Tag : nemira

lady_sing_the_blues_billieFragment carte Billie Holiday, Lady Sings the Blues –

Fragment carte Billie Holiday, Lady Sings the Blues –

Zilele acestea apare in librarii o carte minunata – Lady Sings the Blues – autobiografia cantaretei Billie Holiday.

Veti avea timp sa cititi (am sa revin si cu alte recomandari) si, cu participarea editurii Nemira careia ii multumesc, am sa va ofer mai jos un fragment din carte.

Inainte insa cateva informatii despre Billie Holiday.

Doamna Billie Holiday a trait la inceputul secolului trecut – 1915-1959 – si a fost una dintre cele mai mari cantarete de jazz din toate timpurile. A inceput sa cante in cluburile din Harlem, a castigat 4 premii Grammy, toate  – din pacate post mortem – si a avut o viata tumultuoasa intr-o vreme in care drepturile femeilor mai ales de culoare erau departe de a fi respectat.

A fost inca printre primele vedete care a aparut in reality show-uri – in anii 50 – povestind despre viata sa in care a facut abuz de droguri, a baut foarte mult si a avut relatii cu barbati care erau foarte violenti si toxici.

Cartea care apare cum la editura Nemira a fost sursa de inspiratie pentru un film cu Diana Ross si, la sfarsitul anilor 50 cand a aparut a fost o revelatie pentru multe femei. Un manifest pentru curajul de a merge mai departe oricat ti-ar fi de greu.

Peste ani au fost si foarte multe critici, spunandu-se ca multe dintre informatii nu sunt adevarate sau conforme cu cronologia – dar jurnalistul care a ajutat-o sa-si scrie biografia a marturist ca nu a fost interesat sa verifice din mai multe surse povestile lui Billie pentru ca a vrut sa fie povestea vietii ei, asa cum vrea ea sa fie cunoscuta de lume.

Cartea a aparut in colectia Yorik la editura Nemira si o puteti cumpara de aici

lady_sing_the_blues_1200_2

 

Cred că nu sunt singura care a ascultat pentru prima oară jazz de calitate într-un bordel, dar nu m-a deranjat. Mi-ar fi plăcut la fel de mult Louis și Bessie și dacă i-aș fi ascultat la o sindrofie a micuțelor cercetașe. Însă o mulțime de albi au ascultat jazz pentru prima oară în viață în case din alea ca a lui Alice Dean, și ăsta-i motivul pentru care l-au numit „muzică de bordel“.

Au uitat cum era viața în acele zile. Bordelul era singurul loc unde negrii și albii se puteau întâlni fără probleme, că la biserică nu puteau să stea unii lângă alții. Iar în Baltimore, singurele localuri destul de simandicoase, care să aibă câte un patefon și cele mai bune discuri, erau locuri ca cel al lui Alice Dean. Știu precis asta. Dacă i-aș fi auzit pe Pops și Bessie tânguindu-se de la geamul vreunui pastor, lui i-aș fi făcut orice serviciu pe degeaba. La acea vreme, în Baltimore nu exista niciun preot ca părintele Norman O’Connor, din Boston, căruia îi place la nebunie jazzul și care are acum o emisiune de muzică la radio, pe care i-o ascultă o mulțime de oameni.

Tot atunci mai puteai să asculți muzică și la seratele dansante, așa că mă duceam la toate. Dar nu ca să dansez, ci ca să ascult orchestra. Normal că verișoara Ida nu mă credea, mă acuza că mă țineam departe de ringul de dans ca să mă furișez prin spate și să agăț băieții. Așa că mă bătea și pentru asta. Își făcea mereu griji în legătură cu băieții. Locuiam ușă în ușă cu o prăvălie de vechituri. După ce-și termina treaba pe ziua respectivă, camionul de marfă rămânea parcat în față, iar băieții din vecini obișnuiau să-și piardă vremea pe lângă el și jucau ceva cu bile sau zaruri. Și am început să mă joc și eu cu ei, chiar și să mă bat cu ei, dar atâta tot. Într-o zi, o babă băgăreață a ieșit jumate pe geamul de la al doilea etaj și a început să mă amenințe cu degetul. Apoi a coborât și s-a apucat să urle la mine, zicându-mi că sunt rușinea cartierului pentru că fac ce fac cu băieții.

Nu mă interesa sexul și nu făceam nimic deosebit cu băieții ăia. Eram și eu un băiat, eram unul de-al lor. Așa că, atunci când scorpia aia băgăreață a mai fluturat o dată din deget la mine, am început să zbier și eu la ea:

– Crezi că fac hopa-hopa cu ei, nu? Așa crezi, nu?

Când a auzit cuvântul ăla urât, a uitat pentru ce-mi făcea scandal și a început să urle că de ce vorbesc așa. Zicea că nu se poate să spun ce își imagina că am vrut să spun. Nu-mi păsa ce credea ea sau oricine altcineva, dar n-am vrut să se ducă și să mă pârască la mama, pentru că știam că mama își făcea mereu griji din cauza mea.

– N-ai tată, îmi spunea adesea. Și eu muncesc atât de mult ca să te cresc cât de bine pot. Te rog să nu faci aceeași greșeală ca mine!

Mereu se temea că o să ajung rău și mă tot bătea la cap. Dar nu m-a lovit niciodată, nici măcar atunci când își imagina că făcusem ceva rău. În schimb începea să plângă și eu nu suportam s-o văd așa. Nu voiam s-o necăjesc și nici n-am supărat-o vreodată – doar cu trei ani înainte să moară, când m-am apucat de droguri.

Însă în acea zi mi-era teamă că scorpia aia bătrână o să se ducă să mă spună mamei. Așa că, atunci când mi-a zis că ea credea că eu fac hopa-hopa cu băieții ăia, deși eram nevinovată, am pus mâna pe o mătură și am început s-o bat până mi-a promis că o să-i spună mamei că nu m-a văzut niciodată făcând ceva urât.

Dar băieții o făceau și căutau fete care să accepte s-o facă cu ei, și eu le ziceam cu care fată să vorbească. Cea mai doritoare era fata cea mai cuminte de pe stradă. Zicea mereu că o să ajungă mare dansatoare; dar deocamdată făcea hopa-hopa – și nu numai cu băieții, dar și cu bărbații tuturor femeilor din vecini. Atât de al naibii de cuviincioasă și de smerită era Evelyn asta, că n-ar fi spus nici „Bon Ami“ cu gura plină. Dar, pentru că mama mea făcuse o greșeală în tinerețe, atunci toată lumea, inclusiv verișoara Ida, numai de mine se lua.

M-am întors la Baltimore acum câțiva ani, când eram în turneu cu Royale Theatre. Am trecut cu Cadillacul meu alb prin fața casei unde locuise Evelyn și am oprit în locul unde, pe vremuri, era camionul de marfă. Târfa aia prefăcută, care visa să ajungă mare dansatoare, locuia tot acolo, avea șase copii, fiecare cu alt bărbat, și era soioasă și împuțită. Copiii au ieșit pe stradă și eu le-am cumpărat înghețată și le-am dat câte cincizeci de cenți. Li s-a părut o pomană picată din cer, iar eu, o mare vedetă.

Evelyn avea mereu în casă câte un motănel. La fel și în ziua aia: cocota masculină era un tânăr oacheș și frumușel. Și s-a aplecat pe pervaz, a arătat la unul dintre copii și a zis:

– Fătuca aia e a mea!

N-am putut să uit acea zi. Ăștia erau oamenii care o speriau pe mama și-i băgau în cap că eu o să ajung rău. Și alte lucruri mi-au lipsit atunci când m-am apucat de afacerea cu curățenia. Îmi plăcea să mă duc la magazinul mixt din Baltimore să-mi iau hotdogi. Nu voiau să-i servească pe negri, dar mie îmi vindeau câte unul pentru că eram doar un copil și nu le stricau banii. Toată chestia era să nu-i vadă nimeni. Dar, dacă mă prindeau că mă apuc să mănânc hotdogul ăla înainte să ies din prăvălie, mă certau al naibii de urât pentru că le făceam mizerie pe jos.

Îmi plăceau mult de tot și ciorapii albi din mătase și, desigur, pantofii negri de lac, dar nu mi-i permiteam. Totuși, mă furișam câteodată în magazinul mixt, înhățam o pereche de pe tejghea și fugeam de acolo mâncând pământul. De ce nu? Nici dacă aș fi avut banii necesari, tot nu mi i-ar fi vândut.

Am învățat cum să mă strecor pe ușa din spatele cinematografului, ca să economisesc cei zece cenți cât m-ar fi costat ca să intru pe cea din față. Cred că am văzut toate filmele în care a jucat Billie Dove, eram înnebunită după ea. Am încercat să mă pieptăn la fel și, în cele din urmă, i-am împrumutat numele.

Numele meu, Eleanora, era mult prea lung, plus că nu mi-a plăcut niciodată, mai ales după ce bunica l-a scurtat și a început să mă strige „Nora!“ de pe prispa din spatele casei. Tata începuse să-mi zică Bill pentru că eram foarte băiețoasă. Nu mă deranja, dar voiam să fiu o fetiță drăguță și să am un nume drăguț. Așa că m-am hotărât să-mi spun Billie, și Billie am rămas.

Cât timp mama a muncit în Philly și New York, îmi trimitea haine primite de la albii pentru care lucra. Sigur, erau haine purtate, dar frumoase și, atunci când mă găteam cu ele, eram cea mai elegantă și modernă fată de pe stradă. Mama știa că nu prea-mi place să locuiesc cu bunicii și cu verișoara Ida. Nici ei nu-i plăcea. Dar tot ce putea să facă era să muncească pe cât de mult posibil acolo, în nord, și să pună toți banii deoparte. Și exact așa a făcut.

De când începuse să bată țara în lung și-n lat cu McKinney’s Cotton Pickers, nu mai știam prea multe despre tata. Mai târziu a intrat în formația lui Fletcher Henderson. Însă era mai toată vremea plecat în turnee și apoi, într-o zi, am aflat că divorțase de mama și se căsătorise cu o femeie din Indiile de Vest, pe care o chema Fanny. Mama s-a întors la Baltimore cu nouă sute de dolari și a cumpărat o casă frumoasă pe Pennsylvania Avenue, în zona de nord a orașului, unde locuia doar lumea bună. Avea de gând să închirieze mare parte din camere, iar noi aveam să trăim ca niște doamne și totul urma să fie foarte bine.

419
cover carti ro 2019Carti 2019 part 3 – ce am citit (carti publicate in Romania) –

Carti 2019 part 3 – ce am citit (carti publicate in Romania) –

Am ajuns la partea a treia si ultima a enumerarii cartilor pe care le-am citit in 2019. A fost un an in care am avut preocupari legate de istorie si de jurnalism, date fiind proiectele in care am fost implicata.

Cum spuneam in prima parte din seria despre cartile cu care m-am intalnit in 2019, am citit mai putin decat de obicei pentru ca noul meu proiect jurnalistic, urban.ro (prima platforma culturala care creeaza experiente) mi-a ocupat mult timp. La asta se adauga si proiectele de PR , deci am avut un an complicat si aglomerat, dar ma bucur ca am reusit sa citesc cateva carti. (citesc de obicei dimineata de la 5 la 6 si ceva cand imi beau cafeaua si ma pregatesc pentru o noua zi, citesc cam in fiecare zi, de asta e usor de simtit daca am citit mult sau nu… unele dimineti din septembrie incoace mi le-am ocupat editand texte pentru urban.ro) Am cateva regrete despre carti care se afla in biblioteca si nu le-am citit, dar mai am aproape 10 zile de vacanta si sper sa recuperez. Una este Serotonina lui Michel Houellebecq.

Credeam ca stau mai prost la lecturile din 2019, bilantul m-a ajutat sa -mi recapat stima de sine:) e posibil sa mai fi uitat dintre ce am citit, nu le-am notat, ca sa fac acest bilant am facut o excursie intre multele carti din biblioteca si m-am uitat intre proiectele editoriale care necesitau documentare.

Partea 1 cu cartile netraduse la noi dar citite via kindle o puteti gasi aici, partea 2 cu audiobook-urile pe care le-am parcurs in acest an este aici.

Le multumesc foarte foarte mult editurilor care au avut generozitatea sa ma lase sa public fragmente din carti, cateva le gasiti si in acest text, mai jos.

As vrea sa fac asta in continuare, mi se pare cea mai buna cale sa convingi pe cineva sa citeasca o carte, iar pentru mine, una din marile bucurii este sa-mi spuna cineva ca si-a cumparat o carte/ un bilet la spectacol/film pentru ca a aflat de ea/el de aici, de pe blog.

Regima-mama-Elena-a-Romanieiregele-si-duduia-carol-ii-si-elena-lupescu-dincolo-de-barfe-si-clisee_1_fullsizeStelian-Tanase-Conversatii-cu-Regele-Mihai

Arthur Gould Lee- Regina Elena a Romaniei – o gasiti aici

Tatiana Niculescu – Regele si Duduia –Carol al IIlea si Elena Lupescu dincolo de barfe si clisee – o gasiti aici

Stelian Tanase – Conversatii cu Regele Mihai – o gasiti aici

Sunt trei carti care se leaga intre ele si ofera o imagine cu multe nuante a istoriei noastre. Regina Elena si Carol al II-lea au fost parintii Regelui Mihai; fiecare dintre carti spune povestea vietii lor tumultuoase dintr-o alta perspectiva si realizezi ca deciziile istoriei n-au fost in alb si negru, ci cu multe nuante de gri.

In continuare nu il plac pe Carol II, desi cartea despre el si Duduia Lupescu il arata mai uman decat ni l-a prezentat istoria (cu propaganda de rigoare, inevitabila). E totusi un barbat care s-a purtat absolut oribil cu mama fiului lui.

Sunt de citit cartile pentru ca fiecare are marturisiri la prima mana, documente din arhive, scrisori originale. Iar eleganta si demnitatea cu care Regele Mihai isi spune povestea din perspectiva sa sunt emotionante.

Scrisoridefemei

Nicolae Iorga – Scrisori de femei – o gasiti aici

Nu e o carte, e o carticica, de 100 de pagini, dar e o mica bijuterie aparuta la Editura Vremea.

Cartea e de fapt programa de lecturi pentru elevele de la scolile de fete, din vremea lui Iorga, si contine scrisori ale mamelor si sotiilor marilor conducatori din istoria Romaniei – de la mama lui Mihai Viteazu pana la Elena Cuza sau Regina Elisabeta.

Ce pacat ca astazi nu se mai face scoala asa, imi imaginez ca discutiile pornite de la lecturile acestor scrisori erau adevarate lectii de istorie si de viata.

Iata un fragment dintr-una dintre ele

iorga scrisori femei

In aceeasi linie a recuperarii unei parti din istorie am mai citit

dimitriualtepovesti

Alte povesti ale doamnelor si domnilor din Bucuresti, o gasiti aici

*

miracolul-del-potro-sebastian-torok-victoria-books-editura-publica

 

Sebastian Torok -Miracolul Del Potro , o gasiti aici

Povestea super emotionanta a vietii tenismenului argentinian Juan Martin del Potro – de la accedentarile si operatiile care-l secau de durere si-l faceau sa planga zilnic pana la medalia de argint la Olimpiada, un an mai tarziu.

Sunt multe momente frumoase in carte dar e una in care primarul oraselului in care s-a nascut ii descrie ce fac elevii de la scoala unde a invatat si el: copiii au tema sa scrie in fiecare zi in niste carnetele stirile bune, ce i-a impresionat pe ei si intr-o vreme – imediat dupa Olimpiada din 2016 – copiii il desenau pe Del Potro care-i tine de mana. Cand un professor l-a intrebat pe unul dintre copii care avea in carnet un aseamenea desen daca vrea sa se faca tenismen, acesta a raspuns: Nu. Eu vreau sa ma fac ca Del Potro.

Despre cat de puternic e exemplul victoriilor personale dincolo de orice medalie.

Cand am citit cartea m-am gandit ca Del Potro seamana mult cu Horia Tecau de la noi. Desigur, nu-i doresc asemenea accidentari lui Tecau, dar dincolo de medalia de argint la Olimpiada, pe care o au si Tecau si Del Potro, amandoi sunt oameni foarte asezati, foarte cultivati, foarte aproape de familie.

 

 

radu paraschivescu fluturele negruradu paraschivescu in lume nu-s mai multe romanii

 Radu Paraschivescu

Fluturele Negru & In lume nu-s mai multe Romanii (planetei noastre asta i-ar lipsi) – pe cea de-a doua o gasiti aici

Imi place foarte mult domnul Paraschivescu, umorul si eleganta cu care aseaza in pagina prostia expusa in prime time. E un reper – dintre putinele care au mai ramas – de cultura si de educatie.

Cartile sale despre realitatea romaneasca sunt printre putinele lecturi care ma aduc in ritmul de citire, cand sunt foarte foarte obosita.

Literatura ( Fluturele Negru e despre viata lui Caravaggio, o puteti cumpara de aici  ) e ca o poezie cu un ritm foarte cald si savuros. Daca nu ati citit niciodata literatura scrisa de domnul Paraschivescu va recomand din inima. Eu mai am pe masa de lecturi si cea mai recenta carte a domniei sale, Omul care muta norii – aici

 

marina abramovic carte

Marina Abramovic Incalcand toate granitele, o puteti cumpara de aici.

Mie Abramovic imi creeaza repulsie. Ma scoate din starea mea de bine.  Mi se parea multa vreme o sarlatanca, asta pentru ca a descoperit extrem de repede – din adolescenta – conceptul de “arta marfa” si si-a setat mintea sa produca marfuri care sa socheze, iar performance-urile ei nu ajung la mintea mea practica si pragmatica.

M-am intalnit cu expozitiile ei in Florenta si in Londra, de fiecare data m-au enervat cumplit performance-urile. Am citit cartea ca sa o inteleg pe Marina Abramovic, ca sa vad daca e autentica pentru ca mi se pare ca e mai mult marketing in ea decat orice altceva.

Ei bine, din carte reiese ca avea doza aceasta de nebunie inca din tinerete – la lucrarea de licenta a propus un performance care includea si un pistol cu un singur glont; tragea spre cap, daca ar fi murit, asta era, daca supravietuia era un performance despre un nou inceput. Noroc ca n-au lasat-o profesorii sa faca acest performance.

Iata crezul ei, expus la intrare in expozitia de la Moma.

abramovic crez

*

seretul lui leonardo

Constantino D’Orazio  Secretul lui Leonardo  https://www.edituracorint.ro/secretul-lui-leonardo.html

O carte scrisa de unul dintre cei mai cunoscuti critici de arta italieni care aseaza opera lui Leonardo Da Vinci in contextul istoriei, in raport cu personalitatea lui , cu explicatii despre mama si tata, despre originea numelui … Cartea are mereu trimiteri la psihologi, istorici care merg catre domenii paralele si, daca sunteti pasionati de arta,   o sa va placa foarte mult.

 

cum-sa-ti-schimbi-mintea-michael-pollan-colectia-de-stiinta-editura-publica_1

Michael Pollan – Cum sa-ti schimbi mintea, o gasiti aici

e din seria de carti pe care le-am citit in dorinta mea de a intelege ce defineste mindset-ul si cum poti schimba acest mindset ca sa fii mai performant, sa te bucuri mai mult de viata. Am citit-o chiar acum in vacanta si am insotit-o cu multe discursuri TEDx pe aceeasi tema, am sa revin zilele viitoare cu un articol separat.

 

Citesc, sau ascult, biografii de artisti pentru ca imi dau indicii despre munca din spatele brandului personal pe care-l reprezinta, la fel si detalii despre cum e construit la ei star sistemul.

freddie-mercury-peter-freestone-editura-publica-victoria-booksbohemian rhapsody cartea

Biografiile lui Freddie Mercury, am citit ambele biografii aparute la noi, pentru ca au aparut chiar in momentul in care faceam strategia de promovare (si o executam, desigur :) ) pentru musicalul We Will Rock You, cand cautam orice detaliu care ma poate ajuta pentru social media sau pentru alte modalitati de expunere–  una dintre biografii a aparut la Publica, aici alta la Nemira (din cea de-a doua e aici un fragment pe care l-am publicat, desigur cu acceptul editurii)

Michael-Caine-Arta-de-a-asculta_c1

Michael Caine  – Arta de a asculta si alte chestii in viata, o gasiti aici 

E o bijuterie de carte, cu foarte multe lucruri de invatat despre sacrificiu si umanitate, despre cum sa-ti cureti ego-ul ca sa ajungi un mare artist. Am publicat si un fragment din carte pe care, va rog, va rog, sa-l cititi. Il gasiti aici

edward-snowden---dosar-permanent---c1

Desi nu e artist am citit si biografia lui Edward Snowden, Dosar permanent, o gasiti aici

E o carte care vorbeste despre ce l-a facut pe Snowden sa dezvaluie secretele sistemului de informatii american, dar e la jumatatea distantei – nici testament, nici curatenie pentru imagine. Oricum sunt sigura ca tot ce a scris a verificat si cu mama avocatilor, nu doar avocatii lui foarte scumpi.

 

sotia

Meg Wolitzer – Sotia – o gasiti aici

Cartea a fost ecranizata cu Glenn Close in rolul principal, pentru care a fost nominalizata la Oscar – iar nu a castigat statueta si este o carte cu care mi-am stresat prietenele;  le-am daruit-o si le-am si ascultat la lectii :).

Puteti citi un  fragment aici

 

Urmeaza o serie de carti despre care am scris la inceputul anului cand aveam mai mult timp si am fost mai disciplinata cu blogul.

hello_world_01spam_nation_01

Despre efectele negative ale internetului cand ne aruncam ca berbecii si ne dam toate datele posibile pentru ca “oricum stiu ei, ce sa ma mai impotrivesc”.

Am vorbit la lansarea acestor carti si am scris despre ele, pe larg, aici

cover brancusi

Doua carti bijuterie publicate la editura Vremea, ambele cu corespondenta lui Brancusi – una cu iubirea lui cea mare, Martha, cealalta cu prietenul lui foarte bun, Marcel Duchamp. Am scris despre ele, pe larg,  aici.

cover 5 carti de vacanta

Iubirile lui Hemingway povestite de el insusi,  Madame Picasso, Orasul fetelor – Elisaberth Gilbert

Misterul Henry Pick,  Matusile mele fabuloase

Un grup de carti lejere simpatice, de vacanta. Asa le-am si recomandat in vara, drept carti de vacanta, am scris pe larg despre ele aici

hagi carte

Gheorghe Hagi Campionii creeaza campioni

E mai degraba o istorie a Academiei Hagi, am citit-o pentru ca am un mare respect pentru filosofia de viata a domnului Gheorghe Hagi si am vrut sa vad ce le spune celor mici ca sa le dea un mindset de campioni – am scris despre ea aici

zadie smithde-vorba-cu-necunoscuti-malcolm-gladwell-editura-publica

Zadie Smith – Swing Time

Malcom Gladwell – De vorba cu necunoscuti

Am mai citit cat sa vad cum sunt traducerile in romana pentru ca le-am parcurs in engleza la aparitie, cartea preferatei mele Zadie Smith – Swing Time si cartea lui Gladwell – De vorba cu necunoscuti.

(apreciez capacitatea lui Gladwell de a scoate subiecte cu putere de statistica din aproape orice si de a ne da iluzia ca a scris ceva stiintific, desi – rational, dincolo de tehnica impecabila de scris – mi se pare un sarlatan, ma iertati. E ca smecherii care se uita la un sondaj pe o fasie ingusta, ingusta pana iese castigator cine le convine lor. Nu e stiinta ce scrie el, dar n-are timp nimeni si nici putere sa-l combata. Oricum eu sunt perseverenta si citesc tot ce scrie)

Sa avem lecturi frumoase in 2020 care sa ne inspire si sa ne ajute in viata.

cover carti ro 2019

 

 

 

 

 

 

 

 

2466
anthony quinn#decitit Anthony Quinn – Pacatul Originar – o carte despre ”manhood” pe care sotul sau prietenul tau o va iubi –

#decitit Anthony Quinn – Pacatul Originar – o carte despre ”manhood” pe care sotul sau prietenul tau o va iubi –

Mai sunt cateva zile de vacanta si daca vreti sa cititi ceva care tine si de lectie de parenting, dar si de sedinta la psiholog, cautati in librarii biografia lui Anthony Quinn, Pacatul Originar – o poveste despre copilaria si prima parte a vietii unui om care tot ce i-a dorit a fost sa fie Numarul 1 in lume in tot ce face.

Si a plecat de atat de jos ca, practic,  mai sarac si dintr-o familie mai fara educatie nu avea cum sa fie.

*

Pana sa citesc aceasta carte il stiam pe Anthony Quinn doar din filmele sale. Nu citisem nici macar un interviu cu el, sau nu imi aduc aminte. Ma gandeam ca are ceva origini italiene, poate influentata de prietenia lui cu mafia italiana, despre care stiam de la filmul Gotti. Dar am descoperit cu uimire ca e mexican, cu ceva influente irlandeze.

Pentru cei care n-au vazut filmele lui Anthony Quinn cateva precizari – a fost unul dintre actorii importanti ai anilor 60-70, e actorul simbol al libertatii. Cele mai cunocute roluri ale sale sunt cele din Zorba Grecul, La Strada, Viva Zapata! A primit doua Oscaruri, unul pentru Viva Zapata!, altul pentru Lust for life.

A avut o viata tumultuoasa, 3 sotii si 12 copii, a fost un suflet foarte tumultuos si-a incercat a se exprime artistic nu doar ca actor, ci si ca pictor, scriitor, sculptor. 

Cartea Anthony Quinn- Pacatul Originar e, dincolo de informatiile biografice despre un actor cu notorietate mondiala, o poveste despre barbatie – manhood.

Despre cum un barbat se lupta cu stigma saraciei din mintea lui si cand are case luxoase, premii Oscar si o cariera de invidiat in film.

Si mai e o carte despre iubirea la care ravneste si nu stie sa o descopere, primeasca atunci cand se afla in jurul lui.

Sub rama intalnirilor cu psihologul sau, Quinn merge mult in copilaria sa si mai putin pe la studiourile de film, iar rezultatul e o carte despre cautarea de sine, nu despre ambalajul pe care i-l face Hollywoodul ca sa vinda mai bine si pe care-l si ironizeaza inca din primele pagini.

*

Printre povestile care nu urmeaza un fir narativ simplu, ci sunt mai degraba un puzzle, simti nefericirea creatorului care se cauta.

Era preocupat de educatie – ii povesteste unei actrite pe platourie de filmare de preferintele lui pentru muzica clasica, il mentioneaza printre altii pe Mozart doar ca doamna nu e foarte incantata si i se pare straniu ca un actor sa aba asemenea preocupari..

Quinn a fost unul dintre acei oameni dornici de autoperfectionare, iar asta a venit din conditia lui de mexican sarac, dar si din educatia pe care i-a dat-o tatal lui.

E o secventa in carte in care Quinn – adolescent care vinde ziare ca sa mai faca cativa centi – se intalneste pe strada cu tatal sau. Se duce catre el si tatal nu-l baga in seama.

Cu banii din ziua respectiva cumpara struguri mari si gustosi si se duce acasa, pune strugurii pe masa la cina, iar tatal il ignora si pare ca nici nu vede strugurii.

Bunica il ia, il roaga sa se spele apoi sa vina din nou la masa. Si cand se intoarce cu o camasa curata si spalat proaspat, tatal i se adreseaza ca si cum atunci a venit; gusta din sstruguri si-i spune ca sunt cei mai buni pe care i-a mancat in viata lui.

*

Mai e o secventa in care Quinn isi salveaza sora de la un posibil viol, lovindu-l cu o coada de topor pe cel care o ademenise in spatele casei si o pipaia. Quinn are 10-11 ani si-l loveste atat de tare si de atat de multe ori pe barbat ca acesta ajunge in spital la un pas de moarte.

Cand tatal vine acasa isi scoate cureaua de la pantaloni si-i spune ”Sunt foarte mandru de tine, ai fost foarte curajos. E minunat ca ti-ai salvat sora, dar acum am sa te bat cu cureaua”.

Si ii explica astfel decizia de a-l bate ”Prima data cand l-ai lovit pe barbat a fost pentru ceea ce ii facea surorii tale. Asta a fost in regula. A doua oara a fost de furie si asta ar fi fost in regula. Dar a treia si a patra oara au fost pentru ca ai putea fi un posibil criminal si acum am sa te bat, in asa fel incat niciodata sa nu-ti mai pierzi capul atunci cand esti pe cale sa omori un om”

Quinn recunoaste ”mi-am primit bataia ca un barbat”.

Cartea e mereu in doza asta de forta si indarjire pusa in balanta cu o emotie care iese la suprafata, o dorinta teribila de dragoste neconditionata, in care nu crede, dar de care are nevoie.

Nu e o poveste despre lumea glamouroasa de la Hollywood, ci una despre cum cauti iubirea si cum inveti sa folosesti fiecare mica resursa emotionala si materiala pe care le ai ca sa obtii ceea ce iti doresti..anthony-quinn---pacatul-originar---c1Anthony Quinn – Pacatul Originar a aparut la Editura Nemira, in colectia Yorik.

Aici puteti citi un fragment din carte

 

1520
anthonyquinnAnthony Quinn – Pacatul Originar ( o autobiografie) – fragment –

Anthony Quinn – Pacatul Originar ( o autobiografie) – fragment –

 

In doua saptamani urmeaza sa fie lansata in librarii autobiografia lui Anthony Quinn, Pacatul Originar.

Cartea apare la Editura Nemira in colectia Yorick dedicata teatrului si filmului si am privilegiul sa o citesc in aceste zile, inainte de a iesi in librarii.

Cum sunt cateva zile lungi de vacanta, m-am gandit ca un fragment din carte v-ar prinde bine si voua. Mai jos e o secventa din primul capitol cand Quinn merge pentru prima data la psiholog pentru ca e nefericit.

Cartea e drumul lui spre intelegerea de sine, e scrisa la persoana I, foarte cinematografic si lasa, printre randurile povestii unui baiat atat de sarac care credea ca o sa-l vanda parintii ca nu au ce sa-i dea de mancare, multe detalii despre cum functioneaza star sistemul de la hollywood si cum succesul iti poate deteriora personalitatea.

Quinn a jucat intr-unele dintre cele mai de succes filme ale anilor 40- 60, cu Zorba The Greek, Viva Zapata sau La Strada. Are doua premii Oscar si a intrat in istorie ca primul actor mexican care a castigat aceasta statueta.

 

pacatul originar

Pacatul Originar – Anthony Quinn, o autobiografie

Fragment

Sigur că da, cred în iubire, acea iubire despre care vorbeau Iisus sau Gandhi. Dar oare fusesem eu capabil vreodată să iubesc necondiționat? Cu siguranță, îmi iubeam copiii și totuși, le impusesem și lor legi.

Cu femeile eșuasem complet. Acolo, condițiile pe care le puneam eu erau învechite și rigide, rezultatul educației mele religioase și al eredității. Sângele indian care-mi curgea în vene era prea puternic pentru a permite orice concepții moderne stridente. Cu femeile eram total inflexibil.

„Căci unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu şi unde vei trăi tu, voi trăi şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu”.[1]

Doctorul îmi aștepta răbdător răspunsul.

-Acel tip de iubire în care cred eu e prea complex pentru a răspunde doar cu Da sau Nu, i-am zis. Dar pentru moment să spunem că da, cred în iubire.

-Atunci nu vă temeți! Totul va fi bine. Nici un om care crede în iubire nu poate fi prea bolnav, a încercat el să facă o glumă.

Am zâmbit vag la gluma slabă.

-Când m-ați sunat zilele trecute, trebuie să recunosc că am fost șocat, a continuat el. Eu și soția mea v-am văzut într-o mulțime de filme. Așa că am făcut ceva cercetări în ce vă privește, înainte să veniți azi, aici.

Și a scos un dosar. Erau o mulțime de tăieturi din ziare. Le-a răsfoit și a găsit-o pe cea pe care o căuta.

-Uite-o! Scrie aici că v-ați născut în Mexic, în timpul revoluției.

-Da. Pe 21 aprilie 1915.

-Și mai scrie că mama și tatăl dumneavoastră au luptat amândoi de partea lui Pancho Villa. E corect?

-Da, cred că da.

-De ce-o spuneți așa?

-Perioada aia e toată o nebunie. Îmi pare rău. Da, au luptat alături de Pancho Villa.

Doctorul a dat din cap.

-Mă tem că tot ce știu despre Revoluția din Mexic este ceea ce am văzut în filmul „Viva Villa”, cu Wallace Beery. Oare așa era Villa în realitate?

-Cred că Beery a făcut un rol foarte bun, dar nu cred că a reușit să prindă ardoare aprinsă a lui Villa.

-Ce vreți să spuneți?

Și atunci i-am povestit o anecdotă, pe care o știam de la tata, despre momentul în care Villa călărise până în vârful dealului și văzuse Pacificul pentru prima dată. Se uitase la imensitatea oceanului minute în șir, fără să spună un cuvânt. Apoi, își strunise calul și o pornise înapoi, în jos.  Locotenentul său, care călărea în spatele lui, a zis: „Ce priveliște, nu-i așa Jefe?” Iar Pancho i-a răspuns peste umăr: „E prea mic ca să-mi sature mie setea”.

-Asta da replică, a zis doctorul. Și când ți-a povestit istorioara asta tatăl tău?

-Când eram puști.

-Și n-ai uitat-o în toți acești ani?

-Nu.

-Simțiți și dumneavoastră că oceanul e prea mic ca să vă stingă setea, dle Quinn?

-Da.

-Dacă doctorul mai avea dubii în privința bolii mele, am simțit că răspunsul meu i le-a risipit.

La naiba cu el! Lasă-l să-și câștige banii, m-am gândit.

Bărbatul avea o față impasibilă și căuta mai departe printre hârtiile din dosar.

-Scrie aici în continuare că tatăl dumneavoastră a fost un aventurier irlandez, iar mama, o prințesă aztecă.

A trebuit să râd puternic.

-De ce râdeți? Nu e adevărat? și-a ridicat el privirea.

-Tata a avut ceva sânge irlandez, partea asta e adevărată. Dar râdeam de treaba cu prințesa indiană.

-Eu și soția mea ne-am gândit că e ceva foarte romantic, când am citit.

-Presupun că exact asta a vrut departamentul de publicitate al Paramount Pictures să simțiți. Nu li s-a părut suficient de romantic ca mama să fi fost o mexicancă oarecare.

-De ce nu?

-Ce naiba, doctore, trăiești în Los Angeles. Știi prea bine ce cred cei mai mulți dintre oamenii de aici despre mexicani.

-Nu știu. Sunt aici doar de câțiva ani, Tony. Pot să-ți spun Tony?

Întrebarea despre mexicani m-a iritat. Începuse deja să arate ca un texan cu gâtul roșu.

-Sigur, dacă pot să-ți spun și eu pe numele mic.

A râs.

-Poți să-mi spui cum vrei – și în câte feluri n-o să-mi spui până o să terminăm.

-Deci… să fii mexican în sudul Californiei nu e tocmai un „Sesam, deschide-te!”. Ani întregi pe ușile sălilor de dans și la intrarea în restaurante au fost plăcuțe pe care scria: „Interzis mexicanilor!” Mexicanii sunt leneși, sunt hoți, sunt murdari. Sunt fie îmbrăcați în costume ciudate, fie Pachuco[2] sau fumători de marijuana.

-Ai fumat vreodată marijuana, Tony?

-Nu, niciodată.

A făcut niște semne pe o hârtie. Mă întrebam ce naiba tot scrie acolo.

Peste drum, într-o altă clădire de birouri, puteam să văd cabinetul unui dentist. Un tip în costum alb, se chiora în gâtul unei doamne în vârstă.

Doctorul m-a văzut că mă uit pe fereastră și s-a ridicat și a tras jaluzelele. Eram bucuros că nu eram eu cel care trebuia să treacă prin acea operațiune de la dentist.

-Te întrebam, Tony, cum era mama ta când era tânără.

Auzisem întrebarea, dar încercam cu disperare să evit răspunsul.

Doctorul a zâmbit înțelegător.

Iisuse! Cum era mama? Fusese oare vreodată tânără?

 

Dacă avem să-i spun nenorocitului ăstuia adevărul, probabil că avea să creadă că am complexul mamei. E atât de simplu… Chiar dacă nu sunt psihiatru, tot îmi dau seama de asta. Ce să-i spun? Că mama făcea cel mai bun chili con carne[3] din lume? Să-i spun despre foame, despre durere? Să-i spun adevărul?

Da, era tânără pe vremea aia, în Juárez. Amândoi eram tineri, pe vremea când eram singuri. Și chiar n-aveam nevoie de nimeni altcineva. Ne aveam unul pe altul. Probabil că de-aici au și plecat problemele. Dar și asta mi se pare prea simplu. Fără dubiu că s-au complicat când s-a întors el.

Eu aveam trei ani și am știut de-atunci că mi-am găsit adversarul perfect. Știam că n-o să-l pot învinge. Era prea mult pentru mine să mă lupt cu el, așa că m-am îndrăgostit de el pe loc. Dar mi-a luat locul și probabil de-asta mi-am petrecut tot restul vieții încercând să fiu ca el.

Cum era mama? Trecuseră doar câteva zile de când o întrebasem. Și știam că răspunsul ar putea fi acolo cumva.

-Mama, mai ții minte când mă plimbam eu pe acoperișul unei colibe de chirpici undeva în El Paso: Sau poate era Juárez? Mi-aduc aminte o colibă și o scară și pe tine, jos, strigându-mă, rugându-mă să fiu cuminte și să nu mă mișc. Ai adus niște bărbați care s-au urcat pe scară și m-au dat jos. Mi-aduc aminte că aproape m-am bucurat că îți fusese atât de frică. M-am bucurat să te necăjesc. Simțeam prin frica și grija ta că mă iubești cu adevărat. Cu cât mai îngrijorată erai tu, cu atât mai fericit eram eu. Și într-un final, bărbații ăștia s-au cățărat după mine și m-au dat jos. Iar tu m-ai luat în brațe și m-ai sărutat de parcă m-aș fi întors din morți.

[1] Biblia, Cartea Rut, Capitolul 1, versetul 16 (n. tr.).

[2] Pachuco se referă la o subcultură mexicano-americană, asociată cu costumele specifice, cu pantaloni largi, cu talia înaltă, și haină lungă, cu umerii lăsați, stil care a devenit popular în rândul comunităților afro-americane, latino americană și filipo-americane, în anii ’40 (n. tr.).

[3] Fel de mâncare tradițional, condimentat cu ardei iuți, carne (de vită), roșii și deseori fasole. Poate fi asezonat cu ceapă, usturoi și chimion (n. tr.).

1840
shutterstock_copilSi tu esti evaluat de un algoritm. Doar ca nu stii! Si te arunci cu ego in spatiu public cu o multime de date.

Si tu esti evaluat de un algoritm. Doar ca nu stii! Si te arunci cu ego in spatiu public cu o multime de date.

Am citit inainte de sarbatori o carte foarte interesanta despre cum schimba comportamentul societatii algoritmii care initial au ajutat si eficientizat diverse sectoare de activitate.

Cartea se numeste Arme matematice de distrugere – Big Data crește inegalitatile si ameninta democrația, este scrisa de Cathy O Neil, un matematician cu spiritul dreptatii care vrea sa avertizeze lumea despre impactul negative al big data.

Cartea nu e despre matematica, nu sunt linii de cod, nu va speriati. E despre situatii concrete din invatamant, de la interviurile de angajare, de la evaluarile politiei, din viata sociala, in care algoritmii (si nu neaparat doar cei generati via retelele sociale) ne incadreaza in niste categorii cu indici si ne plaseaza intr-un clasament in functie de care se iau decizii in ceea ce ne priveste.

Ce face doamna O Neil in aceasta carte e sa arate ca algoritmii matematici, oricat de tare ne-ar speria, sunt prezenti in viata noastra in fiecare moment. De la prepararea cinei pana la acceptarea la un loc de munca, de la ce citim pe site-urile preferate pana la cum suntem informati despre candidatii politici.

Cumva intuim aceste lucruri pentru ca facebook ne-a invatat pe pielea noastra ca vedem doar lucrurile care ne plac, ca algoritmul ne cauta confortul noua utilizatorilor. Dar doamna O Neil merge in partea cealalta, a celor care scriu liniile de cod si favorizeaza injustitia, arata cum cei saraci vor fi tot timpul cei mai defavorizati – vor aparea in statisticile cu crime, cu greaua recuperare a datoriilor pentru ca nu au bani, deci vor primi ofertele cele mai proaste, vor fi primii anchetati de politie. Din momentul in care lucrurile acestea au inceput sa fie judecate ca urmare a big data, a algoritmilor, injustitia e tot mai prezenta.

M-am gandit mult de ce a scris o asemenea carte doamna Cathy O Neil. Zice undeva algoritmii matematici ar trebui sa fie uneltele noastre, nu stapinii nostri. Si e o concluzie care te inspaimanta. Pentru ca datele au fost scrise de oameni, algoritmii si-au eficientizat rezultatele si am eliminate marginile facand injustitii mari- cei bogati vor fi mereu avantajati, cei saraci vor suferi mereu.

E un episod din Black Mirror in care se vorbeste despre indicele de favorabilitate pe care-l are fiecare persoana si efectele in viata sociala a cuiva cu un indice mic – nu mai e primit in restaurante, nu poate sa inchirieze o camera in hotel etc etc…

Oricat ar parea de SF acel episod, cartea aceasta arata ca avem deja indici in dreptul nostru ca o mica eticheta. Doar ca nu stim inca – bine, stim nota din Uber si ne-a jucat ego-ul o festa gandindu-ne de ce am nota aceea? Insa exista deja nota care ne incadreaza pe o scala pentru a fi eligibili la angajare, imprumuturi la banca si alte facilitati.

Si cred ca doamna cathy o neil a scris cartea aceasta cu doua scopuri. Unul, pentru cei care sunt analisti de date, care scriu coduri ale algoritmilor, ca sa-i ajute sa-si scuture ego-ul si sa nu se simta dumnezeii are detin adevarul absolut si sa nu mai imparta si mai direct si mai strict lumea in alb sau negru.

Iar pentru noi astialaltii, muritorii de rand, cred ca a scris cartea ca sa incepem sa constientizam lumea in care traim dincolo de tehnologia pe care o folosim.

cathy-o_neill---arme-matematice-de-distrugere---c1

E un capitol in carte in care se vorbeste despre utilizarea algoritmilor in alegerile electorale si cum sondajele de opinie sunt o arma matematica de distrugere.

Nimeni nu intelege exact cum au fost facute aceste sondaje, cum s-au obtinut acele rezultate, dar se distribuie rapid si influenteaza foarte multa lume. Oamenii incep sa creada ca cei din primele locuri sunt cei mai buni si din ce in ce repeti mai mult aceasta informatie, ea devine mai puternica si are efecte directe asupra alegerii, asupra votului.

Pentru ca algoritmii pot trimite informatiile personalizate in functie de nevoi si te pot ajuta sa te convingi ca un anume candidat e cel mai potrivit pentru tine. Si pot face sa nu vezi niciodata mesajele pe care le vede sotul sau mama ta pe acelasi subiect.

Ceea ce e eficient pentru campania electorala, nu e eficient si pentru democratie pe termen lung.

Ceea ce e eficient pentru marketingul pentru vanzarea unui produs, nu e neaparat si etic.

Si daca ne gandim ca noi, producatorii de continut in online – fie si in extrem de putina masura la nivelul global – nu putem face nimic ca sa ne indreptam catre o parte etica, corecta, mai ganditi-va putin.

Ca producator super mic de continut – 2-3 texte zilnice – stiu din instinct, dar de fapt e observatie pe termen lung – ce le place cititorlor mei sa citeasca. Stiu genul de emotie care “scoreaza” si daca as pune in spatiu public doar acele lucruri as putea trai linistita cu un trafic decent pe blog. De ce nu fac asta?

Pentru ca nu vreau o audienta captiva si indobitocita, pentru ca nu vreau sa-i pacalesc pe oameni, pentru ca prefer sa pun in spatiu public si informatie pe care cititorul nu o va recunoaste in primul moment drept utila sau cu grad mare de simpatie pentru el, dar care l-ar putea ajuta emotional si educational pe termen lung.

E o cale mai grea. Dar e optiunea mea de a-mi desfasura viata in online.

Cartea Arme matematice de distrugere te face sa te gandesti daca tu om obisnuit, care esti afectat de algoritmii care te incadreaza in categorii si iti dau calificative,  rezisti in momentul in care ai ocazia sa pui informatie, continut in fata audientei, rezisti sa nu urmezi calea care manipuleaza si stoarce la sigur reactii de la public?

Rezisti la a posta doar articole care critica si vorbesc cu ura (stiind ca negativul va interesa mai mult mereu)? Rezisti la a posta fotografii cu “multa piele” si sexualitate, stiind ca ele vor scora bine in like-uri? Rezisti sa-ti pui fotografia cu copilul tau frumos stiind ca vei oferi informatii incredibil de detaliate, dintr-o singura poza, pentru cei care urmeaza sa-ti vanda masini, tricouri, asigurari sociale, vacante… si in general orice ai nevoie in viata…

E o tema pe care o lanseaza Arme matematice de distrugere, in micro, pentru fiecare cetatean.

***

Personal, m-a deprimat cartea aceasta, m-am gandit ca sunt bucuroasa ca am ajuns la jumatatea vietii mele  – statistic, dupa media de viata – pentru ca in 10 ani ma pot retrage intr-un varf de munte departe de orice oroare ar face tehnologia.

Am doua filme la care ma gandesc mereu in situatii ca aceasta, dincolo de Black Mirror, Minority report si Children of men.

Tot ce parea SF in Minority Report in 2002 exista deja, inclusiv predictabilitatea celui care va face o infractiune – teoria pe care se bazeaza firul narativ.

Dar e o secventa in Children of men – un film facut in 2007 despre viata din 2027 cand specia e pe cale de disparitie ca urmare a razboaielor si efectelor tehnologiei– in care ma regasesc in momentele in care ma gandesc ca tehnologia e foarte intruziva cu noi. Eroul principal Clive Owen se duce acasa la tatal lui cu femeia care ar putea salva specia ca sa-l ajute si sa  gazduiasca o vreme.

Tatal e interpretat de Michael Caine, care locuieste intr-o padure, aparent flower power, dar in realitate aparandu-se de orice invazie tehnologica. Are totul autonom, gradina, lumina, apa si-si duce viata linistit.

Ceea ce imi doresc si mie. Si, daca vreti, si dvs.

shutterstock_copil children of men

 

2485
shutterstock_cartiCe citesc in aceasta vacanta

Ce citesc in aceasta vacanta

Mai am 3 zile de munca si apoi ma asteapta 2 saptamani de vacanta, departe de lumea dezlantuita, departe de telefoane si sper destul de departe de calculator.

mi-am cumparat deja cateva carti pentru aceasta vacanta, am si niste filme pe lista (vine Black Mirror sezonul 4 la sfarsitul lui decembrie).

Iata o parte din cartile pe care le am pe lista in aceasta vacanta.

The Vanity Fair diaries – Tina Brown

vanity

Robbie Williams – Reveal

robbie

Avedon, Someting personal

avedon

Truth to Tell – notes from my  White House education – Lanny J Davis

truth

Oare o sa zboare? – Pat Flynn

oare o sa zboare

Rose –Marius Constantinescu

rose-marius-constantinescu

Astea sunt la obligatorii sa le termin pana pe 7 ianuarie, dar….. daca ma organizez corect:), adica stau mult infasurata in paturi calduroase cu vin fiert alaturi si ceva prajiturele, poate mai citesc vreo doua ramase restante de saptamanile trecute.

Poate va inspira vreuna dintre alegerile mele de vacanta,

Va doresc lectura placuta.

(ca sa inlaturam mitul cititului mai rapid decat altii, citesc in 3 ore si jumatate-4 o carte de 250-300 de pagini, si e un ritm absolut obisnuit , m-am prins dintr-o conversatie cu un editor de la Humanitas cand imi spunea ca imi trimite o carte aflata in lucru ca sa vorbesc la o lansare si-am intrebat cate pagini are ca sa stiu cum ma organizez, iar dansa mi-a raspuns si minutajul in care as fi citit-o :) )

 

3432
Logo_Basmania_Visez_deci_existValentin Nicolau – Raspintia Gindurilor

Valentin Nicolau – Raspintia Gindurilor

“Zilele si noptile basmane nu aveau aceeasi durata, dupa cum nu era musai sa se succeada. Puteau trece mai multe zile fara sa se lase nicio noapte. Lunile nu erau numarate, iar anotimpurile nu treceau,ci doar veneau dupa cum cerea povestea.

Anii se masurau in fapte, asa ca o intimplare se putea petrece in acelasi timp in locuri diferite. Asta pentru ca basmanii nu cheltuiau timp ca sa cistige spatiu, asa cum faceau oamenii, care ajunsesera sa nu mai aiba vreme mai deloc. Basmanii locuiau in timp asa cum oamenii locuiesc in spatiul casei, al tarii si al continentului.

Lumea basmelor era pina la un punct si cea a oamenilor, doar putin mai stranie. Veti vedea. Acolo traiesc deopotriva oameni, animale, pasari si insecte, fara mare deosebire de rang. (…)

Intocmai ca si pe Pamint, si acolo e multa framintare. Intocmai ca si pe Pamint, si acolo viata e fabuloasa, personajele sunt extraoordinare si se intimpla minuni la tot pasul.

Vi se pare ca ma contrazic?

E doar o senzatie.

Asadar nu uitati de toate astea nicio clipa, altfel veti judeca strimb, ori lumea in care traiti, ori pe cea a basmelor.”

 

Valentin Nicolau , La inceput a fost Basmul, din cartea Raspintia Gindurilor

*

fostul presedinte al TVR si director al editurii Nemira, dramaturgul Valentin Nicolau a incetat din viata ieri seara, ca urmare a unui stop cardiac.

la sfirsitul anului trecut Valentin Nicolau publicase Raspintia Gindurilor, un roman fantasy pentru copii, dar mai ales pentru adulti.

 

2171
barnesJulian Barnes si Booker Prize

Julian Barnes si Booker Prize

aseara s-au decernat premiile Booker, unele dintre cele mai prestigioase premii literare (au si un premiu material 50.000 lire sterline), iar cistigatorul este Julian Barnes.

era favorit, dar toata lumea se intreba ce va face daca va cistiga pentru ca pina acum a mai fost nominalizat de 3 ori si , dupa ce a pierdut, n-a fost foarte simpatic in declaratiile fata de criticii care desemneaza cistigatorul. anul acesta nici criticii n-au fost foarte prietenosi si au comentat ca nominalizarile vizeaza “populismul, nu calitatea”.

dar Barnes a cistigat si-a spus ceva foarte frumos in discursul de multumire:

“Those of you who have seen my book, whatever you think of its contents, will probably agree it is a beautiful object. And if the physical book, as we’ve come to call it, is to resist the challenge of the ebook, it has to look like something worth buying, worth keeping.”

cartea pentru care a cistigat este The Sense of an Ending (n-a fost tradusa inca la noi, dar cred ca va fi foarte curind pentru ca premiile Booker sunt peste tot in lume un impuls la vinzare)
*
altfel, daca n-ati citit niciodata o carte de Julian Barnes, le gasiti fie la RAO, fie la Nemira. va recomand Tristeti de lamiie, Iubire etc, sau Trei. cea mai recenta traducere in romaneste este Privind in soare (la Nemira), n-am citit-o inca, e pe noptiera si e in plan pentru saptamina asta.

*

am avut o perioada in viata (acum vreo 4 ani) cind imi placea foarte foarte mult Barnes, atit de mult incit le dadeam si colegilor/ prietenilor sa citeasca si ma cam suparam cind aflam ca nu citisera:)
imi pare rau ca a fost subiectul unei asemenea dispute legate de Booker Prize pentru ca eu nu cred in “populism” cind e vorba de carti.

cititul implica o disciplina si o liniste interioara, trebuie sa stai si sa parcuri cu privirea ceva care apoi trebuie interiorizat, si daca un scriitor reuseste sa faca asta cu o persoana are tot respectul meu. de asta nu cred ca autori precum Paul Coelho sau Mihaela Radulescu sunt “rai”. probabil ca nu vor cistiga Nobelul pentru literatura, dar daca ei reusesc sa vinda mii de exemplare (zeci de mii) din cartile lor inseamna ca niste persoane le citesc; si-nseamna ca ei au gasit limbajul prin care pot sa faca o disciplina si o liniste interioara necesara cititului in mintea unor zeci de mii de oameni. iar pentru asta au respectul meu.

restul, ce citim, cit de popular-populist-artistic-valoros este -> e doar o discutie de gusturi si de treapta pe care te afli.

1732
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!