Tag : michael jackson

mjPro si Contra: tot ce trebuie sa stiti despre posibilele adevaruri/minciuni din filmul  Leaving Neverland cu copiii molestati de Michael Jackson. –

Pro si Contra: tot ce trebuie sa stiti despre posibilele adevaruri/minciuni din filmul Leaving Neverland cu copiii molestati de Michael Jackson. –

Am vazut ieri filmul Leaving Neverland ( e pe HBOGO, iar de maine e si pe HBO) si m-a marcat atat de mult povestea a doi barbati care in copilarie au fost abuzati de Michael Jackson 7, respectiv 5 ani incat m-am apucat sa citesc lucruri conexe ca sa inteleg contextul anilor 90 in care s-au intamplat nenorocirea.

Nu sunt fan MJ, nu sunt nici foarte pasionata de muzica lui, dar cred ca era un geniu muzical si ca a scris o parte din istoria muzicii. Dupa acest film, mai cred si ca si-a folosit geniul si ca sa se insinueze in vietile unor copii si familii vulnerabile si, pas cu pas, sa-i pregateasca pentru a-i transforma in iubiti.

Conform filmului, pare un comportament cu o strategie asa de calculata, intinsa pe multi ani, pentru a-si atinge scopul, incat crezi ca e mintea unui criminal in serie.

Sunt insa si argumente contra veridicitatii celor spuse in film (toate intamplarile odioase sunt povestite de tinerii barbati, fosti copii abuzati, fara prea multe dovezi directe dincolo de amintirile lor).

Asa ca am pus pe capitole si link-uri de documentare argumentele pro si cele contra, in caz ca vreti sa mergeti mai departe de povestea de la  HBO.

Pro – sunt adevarate povestile

Baietii povestesc cu detalii atat de puternice – grafice in partea de abuz sexual – cum MJ a construit in jurul lor un cocoon, dandu-le iluzia de privilegiat care e iubit de un zeu pentru a li se parea normal orice gest sexual.

E un pattern comportamental. Mamele, in ambele situatii, trec prin acelasi tratament: MJ ajunge sa se imprieteneasca cu ele, le seduce emotional, comportandu-se ca un fiu care are nevoie de grija, dar in paralel, le strica casniciile si strecoara vorbe grele despre ele copiilor.

Intr-unul dintre cazuri, le cumpara chiar o casa si are abilitatea sa para ca nu e mita pentru ca fiul a depus marturie in proces in favoarea lui

Drama emotionala a victimelor care sufera cumplit la multi ani distanta de la incidente. Sunt atat de multe nuante in relatia agresor vs agresat in cazul unor pedofili ca MJ, incat cineva din afara nu le poate intui daca nu i se povestesc. Unul dintre baieti povesteste dupa premiera filmului, dupa ce a vazut totul public si-a primit consolare de la public,  ca inca se simte vinovat ca l-a dat de gol pe Michael, ca l-a tradat povestind ce s-a intamplat. (asta pentru ca, ambii baieti povestesc separat, din primele vizite in Neverland au fost pregatti mental pentru ce va urma, pentru “sa nu spui niciodata nimic pentru ca amandoi vom face puscarie”)

(aici momentul de Q& A de la Sundance  cand sala se ridica in picioare si ii aplauda pentru curaj, iar baieti plang. Unul dintre ei, povesteste la Oprah – e link mai jos – ca a fost primul moment in care a simtit ca nu este el vinovat pentru ce i s-a intamplat)

Povestea e construita doar din marturisirile victimelor si rudelor lor, dar structura e atat de buna incat  intelegi tehnicile de manipulare ale unui pedofil, cum se insinueaza in viata familiei copilului, cum isi pregateste terenul pas cu pas pentru ca agresiunea sexuala sa para o rasplata, sa nu fie ceva vinovat. (cu unul dintre baieti face un ritual de casatorie, ii cumpara verigheta, isi fac juraminte unul altuia)

Filmul ar putea da curaj unor alte victime sa se vindece mai usor, chiar daca nu vor face publica trauma lor. (victime nu neaparat ale lui MJ, ci alte agresorilor pedofili). I-ar putea invata ca nu sunt ei vinovati, cum cel mai adesea li se induce pentru a nu spune cuiva.

Aici o parte din marturisile victimelor pe scurt pentru un matinal TV din America de la CBS

Aici o filmare cu un fan MJ care a petrecut o vara la Neverland cand avea 19 ani si care are aproape acelasi chip cu cei doi baieti victima, aceeasi structura, dar un discurs total opus – ii cauta justificari lui MJ si are drept aparare o parte din speech-ul despre care victimele povestesc ca li s-a inoculat in minte de la 7 ani cand au ajuns prima data acasa la MJ.

E usor sa condamnam mamele care si-au lasat copiii sa petreaca nopti intregi cu MJ, singuri in dormitorul lui, dar drama lor vorbeste si despre a fi in preajma unei celebritati, a fi validata de cineva care are notorietate mondiala, a apartine unu grup exclusivist. Ambele femei au fost flatate ca fiii lor erau indragiti de MJ, daca vecinul de vis a vis ar fi dormit cu copilul lor in fiecare seara li s-ar fi parut mult mai ciudat.

Filmul nu pune pe tapet si problema complicitatii si a businessului din spate. Nu spune nimeni nimic despre echipa lui MJ care a vazut multe dintre aceste lucruri, care l-a aparat in momentele in care copiii s-au plans ( sunt doua procese in care a platit peste 100 mil dolari pentru ca familiile sa-si retraga plangerile). Mai presus de toate a fost business-ul. MJ trebuia sa cante si sa compuna, sa particpe in turnee de promovare ale brandurilor pe care le endorsa pentru ca banii trebuiau le sa vina si celor din echipa. Complicitatea s-a mentinut pentru ca nimeni n-a vrut sa opreasca gaina cu oua de aur.

MJ a fost o masina de facut bani si dupa moarte.  La momentul decesului se vorbea ca are datorii de 680 milioane dolari, dar in ultimii trei ani, conform forbes numele lui a adus fodului care ii administreaza averea in numele copiilor lui, aproape 3 miliarde de dolari. Doar Sony Music a semnat un contract de 350 milioane, anul trecut, ca sa mai poata vinde muzica lui MJ pentru inca 7 ani.

Detalii aici.

Contra – Totul e un fals

Desi e justificat pentru cine vede filmul, pare straniu la prima vedere ca pe baietii astia i-au apucat marturisirile la 10 ani de la moartea lui MJ.

Amandoi baietii sunt implicati in show biz, stiu exact ce sa faca pentru a crea o impresie artistica maxima. In plus, daca e sa fie fake, aveau toate resursele sa creeze un sistem ca-n filmul Truman Show ( o realitate de carton si figuratie pe care sa ne-o prezinte drept viata de zi cu zi)- aveau acces la scenaristi care sa le creeze povestea cea mai potrivita, la oameni care sa-i trainuiasca cum sa se poarte in public.

Posibilitatea unui complot

MJ avea foarte multi dusmani in Hollywood. E de notorietate dusmania lui cu David Geffen pe care l-a numit intr-un articol din Vanity Fair din 2003 drept parte din mafia gay care i-a distrus cariera.

Exista un articol in NY Post, din 2003, in care MJ declara ca vrea sa angajeze vraci sa sa-l distruga pe Geffen, si in care apare si referinta din Vanity Fair – (il puteti citi aici )

Geffen, unul dintre cei mai bogati oameni din entertainment  – printre aletele proprietarul studiourilor DreamWorks -, e f bun prieten cu Oprah Winfrey . Cu doar cateva zile inainte de premiera americana a documentarului, Geffen a sarbatorit-o pe Oprah pentru cei 65 de ani ai sai pe un super yacht. Oprah a anuntat chiar atunci ca va face un episod in emisiunea ei, After Leaving Neverland.

Il puteti vedea aici.

Geffen a avut razboiul lui cu MJ si interese diferite de business. Prin Geffen Records i-a reprezentat pe Elton John, Cher, Aerosmith, Peter Gabriel, Nirvana, Guns’n’Roses si multi multi altii, asa ca l-a vazut tot timpul un concurent pe MJ, un competitor atat de important incat la inceputul anilor 90 i-a luat managerul lui MJ, Sandy Gallin, si l-a angajat la compania lui doar ca sa-i creeze probleme.

In ideea complotului, e foarte usor sa justificam ca, la doar 2 zile de la difuzarea documentarului, multe retele mari de radio din America au zis ca nu-i mai difuzeaza muzica. Geffen si echipa lui au acces la toate aceste retele si le furnizeaza milioane de minute de muzica anual.

Toate articolele din Vanity Fair despre problemele in business si cu copiii care l-au dat in judecata pot fi citite aici

Care va fi efectul acestui documentar?

Un proces si probabil niste sute de milioane de dolari paguba pentru familia lui MJ.

Va fi greu sa interzica cineva difuzarea la radiourile din toata lumea, dar vanzarea digitala a cantecelor poate fi afectata si restrictionata – iar asta inseamna multi bani.

Pentru copiii agresati – de MJ sau oricine altcineva – documentarul poate fi un fir de care sa se agate ca sa-si caute forte sa lupte cu proprii demoni. Daca va fi condus frumos in partea de promovare, ar putea fi o lectie pentru parinti sa invete cum sa fie in garda – cum sa nu mai fie flatati de bogatie, celebritate si sa accepte repede ca, daca un adult pare ca le iubeste copilul si ii acorda atentie mai multa decat o fac ei, poate sa fie ceva gresit cu adultul.

Regizorul documentarului, Dan Reed, care are in portofoliu documentare din zone de conflict sau despre 9/11, spune ca si-a construit povestea axandu-se doar pe victime (fara sa intrebe familia lui MJ) pentru ca a vrut sa faca un film care, in macro, e despre vunerabilitatile victimei si cum predatorul se foloseste de orice bresa ca sa-si atinga scopul. Ca n-a vrut sa puna accentul pe MJ ci pe profilul unui predator- pedofil in general

Aici intr-un interviu la BBC unde gazdele nu sunt f prietenoase cu el si-l obliga sa se justifice mai mult de ce a ales un asemenea unghi subiectiv, fara declaratii ale politiei, fara cineva din partea lui MJ etc.

Momentan au aparut reactii din categoria sa nu mai fie difuzat la radio sau sa-i scoatem statuia din muzeu (British Museum a anuntat ca i da statuia afara, detalii aici) , reactii care par puerile si sunt mai degraba miscari de PR pentru sustinerea filmului ( avem in muzee statui ale lui Hitler sau ale lui Hannibal, care au fost cel putin la fel de cumpliti.) Sa scoti o statuie dintr-un muzeu, e cel mult un rasfat, pentru ca nu rezolva nimic, vorbim de un om care e mort si pe care ar fi bine sa nu-l uitam tocmai pentru ca a facut aceste mizerii.

Probabil ca in 2-3 ani, pentru restul lumii MJ va fi doar un artist nebun – suspect de pedofilie, cu multe hituri care au scris istorie.

*

Dupa ce vedeti filmul uitati-va la acest interviu cu MJ facut de Oprah in 1993, marketat drept primul interviu live pe care l-a facut vreodata. Pe langa faptul ca Oprah ii pune si intrebari incomode despre albirea pielii (el spune ca e o boala), despre operatii estetice , priviti-l pe MJ cum vorbeste, cum se uita in jur, gesturile lui, cum rade. Cum povesteste despre violentele tatalui lui. Pare un om bolnav, cu mari probleme emotionale.

8280
Icon1Ilustrațiile în care trecutul și prezentul se țin de mână

Ilustrațiile în care trecutul și prezentul se țin de mână

Text de Raluca Antuca

Atunci când vine vorba de vedete, toată lumea este curioasă să afle chiar și cele mai intime detalii din viața lor. Ne-am săturat să auzim numai lucruri frumoase și pozitive. Noi vrem să aflăm când a fost ultima dată în vacanță, cu cine s-a mai certat, ce părere are de Xulescu și când mai dă o declarație „șoc și groază”. De parcă nu sunt oameni care greșesc, învață, se bucură și plâng, celebritățile au ajuns să fie niște zeități menite să ne distreze pe noi.

Am generalizat puțin, dar sunt sigură că vedetele nu s-au născut vedete și că în spatele lor se află o familie care i-a crescut, niște prieteni care i-au sfătuit și o iubire care le-a dat încredere. Este tare interesant să vezi cum au evoluat în funcție de tendințe, modă și personalitate.

Un designer grafic pe nume Fulvio Obregon s-a gândit la același lucru și a realizat o serie intitulată „Me & My Other Me”. Ne arată două variante ale unor celebrități foarte cunoscute în același cadru. Trecutul și prezentul se țin de mână în aceste ilustrații care ne fac puțin melancolici. Fiecare personaj a avut experiențe care i-au marcat viața, iar versiunea trecutului ne aduce aminte de istoria lui.

Proiectul este impresionant, iar ilustrațiile sunt pline de viață. Îmi place cum Fulvio reușește să producă detalii semnificative pentru evoluția lor. De exemplu tricourile vorbesc de la sine și ne arată care au fost schimbările în viața lor.

Steve Jobs

Icon2

Paul McCartney

Icon3

Bill Gates

Icon4

Robert de Niro

Icon5

Mick Jagger

Icon6

Al Pacino

Icon7

1106
interviu brenciu1In culisele unui concert cu Brenciu

In culisele unui concert cu Brenciu

Tabu, februarie 2011.

Fotografii: Cristian Radu

Îl știți pe Brenciu din zecile de show-uri tv și din concerte. E momentul să-l cunoașteți pe Horia.


„S-o iau și pe asta, cine știe, poate am nevoie de ea”. Prinde pălăria de fetru negru din șifonierul de pe hol, așezând-o în punga mare de carton alb de pe jos, de lângă niște bocanci aliniați disciplinat. În pungă se află două cutii de pantofi; unii negri, eleganți, potriviți cu costumul care e protejat în husa în care stau și 4 cămăși, două albe, două negre; ceilalți – de step. Știe că n-o să danseze step în spectacolul din seara asta, dar o să-i încalțe pentru că spectatorul să miroasă step-ul pe scenă, fără să trebuiască să spună el: “asta se face cu step”.

E-o seară de sâmbătă, 4 decembrie, și Horia Brenciu pleacă, la ora 21.20, către unul dintre cele mai importante concerte ale sale din 2010: My Way – un omagiu adus lui Frank Sinatra, a cărui zi de naștere e pe 12 decembrie. Își pune bagajele pe bancheta din spate al Audi-ului său negru, care are desenate pe ușile din fața portative albe și note muzicale. Respiră adânc. Se încruntă, trage nervos de fularul în culoarea liliacului, de parcă fularul ar fi de vină că nu poate respira. Are o coastă ruptă de la o căzătură recentă și orice mișcare-ar face, se alege cu dureri.

„E o zi mare, o iau prin centru”. Drumul e mai lung, dar vrea să-și întârzie sosirea, să intre în stare și să amâne confruntarea.
Ar fi putut să-l cheme pe unul dintre colegii de trupă să-i conducă mașina, sunt ca o mică familie, nu l-ar fi refuzat nimeni. El e cel care le spune mereu că, dacă au nevoie de ceva, trebuie doar să-l sune. În urmă cu câteva luni când chitaristul Cristi Crețu (compozitorul albumului „35”) s-a operat de splină, a stat în salon, ca să-l încurajeze, până în clipa în care a fost dus în sală de operații. Dar acum nu vrea să le spună cât de gravă e ruptura de coastă. „Dacă fac mare caz de durerea mea, se creează un fel de stare de îngrijorare. Tac din gură pentru că fiecare să se concentreze la treaba lui…” Așa că, deși icnește la fiecare curbă, iar poziția de șofat îl chinuie, continuă să conducă spre sala de concert, ironizându-se: „În Congo se moare de foame. Sunt lucruri mult mai importante pe lume decât durerea mea.”
De fapt, e supărat pe durerea care îl pune într-o situație tâmpită. Se apără de sine: „Eu n-am nevoie să cad, să-mi rup o coastă, ca să știu relația dintre «viața e frumoasă» și «ce viață frumoasă aș fi avut».”
Ultimele luni au fost o perioadă excelentă pentru Brenciu, cu concerte multe (parte din ele susținute de Studio No 7, platforma națională de concerte Jack Daniels), participarea la Festivalul de Jazz de la Sibiu, un duet cu Paul Anka, un altul cu Ingrid (interpreta hit-ului “Tu est foutu”, un contract de imagine cu furnizorul de telefonie fixă, tv și internet UPC. A avut o viață frumoasă în 2010, iar pentru toți cei care i-au văzut noile spectacole, Horia Brenciu a fost o surpriză teribilă: cum a ajuns să ne facă să ne distrăm așa de bine la show-urile lui?

*

Lângă cutiile de pantofi din mașină se află trei pagini A4 scrise cu litere foarte mari, corp 40, îngroșate. Play-list-ul show-ului. 43 de momente însumând puțin peste două ore și jumătate de muzică la care, dacă se adaugă pauzele în care va vorbi cu publicul, pauzele dintre bis-uri – 4 anticipate în playlist – show-ul va ajunge, cu totul, la trei ore. E planificat să înceapă la 22.30 și Horia știe exact care sunt piesele care vor ridica publicul în picioare: Piesa 16 – That’s Amore, 21 – Just a gigolo, 26 – Volare, 28 – Mr. Bojangles. Si 36: New York, New York. Când concepe un show, are în minte un joc de șah în care, cu orice piesă pe care o mută, trebuie să facă un pas către mat. Iar Horia a studiat nenumărate partide celebre: știe pe dinafară show-urile lui Frank Sinatra, Robbie Williams, Madonna, Michael Jackson sau George Michael, dar nu-l interesează doar cum au cântat, ci și de ce au pus luminile într-un fel anume, într-un moment anume, de ce un cântec a fost așezat după un altul sau de ce artistul a făcut gluma x, gestul y. Păstrează acasă, pe birou, lângă laptopul Vaio argintiu, teancuri de DVD-uri cu concerte și musicaluri. Iar răsfățul lui e pe internet, locul de unde poate culege sucul celei mai teribile și mai frumoase dintre perioadele omenirii: secolul 20. Când a apărut YouTube, Horia a avut certitudinea că poate cuceri o nouă lume. A petrecut nopți în șir vizionând înregistrări cu spectacolele marilor artiști, deconstruindu-le rețetele succesului. „Am acumulat” – definește simplu cea mai atroce perioadă de documentare – nopți în șir, săptămâni întregi în care-a stat conectat la YouTube.
Sigur că o parte din succesul pe care-l are la public ține de charisma personală, sigur că o altă parte ține de experiența lui în show-urile de televiziune și de hrănirea instinctului pentru fiecare „live”. E conștient de toate și le exploatează cât poate de bine, însă știe că succesul vine și din rețeta cu care asamblezi toate ingredientele: muzica, umorul, luminile, efectele speciale și surprizele.
Nu poate să-l uite pe Tom Jones la Cerbul de aur, într-o seară din 1996. Îl asculta și îi urmărea playlist-ul în paralel. Reacția publicului curgea efervescent după fiecare piesă. Iar el se întreba: „Cum naiba face?”
Astăzi știe că a bucura un om e 99 % transpirație și doar restul – fructificarea unei stări. „Când mă urc pe scenă, am două tolbe, una cu muzici, alta cu surprize. Fiecare măsură a fiecărui cântec trebuie să conteze. Vreau să-ți dau trei ore cu surprize masive pe care acasă să le desțelenești cu gândul și să zici: Mă întorc!” Asta e cheia cu care poți să-i captezi și lui atenția: să-l faci să râdă, să aibă muzică bună pe-aproape și să-l surprinzi. Lui Horia îi place să asculte muzica la radiourile de pe iTunes și nu pe CD; așa nu știe niciodată ce va urma. Și-n filme, îi plac sărutările neașteptate.

*
În culisele de la Hard Rock Café e agitație. Cei 11 membri ai Horia Brenciu Orchestra împart aceeași cabină dreptunghiulară, ca un vagon de tren. Două canapele lungi de la Ikea sunt sprijin pentru gențile cu microfoane și cutiile instrumentelor, un stander ține costumele de rezervă, iar pe o masă de lemn, lângă baie, o sticlă de apă plată și câteva pahare de plastic sunt singurul răsfăț înainte de spectacol.
– Astăzi am făcut repetiție cu Boșca la mine pe balcon, îi spune bateristul Sergiu Berindei lui Iulian Corlățeanu, chitarist, absolvent al Conservatorului de la Chișinau. „Zi, măi, cum e acolo…I did it myyyyyyyyyyy waaaaaaaay, tam tam”, îl imită Sergiu pe Horațiu Boșca, unul dintre cei trei suflători.
– Nu!, intervine scurt Horia. „I diiiid it my waaay, tu tu, na na…” și marchează perfecționist încă o măsură, cât un clipit de gene.
– Mai e o chestie la New York- New York, unde ținem noi drum roll. Aici tu dai pe a treia notă la suflători, dar tre’ s-o dai pe următoarea, continuă Iulian ajutându-l pe Sergiu care n-a cântat jazz și swing până acum un an și simte nevoia să repete cât mai mult.
Horia îi urmărește în timp ce-și schimbă jeanșii cu pantalonii de la costum. Boxerii negri acoperă jumătate din corsetul elastic care-i ține coastele cât mai stabile; cealaltă jumătate va fi acoperită de cămașa albă.
Băieții repetă „a capella”, bătându-se cu palmele peste pulpe, rostind tata-tatata-paaam, într-o limbă care conține ritm, măsură, timpi.
Horia îi oprește după 5 minute, când deja gălăgia e mare.
– Gata, gata. Mă bucur că v-am dat această dilemă ca să conversați acum în para-tara-tam. Gata.”
– Gata, terminados cu prostidos, râde Harvis Cuni, cubanezul din trupă.
– Intrați! deschide ușa Bogdan Barta, tour managerul lui Brenciu.
Trupa se duce pe scenă, iar Horia rămâne lângă o ușă rabatantă, pe unde, pentru că micul culoar de la cabină e comun cu cel de la bucătărie, trec și chelnerii. Glumește de fiecare dată când ajunge la locul unui spectacol și trebuie să intre așa, prin spate:
„Prima dată când l-am văzut pe Frank Sinatra trecând printr-o bucătărie, mi s-a părut ciudat. Au urmat Dean Martin, Bobby Darrin și alți artiști, dar și presedinți americani. Am realizat ulterior că bucătăriile hotelurilor și restaurantelor funcționează ca un fel de culise pentru scenele de teatru. Mirosurile diferă.”
Acum e ca un leu în cușcă. Se învârte pe doi metri și jumătate, cât e lățimea holului, cu privirea în vârfurile pantofilor, ascultând măsurile băieților de pe scenă de unde curge „Jingle Bells”. După 2 minute, cât e trecut în playlist instrumentalul din deschiderea concertului, muzica se oprește. În liniștea care se creează, în capetele ridicate ale spectatorilor, în privirile uimite care se întreabă „de ce nu mai cântă?”, țâșnește vocea lui Brenciu.

„I can stand the line… let me sing a song to you, because it is in my heart…”

Orchestra nu scoate un sunet. Publicul zâmbește și stă să aplaude. Horia cântă, mișcându-se în ritm mărunt, între pereții holului. Când, eliberat, urcă pe scenă, publicul izbucnește.
De aici începe lupta cu atenția spectatorilor. După 17 ani de spectacole, știe că sunt mai multe feluri de aplauze. Aplauzele cu carne, aplauzele de bucurie, aplauzele cu sictir sau cele de complezență. Și mai știe și că, acum, o să stea cu sufletul ciulit pentru ca, după fiecare melodie, să le simtă sunetul și să afle dacă le place.
Pe holul care dă în scenă, în mulțimea de oameni, sunt doi tineri îmbrățișați, iar fata fredonează, odată cu Brenciu, „Strangers in the night”.
„Hai să mergem în spate că nu vedem nimic de-aici”, zice băiatul.
„Să mai stăm puțin, că e mai aproape”, îi zâmbește ea.

*

Horia Brenciu l-a descoperit pe Sinatra la 25 de ani, odată cu piesa „My way”, la un karaoke. Era o fată care știa la perfecție versurile și s-a enervat că a fost mai bună decât el. A învățat și el cântecul, din ambiție, dar a avut nevoie de câțiva ani ca să-i „intre în limbă” și să poată să apese cuvintele care trebuie. Au trecut 13 ani și zice că nu mai seamănă cu Brenciu de-atunci: „Voiam să umplu totul pe scenă și voiam să fac impresie”. E mai împăcat cu el, creează momente prin care să-și pună trupa în valoare și a studiat swing-ul ca pe a doua Biblie.
„Filosofia americană stă într-o melodie de swing bună. Ei știu cum să ceară aplauzele. Știu cum să termine un cântec ca să vină aplauzele. Când Sinatra a zis că swing-ul e MUZICA, n-a fost luat foarte tare în serios. Dar astăzi, muzica din reclame e swing, „Jingle Bells” e swing.”
La fel ca lui Sinatra, îi place swing-ul nu doar pentru schimbările surprinzătoare de ritm, ci pentru că poți să improvizezi „înăuntrul” melodiei, poți să o perfecționezi cu fiecare interpretare. Sunt melodii cântate de marii oameni ai muzicii care au pus fiecare câte puțin din geniul lor în ele și, zice Horia, „sunt ca niște diamante care așteaptă ca tu să fii șlefuit să le poți cânta.”

„My way“ – una dintre piesele emblemă ale genului – cunoaște 32 de interpretări, înregistrate pe albume oficiale ale unor artiști (conform Wikipedia) și, chiar dacă melodia se identifică cu Sinatra, cântecul a fost creat și cântat pentru prima dată de Paul Anka.
Horia Brenciu a făcut un duet cu Anka, din întâmplare sau pentru ca așa a vrut destinul, în 2010, la Sala Palatului. Americanul a ales din sală, în deschiderea show-ului, câțiva spectatori care să cânte refrenul piesei „Diana”. E una dintre cele mai frumoase amintiri de anul trecut ale lui Horia. Și mai e cea de la Cluj, când, la un spectacol la Casa de Cultură, cu reacții excepționale din partea publicului, a adus-o din culise pe tanti Milica, o femeie care trage de 20 de ani cortina, dar nu s-a aflat niciodată pe scenă să fie aplaudată. Când publicul a început s-o aplaude, Horia a plâns pentru bucuria ei plină de stânjeneală.

*

La Hard Rock Café se aplaudă medley-uri care descarcă amintiri după amintiri din mintea spectatorilor. Pe fundalul aplauzelor și uralelor de la mese, un chelner cu ochelari dreptunghiulari cu ramă groasă neagră se închină cu dreapta, în timp ce cu stânga ține tava cu care nu poate trece prin mulțime.
„N-am văzut în viața mea așa ceva!”
Orchestra susține instrumental momentul, în timp ce Horia a găsit un perete între scenă și hol, un fel de coloană care-l ascunde de public, și se sprijină scrâșnind de durere. Tehnicianul care–l urmărește pas cu pas îi întinde prosopul. Îl refuză din privire. Pare atât de sfârșit și durerea imprimată pe fața lui e atât de mare, încât e o minune că poate zâmbi pe scenă. Se gândește dacă să se oprească sau să continue. Revine și schimbă ordinea cântecelor, eliminând câteva piese din playlist, iar orchestra îl urmează din priviri.
Cu fiecare minut de concentrare, în creierul lui se întâmplă fenomenul pe care neurologii îl numesc „desensibilizarea durerii”. Prin concentrarea către un alt obiectiv, centrul durerii pierde din semnalele pe care le transmite, iar durerea pare că dispare sau că s-a redus. E o terapie pe care o folosesc cei obișnuiți cu meditațiile transcedentale și pe care actorii sau muzicienii o numesc „magia scenei”.
Când Brenciu se așează pe scări la un cântec, iar pentru membrii echipei e evident că nu se mai poate ridica, apar mâini de susținere. Dar spectacolul merge mai departe și, peste o jumătate de oră, el zboară spre cabină, își aruncă corsetul și se întoarce să cânte și să danseze, din nou, swing.

*
Doar cineva a cărui viață e dedicată muzicii alege să-și petreacă aproape tot timpul cântând. În ultimii an, Horia Brenciu a muncit, cântând, la toate Revelioanele. A ales să-și petreacă și aniversările concertând. Dar a fost o vreme când era un om „normal”, pentru care sărbătorile însemnau familie. Pleca de la București și se ducea acasă, la tata, la Brașov. Era una dintre cele mai mari vedete de televiziune, dar nimeni nu l-ar fi crezut dacă ar fi spus că nu are prieteni mulți, că a schimbat în primii 7 ani de viață în București 9 gazde și că și-a luat o mașină abia în anul 2000. Astăzi crede că n-ar mai fi învățat tot ce știe dacă ar fi avut prieteni și n-ar fi petrecut atât de mult timp în televiziune.
La 30 de ani au început însă să-i „ardă” degetele, vroia să facă show-uri, vroia să facă Revelioane și, după toată energia acumulată, nu s-a mai oprit. Știe că nu și-a atins încă potențialul maxim, ca n-a „scos încă MIG-urile cu care poate să tragă răsturnat”, dar are o imagine exactă despre unde vrea să ajungă în câțiva ani. La fel ca atunci când stătea pe covor, acasă la familia Cristinei Stănciulescu, prietenă bună, redactor șef la revista Viva, și se uita la unul din show-urile tv ale lui Fiorello, un prezentator italian cu incredibile calități muzicale și actoricești, spunând: „O să am show-uri mai bune decât el”. Visa cu ochii deschiși, deși era într-una dintre cele mai grele perioade din viața lui: fără job (tocmai încheiase emisiunea „Asul din mânecă” de la Național TV), fără bani și fără prea multe perspective în față.
Știe și ce va face anul acesta. În vară aniversează 20 de ani de când a terminat liceul și vrea să facă un concert pentru liceul Andrei Șaguna, pentru colegii lui și în memoria profesorilor care nu mai sunt. O să fie amuzant să-i revadă pe cei care au plecat demult din țară și care au imaginea lui din liceu „un puști cu bun simț, dar care vrea să aibă ultimul cuvânt”, departe de cel de astăzi care nu se bucură de un proiect frumos sau de o idee bună decât în momentul „Evrika!” al gândului descoperirii. Bărbatul de astăzi vorbește mult mai puțin despre ce e înauntrul lui și despică toate gândurile în milioane de fire, căutând soluții pentru posibile probleme, dintr-un perfecționism care – deși n-o recunoaște – îl chinuie.

*
Show-ul din Hard Rock Café se apropie de sfârșit. E bis-ul trei și, conform play- list-ului, peste aproximativ 15 minute Horia Brenciu și orchestra lui își vor lua la revedere de la public cu o melodie ale cărui versuri îl definesc. „Lucruri simple” – de pe albumul 35: „E de ajuns doar muzica/ Mi-e de-ajuns privirea ta/ Lucruri simple voi păstra. ”
În cabină își va felicita trupa, dar o va și certa pentru greșeli pe care publicul nici măcar nu le bănuiește, va merge să acorde autografe zâmbind în ciuda oboselii și durerii, pentru că știe cum e să aștepți cu drag autografe, își va strânge bagajele și se va uita sceptic la apropiații care-i vor spune că a fost un show minunat, pentru că – în mintea sa – mai puternice vor fi urmele, doar de el știute, ale abaterii de la perfecțiune.
În mașină, aproape de ora 4 dimineața, rememorând pas cu pas reacțiile lui, ale publicului și ale orchestrei din spectacolul din seara aceasta, va face un bilanț. Va respira adânc, atât cât îi permite coasta ruptă, și își va spune: „Ok, acum ce dracu’ creez ca să-i surprind și data viitoare?”
Deocamdată, mai sunt câteva minute din show. Horia Brenciu cânta „My Way”. Apasă, cu un amestec de forță și delicatețe, pe cuvintele care vorbesc despre a–ți găsi un drum pe care să-l parcurgi în viață, pentru ca la sfârșitul lui să poți să-ți asumi toate faptele. Își ține ochii închiși, iar publicul respiră odată cu el. Spotul de lumină e fixat doar pe el, în mijlocul scenei. Microfonul e în mâna dreaptă. Cu stânga răsucește și strânge, timid, marginea sacoului.

*****

pentru cei pasionati de tehnici de scris, reporting, jurnalism, aici puteti gasi un making of al acestui text

2160

janet jackson in harper’s bazaar

harper’s-ul de la ei, nu de la noi

Janet Jackson despre frenezia media de la moartea lui Michael Jackson

“It will drive you crazy. People can have rhinoceros skin, but there’s a point when something’s going to hurt you. Not everyone is stone, stone. I haven’t watched the news in weeks. I had to ask my chef, ‘How’s Obama doing?’ I haven’t read a newspaper. On top of that, [we’ve lost] a family member.”

769

de astazi Smile :) charlie chaplin & robert downey jr

ok, m-am saturat sa aud numai vesti nashpa, sa ma lovesc de frunti incruntate si de probleme care par de nerezolvat.

de astazi, ma distrez pe blog cu SMILE, un proiect la care va invit sa participati.
in fiecare zi, sa dam altora un lucru frumos pe blog, un “ceva” care sa aduca zimbetul celui care priveste.

postez zilnic alegerile mele pentru provocari de zimbete, dar pun si link-uri de la blogurile /alegerile voastre. daca nu aveti blog, dar stiti ceva dragutz care ar aduce un zimbet, trimiteti-mi pe mail (cristina.bazavan@tabu.ro) si va fi postat pe blog.

deschiderea proiectului e cu charlie chaplin’s smile by robert downey jr
chaplin soundtrack

1759

Madonna Tribute to Michael Jackson London 02 July 4th

aseara Madonna si-a luat partea de publicitate si de omagiu fata de Michael Jackson

dar nu pentru asta pun filmuletzul de aseara de la concert aici, ci pentru desfasurarea de forte pe care Madonna o are in concert.

in caz ca nu v-ati luat inca bilete la concert…

595

ce nu stiu jurnalistii romani – despre Michael Jackson

dl Cristi Lupsa mi-a fct dimineata frumoasa trimitindu-mi un articol despre cum echipa departamentului Obituaries de la Washington Post a scris textul despre moartea lui Michael Jackson.

The first rumors that Michael Jackson had died surfaced around 5:30 — a good half-hour or more after our usual daily deadline.

Michael Jackson was 50 years old, with no known life-threatening health problems, and we had no advance obituary prepared. Adam Bernstein and I began an immediate crash course in all things Michael, as the editors scrambled to figure out how to handle the huge, unexpected story.

(…)

Meanwhile, Adam and I tried to fill in the early and middle portions of Jackson’s career — from roughly birth to the 1991 album, “Dangerous.” I was shipping copy to Hank by e-mail, sometimes one paragraph at a time. At one point, Hank’s editor, Pulitzer Prize-winning critic Henry Allen, who has been at the Post for 40 years, came up and stood over my desk, calmly but extremely firmly stating, “We need that copy NOW!”

By about 8 p.m., we fiinished, and I sent the last of my copy and notes to Hank. It had to have been the most intense two hours I’ve had during the five years I’ve been on the Obits desk.

Matt Schudel.
Intreaga poveste a articolului mi-a adus aminte de o duduie pe care am vzt-o ieri dimineata la stiri la rtv care n-avea alta competenta decit ca era jurnalist si se duce la concerte, asa ca si-a dorit sa fie si la MJ in 92 dar n-a fost. Asta n-a impiedicat-o sa bata cimpii pret de 5 minute dindu-se cu presupusul despre orice, numai sa mentioneze si numele lui MJ ca sa iasa treaba.

*
noi nu stim sa ne documentam si sa tratam fiecare poveste ca si cind ar fi una de viata si de moarte, sa sapam pina ajungem la esenta. bine, nu stim nici esenta sa o punem in cuvinte cit mai simple ca sa evitam pateticul, dar e deja alta discutie.

ne e mai usor sa spunem ca daca noi am vzt ceva, stim desigur despre ce e vorba.

in situatiile astea prefer sa ma uit la CNN, desi stiu ca e teoria strutzului: “daca nu vad, poate nu exista.”

*
aici e Necrologul lui MJ asa cum a aparut in washington post, cu 5 surse la vedere (citate in material) – printe ele, publicistul lui MJ de acum citiva ani,Michael Levine, dar si Quincy Jones – si nenumarate alte surse ascunse (spital, medici, specialisti in muzica etc).
un story scris de doi oameni in citeva ore, cu reporting de la alte 5 persoane.

si nu, nu e un argument ca ei aveau acces la alte surse decit am fi avut noi; cu un minim efort facem o lista de cel putin 5 romani conectati la MJ f f direct :(

667

Michael Jackson dies … la CNN

Azi noapte la CNN am vzt o super lectie de jurnalism.

Mai intii a fost un reporter care, practic, nu avea acces la nimik desi era pe holurile spitalului in care era Michael Jackson. Nu puteau rata o relatare de acolo asa ca reporterul a spus ceva de genul: “sunt in spital, oamenii de aici nu stiu ca sunt jurnalist. sunt la citiva metri de usa camerei de reanimare, vad cum intra si iese cite cineva. nimeni nu vorbeste. angajatii spitalului sunt surprinsi, cei mai multi nu stiu cine e pacientul de acolo, dar aud elicopterele pe deasupra si isi dau seama ca e ceva important.”

Mai apoi a fost decizia postului de a nu anunta decesul pina nu aveau confirmare oficiala.
Blogurile anuntasera decesul, vedetele de pe twitter conversau intre ele despre moartea lui MJ, un pic mai tirziu si televiziunile noastre anuntasera decesul, dar crainica CNN spunea “sunt mai multe surse care spun ca MJ a decedat dar nu putem anunta aceasta stire inca, nu avem confirmarea spitalului. Iar in astfel de situatii, cind este vorba de o celebritate, zvonurile circula cu mare viteza.”

Cind in sfirsit stiau ca e mort, dar spitalul nu confirmase cu un comunicat official solutia aleasa a fost sa citeze 2 surse de incredere, una dintre ele Los Angeles Times, iar textul de pe burtiera era: L.A. Times: Michael Jackson dies.

Nici atunci nu isi asumasera informatia, nu aveau o confirmare oficiala.

Despre decenta si non patetismul cu care au prezentat viata lui MJ nu mai povestesc. Dar era 1 noaptea, care dintre jurnalistii nostri se uitau la tv?

1198
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!