzica, sunt posibilitati infinite.
Cand am inceput si mi-am propus sa fiu fotograf a aparut fotografia digitala si, brusc, toata lumea a devenit propriul fotograf. Dar ceea ce fac eu – si ii incurajez si pe cei care lucreaza cu mine sa faca – este sa nu se fixeze intr-un singura ramura de activitate, sa se dezvolte in mai multe directii. Eu fac decoruri cu mare drag, dar fac si design de interior si branding, sunt Creative Director – nu m-am oprit intr-o singura specializare. Asa ca le-as spune copiilor mei – incercati sa aveti cat mai multe optiuni si fiti deschisi la nou.
Ce i-ai spune unui tanar de 17 ani care vrea astazi sa faca un job ca al tau?
I-as recomanda sa invete sa lucreze cu computerul cat mai mult. Eu nu am facut asta si m-a ajuns tehnologia din urma. Am angajati care fac desene pe computer pentru mine, eu desenez in continuare cu creionul pe hartie. Asa ca le-as spune sa invete toate programele de desen si prelucrare foto, la cursuri private sau la universitate, oriunde, dar sa stapaneasca foarte bine aceste unelte. Pot sa fie entuziasti, foarte creativi si talentati, dar astazi daca nu stapanesti si uneltele de tehnologie e greu sa-ti gasesti un job.
Genialul set director Michael Howells a spus despre tine ca ai tipologia celui care stie sa rezolve oricand o problema. Cum ai ajuns sa ai acest mind set de “totul e posibil”? (n.mea. Howells a fost considerat un Fellini al scenografiei; pe langa mari prezentari de moda, a lucrat in cinematografie si pentru Peter Greenaway la scenografia filmului “The Cook, the Thief, His Wife, and Her Lover – care a avut costume semnate de Jean Paul Gaultier, dar si pentru multi premiatul serial tv Victoria, despre tineretea reginei Victoria)
Cand esti scenograf cea mai mare problema e sa indeplinesti viziunea pe care ti-a propus-o directorul de creatie sau fotograful si trebuie sa faci asta cu cat mai putini bani. Uneori ca set designer ai situatii nebunesti – intr-o camera de hotel la etajul 20 trebuie sa construiesti o gradina exterioara. Si nu-ti pui problema ca nu se poate, pur si simplu trebuie sa o construiesti pentru ca asta vrea fotograful. Si mintea incepe sa lucreze – cum ajungi in camera aia, cum construiesti, cum protejezi totul de mizerie, cum faci curat… Totul vine cu experienta. L-am vazut pe Michael dand viata unor decoruri incredibile, locuri care pareau din lumi fantastice si, privind cu atentie, am inceput sa inteleg mecanismele din spatele unor asemenea proiecte: cum pui totul laolalta, cum obtii tot ce e mai bun de la oamenii cu care lucrezi.
Nu poti face nimic de unul singur in aceasta meserie, trebuie sa ai o echipa, trebuie sa ai abilitatea sa recunosti la ce e bun fiecare om din echipa ta si cine poate face mai repede dar bine un anume lucru.
Sunt foarte norocos ca Michael m-a ales sa fac parte din echipa lui si mi-a dat voie sa gresesc ca sa cresc – pentru ca e inevitabil, faci greseli, dar inveti din ele… Ajungi sa fii bun la a gasi solutii la problemele de pe un set dupa ce te confrunti cu multe si capeti incredere in tine.
(set creat pentru US Vogue)
(Cabbage And Roses, set design Angus Buchanan)
Da-mi un exemplu de o situatie in care te adaptezi…
Chiar la Le Bab… Spatiul din camerele in care creezi proiectul e intotdeauna o problema: ai multe elemente de pus – de la bucatarie, toalete, spatii auziliare pentru depozite…
Ceea ce vom face in Bucuresti e diferit putin de ceea ce avem la Londra. Pentru ca aici avem o cladire mult mai interesanta… As spune chiar ca e o cladire uimitoare.
Cand am inceput lucrul, am scos toata dusumeaua, am daramat peretii si am ajuns o podea din mozaic venetian… Pentru mine a fost ca si cand am gasit aur! De la aceasta podea am construit totul. In Londra avem restaurante in cladiri noi, asa ca e putin altfel designul, construim in jurul lor.
imagini din Maison Bab, Londra.
Oricat de mult mi-ar placea sa lucrez cu computerele si oricat de perfomante ar fi programele de astazi, imi place sa lucrez cu o macheta la scala mica a locului si sa testez cum sa amplasez totul…
Sa rezolvi problemele care apar, sa gasesti solutii, e pentru mine doar o chestiune de a privi dintr-un unghi diferit, sa vezi altfel spatiu de lucru, ca si cum ai avea in fata o macheta pe care o rasucesti in toate directiile.
De fapt cred ca asta vine si din faptul ca sunt dislexic, iar scoala n-am fost bun la citit, la a lucra cu numere… A trebuit sa vad lucrurile altfel ca sa gasesc rezolvare…
Ti-a afectat increderea faptul ca ai fost diagnosticat cu dislexie?
Eram mic cand m-au diagnosticat, mi-au explicat si nu am avut probleme. M-am luptat mai mult la scoala la partea academica, dar imi placeau artele, tot ce tinea de visual, asa ca nu am fost afectat, nu am avut probleme cu increderea in mine…
Am avut noroc la scoala pentru ca imi placeau alte materii si m-am concentrat pe ele, si am avut prieteni minunati… Nu mi-am facut niciodata probleme ca nu sunt bun la matematica sau la fizica, parintii nu au pus niciodata presiune pe mine sa iau note foarte mari la scoala si m-au lasat sa-mi gasesc bucuria in alte materii. Imi placea sa fac teatru, dar nu ca sa fiu pe scena ci ca sa construiesc pentru spectacole diferite lucruri. Nici nu stiam ca se cheama scenografie sau décor, eu imi doream sa mesteresc obiectele care puteau fi folosite in piesele de teatru.
In epoca instagramului cand lumea face fotografii la orice, esti influentat de asta in ceea ce creezi cand faci designul unui loc?
N-ai incotro, trebuie sa iei in calcul asta! E o binecuvantare dar si un blestem (rade).
Inainte, inainte de a ma apuca eu de design, se mergea pe sistemul clasic de recenzii – erau invitati specialistii, vedeau, testau si scriau… Acum, absolut fiecare client pe care-l ai e un critic care-si face propria recenzie. Face fotografii care ajung pe google, pe Instagram… peste tot.
Si-atunci fiecare element din décor trebuie sa fie perfect, te face sa-ti ridici nivelul si sa incerci sa faci lucruri fara cusur. Pentru mine, in termeni visuali, e foarte important ca fiecare detaliu sa fie cat mai aproape de perfectiune pentru ca nu stii niciodata unde vor sta clientii si cum va fi unghiul fotografiei. Imi place sa ma asez pe fiecare scaun din restaurant si sa ma uit la fiecare detaliu din jur…
Dar lumea revistelor ca Vogue, Harper’s Bazaar, unde ai lucrat o vreme, cum crezi ca e afectata de social media?
Lumea revistelor e intr-o lupta pentru supravietuire, sper ca vor ramane cat mai multe pe piata… dar e o media diferita e un produs facut cu mai multi bani, cu retouching, cu set-uri sofisticate. Instagramul e ceva ce consuma foarte repede, pe cand o revista o pastrezi o colectionezi, o analizezi mai mult. Sunt medii atat de diferite…
Pentru mine instagramul e o cultura trecatoare, pasagera, ceva ce arunci imediat, de unica folosinta. Cum sunt story-urile pe care le folosesc des ca sa transmit ceva, dar ele dispar in 24 de ore.
Inainte pentru un shooting produceam fotografii si atat. Acum intotdeauna e vorba si de video, asa ca la conceptul creativ se discuta pe mai multe directii – nu doar despre décor, model si geometria cadrelor, acum vorbim si despre directia creative a video-ului care va rezulta, despre muzica pe care o folosim in video-ul respectiv… Acum un shooting e multi dimensional iar spectatorul are mai multa informative, mai mult continut.
Sigur ca asta iti cere o alta atentie la detalii de la fotografii la video in partea de set up, dar cred ca e o evolutie, ii dai mai mult celui care e pasionat de moda.
(rezidente private Londra, design interior semnat de Angus Buchanan)
Ai 33 de ani, ai in portofoliu proiecte foarte mari si n-ai ego-ul artistului care a facut multe. Care-I secretul?
Stiu ca meseria aceasta nu o faci singur. Nimic din ceea ce am facut nu a fost doar contributia mea, mereu am fost parte dintr-o echipa pe care am coordonat-o sau doar am facut parte din ea. In plus, cred ca ma ajuta si sotia mea sa raman cu picioarele pe pamant si sa construim ceva durabil si sustenabil pentru copiii nostri.
Puteti descoperi partea creativa in design interior a lui Angus Buchanan in noul restaurant Le Bab Bucuresti care se va deschide in doar cateva saptamani pe Calea Victoriei 12A.