Tag : opinie

shutterstock_scoala(Personal) 10 lucruri pe care eleva Cristina Bazavan de acum 25 de ani le-ar spune astazi unui profesor –

(Personal) 10 lucruri pe care eleva Cristina Bazavan de acum 25 de ani le-ar spune astazi unui profesor –

Am fost o eleva foarte buna la scoala, nu neaparat pentru ca mi-a placut cartea, ci pentru ca stiam ca era singura mea sansa sa-mi depasesc conditia materiala.

Am fost la un pas sa devin profesor (de matematica), dar m-a luat viata si am profesat in alte directii; mai rezolv insa cu copilasi probleme si incerc sa le explic ca nu e nicio tragedie daca nu ai un raspuns imediat la o problema ( ei traiesc in epoca instant gratification) si ca uneori e ca un labirint prin care tot mergi ca sa ajungi in capatul celalalt.

Incepe scoala in doar cateva zile si, cu mintea de acum si multe ore la psiholog, stiu ce au gresit profesorii (si parintii) mei cu mine. Stiu cat m-am luptat sa ma curat de incrancenari inutile, sa ma relaxez in competitia cu ceilalti si sa-mi ingrijesc mintea la fel cum ma ingrijesc sa mananc de 3 ori pe zi.

Cu mintea de acum, din inima, eleva Cristina Bazavan vrea sa-i spuna urmatoarele oricarui profesor pe care-l are la clasa.

 

  1. Invata-ma lucruri noi fara sa ma pui sa memorez fapte si ani, ci dezvoltandu-mi capacitatea de sinteza si abilitatea de a citi dincolo de cuvinte.
  2. Dezvolta-mi spiritul de analiza si respecta-mi parerile chiar si cand le spun soptit, chiar si cand sunt atat de departe de litera manualului incat nu ai idee ce sa-mi raspunzi.
  3. Arata-mi ca si tu ai facut greselile pe care le fac si eu, o sa-mi dea incredere sa fiu mai buna data viitoare.
  4. Invata-ma ca nu sunt perfecta, nici tu nu esti si nu vom fi niciunul niciodata.
  5. Invata-ma ca daca gresesc nu e o tragedie, atata timp cand inteleg cum sa repar greseala, sa-mi cer scuze, sa ma ridic si sa-mi ling ranile ca sa merg mai departe.
  6. Invata-ma sa vad tot ce-i mai bun in mine, o sa descopar singur din infrangeri succesive ca am multe slabiciuni dar, daca-mi dai incredere ca am ceva bun care e NUMAI AL MEU, o sa am energia care sa ma ajute sa inving si obstacole pe care nici tu nu crezi, acum, ca le pot trece.
  7. Ajuta-ma sa cred ca nicio intrebare nu e gresita, nepotrivita si invata-ma ca niciun vis nu va fi niciodata nebunesc sau prea mare, daca e al meu si cred cu tarie in el.
  8. Invata-ma ca nu e totul sa fii numarul 1 sau sa ai 10 pe linie, ca progresul de la o zi la alta, in pasi mici, calatoria pana la nota pe care o vei trece in catalog conteaza mai mult decat cifrele de acolo.
  9. Invata-ma sa ma bazez mai mult pe mine, decat sa depind de tine. Invata-ma sa invat ca sa-mi pot continua drumul si singur.
  10. Invata-ma sa ma uit la colegii mei nu ca sa-i judec, ci ca sa-i inteleg si sa-i ajut. Invata-ma empatia si bunatatea, o sa ma ajute cel putin la fel de mult ca algebra.
5093
foto2(personal) Ce ne-ar putea face oameni mai buni? –

(personal) Ce ne-ar putea face oameni mai buni? –

In cazul fetitei care a fost omorata la Caracal sunt atat de multe semne de nepasare, de lipsa de empatie, de indolenta incat n-ai cum sa nu te gandesti: ce ne-ar putea face oameni mai  buni?

Criminalul a mai agresat si alte femei, dar nimeni nu s-a dus la politie sa faca o plangere, femeia cu care a fost casatorit si care a divortat de el, stia ca ii violase fata dar nu s-a dus la politie, copiii – mari, mutati in alta tara cu traumele lor – nu au depus nicio plangere la politie.

 M-am uitat la filmarile de la casa criminalului si la femeile acelea simple care spuneau “am muncit pentru acest om, mi-a propus sa-mi dea bani sa ma culc cu el si am plecat”, “barbatul meu i-a facut un gard de 3 m inaltime”.

Nu mai vorbesc de ce politistii aia care au pazit poarta n-a avut unul curajul sa ignore orice ordin si sa se gandeasca ca dincolo de gardul urias s-ar putea sa mai traiasca o fata. N-a avut nimeni instinctul de adevarat salvator sau justitiar. “E ok, ni s-a dat un ordin, o sa-l respectam fara sa gandim pentru ca nu e treaba noastra sa gandim”

*

Sigur ca sunt multe hibe in sistem, incredibil de multe si, cel putin pe termen scurt, fara de scapare: mentalitatea ca te faci politist pentru ca e un loc caldut si sigur de munca, legile tampitilor de politicieni care au scos multi infractori din puscarie (iar pentru politisti n-a mai fost brusc un loc caldut, dar nici echipamente care sa-i protejeze), Sectia Speciala a procurorilor – acest sistem hitlerist care a reusit sa-i domine pe procurorii mai slabi de inger/pregatiti.

Dar dincolo de toate aceste hibe, umanitatea noastra unde e?

Unde e instinctul de supravietuire din femeia care stia ca vecinul isi violeaza fiica si n-a zis nimic. Unde sunt bunatatea, empatia din femeia care stia ca barbatul ei a construit pentru vecin un gard de 3 m pentru ca el avea o viata dubioasa si se ascundea de vecini. Unde e revolta din copiii criminalului si unde a disparut constiinta lor ca acel om are grave probleme si trebuie predat politiei?

Ne-am pierdut constiinta de a face bine, nu doar pentru noi ci si pentru altii. In lipsa educatiei, toti cei mentionati mai sus au preferat sa bage capul in nisip, sa nu isi caute dreptatea la autoritati.

Iar politistul ala tampit care i-a spus tatalui fetei “la varsta asta pleaca cu cate un baiat si vine dupa doua zile” ar trebui demis pe loc. Sunt atat de multe lucruri in vorbele lui care nu mai pot fi reparate pentru meseria lui: prostie, prejudecata, indolenta, lipsa respectului fata de cetatean, lipsa empatiei.

*

De fiecare data cand se intampla o asemenea catastrofa, ma gandesc ce as putea face eu ca sa fie mai bine.

(la Colectiv am avut grija sa donez lunar, o perioada de timp, bani direct pentru familiile catorva dintre raniti pentru ca stiam ca e un ajutor imediat, cu efect)

 Dar acum, pur si simplu, nu stiu ce ne-ar putea face pe noi toti oameni mai buni. Ce am putea face noi sa schimbam un dram din constiinta colectiva pentru a avea respect pentru propria persoana si pentru ceilalti.

Acum cateva luni cand a fost ploaia cu gheata, in cartierul meu de oameni avuti (floreasca) a fost un patinoar general. Cum in cladirea in care locuiesc sunt mai multi batrani, unii se deplaseaza chiar cu cadru metalic, am avut grija sa aflu care dintre ei are nevoie de cumparaturi speciale (apa, paine, alte alimente) pentru ca era evident ca nu vor putea iesi din casa. Rezultatul? Una dintre cele mai tinere familii din cladire m-a intrebat: dar ce interes aveti? Vreti sa cumparati ceva aici?  

Vorbim de o familie educata, cu masini scumpe, nu de o doamna care munceste in curtea unui mecanic din Caracal.

 Ce facem ca sa fim oameni mai buni? Cum ne putem ajuta intre noi ca sa dezvoltam empatia si intelegerea ca daca sunt atent la celalalt sunt atent si ma ajut si pe mine?

Ce ne-ar putea face oameni mai buni pe fiecare dintre noi? Pentru ca bunatatea si empatia ne pot salva. In cazul copilului asta care a fost ucis, daca oamenii din jurul povestii ar fi fost mai buni, mai empatici si mai curajosi, de la vecini la politisti, ar fi fost altul deznodamantul.

 

3177
happy old people(opinie) Intre vanitate, prostie si aplicatia care va arata mai batrani –

(opinie) Intre vanitate, prostie si aplicatia care va arata mai batrani –

M-am intrebat ce va face pe cei mai multi sa incercati aplicatia care prin filtre va imbatraneste… e curiozitatea? e spiritul ludic? E vanitatea? Sunt mintea putina si memoria la fel?

Sigur, sunt dintre cei care nu si-au facut niciun joculete din acesta stupid pe facebook pentru ca nu ma intereseaza cum voi arata la batranete, sunt destul de impacata cu mintea mea si cu chipul meu si mi se pare absolut inutil sa aflu chestiuni de genul “cu ce actor seman”, “care e meseria care ti se potriveste cel mai tare”.

Nu cred ca exista cineva care se hotareste sa se faca medic sau pompier pentru ca i-a spus facebook via o analiza a trei fotografii pe care le alegi dupa inspiratie. Sau daca ia o asemenea decizie e o problema importanta la domnia sa.

In plus, n-am facut niciodata un joc din asta tampit pentru ca, fara sa fiu vreun specialist, citesc ca tot omul ce se intampla cu datele mele pe care le imprastii pe net.

Va mai aduceti aminte de scandalul Cambridge Analytica?

Niste baieti au creat aplicatii haioase prin care , de fapt, adunau multe informatii personale pe care apoi le-au folosit in profiling pentru potentialii votanti in campaniile electorale. Au lucrat in Romania, in SUA, in Marea Britanie, in Ungaria, in Polonia cam in toate tarile unde polarizarea electoratului e foarte mare si ura e imensa.

 

(FACEBOOK) saying the information likely included one’s “public profile, page likes, birthday and current city”. Some of the app’s users gave the app permission to access their News Feed, timeline, and messages. The data was detailed enough for Cambridge Analytica to create psychographic profiles of the subjects of the data. The data also included the locations of each person. For a given political campaign, the data was detailed enough to create a profile which suggested what kind of advertisement would be most effective to persuade a particular person in a particular location for some political event.

 

Acum avem aceasta aplicatie despre care Newsweek scrie de cateva zile ca e facuta de compania unui rus foarte controversat, implicat si in alte aplicatii care au fost interzise pentru ca erau considerate rasiste.

Yaroslav Goncharov se numeste domnul in cauza si are un istoric simpatic care include prietenii cu hackeri si oameni implicati in criminalitatea informatica.

Stiu ca nu o sa aveti timp de asta, dar… daca va intereseaza sa intelegeti cam ce se intampla cu datele dvs si cum functioneaza retelele de “oameni rai” va rog sa cititi cartea Natiunea Spam ( a aparut la Editura Corint, e scrisa ca pentru noi, novicii, nu e un tratat de informatica, am mai scris despre ea aici)

Sa ne uitam insa ce face aceasta aplicatie cu imbatranirea:

 However for security reasons, be wary of any app that asks for access into your personal gallery. FaceApp, like most apps, has a privacy page detailing how they use user content. There, the app does admit that they “may share User Content and your information with businesses that are legally part of the same group of companies that FaceApp is.”

“We also may share your information as well as information from tools like cookies, log files, and device identifiers and location data, with third-party organizations that help us provide the Service to you,” the privacy policy continues (via newsweek)

Avem deci un rus plin  intentii in directia criminalitatii informatice si o legislatie locala care spune ca orice companie din Rusia care colecteaza date personale le da si statului, ma rog unei institutii cu structura pt securitatea informatiilor.

Sa presupunem ca cititi putin, aveti alta treaba in viata si nu stiati toate aceste lucruri. Dar cum naiba de nu ati tinut nimic minte din Cambridge Analytica?! Anul trecut a fost scandalul, zilele astea internetul vuieste legat de amenda uriasa pe care o plateste Facebook pentru ca nu a fost atent la aprobarea aplicatiilor.

Acum aplicatia o iei din magazin, o descarci pe barba ta adica, si iti da optiunea sa o share-uiesti ca sa te lauzi la lume in retelele sociale (ca sa se creeze si efectul viral si sa mai descarce alt prosti, ma iertati, aplicatia)

Sa presupunem ca nu cititi nimic din lucrurile de genul asta. E ok, aveti alta treaba in viata si trebuie sa platiti facturi. Dar voi chiar credeti ca asa veti arata la batranete? Si la ce va ajuta mai exact sa stiti cum o sa aratati la batranete?

Nu e oare doar ego-ul vostru care vrea o validare, mai vrea sa mai atraga o data atentia grupului cu ceva? Nu e doar vanitate? Si la ce va ajuta prostia asta cu vanitatea?

Maine o sa plangeti ca e un limbaj polarizat pe net, ca oamenii nu mai discuta, doar se “pocnesc” verbal intre ei… si culmea, ati contribuit si voi la asta cu prostia vanitatii voastre.

Vi se pare ca nu doare acum, ca e ceva de amuzament, dar o sa ne doara pe toti foarte tare mai curand decat credem.

N-ar fi mai bine sa va ganditi data viitoare la ce va ajuta sa faceti un asemenea joc?!

 

 

 

2227
Celebrities_on_Stage_LogoDragi parinti de vloggeri & instagramerite…

Dragi parinti de vloggeri & instagramerite…

Va asteapta vremuri grele.

M-am uitat la disputele video dintre Ilie si Max (pe bani multi imprumutati si amanati sa fie inapoiati de catre ilie – aici vlogul lui Max, aici cel al lui Ilie) si tot ce am avut in minte, dincolo de scandalul lor, e cam asa:

– pe copiii astia care au crescut validati de o audienta virtuala ii paste depresia.

– pentru cazurile in care lipsa dragostei si a atentiei parintilor e mai mare, vor fi situatii extreme de viata si de moarte  in momentul in care copiii nu vor mai avea atentia in online.

– e doar o chestiune de timp pana nu vor mai fi relevanti, tuturor li se va intampla sa fie si ”jos” si daca nu vor avea sustinerea parintilor (caldura umana reala, nu virtuala) o sa fie tragic.

Ca sa fac o referinta la ceva ce stiti, dvs ca parinti, amintiti-va de cazul Madalina Manole.

Era o vedeta uriasa, umplea stadioane in anii 80. Viata, ritmul, noile mijloace in muzica au facut-o sa dispara din atentia publica. In plus a imbatranit (e natural, tuturor ni se intampla) si n-a stiut sa se adapteze, sa se reinventeze. Cand a ajuns ”jos” nu a avut resurse sa se mai ridice emotional pentru ca nu avea construit in jurul ei un ambient plecat de la apreciere si dragoste, reala, puternica.

In cativa ani, sper ca nu in cateva luni, vom avea serii uriase de depresii si mutatii comportamentale ale copiilor care-si iau validarea doar din like-uri si vizualizari. Care-si construiesc vieti false ca sa dea bine si sa primeasca multe like-uri. Pentru o viata sanatoasa cand nu vor mai fi faimosi e nevoie de radacini puternice in familie, radacini care se hranesc cu dragoste si atentie din partea voastra pentru ei.

E doar o chestiune de timp pana nu vor mai fi relevanti. Celebritatea nu e pentru totdeauna.

Pentru ca publicul vrea mereu mai mult si mai mult, iar ca sa ”nu te arzi” iti trebuie – dincolo de talent si charisma – sa fi citit mult, sa ai oameni creativi in jurul tau care sa te sprijine si, mai presus de orice, iti trebuie o familie (urbana sau de sange) in viata reala.

Aveti grija de copiii vostri, nu e o mare smecherie ca acum sunt vedete in online, o sa-i coste mult in dezvoltarea lor celebritatea si pierderea ei.

(probabil ca multi dintre cei carora le e adresat acest text  nu stiti ce pregatire am si de ce as putea avea competente sa intuiesc dezastrul. lucrez de mai bine de 20 de ani cu oameni care au fost expusi la celebritate. am vazut din multe unghiuri problemele care apar cand esti sau te simti celebru. si vrei sa ramai acolo)

Acum trei ani cand era la moda sa facem cursuri de influencer, am aratat de ce e un mic dezastru sa te crezi tu influencer in loc sa te incadreze un specialist de publicitate in aceasta nisa. De atunci au fost muuulte intamplari care au validat opinia mea, pe care la vremea respectiva o scrisesem pentru IQads. O gasiti aici

9797
shutterstock_308103596(opinie) Pe tine ce te urneste in viata? Pentru ce te-ai TREZIT ASTAZI? –

(opinie) Pe tine ce te urneste in viata? Pentru ce te-ai TREZIT ASTAZI? –

Ma trezesc dimineata, uneori e noapte, si pana la o ora in care soarele isi face loc am timp sa ma gandesc la mine, la ce am facut ieri bine, la ce pot face astazi mai bine.

In primele minute cand ma trezesc, mi se pare ca sufletul ajunge inapoi in corp. Sunt usor ametita, stau inca in pat intre vis si realitate, si simt cum incep sa ma readun cu tot ce (ma ) stiu eu ca sunt.

In urmatoarele minute ma gandesc pentru CE ma trezesc ASTAZI? Ce am de facut astazi care sa conteze pentru mine si pentru cei din jur?

Uneori stiu precis pentru ce ma trezesc, pentru ce imi voi fi consumat energia pe care am primit-o peste noapte. Alteori n-am raspuns.

Sunt printre norocosii care nu au probleme financiare, muncesc doar in proiecte pe care le iubesc, ma insotesc doar de oamenii care ma inspira prin bunatatea/perseverenta/efortul lor de a deveni mai buni, am acasa si in casa tot ce-mi trebuie.

Si ma gandesc “pentru ce ma TREZESC astazi?”

E o spaima si o energie aparte pana gasesc o motivatie pentru ce o iau de la capat – cu rost – intr-o noua zi: spaima ca s-ar putea sa fac lucruri fara rost, care sa nu ajute pe nimeni, nici macar pe mine; iar energia vine din concentrarea cu care umbli prin creier si prin suflet in cautarea unui raspuns.

Uneori  merg pe calea “sa fiu atenta la cei din jur (altii decat membrii familiei mele apropiate) si sa-i ajut daca pot, pentru ca din raspunsurile lor imi voi fi invatat si eu lectiile”, dar asta doar dupa ce nu am gasit un raspuns mai bun pentru obiectivul zilei mele.

 Abia apoi  ma intorc la cele lumesti, cateva exercitii sa-mi indrept oasele si muschii, putina meditatie, apoi cafea, la cateva fructe si ma gandesc ce am in program in ziua respectiva – ce intalniri, ce am de scris, ce situatii am de rezolvat.

Si-mi fac listele despre care am scris zilele trecute.

Banuiesc ca pentru cei care muncesc zi de zi la un birou, nu exista timp pentru a te mai gandi “pentru ce ma TREZESC astazi?” . Nici eu nu ma gandeam cand munceam zilnic la revista sau la radiouri; ma trezeam cu gandul ca trebuie sa ajung la ora x in y loc cu o anume treaba.

Nu stiu daca era mai bine ca atunci, sau e mai bine ca acum, dar libertatea iti aduce cu ea o multime de spatii pe care simti ca e bine sa le umpli cu rost.

Oare tu te-ai gandit pentru ce te-ai TREZIT ASTAZI? Chiar sunt curioasa ce te motiveaza sa o iei de la capat intr-o noua zi. 

 

2641
to do list(personal) Sunt dintre oamenii care fac liste cu ce e de facut. Ce spune asta despre mine? –

(personal) Sunt dintre oamenii care fac liste cu ce e de facut. Ce spune asta despre mine? –

Imi fac liste, intotdeauna scrise de mana, pe agenda sau pe cartonase, cu ceea ce am de facut.

Listele mele zilnice au si o structura anume. Impart pagina in patru dintr-o linie verticala si, la mijlocul ei, una orizontala. Cam ca atunci cand facem analize SWOT.

In stinga sus pun lucrurile administrative pe care le am de facut (“de dus hainele la curatatorie”), in dreapta sus sunt chestiunile pe care le am de scris, de pregatit pentru acest site. In dreapta jos lucrurile pe care le am de facut pentru proiectele de PR la care lucrez. Coloana din stanga jos ramane libera pentru observatii legate de cine stie ce apare peste zi.

De exemplu, astazi in coloana din dreapta sus (blog) am 4 puncte – inclusiv ideea acestui text, iar in cea de sub ea (PR), 9 chestiuni de rezolvat.

M-am gandit mult de ce exista nevoia mea de a-mi face liste si ce spune asta despre mine.

Mi se pare ca sunt atat de atacata de informatii in timpul zilei, oamenii “trag” de mine pentru a-i ajuta cu ale lor, incat am sanse foarte mari sa ma abat de la ce am de facut. Daca nu-mi fac lista zilnica, nu sunt la fel de eficienta cu ceea ce am de facut si ratez dintre lucrurile pe care am promis ca le rezolv.

Sa mai fac o precizare – ma trezesc pe la 5-6 zilnic, muncesc pana in jurul orei 16 daca sunt acasa (adica daca nu am meetings in oras), incercand sa prioritizez ce am pe lista si sa rezolv – daca e posibil – tot ce am trecut pe hartie, si apoi ma intorc la viata mea casnica si sociala care nu prea are nevoie de liste:)

Ieri am decis sa caut ce spun psihologii despre nevoia oamenilor de a-si face liste. Iata observatiile lor, ordonate… intr-o lista :).

  1. Majoritatea isi face liste pentru o multime de motive – ca sa-si aminteasca ce au de cumparat din alimentara, pentru mesajele cheie intr-un discurs, pentru cresterea productivitatiii sau a motivatiei.
  1. Listele sunt rezumate care ne ajuta sa procesam informatia mai usor pentru ca nu ne place sa ratam, sa gresim.

Un studiu arata ca in timp ce sarcinile pe care nu le-am rezolvat ne distrag si ne genereaza un disconfort mental, doar simpla lor asezare ordonata pe prioritati intr-o lista ne scapa de o parte mare de anxietate.

  1. Studiile au aratat ca oamenii lucreaza mai bine daca si-au scris ceea ce au de facut.

Toata lumea se lupta cu a duce la bun sfarsit un task, dar unii dintre noi au probleme si cu a identifica care sunt acele task-uri si ordinea lor pentru a fi cat mai eficienti. Cand facem o lista, creierul nostru face o prima structurare a task-urilor si ne da deja cateva raspunsuri pentru ceea ce avem de facut.

  1. Listele sunt o forma de autovalidare.

Psihologul Dr David Cohen crede ca lupta lui de a ramane organizat este ajutata de listele zilnice, dar nu este in totalitate rezolvata. Cohen spune ca o lista micsoreaza anxietatea despre posibilul haos din jur, iti da o structura si, la sfarsit, sunt o dovada a aceea ce ai indeplinit intr-o zi, o saptamana, intr-un an.

Sunt desigur si oameni care nu iubesc acest gen de structurare a muncii. Justificarea lor este ca le ingradeste creativitatea si ii incurca sa fie flexibili in timpul programului de lucru.

Domnul David Allen care a scris cartea “Getting Things Done: The Art of Stress-Free Productivity”, un fel de guru in time management, crede ca genul de om “free spirit” greseste. El spune ca oricine are programul plin – dar nu si l-a structurat intr-un fel – se va lupta mai mult cu indeplinirea lui si ca intotdeauna e nevoie de un sistem de prioritizare, oricare ar fi el.

Astazi, dupa aceasta sedinta de “terapie” via google pentru a afla ce spune despre mie nevoia de a-mi face liste, m-am mai linistit… nu sunt chiar stranie.

Dar sunt foarte curioasa daca voi va faceti liste cu ceea ce aveti de facut.

 

4890
bazavan galmeanuSolidaritatea si bunatatea – cele mai inalte forme ale frumusetii.

Solidaritatea si bunatatea – cele mai inalte forme ale frumusetii.

 E un text lung. E despre judecatile si prejudecatile noastre legate de alte femei.

E despre tine. Si tu ai fost judecata. Si, nu te sfii sa recunosti, si tu judeci. Zilnic.

Am putea schimba fiecare dintre noi asta. Citeste! 

Am citit in urma cu cateva saptamani cea mai recenta dintre cartile de memorii ale lui Hillary Clinton, cartea care se refera la intregul parcurs de candidat pentru presedintia Statelor Unite, What Happened.

Cele mai socante fragmente n-au fost cele despre confruntarile politice, ci cele despre momentele in care a fost judecata pentru ca e femeie in spatiu public.

In carte, pentru prima data Hillary Clinton vorbeste despre bullying-ul la care a fost supusa in scoala pentru ca purta ochelari si nu era printre cele mai dragute fete. Vorbeste despre cum, pe perioada sarcinii cu fiica ei, Chelsea – care s-a nascut in 1980 –, in care multe femei au judecat-o pentru cum arata.

Vorbeste despre cum, cu aceste lectii dure invatate, in perioada campaniei electorale a avut un intreg “glam squad” care s-a ocupat de ea in fiecare zi.

“Nu m-am obisnuit niciodata cu cat de mult efort trebuie sa depuna o femeie ca sa iasa in spatiul public si sa se supuna judecatilor. Am calculat ca pe toata durata campaniei mele electorale am petrecut 600 de ore ca sa mi se aranjeze parul si sa fiu machiata. 25 de zile!”, zice doamna Clinton in memoriile ei.

Mai sunt fragmente in care povesteste cum ii erau judecate hainele pe care le purta la diverse intalniri, cat de mult si-ar fi dorit ea sa poarte pantaloni ca sa fie relaxata si cum revistele mondene scriau ca e prea masculina, rece si deloc moderna… doar pentru ca prefera pantalonii si tocurile foarte mici in zilele lungi de campanie prin diferite orase.

Si remarca, usor ironic, ca foarte multe dintre critici n-au venit de la contracandidatii politici, ci de la alte femei prin publicatiile glossy, asta in contextul in care fiecare dintre aceste publicatii militeaza pentru egalitatea de sanse, pentru drepturile femeilor de a detine functii de conducere.

Catre finalul acestui capitol foarte personal, Hillary Clinton pune o problema cu care ne confruntam toate: “Cat de autentica sunt in spatiu public?” in contextul in care societatea se asteapta sa fii impecabila, frumoasa, dar nu foarte foarte frumoasa, hotarata, cu incredere de sine si pregatita profesional cel putin cat cel mai bine pregatit barbat, ca sa nu se intrebe lumea “ce cauta femeia asta aici?!”

Hillary recunoaste ca a purtat o masca in spatiu public in toti acesti ani, ca s-a dus acasa si a plans de cate ori a fost jignita foarte tare (dar n-a putut spune asta in public pentru ca ar fi fost considerata slaba, instabila, desi era ceva ce orice alta femeie ar fi facut), ca acasa sta imbracata in pantaloni de yoga si adora sa se joace cu nepotii, adica nimic din ceea ce ar fi vazut lumea in ea ca o femeie conducator.

*

Femeile sunt cele mai aspru judecate de… alte femei.

Se intampla femeilor care acced la functii publice sau celor pe care le stie foarte putina lume.

Ne place sau nu sa recunoastem, analizam si criticam “by default” alte femei. Ni se pare ca o facem nevinovat de cele mai multe ori, ca suntem “realiste”, facem doar “mici observatii”, dar de fapt, avem din constructia mentala exersata in ani de zile, un radar care scaneaza si evalueaza diferite aspecte ale unei femei care se afla in fata noastra.

Nu va aparati ca nu faceti asta. E demonstrat stiintific si… pe acest comportament feminin se bazeaza intreaga industrie a publicatiilor glossy. De asta sunt femei pe coperta revistelor pentru femei – pentru ca toata lumea stie ca – sub forma curiozitatii – o multime de alte femei vor analiza fiecare fotografie a pictorialului cu vedeta de pe coperta ca sa o “evalueze”. De asta sunt cititoare (in medie cam 30% si ale revistelor pentru barbati care au femei pe coperta).

*

Prin martie Gerovital avea in online si la tv un spot despre judecatile la care e supusa o femeie frumoasa – ca e vazuta automat superficiala, ca n-ar putea avea o functie de conducere sau o meserie foarte tehnica.

https://www.youtube.com/watch?v=JBdXwQ7W5dM&list=PLq4ts3PRB7BHN9PnMJ1ZMv7RYB-zcmfs6

Spotul a facut ceva valuri in comunitatea mea din online. Au fost doamne carora li s-a parut o aroganta marturisirea unei domnisoare care a fost judecata pentru ca e prea frumoasa.

La vremea respectiva am comentat in dezbaterea in cauza pentru ca mi se parea ca existenta acelei conversatii demonstra tocmai prejudecatile despre care se vorbea in spot.

Le-am povestit doamnelor si domnisoarelor care se aflau in conversatia “coltoasa” ca eu mi-am sfatuit o prietena foarte foarte frumoasa care urma sa vorbeasca unor liceeni despre prejudecatile legate de a fi foarte frumos.

Prietena aceasta a mea, Sonia Argint Ionescu (o stiti de la tvr, mai ales din transmisiunile pentru Eurovision) este mega desteapta: vorbeste multe limbi straine, a facut scoala foarte multa, citeste mult, e o persoana foarte educata, e preocupata active de sport si sanatate face si la tv emisiuni pe acesta tema), e mama a doi copii minunati si are un sot cu care face o echipa in toate. Dar arata ca un model, blonda – ochi albastri minunati – picioare lungi – trup de balerina si stiu femei care ii minimizeaza orice efort – si daca ati stii cat munceste – prin expresia “e frumoasa, de aia e la tv, de aia are o familie asa frumoasa, de aia are succes.”

Ii spun si ei mereu “Daca noi doua ne suim pe o scena si vorbim despre ceva legat de femei, feminism si feminitate, cine crezi ca e mai credibila? Tu care intimidezi prin cat esti de frumoasa sau eu care sunt ca media femeilor si am o fata de soricel de biblioteca?!”

Aceasta este o alta fata a judecatilor femeilor asupra altor femei.

*

De asta mi se pare foarte potrivit si puternic manifestul pe care l-a propus Farmec prin Campania Gerovital – Unirea la feminin (in anul centenarului, in anul in care am vorbit pe bune despre a sustine alte femei prin Campania #metoo.

Pentru ca, in acest manifest, solidaritatea feminina si bunatatea sunt declarate cele mai inalte forme ale frumusetii.

Nu cred ca exista femeie – incredibil de frumoasa, banala sau urata (dupa standardele unora) –  care sa nu fi suferit macar o data ca a fost evaluata si judecata de alta femeie. Dar tot asa, nu cred ca exita femeie care sa nu-si fi castigat respectul si dragostea tuturor daca a schimbat lumea din jurul ei cu faptele sale bune, cu generozitatea si empatia sa.

Iar impreuna, femeile care schimba in lumea din jurul lor cu bunatatea lor, impreuna pot misca muntii, pot salva vieti, pot face dechide minti, pot da incredere altor femei sa faca pasul spre ce viseaza mai tare.

Campania Unirea la feminin reprezinta materializarea indemnului brandului Gerovital catre romance de a fi unite in și pentru frumusete; cumparand produse Gerovital, consumatoarele dau sansa la ingrijire personala si unei alte femei, pentru care, poate, accesul la acest tip de produse fie nu reprezinta o prioritate, fie este o provocare financiara.

Pana in acest moment al campaniei, au fost intreprinse trei actiuni de donatii, de pe urma carora au beneficiat 240 de romance, din cinci localitati – Câmpia Turzii, Turda, Filiași, Craiova și Iași.

Prima acțiune de donare din cadrul campaniei a avut loc în luna aprilie. Evenimentul a avut loc la Palatul Cultural “Ionel Floașiu” din Câmpia Turzii, iar beneficiarele donațiilor au fost femeile de la Centrul “Carine”, Centrul pentru Adulți Câmpia Turzii, Centrul pentru asistență și îngrijire la domiciliu Câmpia Turzii, Centrul de zi și Centrul de îngrijire la domiciliu pentru persoane vârstnice Turda, beneficiari ai SPLAS Câmpia Turzii.

Cea de-a doua acțiune a avut loc în luna iunie, în județul Dolj, în orașul Filiasi. Aici, beneficarele campaniei au fost femeile de la Centrul de Servicii de Asistență Maternală Craiova și de la Complexul de servicii specializate tip rezidențial copii “1Mai” I și II.

Cea mai recentaa actiune a avut loc pe 23 iunie, la Iasi, donatiile fiind alocate persoanelor din Centru Rezidential pentru Mame si Copii Aflati in Dificultate, al Fundatiei Hecuba, organizație non-guvernamentala, care ofera suport familiilor monoparentale, mamelor singure si copiilor.

 Campania e in desfaurare pana la 1 decembrie 2018; toate persoanele care cumpara produse din gama Gerovital participa direct la manifestul #UnireaLaFeminin, parte din valoarea produselor fiind ‘transformata’ in seturi de produse de ingrijire personala destinate femeilor.

 

P.S. dupa ce ai citit acest text lung, te rog mai uita-te la marturiile femeilor din cadrul campaniei aici , dar si la povestile celor care au fost ajutate, apoi vezi cum poti ajuta si tu. Cum le privesti acum pe doamnele care-si spun povestile?! Multumesc.

Campanie CSR - Unirea la feminin

10135

O scrisoare catre Viorica Dancila: “Cu ce va santajeaza seful suprem de acceptati sa va faceti tot timpul de ras?”

„Cred ca in cele trei luni am avut rezultate bune. Nu vad niciun motiv sa demisionez” Viorica Dancila

De vineri seara de cand doamna Viorica Dancila a mers la Romania TV ca sa rosteasca vorbele de mai sus, tot formulez in minte ce i-as spune daca as intalni-o. M-am gandit ca e mai util sa scriu, poate ii arata cineva…

 

Doamna Dancila,

De fiecare data cand va vad in stirile de la televizor mi-e mila de dvs. Pur si simplu, imi pare rau ca v- ati lasat pusa in ipostaza de a fi judecata de toata lumea stiindu-va nepregatita si de a face rau tarii cu lipsa educatiei dvs.

Ca femeie ma gandesc ca e imposibil sa nu suferiti cand va sunt analizate in termeni duri hainele, coafura, iar in calitate de cetatean si mie imi vine sa va zgudui pentru prostiile pe care le rostiti chiar si cand cititi. (Cred ca sunteti un cosmar pentru echipa dvs tehnica, cei care trebuie sa va pregateasca punctajul informational si sa va trainuiasca pentru aparitiile publice; oricat de mult v-ar antrena, sunt atat de multe locuri care trebuie completate in educatia dvs, incat nici ei nu stiu ce ii poate lovi cand incepeti sa vorbiti. Bine, nici dvs nu stiti, pentru ca – evident – nu o faceti intentionat. Dar, doar atat puteti.)

E evident ca sunteti constienta ca nu sunteti pregatita pentru functia in care ati fost pusa, se vede spaima cu care cititi de pe hartii ce v-au pregatiti altii, cum se vede si din postura corpului – capul ascuns intre umeri, adusa usor de spate, zambet stingher –  nesiguranta dvs.

Faptul ca sunteti constienta ca nu sunteti pregatita pentru a fi prim ministru e o veste buna: inseamna ca aveti ceva bun simt si constiinta de sine.

Dar din pacate aceste lucruri inrautatesc si mai tare situatia dvs.

Inseamna ca sunteti foarte constienta ca sunteti doar un instrument, o unealta, o papusa si acceptati asta… pentru ce? Pareti asemeni unei persoane care trebuie sa faca lucruri odioase pentru ca e santajata cu ceva, ca si cum i-ar fi rapit cineva copiii si n-are alta solutie.

Imi imaginez cum va treziti dimineata gandindu-va ce aveti de reparat din ziua precedenta, cum vi se strange stomacul de emotii si frustrare ca iar intrati in gura leilor ca sa va lasati sfartecata. De fapt va aruncati cu elan in groapa leilor…

… Imi imaginez cum va ganditi ca trebuie sa va intalniti cu familii ale copiilor cu autism ca sa va cereti scuze (apropos, dupa doua intalniri de PR, nu s-a mai intamplat nimic in aceasta directie. V-a luat valul de alte greseli de reparat si ati uitat de familiile care au copii cu tulburare autista).

… Sau trebuie sa faceti fata monitorizarilor de presa in care vedeti cum va spulbera lumea pentru greselile de exprimare sau de gramatica “Am toata increderea ca echipa care am venit vor gasi solutii si cred ca cu aceste solutii veti rezolva o parte din problemele care le aveti”, sau va spulbera pentru “imunoglobina” sau “20-20”. (oare va mai dau oamenii dvs monitorizarile sau sar peste etapa asta ca sa nu va deprimati de tot?!)

… Sau va ganditi “oare apare in presa de la noi ceva de la intalnirea cu premierul israelian? Se vede ca doar dau din cap pentru ca nu stiu sa spun nimic in engleza?”

Doamna, oricat de nepregatita pentru functia aceasta ati fi, oricat v-ar proteja oamenii din jurul dvs si v-ar minti ca ati fost bine ( ca se mai intampla ca “20-20” e cool, o sa fie o forma populara de branding personal si oricum oamenii uita in 6 luni orice, iar cei de la PSD se pricep sa adune voturi in mic din satele sarace cu japca) oricat v-ar amagi sau v-ar santaja sa ramaneti in aceasta functie, sunt sigura ca dvs in adancul sufletului stiti ca va faceti fundamental de ras si distrugeti generatii intregi de oameni.

Sunt sigura ca va e rusine ca intrati in istorie drept prima femeie premier din Romania care s-a facut de ras in orice aparitie publica, cel mai nepregatit, needucat premier, un premier incult, analfabet functional (“20-20” asta inseamna doamna, nu intelegeti ce cititi).

Stiti, intr-un mod ironic, singurul lucru la care v-ati descurcat mai bine (adica s-a vazut un progres cat de cat) in astea 3 luni e la capitolul vestimentatie si coafura.

Niste oameni destepti au pus pe dvs haine mai decente si incearca sa va aseze parul pastrandu-va personalitatea. La make-up echipa dvs a ales directia turceasca – ochii foarte accentuati de parca mergeti la discoteca in fiecare dimineata -, dar imi place sa cred ca stilistii fac asta intentionat pentru ca electoratului dvs ii plac telenovelele turcesti. Bine, si sefului suprem ii plac, dar nu insinuez ca va machiati ca sa-i faceti pe plac. (Sa stiti ca am condus o revista pentru femei, de aici dorinta de a face completari in directia stil.)

Doamna, cand ati fost numita de catre seful dvs in aceasta functie descrierea dvs a fost nu despre cat de pregatita sunteti, nu pe rezultatele profesionale, pe competente (Este un om civilizat, o femeie placuta si rezonabila. Are o practica indelungata in Parlamentul European. I-am apreciat intotdeauna buna-crestere. Iubeste dialogul si este neconflictuala. Are avantajul de a fi stat noua ani departe de politica romaneasca. A respirat aerul occidental). Calitatile dvs principale, in descrierea sefului suprem: iubiti dialogul si sunteti neconflictuala.

Si ce faceti doamna acum, chiar si asta invalidati? Va puneti mainile in sold si vreti sa va ratoiti la presedinte ca scuza ca n-ati mai mers la o intalnire la care ati confirmat cu 2 zile inainte ca veti fi prezenta? Dati vina pe presedinte, intr-o nota conflictuala, pentru incapacitatea dvs de a purta un dialog in termeni civilizati asa cum o cere colaborarea institutionala?

Cum ziceam doamna Dancila, mi-e mila de dvs, dar v-as zgudui cu vorbele cat as putea eu de tare daca v-as intalni fata in fata…

Doamna,

Daca v-ati pierdut (sau v-au facut colegii dvs sa va pierdeti) si singura calitate care va califica pentru functie, aceea ca erati neconflictuala, si v-au pus sefii dvs sa va luati la cearta cu lumea, de ce nu va dati demisia? De ce va mai chinuiti? De ce acceptati sa va bage altii in fiecare zi in situatii din care stiti ca o sa iesiti prost?

Cu ce va au oamenii astia la mana de acceptati?!

P.S. La ce capitol de activitate v-a spus echipa dvs ca v-ati descurcat bine in aceste 3 luni?!

P.P.S. Noi, si cu dvs si fara dvs la conducerea guvernului suntem in coborare libera in toate reperele care ne-ar duce catre o Romanie mai dezvoltata (economic, moral, social). Pe noi nu ne mai salvati, nu aveti si nici n-ati avut vreodata cum sa faceti asta, macar salvati-va dvs de rusinea publica. Plecati.

 

Later edit  -1 mai: De la momentul scrierii acestui text – luni 30 aprilie, ora 10 – pana marti 1 mai la aceeasi ora, adica in 24 de ore, doamna Viorica Dancila a reusit sa mai faca o serie de gafe intr-un interviu aranjat “live”, cu momente care ar rusina orice producator (doamna anunta cifre ca parte dintr-un raspuns, apar graficele live in acelasi timp, ba chiar si cu cateva secunde inainte, desi “evident” ca nu stia intrebarile). Una dintre gafe a devenit deja viral “Vom construi trei stadioane Dinamo, Rapid si Giulesti…  – dupa o atentionare a omului care rostea intrebarile ca Giulesti e tot una cu Rapid, doamna revine in forta cu ceea ce a inteles uitandu-s disperata dupa ajutor la echipa sa”Dinamo, Rapid, Arc Triumf”

pentru dansa Arc Triumf e la fel ca Arc Compas, n-a auzit niciodata de Arcul de Triumf…

cum ziceam, oricat de mult ar pregati-o echipa sa, are atat de multe carente in educatie incat gafele sunt la fiecare aparitie publica. FIECARE, chiar si cand sunt coregrafiate cu mult timp inainte.

wabi-sabi-etsy-trend-2018-01-1507654348 (1)(opinie) Despre barfe si patul cel mic

(opinie) Despre barfe si patul cel mic

O parte din prietenii mei rad adesea de mine ca sunt “fata cu patul cel mic”. Fifi (Cristina Popa) e sef de tulumba cand se face gluma pe tema asta pe seama mea.

De unde vine expresia “fata cu patul cel mic”?!

Anul trecut cand ma intorceam de la Brasov de la un curs care ma solicitase foarte mult, Fifi s-a rugat de mine cu cerul si pamantul sa ma opresc la Ploiesti pentru o noapte sa fac un masaj la un spa din afara orasului si sa ma rasfat putin intr-un super hotel cu un restaurant minunat cu mancare orientala. Veneam dupa o perioada f f aglomerata si Fifi stia ca putina relaxare o sa ma ajute pentru zilele care urmau.

De rusinea ei, pentru ca facuse rezervare, m-am dus. Altfel, eram atat de obosita ca as fi venit acasa si as fi cazut lata pe canapea. S-a dovedit insa o alegere minunata, pentru ca m-am relaxat, in hotel era o salina cu sare din himalaya in care am dormit o ora, spa-ul era minunat cu totul.

Camera pe care mi-au dat-o avea insa 2 paturi. Unul king size, urias, si unul mai mic langa. Stiti genul de camera family.

Eu eram singura.

Am intrat in camera, am vazut deranjul pe care l-as fi facut in patul urias fara sa am nevoie de el si m-am culcat in patul mic. Pur si simplu m-am gandit ca n-are sens sa stric asternuturi asa de mari, sa ocup un spatiu care era prea mare. Oricum si patul mic era foarte mare, nu era ca si cum m-as fi inghesuit.

Prietena mea, Fifi, a ras trei zile. Ma rog, cum ziceam mai rade din cand in cand si a spus si prietenilor ca sa rada si altii. (acum am rezolvat eu problema, am spus intregii lumi)

Mie mi se pare normal sa nu fac risipa, si nu e vorba de a fi zgarcita (cei care ma cunosc stiu ca daruiesc o multime de lucruri), e vorba de a nu folosi fara rost niste resurse. Nu gatesc mai mult decat mancam. Nu cumpar ce nu-mi trebuie.

Nu eram asa inainte, am trecut si eu – ca orice om care a fost candva sarac – prin a cumpara compulsiv orice are in fata, doar pentru ca-si permite. Dar undeva pe drum, mi-am dat seama – habar n-am cum – ca moderatia e calea cea mai buna in viata.

Ne amintim de intamplarea cu patul cel mic mai ales atunci cand comentam despre cate unii care fac cine stie ce afaceri care nu-s morale si se imbogatesc peste noapte. Cand mai remarcam cate o nefacuta a vreunei persoane publice, Fifi zice “Auzi? Tu esti fata cu patul mic! Noi am ales sa traim asa, nu pentru ca nu ni s-au oferit conditiile de a face bani imorali, ci pentru ca am cautat un altfel de confort. “

Nu pot sa spun in dreptul ei deciziile pe care le-a luat in viata alegand un altfel de “pat mic” pentru ca asa  i s-a parut normal in locul unui lucru care tinea de putere si ego, dar credeti-ma pe cuvant ca sunt multe.

Ce vreau sa spun cu anecdota asta?

Noi alegem fie calea usoara, fie compromisurile, fie drumul prin care nu vom fi nici cei mai bogati, nici cei mai faimosi, nici cei mai puternici (in sensul de influenta).

Cand iesim din curtea si viata noastra, ne adunam ca oameni/grup dupa chipul si asemanarea noastra.

Asa ca n-are sens sa ne barfim prietenii ca au facut nefacute, ca au furat (de la patron sau de la stat), ca au castigat celebritate prin minciuna. Pierdem timpul pentru ca… noi alegem sa-i avem aproape si, cum zicea un intelept, suntem media aritmetica a primelor 5 persoane care sunt cel mai apropiat de noi.

 

 

 

2990
sala de conecrte 21(opinie) Ce am invatat din chinuitoarele ore de sport

(opinie) Ce am invatat din chinuitoarele ore de sport

Zilele acestea citesc The Greatest: The quest for sporting perfection – Matthew Syed, o colectie de eseuri despre sportivi si antrenori, insotite de cercetari despre cum sportul modifica activitatea creierului si implicit emotionalul unei persoane.

Aseara mi-am adus aminte ca in 2015, Raluca Hagiu de la Unica m-a rugat sa scriu un text pe tema CE AM INVATAT, iar eu am ales sa scriu despre ce am invatat din sport.

Textul n-a fost niciodata online pana astazi. Il aveti mai jos.

*

Cred ca ar trebui sa facem sport ca sa ne cunoastem mai bine. Sa facem pace cu noi. Poate de asta ziceau inteleptii “mens sana in corpore sano”?!

 

Intalnirile mele cu sportul, altfel decat spectator la o competitie, se masoara in vieti anterioare. Si nu vorbesc de reincarnare, ci de perioade distincte din viata pe care o traiesc cu elan si perseverenta chiar in acest moment.

Pe la 10 ani mi-am dorit foarte foarte tare sa invat sa joc tenis. Am primit o racheta Reghin din lemn, m-au dus la teren si … m-am plictisit repede. Trebuia sa astept mult ca sa-mi vina randul sa dau cu mingea la perete, cat asteptam comentam, iar cand comentam profesorul ajungea la concluzia ca eram obraznica asa ca ma punea sa alerg in jurul terenului. Cand am ajuns sa invatam serviciul, visam noaptea ca arunc mingea in aer si dau cu racheta pe langa ea.

Din perioada asta am o amintire care, peste ani, a devenit o lectie de viata. E despre scrisoarea pe care i-am scris-o unchiului din America ca sa-mi trimita si mie o racheta din carbon, cum vedeam la jucatorii de la televizor. Pusesem atat de mult patos in scrisoare aia, atata dorinta… N-am primit racheta, nici nu stiu daca ai mei au expediat scrisoarea, dar peste ani m-am gandit ca unchiul meu nu avea nicio obligatie sa faca o asemenea cheltuiala pentru mine. Si mi-a fost rusine ca i-am cerut ceva.

Am facut atunci un pact cu mine ca nu o sa-mi doresc niciodata mai mult decat imi pot permite sa imi cumpar singura, pentru ca –cel mai adesea – lucrurile acestea sunt mofturi. Ma tin de promisiunea asta de la 20 de ani.

*

Pe la 25 de ani m-am dus la sala. Ma dolofanisem si mi se parea nepotrivit pentru varsta mea sa nu mai am talie de viespe. Iata-ma deplasandu-ma la o sala de cartier, cu un antrenor care stia si nutritie si lucra personalizat cu fiecare elev. Si-acolo am comentat (negociam numarul de exercitii pe care trebuia sa le fac) si, cum mai protestam putin, cum ma mai punea sa mai fac niste “abdomene”. Am facut “abdomene” cu aparate, fara aparate, cu picioarele libere, cu picioarele prinse, “fluture” etc. Nici nu stiam ca exista atat de multe feluri exercitii pentru abdomen. Rezultatul a fost un abdomen frumos conturat si revelatia ca hainele care-mi marcheaza talia dau iluzia ca sunt putinel mai inalta. Din perioada aceasta a vietii mele am ramas cu obiceiul de a face abdomene zilnic. Si cu obsesia de a avea un abdomen plat. Cum simt ca m-am dolofanit putin in dreptul taliei, in ciuda exercitiilor zilnice, incep sa am grija sa mananc mai multe legume si fructe crude.

Dar din perioada asta am ramas si cu lectia perseverentei: nu e nevoie sa faci un efort mare ca sa ai rezultate, cu rabdare si perseverenta si vei ajunge acolo unde ti-ai propus chiar si cand faci pasi foarte mici.

*

Peste niste alti ani, m-am intalnit din nou cu sportul. Obligatoriu. Kinetoterapie. Ca sa-mi invat muschii sa faca niste miscari pe care nu mai voiau sa le faca, desi creierul le transmitea mesajul. Abia aici am inteles cat de important a fost ca am avut muschii abdomenului si ai spatelui antrenati in mod constant. In perioada asta am invatat ca in fiecare zi luam lucruri de-a gata, ca ni se pare ca ni se cuvine ca picioarele si mainile noastre semisca in secunda in care creierul nostru le “ordona”, dar ca de foarte putine ori ne gandim sa le si intretinem, sa avem grija de muschi, de articulatii. Si in perioada asta am protestat. Mult. M-am certat eu pe mine si mi-am pus baremuri mai ridicate decat oricare antrenor cu care am lucrat.

A fost lectia despre daca tu crezi ca se poate si lupti pentru asta, apoi chiar se poate.

Dar am invatat si sa-mi respect mai mult corpul, sa-l ascult: sa aud ce “trozneste”, ce “scartaie” si sa sa apelez la remedii: alimentare, de miscare. Am invatat sa scurtez distanta dintre ce gandesc ca ar trebui sa faca corpul meu si ce pot sa execut, dar si sa controlez intensitatea gestului.

Astazi fac putin sport. Merg pe jos o jumatate de ora in fiecare zi, nu folosesc niciodata liftul (nici chiar cand am super bagaje), fac meditatie si … abdomene. Zilnic. 50 – 100 in functie de cat de obosita sunt. Merg la masaj ca sa-mi tin activi muschii spatelui pentru ca ei fac treaba cea mai complicata (ne tin drepti, sprijina coloana vertebrala).

Astazi cred ca ar trebui sa facem sport ca sa ne cunoastem mai bine. Pentru ca odata ce ne cunoastem (dupa ce ne certam, cerem mult, negociem, dobandim reflexe si control pentru miscari) facem pace cu noi.

In 2012 am fost la Londra la Jocurile Para Olimpice, competitii intre persoane cu diferite deficiente. Am fost spectator la competitiile de inot. Erau tineri care nu aveau maini sau picioare, care erau lasati in bazinul cu apa cu ajutorul unei macarale pentru ca ei nu puteau cobori. Tinerii astia inotau pe 100 de metri cu o viteza mult mai mare decat multi sportivi.

M-am gandit atunci ca, in apa, cu totii suntem egali, pentru ca suntem parte din natura. Cred ca asta face de fapt sportul, ne face egali cu natura, ne reintegreaza in matca. Si ne arata ca putem mai mult decat credem.

 

 

 

 

2555
robert-mapplethorpe-4Despre secrete si ce arata ele despre caracterul nostru –

Despre secrete si ce arata ele despre caracterul nostru –

Meseria mea e despre secrete.

Și nu cred că există om care sa nu aibă secrete

În orice meserie, o parte importantă a lucrurilor bine făcute ține de etică, dar în jurnalism si în comunicare – PR, discreția și păstrarea secretelor e începutul și sfârșitul meseriei.

Să vă dau un exemplu despre cum văd eu secretele.

Acum câțiva ani mă aflam într-o deplasare de presă cu mai mulți bloggeri. La una dintre întâlniri un medic ne-a povestit despre procedurile prin care se cumpără aparatura de specialitate pentru spitale. Eu am insistat cu o întrebare care solicita context și medicul mi-a oferit informațiile precizând că sunt off the record. La prima pauză de întâlniri unul dintre colegii mei de deplasare s-a gândit să facă un articol cu informațiile spuse off the record. L-am rugat să le scoată, n-a vrut. Mă simțeam vinovată pentru că eu întrebasem, medicul îmi răspusese și informația iesișe public, deși promisesem că va fi off the record. I-am spus că dacă nu le scoate, îi promit că nu va mai face niciodată nicio campanie sau eveniment în care să fiu și eu implicată. Că voi ruga agențiile sau organizatorii de evenimente să aleagă între noi și că eu nu mă voi mai însoți cu el pe niciun drum profesional.  M-am ținut de promisiune și n-am acceptat niciodată să mai lucrez în vreun proiect în care să fie implicat și, cu vremea, a fost înlăturat de toți ceilalți. Astăzi nu mai există în această industrie.

Cam atât de ”nebună” sunt când vine vorba de strictetea utilizării informațiilor pe care le ai de la alții.

Secretul nu e cu jumătăți de măsură, nu e cu ”îți spun doar ție, dar să nu mai spui la nimeni”, secretul e cu ”taci”.

Fără nicio altă nuanță. În meseria noastră se spune că cele mai tari povești nu vor fi scrise niciodată pentru că sunt secrete profesionale. De asta nu-mi plac oamenii care ies dintr-un job (ca pensionari sau, pur și simplu, schimbă domeniul de activitate) și aleg să povestească secretele meseriei. Nu mă refer la rețete despre cum să-ti faci mai bine meseria, trucuri profesionale pe care nu ți le poate spune decât cineva care a practicat respectiva meserie, mă refer la acele secrete care ți-au fost spuse ca să ai context și să poți să-ți faci treaba bine. Secrete care țin de viața sau profesia altuia.

Dar și în viață e la fel. Nu există om fără secrete, cum nu există om căruia să nu-i fi fost spuse ceva secrete.

Am avut o cunoștință care preț de 4 ani a ascuns de iubitul și prietenii ei o boală incurabilă.

Știa că nu vor rămâne impreună pentru multă vreme pentru că povestea cu ”până când moartea ne va despărți” va avea un sens profund și va apărea mai curând decât s-ar aștepta oricine. De boala ei n-au știut nici părinții și niciun alt prieten. A fost secretul ei și-al medicului și-a ales să-și trăiască viața liberă și fără orice constrângere până când au început efecte vizibile ale bolii. Atunci și-a luat la revedere de la toți prietenii ei din România, a spus că se mută din țară și –a plecat într-un sanatoriu din sudul Franței unde a și murit. Nu știu să spun dacă a fost o decizie egoistă (pentru că nu le-a dat prietenilor șansa să-si ia la revedere sau rudelor ei șansa să își arate dragostea și să o îngrijească), dar boala ei a fost unul dintre secretele, literalmente, cel mai bine păstrate.

M-am gândit de multe ori la decizia ei și, mai ales, la puterea ei. Pentru că a putut să păstreze un secret, privându-se de alinarea celor dragi, poate pentru că și-a dorit să nu îi chinuie cu suferința sa. Habar n-am cum a găsit în ea atâta putere, cert este că apropiații ei au aflat că s-a dus de tot la aproape o jumătate de an de când plecase către cer, iar părintilor le-a vorbit la telefon cu câteva zile inainte de ”plecare” ca să-si ia la revedere.

E ca un scenariu de film întâmplarea aceasta și oricât de melodramatică pare la prima vedere, nu e despre boala, iubire, nu e Sweet November în variantă de Dâmbovița.

E o poveste despre puterea interioară. Pentru că despre asta e ideea de a păstra un secret.

Când cineva ne spune un secret e extrem de ușor să ni se activeze egoul și să ne credem speciali pentru că deținem respectiva informație. E extrem de ușor să ne lăudăm că deținem informația și să ne arătăm în fața altora influența și puterea.

Dar să ții un secret e despre puterea interioară de a rămâne smerit, de a nu te lauda cu ce știi, de a-ți arăta modestia și eleganța de a nu te amesteca în viețile altora. Un secret spune mai multe despre tine decât despre cel care ți l-a împărtășit. Un secret sta intr-o oglindă a personalității tale, e o provocare a egoului tău.

Tu cum te vezi prin oglinda aceasta?!

P.S. Te-ai gândit vreodată de ce simt oamenii nevoia să-și spună secretele? De ce vor să dea și altora din apăsarea întâmplărilor din viața lor? Se spune că un prieten bun îți poate păstra secretele în siguranță, dar cel mai bun prieten te ajuta să-ți păstrezi singur(ă) secretele.

opinie pentru revista Unica, mai 2015

cover foto: Robert Mapplethorpe

3418
shutterstock_229972999(opinie) Trei lucruri mici din viata noastra mare – Sau despre maruntisuri pe care le ignoram –

(opinie) Trei lucruri mici din viata noastra mare – Sau despre maruntisuri pe care le ignoram –

 

(text scris pentru rubrica de opinie a revistei Unica, in 2016)

Fericirea nu e nicio afacere.

Am citit la inceput de an o carte care tocmai a fost lansata in America si care a fost foarte bine primita in lumea oamenilor de comunicare: TIM WU – ” The Attention Merchants- the epic scramble to get inside your head”, o istorie a evolutiei campaniilor de comunicare – convingere- manipulare de-a lungul anilor.

O carte despre cum au inceput produsele de igiena sa aiba reclame in ziare – cu texte care faceau referire la nevoi – pe la 1880 si cum doar cativa ani mai tarziu s-a trecut la nivelul urmator: sa cream nevoi pe care oamenii nu stiu ca le au, ca sa le ”acoperim” cu produsele noastre.

O carte despre cum britanicii au facut primele reclame pentru a creste numarul celor care se inrolau in armata si – desi ii trimiteau la razboi – barbatii se simteau mandri ca semneaza pentru a fi soldati.

Cartea m-a facut sa ma gandesc la doua mari directii din vietile noastre.

Alergam zeci de ani – unii toata viata – dupa ”fericire”, asa cum ne-o imaginam sau cum ne-a fost descrisa de altii prin reclame, filme sau carti, si nu realizam ca fericirea nu e o afacere, nimeni nu-si doreste sa fim cu adevarat fericiti.

Daca am fi fericiti, n-am cauta luxul ostentativ prin care sa atragem atentia, pentru ca ne-ar fi suficient ceea ce avem. Daca n-am cauta luxul, n-am cheltui bani, n-ar fi niste locuri de munca si alti oameni ar fi nefericiti.

Daca am fi fericiti cu adevarat nu ne-am lauda cu asta – n-ar mai exista ego si industriile care ii aseaza pe oameni pe piedestale, tot mai sus si mai sus.

Ne asteptam ca fericirea sa fie ceva mare, important, sa ni se aeze covorul rosu pe drumul catre ea si cand ne apare in fata sa se auda trompetele cantand.

Poate ca fericirea e drumul nostru mic si linistit prin viata.  Poate.

*

Respectul de sine e o aptitudine pe care o capatam cu antrenament zilnic.

E ca la sport: in fiecare zi intri pe teren pregatit cu gandul ca o sa castigi si vin altii si-ti pun piedica, te darama – pentru moment, uneori te accidentezi. Dar daca esti bine antrenat, daca te-ai pregatit mental si etic (fizic) mult timp, ai resurse sa te ridici si sa termini meciul ca sa castigi: sa te respecti pe tine. Uneori castigi chiar meciul in care te-au accidentat, alteori castigi un meci viitor, dar stii ca e un campionat lung si trebuie sa te pregatesti mereu.

Din ce e format antrenamentul zilnic pentru a avea respect de sine?! Tot ca la sport, ma gandesc ca e diferit de la om la om, e personalizat pe nevoile lui. Si asa ma ajung la ce scriam mai sus – nevoile lui reale sau cele create de altii? Si cam ce nevoi ne trebuie sa fie satisfacute ca sa fim fericiti si , indirect, sa avem respect pentru noi?

Nu cred ca respectul de sine e ceva ce poti sa ”fake it till you make it” cred ca daca esti onest cu tine si stii de ce nu te respecti ca om, care sunt lucrurile, intamplarile care ti-au lasat rani atat de tari incat nu te mai respecti, inveti sa le vindeci ca sa poti reintra in teren sa castigi.

*

”Forma fara fond” – eticheta falsa de dragul de a arata ca esti cel mai bun e doar un ”tun” 

In Romania mai ales, dar si in alte parti, e un trend al oamenilor care isi cumpara artificial un statut ca sa sara niste etape si sa para cei mai cei in grupul in care activeaza, fie ca asta inseamna diplome de absolvire la scoli pe care nici nu le-au frecventat, laude si premii cumparate pentru chestiuni care nu exista. Voturi false si promisiuni ale polticienilor care stii de la inceput ca nu au cum sa fie adevarate, dar comoditatea, lenea si orice altceva care ti-ar face tie viata mai usoara te fac sa te intrebi: ”si daca totusi poate sa-mi dea asta GRATIS?!”. Sau, mai soft, artisti care isi cumpara vizionari pe youtube ca sa se poata duce la radiouri si sa spuna – uite, am succes, difuzeaza-ma.

Doar ca toate aceste etichete cumparate sunt ca un tun, ca o lovitura data in fuga pentru beneficiile imediate fara sa te intereseze ce lasi in urma. Si nici ce construiesti pe termen lung.

Ati vazut vreodata urmele pe care le lasau tunurile folosite in primele doua razboiaie mondiale? Craterele pe care le lasau in urma, dar si arsurile pe mainile si fetele celor care manipulau acele tunuri? Daca nu, cautati prin colectiile fotografilor de razboi. Sunt impresionante si sunt o metafora buna despre ceea ce incercam noi sa facem in vremurile astea – forma fara fond – fara sa ne uitam in oglinda sau in jurul nostru pentru urmele pe care le lasam.

Pe parcurs ce invatam ce au descoperit altii in urma noastra in materie de a maipula mintile oamenilor – de la un gest sau un zambet pana la strategii sofisticate pe care le platim cu bani multi, lumea noastra  incepe sa fie construita de la etaj, fara fundatie, si e nevoie doar de un vant usor care sa o spulbere. Uneori cat un stranut sau o adiere.

Si-apoi ne gandim de ce suntem noi victimele.

La urma urmei, in viata, cam totul e o chestiune de mici reguli de disciplina interioara.

3803
shutterstock_84936124De ce validam mizeria care e pe net?

De ce validam mizeria care e pe net?

La fiecare inceput de an, muncesc cam o saptamana 3-4 ore pe zi la updatat listele de PR (presa scrisa, blogger, vlogeri, vip personality etc)

Caut blogurile noi care au urcat, revistele care au aparut sau au disparut, site-urile care au crescut. Impartite pe categorii, domenii si autori (femei/barbati).

 

In fiecare an, inevitabil, dupa primele 2-3 zile nu mai pot. Imi mai doresc o vacanta.

Ma gandesc, cu tot respectul si cu toata intelegerea pentru libera exprimare, ca e incredibil de multa lume needucata (ma scuzati, dar asta este) care si-a facut blog si se da cu parerea despre stil, despre beauty, despre sanatate (aoleo, aoleo) sau face RECENZII de orice or fi ele (carti, filme) desi n-are nici macar idee care ar trebui sa fie structura unei recenzii.

Nimeni nu-si pune problema: dar ce ma califica pe mine sa scriu cu atitudine de mic dumnezeu despre asta? (tonul face diferenta, pentru ca poti scrie neutru, informativ dar cand scrii ca si cum parerea ta e cel putin a unui academician sau castigator de premiu Nobel … )

 

Ce ma uimeste este ca sunt oameni de marketing – brand manageri, pr in agentii – care trimit produse pentru ca respectivii sa scrie un text (ca nu poate fi recenzie de niciun fel).

Daca tu stii ca destinatarul e o loaza, ca e culmea prostului gust, ca nu are nimic de-a face cu valorile brandului pe care trebuie sa-l promovezi, de ce i le trimiti?! Doar pentru ca o sa scrie gratis si tu o sa pui intr-un tabel niste link-uri ca sa-ti justifici munca?! (daca nu te prinzi ca produsul nu are afinitate cu oamenii carora le trimiti, nu esti potrivit pentru job-ul acesta)

Nimeni nu se gandeste ca in felul acesta e incurajat prostul gust?!

*

Ca PR nu trimit niciodata o informatie catre un site/ blog pentru care nu am respect. Nu ma intereseaza o aparitie de dragul aparitiei, cum nu ma intereseaza sa raportez clientului ceva cantitativ in defavoarea calitativului.

Ca blogger intreb intotdeauna cine mai sunt persoanele implicate in campania pe care mi-o propune un client. Si daca printre bloggeri se afla loaze, oameni cu care nu impart aceleasi valori, nu o accept.

Nu vreau sa validez din nicio prespectiva profesionala mizeria care e la liber pe net.

Ceea ce va doresc si dvs.

*

Mai am de updatat listele dar da, vreau vacanta in continuare, desi fac update din vacanta:)

6838
violetavarga (1)Ce invatam din cazul inspectoarei scolare photoshopate pana la plastic?!

Ce invatam din cazul inspectoarei scolare photoshopate pana la plastic?!

Cred ca e o mare drama in mintea si in sufletul doamnei (fost) inspector scolar din Arad care se photoshopa excesiv pentru a posta poze pe facebook. Numai ca dansa nu e singura, e doar varful de lance – printr-un context care i-a asigurat expunerea excesiva – al unui fenomen foarte prezent in Romania.

(sigur ca e grav ca dansa lucreaza cu copii, adica e un model pentru copii, sigur ca e si mai grav ca a ajuns inspector scolar fara sa dea un concurs, numita politic… dar problema e mai larga cred si te atinge si pe tine, draga doamna care citesti acum si esti gata sa o condamni pe doamna invatatoare)

Dorinta de a fi altceva decat esti spune multe despre tine. Stiu ca nu ni se mai pare astazi ceva special sau anormal pentru ca sunt zeci de filtre de prelucrat fotografiile, pentru ca make-up-ul romancelor e ca o masca pe care s-a pus un teanc de zugraveala, pentru ca doamnele care-si permit financiar se opereaza ca sa se incadreze in “standard” – orice ar insemna standard-ul la buze, fund, sani, talie, pometi, nas, sprancene etc.

Dar dorinta de a fi in spatiul virtual altceva decat esti in viata reala implica niste difunctionalitati: oamenii din jurul tau stiu cum arati, deci stiu ca-i minti, deci te judeca si mai mult. Prin urmare nu parerea lor conteaza pentru tine, conteaza parerea celor multi care nu te stiu. Si de ce ti-ar pasa de parerea unor oameni pe care nu-i vei intalni niciodata?!

Cata nemultumire trebuie sa fie in sufletul tau, oricare ai fi tu, daca iti aplici filtre la fotografii sa fii alta persoana?! Nu ar fi mai util sa lucrezi cu tine si sa te accepti?!

Nu stiu daca exista statistici in Romania despre uzul aplicatiilor care “transforma”, dar la o privire – superficiala desigur – mai mult de jumatate din oamenii care isi posteaza fotografii pe facebook/Instagram mint cu imaginea lor.

Probabil ca si tu, cea care citesti acum, ai aplicat macar o data un filtru dubios de make-up ca sa pui o poza mai “glossy” cu tine in spatiul public. Asa ca in loc sa dai cu piatra in doamna invatatoare, fosta inspector scolar pentru o saptamana, gandeste-te ce nesigurante si nemultumiri din viata ta te fac sa vrei sa fii alta in social media.

Si cum ai putea sa-ti rezolvi problema asta pentru ca, sa nu ne ascundem, ai o problema. Nu te accepti asa cum esti, oricum ai da-o, oricat ai zice ca e despre umor, poveste, mai glam sau mai cu vino-ncoace.

*

Eu nu am nicio aplicatie din aceasta care te machiaza, care iti pune gene si sprancene, care iti subtiaza fata si picioarele – sau ce mai fac ele…

Bine, nu-mi fac – deloc – selfie-uri (un domn mi-a zis ca oricum sunt urata, de asta nu-mi fac:) ) si cand sunt intr-o fotografie de grup, nu cer fotografului sa aleg ipostaza in care mi se pare mie ca sunt cel mai bine.

Nu cer fotografiile nici cand ma duc la o sedinta foto pentru un interviu (mi se mai intampla si din astea, rar, dar mi se intampla:) ). Cred ca daca am acceptat proiectul – interviul si fotograful – am agreat ca oamenii nu imi vor face rau, prin urmare e treaba lor cum isi construiesc materialul.

Nu ma machiez mult. Si cu exceptia fotografiilor profesioniste (sedinte foto specializate) nu folosesc make-up corector/transformator. La respectivele sedinte foto, ii las pe oamenii responsabili sa faca ce le trebuie, nu comentez… (rad mereu si spun, “atata timp cat nu trebuie sa pozez goala, suntem ok”)

P.S. Dupa transformarea photoshopata a doamnei invatatoare as spune ca zona preferintelor culturale ale domniei sale este undeva intre telenovelele turcesti si duduia Kardashian. Gandeste-te ce spun despre tine transformarile false ale tale din social media. Si mai ales, gandeste-te ce ai putea sa inveti din intamplarea asta trista.

P.P. S. Asta-s eu… am inteles de multa vreme ca nu voi fi incadrata la frumusetile secolului si m-am acceptat cum sunt.

bazavan no make-up

 

11080
bazavan galmeanuInterviu in Unica despre a fi influencer, impostura, selfie si… blogul meu:) –

Interviu in Unica despre a fi influencer, impostura, selfie si… blogul meu:) –

Revista Unica m-a rugat, prin Carmen Ghibutiu, sa raspund la cateva intrebari despre blogul meu.

O parte din raspunsuri au intrat in revista si daca veti cumpara revista cu Elena Gheorghe pe coperta le veti putea citi, altele – pt ca evident am raspuns pe larg:) – n-au mai intrat si le las aici

unica iulie 2017

O situatie ipotetica: Daca ar trebui sa explici cuiva care nu stie ce e Internetul  ce e acela un blog, ce i-ai spune?

Propria revista, propriul canal media. Un loc unde poti sa pui ceva care e relevant pentru lume. Nu e despre a scrie despre tine, ala e un jurnal pe care-l tii in sertar. E despre a pune informatii RELEVANTE in spatiul public.

Care e cea mai mare teama a ta in legatura cu blogul? Daca ai vreuna, bineinteles…

Nu am, daca maine ar disparea blogul, as putea sa fac altceva  – care sa tina de partea de producere de continut – fara nicio problema.

Ce ai castigat si ce ai pierdut de cand ai devenit foarte cunoscuta?

Nu mi se pare ca sunt cunoscuta si nu e un alint cand spun asta. E un alint si mult ego sa ne imaginam ca, daca ne citesc articolele cateva zeci de mii de oameni zilnic, suntem buricul pamantului. Faptul ca sunt oameni care imi stiu numele e doar o consecinta a anilor mei in presa (am lucrat in radio de la 19 ani, cred ca pana la 25 de ani stia mai multa lume numele meu pentru ca ma auzea foarte foarte des la Europa FM), dar nu e ca si cum as fi o vedeta. Lucrez aproape de vedete. Loredana e o vedeta, cam pe la acel nivel e o persoana careia i se poate schimba viata pentru ca e cunoscuta. Oamenii au facturi de platit, au o viata de trait, nu e ca si cum eu as fi fost prezenta sau am influentat momentele importante din viata lor si, ia te uita, ce ma stiu intr-un mod care sa ma atinga la nivel personal.

Cum este publicul tau?

E un public foarte educat, care e obisnuit sa citeasca mult – am o durata de citire de peste 4 minute per articol (iar media nationala e sub un minut) – care merge la spectacole (cateodata aflu ca si-au luat bilete si la spectacole de teatru sau de dans de afara la care am fost si eu: ) ), e un public cu bun simt. E un public pe care l–am triat in ani de zile. Spre exemplu, nu aprob comentarii pe blogul meu daca nu sunt un plus de continut, de informatie. Daca ele sunt din categoria “ce misto ai scris” sau, reversul, “ce tuta esti” nu mi se par relevante.

Ce compromis nu ai face pe blog?

Nu as face niciodata un selfie sau fotografii penibile in care ma simt peste noapte diva din fundul curtii.  Ii scot din minti pe toti clientii cu care lucrez pentru ca pun aceasta clauza in contract: ca nu fac selfie. Nu mi-am facut niciodata si chiar am vorbit la o conferinta pe tema asta, despre cat de mult a schimbat comportamentul oamenilor ideea de selfie si cat de mult le afecteaza ego-ul. Selfie-ul e despre ego, singuratate si control – vrei sa apari in versiunea care ti se pare tie cea mai frumoasa(control), te pui pe tine in centrul lucrurilor si nu mai interactionezi cu nimeni pentru a ruga sa te ajute sa faci o fotografie.

Cine este cel mai aspru critic al tau?

Imi place sa cred ca eu, desi am prieteni care imi editeaza textele mai lungi (ca o forma de control), prieteni cu care ma verific in luarea unor decizii de business in ceea ce priveste blogul meu si stiu ca sunt sinceri oricat de grave ar fi lucrurile pe care trebuie sa mi le spuna. Zilele trecute am facut un interviu cu Cristi Puiu care a zis ceva in care cred si eu foarte mult „toti suntem victimele propriilor minciuni sau iluzii” si e important sa incercam sa fim cat mai onesti si cu noi si cu altii. Poate de asta mi se pare o mizerie conceptul de „fake it till you make it” pentru ca e o promovare a formei fara fond foarte prezenta in Romania, cu focus intens pe online.

***

P.S. Interviul acesta l-am dat cu o saptamana inainte de a pleca la FITS (de unde am scris un text despre impostori, oportunism si lipsa decentei in alegerea subiectelor despre care scrii – cu pricepere, cu stiinta despre ce scrii –  care a suparat pe multa lume)  si semnalez si in paginile revistei impostura pe care o simt tot mai prezenta in online. Oamenii nu se intreaba daca ei au pricepere sa scrie despre ceea ce scriu. Cumva, in era libertatii de exprimare, fiecare poate sa faca ce vrea, dupa cat il tine bunul simt. Dar cand o institutie de cultura sau un sponsor valideaza asemenea impostori, platindu-i ca sa scrie despre ce stiu sigur ca nu se pricep, se trece la un nivel periculos de fake news/fake informations … fake in general.

Si da, oricat as supara lumea, am sa semnalez aceste abateri mereu. Pentru ca daca nu le semnaleaza cineva, ele par normale si duc pe mai departe intr-o si mai mare impostura.

P.P. S Toate textele mele din Unica vor aparea in curand intr-un ebook. Am incetat sa mai scriu pentru Unica la inceputul acestui an, dupa 2 ani de colaborare, pentru ca nu-mi mai permite programul; in toamna demarez un nou proiect editorial care sper ca o sa va placa.

foto de cover, dar si cele din articolul din UNica sunt semnate de Alex Galmeanu.

 

6575
atitudineIncepe un nou an, sunteti sigure ca aveti planuri pt el?!

Incepe un nou an, sunteti sigure ca aveti planuri pt el?!

Ieri eram intr-un hypermarket si vedeam o doamna care se uita fix la mine. M-am gandit ca e ceva in neregula cu mine (eram imbracata intr-o geaca groasa, in jeans, nemachiata, cu ochelarii care-mi lumineaza calea si parul prins intr-o coada) si-am trecut mai departe. Doamna a venit dupa mine printre rafturi si, recunosc, m-am cam speriat cand am vazut-o ca vine tintit la mine.

M-a intrebat daca sunt Cristina Bazavan si, pt o fractiune de secunda, gandindu-ma cum sunt imbracata si absolut deloc machiata – m-am gandit sa spun ca nu 🙂 A continuat sa-mi spuna ca ma citeste in Unica si ca se bucura ca m-a intalnit.

Evident mi-a fost f f rusine, evident ca mi-am promis ca voi iesi din casa numai coafata si pe tocuri (no way:) ), dar m-am gandit inca o data de cate ori am vrut eu sa renunt la a scrie pentru Unica si mereu a aparut cineva care mi-a multumit pt text.

Iata mai jos, textul din Unica ianuarie la care facea referire doamna din hypermarket.

*

Hello, 2017!

Incepe un nou an, ce planuri aveti pentru el?!

 

Stiti ca analizele sociologie spun ca pentru  noi femeile de-a lungul unui an exista 3 inceputuri? Pare straniu, dar…

Mai intai exista inceputul cu promisiuni si analize pentru propria persoana – cel care se intampla la aniversarea zilei de nastere. Ne promitem ca o sa avem mai multa grija de noi, ca o sa ne urmarim mai atent obiectivele personale (care tin uneori de profesie – o slujba mai buna, o leafa mai mare, mai putin stres si invariabilul “N-o sa mai mai consum pentru toate nimicurile”, sau tin de viata personala – sa stau mai mult cu familia, sa socializez mai mult cu prietenii, sa economisesc ceva bani, sa calatoresc, sa visez, sa iubesc, sa MA iubesc, sa ma duc la sala de sport).

Mai apoi exista inceputul social – cel de dupa vacanta de vara  – cand ne intoarcem la munca si creierul e setat pentru un nou inceput. Desigur ne punem obiective  (care tin uneori de profesie – o slujba mai buna, o leafa mai mare, mai putin stres si invariabilul “N-o sa mai mai consum pentru toate nimicurile”, sau tin de viata personala – sa stau mai mult cu familia, sa socializez mai mult cu prietenii, sa economisesc ceva bani, sa calatoresc, sa visez, sa iubesc, sa MA iubesc, sa ma duc la sala de sport).

Si exista, desigur, inceputul calendaristic – inceputul de an – marcat cu o semi vacanta si cu alte setari de obiective (care tin uneori de profesie – o slujba mai buna, o leafa mai mare, mai putin stres si invariabilul “N-o sa mai mai consum pentru toate nimicurile”, sau tin de viata personala – sa stau mai mult cu familia, sa socializez mai mult cu prietenii, sa economisesc ceva bani, sa calatoresc, sa visez, sa iubesc, sa MA iubesc, sa ma duc la sala de sport).

Sunt foarte curioasa cat de multe dintre promisiunile pe care vi le-ati facut anul trecut le si respectati. Si daca ati reusit sa faceti macar o schimbare importanta in viata, sa existe un inceput dintre cele gandite de voi ca va fac bine.

Cand privim detasat vietile altora ne dam seama mai usor de ce nu isi repecta propriile promisiuni si, oricum ai lua-o, totul e o chestiune de vointa si de rigoare, disciplina.

Daca iti doresti cu adevarat sa te schimbi, te schimbi; pentru ca noi alegem – dincolo de orice teama, orice gand ca trebuie sa ne supunem sistemului – noi alegem cum vrem sa ne traim viata.

Stiu ca cititi aceste randuri si va ganditi: femeii asteia ii e usor sa vorbeasca despre schimbari pentru ca are o viata usoara, n-are problemele mele (oricare ar fi ele) si ce stie ea despre mine?!

Dar, de fapt, gandul asta e doar o scuza. Pentru ca eu pot sa ma apar si sa spun ca nu exista om fara probleme, nu exista persoana care sa nu se lupte cu ganduri, spaime, situatii in fiecare zi. Dar aleg sa vad partea pozitiva, sa nu pun presiune pe mine, sa nu ma judec, sa ma rasplatesc cand fac ceva frumos, sa fiu onesta cu mine cand fac vreo prostie, sa-mi scutur ego-ul cand vrea sa o ia in fata… Si tot asa.

Ce vreau sa spun cu textul asta? V-ati gandit cate promisiuni ne facem noua insine, v-ati gandit cat de mult v-ati pacalit pe voi amagindu-va cu gandul ca o sa incepeti sa faceti lucruri bune pentru voi pe care nu le-ati dus la bun sfarsit pentru ca v-ati gasit scuze?!

Ma gandesc tot timpul ca acolo unde este un inceput este prin apropiere si un sfarsit. Adica s-a incheiat ceva care fie ne-a facut placere, fie nu, dar s-a dus cu ajutorul nostru sau cu ajutorul… sortii.

Asa ca poate la inceputul lui 2017 faci o lista cu lucrurile pe care le inchiei, intamplarile si situatiile care isi vor gasi  un sfarsit. Si poate, daca vrei sa intri in jocul meu faci urmatoarele lucruri.

  1. Scrii trei scrisori de multumire pentru trei persoane care te-ai ajutat in 2016 si nu le-ai multumit suficient. Daca incepi anul cu multumiri, cu intelegere pentru ceilalti si cu recunoasterea eforturilor lor, iti asezi un fundament frumos pentru ce urmeaza sa construiesti in urmatoarele luni.
  2. Faci o lista cu 12 lucruri noi – noute pe care nu le-ai facut niciodata asezate pe anotimpuri pe care sa le incerci in 2017, cate unul pentru fiecare luna. Nu trebuie sa fie ceva spectaculos sau mare – poate sa fie sa inveti sa faci o anume prajitura au sa te tunzi cum iti doreai de foarte multa vreme. Dar e important sa faci ceva nou mereu, pentru ca asta te tine alerta si iti adduce bucurii pe care inca nu le stii.
  3. Iti iei timp sa te relaxezi si sa-ti multumesti tie pentru ce ai facut bun in acest an. Si iti faci un cadou dragut. Doar pentru tine. Pentru sufletul tau. Nu neaparat costisitor, dar care sa-ti aduca tie o bucurie adevarata.
  4. Invata sa-ti cureti mintea si sa traiesti in prezent sa te bucuri de ce ai si ce ti se intampla, nu sa analizezi ce ai fi putut avea.

Iti doresc ca 2017 sa fie unul dintre cele mai frumoase inceputuri din viata ta. Sa te pretuiesti si sa te rasplatesti pentru fiecare clipa pe care o vei dedica sa-i ajuti pe ceilalti.

 

4034
and-the-winner-isDe ce nu-mi plac premiile in care esti pus sa-ti aduni votanti ca sa castigi –

De ce nu-mi plac premiile in care esti pus sa-ti aduni votanti ca sa castigi –

Stiu ca sunt un cosmar pentru prietenii mei care organizeaza celebrari ale unor oameni prin voturi populare pentru ca, de multe ori, le scriu ca sa le spun de ce alegerea poporului nu e intotdeauna buna.

Cativa ani la rand unii dintre ei m-au nominalizat si pe mine la tot felul de premii si m-au rugat sa-mi invit comunitatea sa voteze. N-am facut-o niciodata pentru ca, in primul rand, mi se pare penibil actul de a cersi un vot pentru un premiu care e doar o ingrasare a egoului.

Apoi, genul de premiu care e obtinut prin activarea comunitatiilor celor care sunt nominalizati e doar o buna gaselnita de marketing pentru a creste notorietatea brandului care organizeaza premiile (se joaca printre publicuri diferite) si a-si face trafic pe site, dar nu are nicio putere, nicio alta relevanta,  pentru ca ajunge sa compare mere cu castraveti pe principiul ca tot pe masa din bucatarie le gasesti pana la urma.

Cristi Manafu stie cat de vocala am fost cand Dragos Asaftei si Marian Godina au pierdut in doi ani consecutivi premiul personalitatea anului in internet in detrimentul unor tineri cu activitate mai putin remarcabila, dar mai bine inteleasa de toata lumea… paradoxal rezumata activitatea castigatorilor in cazul unuia cu ”paine” (mancare), iar al altuia cu ”circ” (umor), tocmai pentru ca alegerile s-au facut ca urmare a unor campanii in care nominalizatii erau pusi sa-si adune voturi.

Dragos Asaftei a ajuns, gratie activitatii sale din online, fotograful presedintelui Romaniei la 23 de ani si e un tanar implicat in foarte multe activitati sociale si educationale, o performanta greu de egalat, iar Marian Godina a reusit cu umorul lui, dar si cu spiritul dreptatii pe care-l are in sange, sa schimbe putin imaginea politiei romane; si el si-a dus activitatea din online mai departe de notorietate si a utilizat tot ce a castigat in online pentru a salva vieti si a face educatie.

Amandoi au mult bun simt si, organic, li s-a parut anapoda sa-si faca o campanie puternica pentru a castiga un premiu.

“Daca vrei sa faci ceva care e diferit, care sa revolutioneze, lucreaza singur sau cu cat mai putini oameni. Cu cat sunt mai multi implicati in proiect, cu atat devine mai comun,” mi-a spus acum 6 ani  Ejnar Truelsen un domn care a creat un calapod pentru pantofii sport care a revolutionat lumea sportului si a modei. (aici puteti citi despre intalnirea mea cu el)

Am mereu in gand vorbele lui cand intalnesc festivitati de premiere cu trofee obtinute prin votul publicului.

Cred ca o comisie de specialitate care numeste un castigator pentru un premiu e infinit mai relevanta pentru calitatea castigatorului pentru ca are cunostinte mai specifice pentru a putea desemna un lider in inovatie, in creatie, in… ce e desemnata comisia sa ofere premiul.

Cum mai cred ca un vot al publicului va alege intotdeauna pe cineva mai apropiat de mediocru/ de medie (pentru ca e inteles de mai multi) decat de inovatie si noi drumuri pe care le poate deschide.

 

 

 

 

2916
no smokingCat zambiti ca Tariceanu e la DNA, Camera Deputatilor modifica Legea Anti Fumat –

Cat zambiti ca Tariceanu e la DNA, Camera Deputatilor modifica Legea Anti Fumat –

Cu tot respectul si cu toata asumarea pentru ce urmeaza sa scriu, cred ca politicianul roman e ca un vierme.

Din punct de vedere biologic.

Un vierme inelar, o râmă de exemplu, daca-l tai in doua se regenereaza instant si traieste ca doua fiinte separate. Bine, n-are coloana vertebrala si asta il ajuta.

La fel e si politicianul roman, face ceva si cum nu-i e lui bine, cum gaseste o cale sa se regenereze – schimba o lege, da o mita, face o mantzocarenie. N-are legatura cu binele celor care l-au votat, ce naiba. Pensii speciale pentru ei, va mai amintiti?! ca muncesc mult, din greu.

Ultima mizerie pe care o fac parlamentarii nostri este legata de Legea nr. 15/2016, care previne si combate efectele produselor din tutun, lege care a intrat in vigoare pe 17 martie 2016 si e aplicata in mod decent, intru respectul sanatatii cetatenilor.

Ce sa vedeti?

Doi domni parlamentari, Daniel Fenechiu si Florian Popa,  s-au gandit ca pot modifica aceasta lege, discret, cu manta, prin ricoseu, facand niste amendamente la lege care anuleaza tot ce e prevazut.

Cum ziceam, viermi. Se regenereaza si o iau de la capat.

Sa explic ce amendamente au facut

În urma unui vot ambiguu din data de 24.04.2016 http://www.senat.ro/legis/PDF/2016/16L153CR.pdf Comisia de Sănătate din Senat a adoptat 3 amendamente ale senatorului Florian Popa care anulează sensul Legii 15/2016.

Cele 3 amendamente redefinesc spațiul public închis, în care nu e permis fumatul, drept “spațiu încadrat de pereți de jur împrejur” și stabilesc posibilitatea de a se fuma în orice spațiu “inscripționat special”.

Cu alte cuvinte, daca aceste amendamente vor fi adoptate, practic se va putea fuma in orice spatiu public (in afara locurilor de joaca, mijloace de transport in comun si locuri de munca) care nu are “pereti de jur imprejur” daca acesta este “izolat” si proprietarul il inscripționeaza ca “spatiu pentru fumat”.

Adica se revine la starea initiala.

Scriu aceasta postare ca sa va rog sa dati share sau sa scrieti si voi despre aceasta mizerie pe care o fac din nou parlamentarii. Cu cat valul de proteste va fi mai mare in spatiul public, cu atat avem mai multe sanse sa nu treaca aceste amendamente de Camera Deputatilor.

Legea e in plan sa se discute in aceste zile, asa ca orice share este de apreciat.

Multumesc frumos.

 

 

34778
fashionDespre moda si lumea ambalaj din jurul nostru –

Despre moda si lumea ambalaj din jurul nostru –

opinie pentru Unica, septembrie 2016

Noi nu avem moda – o industrie a modei – si daca cineva care lucreaza in acest domeniu se amageste sa creada ca traieste intr-o industrie, e doar problema lui/ei. Nu avem nimic din actiunile “de suport” ale industriei – de la targuri ale buyer-ilor pana la saptamana modei. Nu avem magazine, mari, spatioase, elegante unde designerii romani sa-si expuna hainele. (Molecule F si alte cateva sunt doar parte din zicala “cu o floare nu se face primavara”…dar ne bucura simturile).

N-avem decat cateva mari branduri de haine – si acelea cu liniile casual – pentru ca toti cei care ar putea sa-si cumpere couture (si-ar avea nevoie de asa ceva ) se duc direct in atelierele brandurilor respective.

Avem cativa designeri care au reusit sa aiba prezentari minunate pe afara ( Stefan Pelger e unul), avem alti designeri care au stiut sa-si creeze o identitate si sa construiasca in afara sezoanelor clasice de prezentari (Murmur – Andreea Badala sau Maria Lucia Hohan), avem designeri care au inteles cat de greu e in Romania si ca ne lipseste educatia vestimentara, nu doar cea legata de moda ca industrie, si si-au dedicat o parte din timp ca sa-i invete si pe cei care vin din spate “cum se face”  (Lucian Broscatean, designer si profesor la Cluj sau Alin Galatescu cu galele lui pentru tinerii designeri).

Dar cu ei si inca alti cativa, noi nu putem sa spunem ca avem o industrie a modei.

Si, cu sinceritate si respect fata de cei care citesc (va rog sa nu va suparati), nu avem nici public – consumatori avizati, competenti, care sa fie trendsetter sau care, pur si simplu, sa aiba o identitate vestimentara, pentru ca nu avem o cultura in acest domeniu. Sa te imbraci frumusel cu hainele din vitrinele unui magazin, exact in aceeasi combinatie, nu e chiar ceea ce se cheama ca te pricepi la moda.

Un mare profesor de la o scoala de design de moda din Paris obisnuieste sa le spuna elevilor sai care vin din Estul Europei, oricat de talentati ar fi, ca ei mai au nevoie de inca 100 de ani ca sa inteleaga ce e luxul.

Studentii se enerveaza, se considera discriminati, dar profesorul explica – an de an, pentru fiecare generatie – despre cum o persoana care a trait toata viata in lux si-l asuma, il contine, il face parte din comportamentul sau la fel ca respiratul, pe cand cineva care abia acum se loveste de lux o sa aiba nevoie sa parcurga multi ani de “a copia” si de multe generatii pana la a sti sa-l foloseasca si pentru altceva decat pentru validarea propriului ego.

Cu tot respectul, in lumea modei de la noi – cea in care brandul conteaza – n-avem prea multe femei care sa stie ce inseamna cu adevarat luxul: doamna Mociornitza, Marina Sturza, Principesele si, mai catre ultimii ani, Camelia Sucu, Amalia Nastase, Andreea Esca, Mihaela Radulescu, Andreea Marin si probabil inca 10-15 doamne care nu apar in presa pentru ca nu le pasa de validarea publica.

Dar, cu acelasi respect,  plus multa sinceritate, daca le intrebati pe doamnele pe care le-am mentionat drept cunoscatoare ale luxului in ultimii ani va vor spune ca imediat dupa ce au avut bani au cumparat compulsiv, ostentativ. Si ca doar dupa ce au ajuns la o anumita saturatie a achizitiilor si o intelegere a faptului ca isi pot lua oricand orice fara probleme, au inceput sa achizitioneze relaxat si sa-si construiasca o garderoba pentru personalitatea lor, sa-si defineasca un stil.

Ce vreau sa spun cu toate aceste lucruri care marcheaza mai degraba intamplarile negative din partea noastra (la nivel national) de asezat haine care sa ne acopere goliciunea (sau nu neaparat, pentru ca sunt multe fete pentru care goliciunea e o forma de a te imbraca)?

Ca in orice domeniu, si in acesta e vorba despre a avea o educatie, despre a sti nu doar despre trenduri ci si despre geometria corpului si despre identitate de brand. De asta nu cred nici in industria modei de la noi, nici in extensiile ei precum bloggeritele sau targurile de profil. Pentru ca sunt “second hand” la capitolul originalitate.

In moda, ca si in viata, nu ar trebui sa fie despre cat de ostentativ esti, ci despre cat de armonizate sunt hainele tale cu mediul si contextul in care traiesti, precum si cu personalitatea ta. Dar pentru asta e nevoie sa te cunosti foarte bine, sa stii la fel de bine ce e nou si sa ai relaxarea mentala ca nu te mai valideaza o eticheta, ci armonia mesajului pe care-l spui despre tine cand te imbraci. Si sa fii sincer: sa nu-ti creezi o lume ambalaj care sa incerce sa acopere golurile (sau mizeriile) din viata ta.

Din perspectiva asta, pe langa doamnele mentionate mai sus, as vrea sa mai spun doua nume: Loredana Groza – o femeie care a stiut in oricare perioada sa fie cool si ale carei tinute (de scena sau de strada) stau si acum in actualitate, oricat de indepartate ar fi vremurile in care le-a purtat – si Irina Milenkovici – o doamna cu o educatie impecabila care se vede in fiecare secunda prin rafinamentul ei si care si-a creat propria oaza de frumusete (are un magazin in mijlocul Bucurestiului). Poate nu intamplator, cele doua doamne sunt prietene.

 

6273
Minimal-Social-Media-IconsCe ma enerveaza la Social Media?

Ce ma enerveaza la Social Media?

text aparut in Unica, iunie 2016

Intr-o lume in care toti isi fac selfie-uri, fac bani din Social Media fara sa-mi fi facut vreodata un selfie. Sau sa fi aparut in selfie-ul cuiva.

 

Da, fac bani din Social Media; din postarile de pe facebook, din blogul/site-ul meu, din audienta pe care o am pe Twitter sau pe Instagram. Sunt o norocoasa?! Probabil. Dar, credeti-ma, muncesc mult pentru asta.

Sigur ca backgroundul meu in coordonarea unei reviste sau in branding si PR ma ajuta in business-ul meu din online, dar fara munca sustinuta, zilnica, munca pe care nu o vede nimeni in nicio fotografie din social media, nu ai cum sa ai succes. Sau ai, dar pe termen foarte scurt pentru ca … “te arzi”, “te consumi” si lumea nu te mai tine minte.

Asa ca va rog sa cititi randurile de mai jos din perspectiva faptului ca sunt altfel conectata la ceea ce inseamna Social Media.

Mai intai sa lamuresc chestiunea “selfie”. Inteleg cultura generatiei care vrea sa transmita in orice secunda ceea ce face si asteapta validarea grupului din care face parte, inteleg de unde a aparut selfie-ul si nu ii judec in niciun fel pe cei care isi fac selfie-uri in fiecare moment care li se pare important.

Pentru mine insa, selfie-ul e o forma de egoism: esti atat de centrat pe ceea ce ti se intampla incat vrei sa detii controlul absolut a ceea ce se va reflecta mai departe si nu lasi pe nimeni altcineva sa surprinda in imagine intamplarea. Ceea ce ti se intampla devine doar o reflectare a proiectiei tale despre ce ar trebui sa stie lumea (de aici si multele softuri de prelucrare de fotografii), nicidecum o experienta comuna cu cei din jurul tau. In plus, selfie-ul mi se pare o forma suprema a singuratatii cultivate: n-ai nevoie nici macar de un prieten, un coleg sau un strain cu care sa imparti putin din amintirea ta.

Si da, imi enervez prietenii cand spun ferm “NU FACEM SELFIE” pentru ca si lor li se pare mai comod sa nu mai interactioneze cu cei din jur si sa pastreze controlul.

Cum ziceam, nu judec pe nimeni, dar data viitoare cand va faceti un selfie ganditi-va daca n-ati putea ruga pe cineva din jur sa va faca fotografia, fie si un necunoscut. Nu o sa fie o tragedie sa interactionati cu un necunoscut, ba din contra ar putea fi o bucurie.

Acum sa trecem la cateva lucruri care ma deranjeaza in social media (as vrea sa am ceva mai mult umor sa le pot descrie mai amuzant, dar…)

Ma deranjeaza oamenii care traiesc viata altora. Mi s-a intamplat sa gasesc parerile mele, mot a mot, pe blogurile unor domnisoare. Daca ar fi fost chestiuni filosofice despre viata, poate ca ar fi fost natural sa impartasim aceleasi valori, dar erau pareri despre spectacole de teatru sau dans vazute in alte colturi de lume, departe de tara noastra.

Ma deranjeaza oamenii care judeca viata altora. Nu stim niciodata de ce o persoana o ia pe un anume drum, nu cunoastem problemele prin care trece si nici backgroundul emotional, cultural pe care-l are. De ce sa ne dam noi cu parerea doar ca sa ne bagam in seama?!

Ma deranjeaza cei care comenteaza fara sa spuna nimic. Si nu vorbesc aici doar de troli, aia au de spus mizerii, de dragul de a spune mizerii. Vorbesc de cei care au pareri despre orice, stiu intotdeauna totul si pare ca au nesfarsit de mult timp liber.

Culmea, nu ma deranjeaza trolii. De fiecare data cand citesc cate o mizerie ma intreb ce ceva e gresit in viata acestui om de isi ocupa timpul ca sa scrie o rautate si sa arunce cu noroi in cineva? De ce simte nevoia sa se descarce folosind un limbaj extrem de violent cand vrea sa spuna o parere despre un subiect, oricare ar fi acel subiect?

Gandesc ca oamenii care au doar lucruri rele de spus despre alti oameni sau despre ce vad in jurul lor sunt niste persoane foarte nefericite, mi-e mila si, cumva, gasesc intelegere ca sa nu ma enervez pentru mizeriile lor. Sunt sigura ca daca ar fi echilibrati in vietile lor, daca ar fi fericiti, ar face cu totul altceva decat sa-si ocupe timpul cu mizerii.

Cu experienta, si uzura- as zice, a multor ani de administrat canale de social media (pentru personalitati sau companii), mi-as permite sa va fac cateva recomandari.

Nu puneti in spatiul public (social media e spatiu public, prin lege, chiar daca setati diverse lucruri pentru “privat”) informatiile care ati vrea sa ramana private.

Nu puneti fotografii cu voi in chiloti (costumul de baie intra tot la categoria chiloti) decat daca sunteti modele si vindeti lenjerie. Sau dame de companie si va vindeti pe voi. Nu stiti niciodata ce job veti avea peste cativa ani si fotografiile lasate in spatiul public va pot face foarte mult rau.

Si nu va vaitati ca lumea nu promoveaza cultura si valorile. Propriile voastre canale de Social Media se comporta ca mici canale de televiziune, asa ca promovati prin share lucrurile si intamplarile valoroase. Comunitatea voastra de prieteni va deveni o mini-lume mai buna.

4819

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!