Joi am fost la Cluj pentru a participa la concertul Voltaj- Din toata inima care a avut loc in Sala Polivalenta. A fost o invitatie speciala din partea baietilor de la Voltaj care stiau ca mi-am dorit sa vad show-ul lor de la Sala palatului, dar n-am fost in tara atunci, si care s-au gindit sa ma bucure putin: m-au invitat la Cluj si mi-au platit drumul cu avionul pina acolo ca sa fie eficient ca timp pentru mine.
(m-au bucurat putin mai mult:), pentru ca asa cum am mai spus, m-a emotionat foarte tare gindul lor catre mine, ca au tinut minte ca imi doresc sa vad show-ul. pe aceasta cale ii mai multumesc o data lui Gabi Constantin)
Daca tot am ajuns in Cluj m-am intilnit si cu S. R., un tinar de 21 de ani, nevazator, despre care urmeaza sa scriu un articol zilele viitoare. Am folosit prima parte a zilei mele in Cluj pentru o intilnire cu S. ca sa aflu o parte din povestea emotionanta pe care urmeaza sa o scriu si, la sfirsitul dialogului nostru, i-am spus ca urmeaza sa ma duc la Sala Polivalenta la repetitiile trupei Voltaj.
M-a intrebat daca va fi si Calin acolo, i-am spus ca da si, dupa ce Gabi Constantin mi-a dat acordul via sms ca pot veni cu un invitat la repetitii, iata-ne impreuna in Sala Polivalenta din Cluj.
*
La intrare ne-am ratacit. Pentru mine era prima vizita in Sala Polivalenta, S. insa mai fusese – la meciurile de handbal ale echipei nationale. Am intrat pe o laterala unde scria “intrare VIP” si ne-am plimbat la etajul 2 intr-o super sala de meeting, apoi am coborit la minus 1.
Cind am deschis usa liftului aveam in fata un perete alb, iar drumul parea sa fie spre dreapta unde se afla o usa intredeschisa. N-am apucat sa fac 2 pasi in afara liftului ca S. a spus “Nu suntem bine. Dupa miros si aer suntem in parcarea subterana”.
Citeva secunde mai tirziu, cind am deschis usa, am vazut parcarea subterana.
S. a stiut cu citeva clipe mai repede decit mine, fara sa vada, ca drumul era gresit. Si asta m-a impresionat atunci, cum ma impresioneaza si acum.
A fost prima lectie despre cum daca ne-am dezvolta abilitatea pentru a ne folosi toate simturile, ne-ar fi mult mai bine. O lectie despre cit de lenesi suntem, de fapt.
*
In sala de concert, asezati pe scaune in mijlocul terenului, la mijlocul scenei, am inceput sa-i descriu tot ce vedeam.
“Stii cum e terenul de handbal. Pe o laterala, acolo unde sunt de obicei portile de handbal, dintr-o parte in alta a tribunelor e scena. Cit toata latimea salii. In stinga si-n dreapta sunt doua schele metalice care au doua boxe convexe cam de doua ori mai inalte decit tine”
Au urmat descrieri despre cum sunt instalate pe alte 5 schele in adincimea scenei, luminile. Pe unele le-am comparat cu cofrajele de oua pentru ca erau dispuse grupat intr-o forma asemanatoare. Am numarat la becuri, cum n-am numarat in viata mea. Apoi i-am spus despre cei 45 de muzicieni de pe scena (orchestra simfonica condusa de Simona Strugariu cu care cintau baietii de la Voltaj) si despre unde sunt aplasate instrumentele baietilor din trupa.
S. m-a intrebat despre ecranele de proiectie, daca sunt din led-uri si daca e publicitate pe ele.
Cind am ajuns la culorile pe care le aveau laserele si luminile de pe scena m-am blocat. Dar S a zis ca stie tricolorul, stie si culoarea verde (cu care se jucau laserele care trasau multe linii peste sala, deasupra capetelor noastre).
I-am explicat unde sunt aplasate camerele de luat vederi care urmeaza sa proiecteze pe ecrane imagini de aproape cu Calin Goia sau colegii lui, dar si cu spectatorii din Sala Polivalenta si ne-am amuzat foarte tare ca, pe toata durata repetitiilor, citiva tehnicieni s-au chinuit sa monteze o pinza uriasa, neagra, pe o schela, pinza care cadea sub efectul gravitatiei de cite ori incercau sa ridice schela. Niciunul dintre tehnicienii care au rezolvat aceasta cortina temporara (era destinata acoperirii scenei pina urma sa inceapa spectacolul) nu s-a suparat, nu s-a enervat, desi au repetat operatiunile de prindere – cu diferite cirlige – mai bine de 3 ore.
S. a zis ca nu si-a imaginat niciodata ca e atit de multa munca la un concert. Pentru ca spectatorii vin, se bucura de intimplare si nu se gindesc cit se munceste inainte sau citi oameni sunt implicati.
Cind Calin a inceput sa cinte, S. s-a transformat intr-un spectator adevarat, s-a ridicat in picioare, a inceput sa danseze si sa aplaude in ritm. Pe alocuri, sa si fredoneze dintre piese.
Pret de mai bine de o ora din repetitii am fost doar noi doi in sala, practic Voltaj si orchestra cintau doar pentru noi, dar S. n-a fost impresionat de asta, ci de faptul ca ii vedea cealalta fata a lui Calin Goia: cea de regizor artistic al show-ului. Calin conducea repetitia, dadea indicatii despre unde trebuie oprita o anumita lumina, cine pe unde intra (au avut in show si un cor urias de copii).
Cind i-am spus lui S ca si mie imi plac foarte mult repetitiile de la show-uri pentru ca acolo poti vedea cit de organizata e echipa, cit de disciplinati si de profesionisti sunt, cit de perfectionisti sunt toti cei care lucreaza, c repetitiile iti arata de fapt caracterul oamenilor a inceput sa zimbeasca. “Asa este, nu poti vedea astea intr-un concert.”
Vizita lui S s-a incheiat cu fotografii cu Gabi si Calin, cu un autograf al lui Calin. Eu am ramas sa vad si spectacolul si, cind s-au aprins niste lumini foarte frumoase pe spatele scenei, m-am gindit “oh, pe astea nu i le-am explicat lui S”.
*
Am plins de 3 ori la concert.
O data la momentul dedicat victimelor de la Colectiv, o data la povestea pe care a spus-o Prunus si o data la momentul lui Oliver Sterian.
Show-ul a fost construit avind rama unor povesti despre momente de cumpana, emotionante din viata membrilor trupei. Momente pe care spectatorii le-au descoperit in povestile proiectate pe ecrane. Oliver a povestit despre tatal lui, Valeriu Sterian, despre cum a crescut printre muzici, despre cit de mult l-a iubit si il mai iubeste. Apoi a cintat Balada Haiducilor, la chitara, singur pe scena. O piesa a tatalui lui.
In uralele publicului.
Prunus – Vali Ionescu – a povestit cu emotie despre accidentul de acum multi ani in care a pierdut oameni dragi, iubita si copilul lor, spunind ca multa vreme i-a fost greu sa cinte in concerte versurile “numar zilele, numar noptile…” pentru ca ii aminteau de marele necaz prin care a trecut. Dar ca acum, numara zilele si noptile pina in ianuarie cind o sa devina tatic de fetita.
Si, din nou, au fost urale ale publicului.
Momentul Colectiv a fost cu aplauze lungi si sacadate, ca picatura chinezeasca, gata sa sape in memoria colectiva, iar Calin a precizat ca toti banii incasati din vinzarea biletelor – plus dublarea sumei de catre Kaufland, sponsorul lor – vor merge catre victimele dezastrului din clubul Colectiv, prin Crucea Rosie.
La petrecerea de dupa concert, i-am spus lui Calin ca mi-a placut foarte mult firul narativ pe care l-au construit cu povestile si ca, indirect, prin povestile astea au transformat concertul intr-o multumire pentru oamenii care i-au ajutat, asa ca titlul “din toata inima” capata alte semnificatii.
Asa am aflat ca au plecat de la povestea lui Oliver (care e ultima in show) si ca le-a fost foarte foarte greu sa-l convinga sa cinte piesa tatalui lui pentru ca ii era teama ca nu se va ridica la nivelul interpretarii lui Valeriu Sterian.
Lacrimile si aplauzele publicului sunt sigura ca au fost o rasplata nepretuita pentru acest efort emotional foarte foarte mare.
*
Joi, 3 decembrie, a fost Ziua internationala a persoanelor cu dizabilitati.
Habar n-aveam, dar cumva, planetele s-au aliniat frumos si am dat mai departe o parte din darul primit de la baietii de la Voltaj. Si-asa am avut ocazia sa vad concertul cu o atentie si o intensitate pe care, altfel, le-as fi pus pe hold. (n-as fi analizat niciodata atit de mult partea tehnica si as fi ratat o parte din munca intregii echipe)
S. a vazut pe limba lui, in lumea lui (putut sa si atinga unele dintre obiecte), concertul Voltaj, Din toata inima.
Un spectacol care – intr-o vreme in care toata lumea face efecte speciale si desfasurari masive de costume si aparatura – s-a intors la esenta: la emotiile din viata fiecarui membru al trupei, emotii din intimplari bune sau mai putin bune, dar care i-au facut ceea ce sunt. Si pentru care ei sunt recunoscatori. Din toata inima.
P.S. Cu S. va veti reintilni curind intr-o poveste aici, pe blog. Cind e cald, merge pe bicicleta, in tandem, prin Cluj:)
fotografii: Andreea Goia.
